Anul 2024 pentru Rusia și războiul ei din Ucraina

de | ian. 28, 2025 | Analize, FEDERATIA RUSA | 0 comentarii

S-a încheiat și anul 2024 și războiul deschis declanșat de Rusia contra Ucrainei la 24 februarie 2022 continuă, infirmând ipoteza rusă de cădere a Ucrainei în trei zile. Iată că au trecut mai bine de trei ani, peste o lună se intră în al patrulea an de război, iar Ucraina rezistă cu eroism, provocând mari […]

S-a încheiat și anul 2024 și războiul deschis declanșat de Rusia contra Ucrainei la 24 februarie 2022 continuă, infirmând ipoteza rusă de cădere a Ucrainei în trei zile. Iată că au trecut mai bine de trei ani, peste o lună se intră în al patrulea an de război, iar Ucraina rezistă cu eroism, provocând mari pierderi Rusiei care începe să se confrunte cu mari dificultăți pe toate planurile, militar, economic, social și în alte domenii, inclusiv diplomatic, Rusia lui Putin ajungând un stat paria pentru întreaga lume civilizată, singurii ei aliați rămânând dictaturile și autocrațiile cu care nicio țară normală nu are relații, ca și Iran și Coreea de Nord, la care se adaugă câteva țări din lumea a treia. China, ea însăși o autocrație, dar a doua economie a lumii, evită să sprijine Rusia direct, păstrând relații comerciale normale, dar evitând oficial exportul de armament de teama unor sancțiuni occidentale, mai ales în perspectiva instalării noii administrații Trump la Casa Albă, care se pregătește de un război comercial cu China. Astfel, aceasta evită un pretext pentru sancțiuni americane și nu riscă de dragul Rusiei lui Putin. Totuși, exportă componente duale, adică cele ce pot avea aplicație atât civilă, cât și militară.

Anul 2024 a fost, fără îndoială, un an prost pentru Rusia, marcând un recul geopolitic major, prin pierderea aliatului principal din Orientul Mijlociu, respectiv Siria lui Bashar al-Assad și implicit pierderea singurei baze navale a Rusiei din Marea Mediterană, cea de la Tartous. Dar prin căderea lui al-Assad, refugiat în grabă la Moscova, Rusia a pierdut mult mai mult decât baza navală, ci și posibilitatea proiectării forței sale militare în Africa Centrală, unde s-a implicat prin mercenarii Wagner în state ca și Mali, Niger sau Africa Centrală. Aici a avut rezultate notabile în ultimii ani, sprijinind militar grupări implicate în războaie civile sau lovituri de stat și reușind să ia fața unor puteri implicate de multă vreme în fostele lor colonii, cum ar fi Franța. Dar pierderea Siriei reprezintă un recul important din punct de vedere logistic, Rusia având dificultăți majore în aprovizionarea mercenarilor săi. La asta se adaugă și problema mercenarilor respectivi, care după moartea lui Evghenii Prigojin în iunie 2023 fiindcă s-a revoltat contra stăpânului Putin, au fost trecuți în subordinea ministerului apărării rus, compania Wagner devenind Corpul African Rus. Mulți dintre mercenari au plecat spre alte contracte, alții au fost aduși să lupte în Ucraina, așa că numărul lor a fost redus simțitor, spre îngrijorarea liderilor africani care i-au angajat. Iar pierderea în decembrie 2024 a hub-ului logistic reprezentat de Siria nu face decât să complice și mai mult situația mercenarilor ruși din țările din regiunea Africii centrale. Rusia încă încearcă să negocieze cu noua conducere siriană, dar perspectivele sunt foarte proaste, pierderile de material militar capturat (adus aici începând cu 2015) sunt foarte mari. O alternativă logistică pentru Rusia ar fi Libia, unde susține una din grupările aflate în conflict, dar nici aici nu stă prea bine.

