Ambițiile geopolitice ale Turciei în Marea Neagră și dincolo de ea

de | iul. 8, 2024 | Analize, TURCIA | 0 comentarii

Turcia, cu poziția ei geostrategică de punte între Europa și Asia, riverană la Marea Neagră și Marea Mediterană și care controlează calea de acces între ele, strâmtorile Bosfor și Dardanele, fiind în controlul deplin al acestora conform convenției de la Montreux din 1936 a fost și rămâne un jucător important pe tabla de șah eurasiatică, […]

Turcia, cu poziția ei geostrategică de punte între Europa și Asia, riverană la Marea Neagră și Marea Mediterană și care controlează calea de acces între ele, strâmtorile Bosfor și Dardanele, fiind în controlul deplin al acestora conform convenției de la Montreux din 1936 a fost și rămâne un jucător important pe tabla de șah eurasiatică, practic un jucător cheie. Dar în ultimul deceniu Turcia a început să își în serios statutul de putere regională și să își extindă activ puterea și influența tot mai departe, cu ambiții geopolitice tot mai mari, amintindu-ne de vorbele lui George Friedman care spunea la începutul secolului că Turcia a fost timp de 500 de ani un imperiu și doar 100 de ani o democrație, așa că nostalgia imperială va căpăta preponderență în politica ei externă. Iar acum suntem martori la împlinirea vorbelor lui George Friedman, Turcia pășește pe calea imperială extinzându-și puterea în toate direcțiile și devenind un lider al lumii musulmane cu interese în Marea Neagră, Orientul Mijlociu, Nordul Africii, Asia Centrală, Caucazul de Sud și altele. O cale posibil imperială a unei ambițioase puteri regionale care a ales să-și maximizeze avantajele geopolitice, chiar și în dauna relațiilor privilegiate cu Occidentul, prin faptul că are toate simptomele unei treceri de la democrație la autocrație, ceea ar putea duce mai departe la o dictatură personală a liderului, foarte asemănătoare cu cea imperială.

Turcia are o populație de 85 milioane locuitori și PIB de 1100 miliarde USD (spre comparație, România are PIB de 300 miliarde USD) și o suprafață de 783000 kmp (România are 237000 kmp). Chiar dacă la ora actuală are probleme economice, inflația atingând 75% în mai, rămâne o putere economică, a 18-a din lume. Dar aceste aspecte nu o împiedică să-și urmărească interesul de maximizare a puterii regionale, implicându-se activ în problemele geopolitice în schimbare abruptă la ora actuală.

Statul turc modern

Moștenitoare a Imperiului Otoman, Turcia modernă s-a născut prin prăbușirea acestui imperiu după încheierea primului război mondial și pierderea teritoriilor deținute în Orientul Mijlociu și alte părți, autorul fondării statului turc fiind Mustafa Kemal, supranumit Ataturk (adică tatăl turcilor). El a fost autorul transformării a ceea ce a fost un imperiu multinațional într-o republică ce cuprindea turcii propriu-ziși, luptând împotriva tendințelor de anexiune a unor zone de către greci sau alții. Kemal a reformat noul stat turc din temelii, transformându-l într-unul modern, printre altele interzicând legea musulmană Sharia, adoptând un cod de legi pe model elvețian și întărind caracterul laic al statului, despărțindu-l de religie. Au fost suspendate ordinele religioase, statul a fost laicizat, educația obligatorie, abolirea poligamiei, scrierea cu alfabetul latin și introducerea portului european.

Mai mult, pentru a evita ca noul stat să redevină unul teocratic, sub conducerea unor lideri religioși fanatizați, a prevăzut în noua constituție armata ca fiind garantul Constituției de aici rezultând obligativitatea acesteia de a da o lovitură de stat de fiecare dată când conducerea laică a statului este amenințată de către lideri religioși care ar putea transforma Turcia într-o teocrație, de genul cum este astăzi Iranul.

Statul turc este unul musulman și în mare parte conservator din punct de vedere al religiei musulmane, și un astfel de pericol de radicalizare există permanent, deoarece un segment important al populației ultrareligioasă ar prefera un stat teocratic, condus prin