Chiar dacă pierderea Siriei este un recul geopolitic cu implicații majore pe viitor, Rusia consideră că a avut câștiguri în altă parte, care ar putea compensa această pierdere, deși nu este cazul, Siria este o pierdere enormă cu implicații strategice de prim rang. Totuși, Rusia se consolează cu Georgia, unde, prin alegeri cu corectitudine discutabilă, a reușit să-și impună partidul Visul Georgian, condus din umbră de oligarhul Bidzina Ivanishvili. Acesta și-a făcut averea în Rusia și este rusofon declarat, este cam de genul lui Ilan Șor din Republica Moldova. Controlând guvernul și parlamentul, a impus o serie de legi după modelul rusesc, cea mai contestată fiind cea referitoare la ONG-urile care trebuie să se declare agenți străini dacă primesc mai mult de 20% din fonduri din străinătate, exact ca și în Rusia. Protestele masive nu au rezolvat nimic, iar alegerile din octombrie 2024, contestate, au impus victoria partidului pro-rus Visul Georgian, președintele pro-european Salome Zurabichvili fiind înlocuită cu pro-rusul Mikheil Kalevashvili. Protestele populației cu orientare proeuropeană continuă, dar Uniunea Europeană, din cauza măsurilor antidemocratice luate de regimul pro-rus, a înghețat procesul de aderare a Georgiei la UE, deși aceasta avea statului de candidată și era în plin proces de negociere pentru aderare, la fel ca și Ucraina și Republica Moldova. Fără îndoială, este un succes major al Rusiei, faptul că a stopat și blocat accesul Georgiei spre Vest, spre UE. Dar protestele din Georgia continuă, iar cea mai mare temere a Rusiei și a conducerii pro-moscovite a Georgiei este repetarea unui Maidan după modelul ucrainean. Iar teama cea mai mare a lui Putin este genul acesta de manifestații care pot duce la schimbarea regimurilor. În ideea că acestea ar putea fi un exemplu pentru ruși, manifestațiile contra regimului s-ar putea extinde din vecini și în Rusia. De aceea a trimis trupe pentru înăbușirea demonstrațiilor din Belarus în 2020-2021, când populația a protestat vehement contra falsificării alegerilor care l-au scos câștigător din nou pe Aleksandr Lukashenko, aliatul fidel al Moscovei, care i-a permis Rusiei să îi folosească teritoriul pentru a invada Ucraina în 2022. Și de aceea a acționat contra Ucrainei după Euromaidanul din 2013, declanșat după ce președintele Viktor Ianukovici a renunțat la calea europeană pentru Ucraina. Atunci a anexat Crimeea, a stârnit un război în Donbass, iar din 2022 a declanșat un război la scară largă contra Ucrainei, tocmai din cauză că aceasta a ales o altă cale decât cea rusească.

Referitor la Georgia, nu trebuie să uităm că prima revoluție colorată care a avut succes, după cum s-au numit ulterior, a fost cea din Georgia din 2003, numită Revoluția Trandafirilor, care l-a adus la conducere pe Mikheil Saakashvili, tot în urma unor proteste de stradă masive. Abia ulterior, în 2004, a avut loc revoluția portocalie din Ucraina, respectiv primul Maidan, care a dus la repetarea alegerilor fraudate în favoarea lui Viktor Ianukovici și în dauna lui Viktor Iushcenko, cel otrăvit cu dioxină, și la câștigarea acestor alegeri de către Iushcenko. Și a mai fost o tentativă de revoluție portocalie în Uzbekistan, la Andijan, în 2005, unde s-a tras în protestatari rezultând sute de morți, revoluția fiind înăbușită în sânge.

Dar acest succes al Rusiei din Georgia poate fi eclipsat de reorientarea celui mai fidel aliat al ei de până acum, respectiv Armenia, mica republică din Caucazul de Sud, la fel ca și Georgia. Adică, în regiunea sensibilă a sudului Caucazului, Rusia a câștigat în Georgia, dar este pe cale să piardă în Armenia. Fiindcă Armenia a fost cel mai fidel aliat al Rusiei pentru susținerea ei în conflictul militar cu Azerbaidjanul pentru enclava Nagorno Karabah, sau Karabahul de Munte, conflict ce durează din 1988, din perioada în care ambele state erau parte a Uniunii Sovietice. Rușii i-au susținut pe armeni, dar ulterior, în 2020, au asistat pasivi la ofensiva azerilor sprijiniți de Turcia, ceea ce a creat mari resentimente în rândul populației armene care îi privea pe ruși ca și protectori. Azerbaidjanul, care între timp începuse exploatarea resurselor imense de petrol și gaz de pe teritoriul său, inclusiv de la Marea Caspică, a ajuns la un nivel ridicat de resurse materiale, astfel că bugetul apărării a ajuns să fie mai mare decât întregul buget al Armeniei. Chiar dacă este o dictatură, sprijinită direct de Turcia, a pornit o campanie militară pentru recuperarea enclavei Nagorno Karabah. În 2020 rușii nu i-au susținut pe armeni, iar în 2023, când azerii au adresat un ultimatum, rușii nu au reacționat, lăsându-i pe armeni din nou singuri. Nici nu aveau cum, din moment ce erau prinși în războiul din Ucraina, unde li se topeau efectivele militare. Așa că armenii au cedat enclava Nagorno Karabah, sau Republica Arțah, cum o numeau ei, din care s-au evacuat aproape toți armenii.

Dar dezamăgirea față de lipsa ajutorului rusesc atunci când aveau mai mare nevoie de el, deși fuseseră cei mai fideli aliați, a fost extrem de mare. Astfel că nu este de mirare că Armenia, sub conducerea premierului Nikol Pashinyan, a început să se orienteze spre Occident, respectiv spre Uniunea Europeană, făcând pași mari în această direcție, ceea ce-i face pe mulți analiști să considere că Armenia ar putea recupera rapid și să devină candidată eligibilă la integrarea în UE în locul Georgiei al cărei statut a fost înghețat în urma devierii spre Rusia. Premierului Nikol Pashinyan este cu atât mai urât de Rusia lui Putin fiindcă a ajuns la putere tot în urma unor proteste, fiind închis anterior de către puterea politică prorusă.

Astfel, câștigul Rusiei în Georgia poate fi considerat ca și compensat cu pierderea Armeniei, dar în ansamblu Rusia a pierdut mult în anul 2024 prin căderea Siriei. Totuși, Vladimir Putin se consideră în avantaj, cu referire la războiul din Ucraina. Unde el consideră că este în avantaj, că câștigă, că poate ieși învingător. Dar oare așa să fie?

Anul 2024 pe frontul din Ucraina

Anul 2024 poate fi caracterizat pe scurt ca și anul ofensivei continue a Rusiei contra Ucrainei. Asta doar la o primă vedere superficială. Fiindcă acest gen de ofensivă continuă s-a transformat într-un război de uzură accentuată care erodează puternic capacitatea de luptă a rușilor, macină continuu efective și mijloace de luptă și prelungește starea de degradare a economiei rusești, măcinând încet, dar sigur, capacitățile ei. Mă refer la aparatul militar al Rusiei, la factorul uman, dar și la economia care dă tot mai multe semne că se apropie de colaps. Și nu este de mirare, sancțiunile încep să-și spună cuvântul. Dar nici această ofensivă nu dă rezultatele așteptate de către conducerea Rusiei, ba dimpotrivă.

Dar pentru o mai bună imagine, o foarte scurtă retrospectivă. La debutul invaziei pe scară largă, la 24 februarie 2022, Rusia a obținut câștiguri teritoriale importante, dar mult sub așteptările care estimau căderea Ucrainei în trei zile sau câteva săptămâni. Totuși, câștigurile teritoriale ale Rusiei în martie 2022 au fost importante, să nu uităm că la nord au ajuns până aproape de Kiev, deși au pierdut bătălia pentru aeroportul Hostomel, au depășit Cernighov și Summy, deși nu le-au cucerit, la fel ca și în cazul Harkovului. În sud au reușit să cucerească Kherson și să avanseze până pe Bug, dar rezistența ucraineană i-a împiedicat să treacă fluviul și să amenințe Odessa. Totuși, cea mai importantă realizare, ocuparea unui coridor terestru care să lege Crimeea de partea cucerită din Donbass, din regiunile Donetsk și Luhansk, ocupate din 2014. Plus cucerirea Mariupolului după un asediu sângeros timp de 82 de zile. Dar la începutul lui aprilie 2022, în urma pierderilor mari, rușii renunță la sectorul de nord și se retrag din preajma Kievului, dar și de pe direcțiile Cernigov și Summy, abandonând aceste direcții de atac, pentru a se concentra, cum spun ei, asupra Donbassului. Aici realizează progrese, dar mult mai mici și mai costisitoare, și într-un interval de timp mult mai mare, pe măsură ce rezistența ucraineană devine tot mai puternică. Totuși, cuceresc Sieverodonetsk, Lysycheansk, Popasna și altele, dar cu pierderi mari și într-un ritm mult mai lent.

La 30 august 2022 începe ofensiva ucraineană în Kherson, urmată de cea de la sud-est de Harkov, aceasta din urmă o mare surpriză operațională, în care ucrainenii îi alungă pe ruși mult spre est, dincolo de râul Oskil, eliberând orașe importante ca și Liman. În cursul acestei ofensive cu o durată cumulată de două luni, ucrainenii au eliberat mai bine de 8000 de kilometri pătrați. Spre comparație, rușii, în ofensiva lor continuă din 2024, au cucerit ceva mai mult de 4000 de kilometri pătrați. Așa că nu putem vorbi de un mare succes al rușilor în cursul lui 2024, mai ales dacă luăm în calcul și pierderile suferite. Pe anul 2024 rușii au suferit mai multe pierderi decât în restul războiului, respectiv anii 2022-2023.

Deci rușii sunt într-o ofensivă continuă în 2024, ofensivă pornită în iarna lui 2023, după eșecul ofensivei ucrainene din Zaporojie din vara lui 2023, dar această ofensivă s-a transformat într-un război de uzură care macină tot mai mult mașinăria de război rusească, îi degradează capacitatea de luptă, îi consumă efectivele militare (rușii au ajuns să apeleze la nordcoreeni ca să-și completeze rândurile) și îi distruge economia. Cu ce rezultat la sfârșit de 2024 și început de 2025?

Să ne amintim pe scurt câteva din reperele de pe frontul ruso-ucrainean în 2024. Bătălia pentru Avdiivka, care a început din toamna lui 2023, deși lupte aici s-au dat din 2014 încoace. Asaltul masiv al rușilor a început la 1 decembrie 2023 și aici au apărut revolte ale militarilor ruși din cauza pierderilor enorme și conducerii militare deficitare, care a dus la o rație a pierderilor de până la 10 la 1 (mult mai mult ca și Bakhmut, cu o rație de 6 la 1), adică pentru fiecare ucrainean au căzut 10 militari ruși. Totuși, în ciuda pierderilor enorme, rușii au cucerit Avdiivka la 17 februarie 2023, asta în urma deficiențelor de aprovizionare cu armament și muniții a ucrainenilor din cauza opririi ajutorului american timp de șase luni din cauza neînțelegerilor dintre democrați și republicani. Raportul de trageri de artilerie era de 10000 de obuze rusești pe zi contra 2000 ucrainene, din cauza deficitului de muniție al ucrainenilor.

A urmat pătrunderea de la Ocheretyne, o greșeală majoră a ucrainenilor, pentru mai multe amănunte vezi https://karadeniz-press.ro/patrunderea-de-la-ocheretyne-cauze-si-perspective/ . Rușii continuă să preseze în est, dar rezistența ucrainenilor îi împiedică să aibă câștiguri majore, doar avansuri incrementale de câteva sute de metri pe zi, în cel mai fericit caz, cu excepția Ocheretyne, despre care am vorbit. Dar, pentru a ieși din războiul de uzură și pentru a forța victoria care nu se arată, în ciuda presiunii pe frontul estic cu pierderi masive, rușii încearcă o manevră de învăluire pentru a forța cedarea frontului estic, la 10 mai 2024 asupra Harkovului.

Concepția era corectă, ca la carte, în ideea că în cazul unei stagnări pe front, unde nu reușești să realizezi o străpungere decisivă care să rupă linia frontului, cea mai bună soluție este să încerci învăluirea frontului pentru a cădea în spate, și astfel să forțezi inamicul să cedeze și să se replieze în spate pentru a nu fi învăluit. Un exemplu din istorie este cursa spre mare din primul război mondial, în 1914, unde după Bătălia de la Marna, pierdută de germani, a urmat ceea ce s-a numit cursa spre mare, în care fiecare parte a încercat să învăluie frontul inamic extinzându-se tot mai spre vest, încercând să ocolească și să învăluie frontul inamic. Dar ambele părți făcând același lucru, rezultatul a fost prelungirea frontului până acesta a ajuns la malul mării, unde s-a stabilizat între anii 1914-1918. Manevra rusească a fost un atac asupra Harkovului din nord, identic cu cel din 2022, în speranța că ucrainenii nu vor avea suficiente trupe care să acopere această parte, având în vedere că Harkov este la circa 50 de kilometri de granița cu Rusia. Atacul a eșuat din două motive, rușii nu au alocat suficiente trupe pentru o astfel de manevră de anvergură, și ucrainenii s-au așteptat la acest atac (sateliții au văzut concentrarea de trupe), astfel că asaltul s-a împotmolit la Vovceansk și așa a rămas.

În schimb, ucrainenii au ripostat cu o manevră surprinzătoare care i-a luat pe ruși pe nepregătite și care le-a făcut mari probleme, nu numai din punct de vedere operațional, dar mai ales din punct de vedere moral. Au făcut ceea ce rușii, în complexul lor de superioritate, nu credeau că se poate întâmpla vreodată. Și nu s-a mai întâmplat de la al doilea război mondial. Respectiv, au invadat teritoriul rusesc. Teritoriul sfânt al Rusiei, despre care Vladimir Putin spunea că este intangibil, că orice atac asupra teritoriului sfânt al Rusiei va atrage o reacție cumplită, inclusiv nucleară, după retorica Kremlinului. Și totuși, s-a întâmplat. La 6 august 2024 ucrainenii invadează Rusia în regiunea Kursk și își dezvoltă avansul reușind să ocupe mai bine de 1000 de kilometri pătrați din teritoriul rusesc. Acest atac i-a forțat pe ruși să aducă trupe din alte regiuni pentru a-i face față, și l-a pus pe președintele Putin într-o postură foarte proastă, din moment ce era nevoit să lupte împotriva unui atac asupra propriului teritoriu. Putin a dat mai multe termene pentru eliberarea teritoriului rusesc ocupat, toate depășite, din moment ce la ora actuală ucrainenii controlează încă circa jumătate din teritoriul ocupat inițial. În ianuarie 2025, când rușii presau intrândul dinspre vest, ucrainenii au atacat în est, surprinzându-i din nou. Scopul declarat al ucrainenilor era pe mai multe planuri, să distragă trupe de pe alte fronturi, să destabilizeze liniile de comunicații rusești, să împingă artileria rusă în afara razei de acțiune prin care putea amenința orașele ucrainene, să le arate rușilor că sunt vulnerabili și pot fi invadați, dar și să câștige o monedă de schimb în eventualitatea unor posibile negocieri de pace. Fiindcă este mult mai bine să ai un as în mânecă în cazul negocierilor și mai ales un teritoriu inamic pe care îl controlezi și pe care îl poți tranzacționa pentru un acord cât mai favorabil. Și nu în ultimul rând, să-l ridiculizeze pe Putin, arătând rușilor că pretenția lui de a fi considerat apărătorul teritoriului sfânt al Rusiei este doar o simplă fanfaronadă, pentru a doua oară după incursiunea wagneriților spre Moscova din 2023.

Chiar dacă ucrainenii au un atu în regiunea rusească Kursk, și îl mențin în continuare, rușii continuă să preseze și să avanseze în est, în Donbass. Și o fac continuu, zi de zi, chiar dacă câștigurile lor sunt incrementale, de câteva sute de metri pe zi, dar sunt continue și se adună. Cu toate acestea, după cum s-a văzut și în alte războaie, dar chiar și în războiul acesta în primele faze, cucerirea unei porțiuni de teritoriu nu garantează victoria. Spre exemplu, în 1916 România a pierdut toată Muntenia și o parte din Moldova, dar nu a fost învinsă, a rezistat și a administrat adversarilor înfrângerile severe din vara lui 1917, la Mărăști, Mărășești și Oituz. A fost nevoită să accepte pacea doar în urma evenimentelor internaționale, respectiv părăsirea luptei de către aliatul rus, dar a putut reveni în 1918 și să ocupe Budapesta în 1919.

Și aici, în Ucraina, faptul că rușii obțin câștiguri mici zi de zi și se apropie de unele orășele cheie, nu garantează victoria rușilor. Atât timp cât ucrainenii rezistă și provoacă pierderi disproporționate atacatorilor. Au rezistat tot anul 2024 și nu există semne clare că ar ceda în viitorul apropiat, dimpotrivă, lovesc tot mai mult și mai adânc în teritoriul rusesc, distrugând rafinării, depozite de combustibil și echipament militar, puncte de comandă, sectoare economice cheie în continuarea războiului de către ruși etc., unele ținte aflate la sute și chiar peste o mie de kilometri dincolo de granițele ucrainene. Important este că ucrainenii rezistă și provoacă pierderi mari, disproporționate, rușilor aflați în ofensivă, ofensivă transformată într-un război de uzură care accentuează degradarea armatei și economiei rusești. Paradoxal, chiar Rusia aflată în ofensivă este mai aproape de un colaps economic și militar decât Ucraina atacată. (Pentru mai multe amănunte, vezi https://karadeniz-press.ro/degradarea-armatei-ruse-ii-partea-inumana/ și https://karadeniz-press.ro/degradarea-armatei-ruse-i-partea-materiala/ ).

Iar despre perspectivele războiului ruso-ucrainean în 2025 voi vorbi în analiza următoare.

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Concurs eseuri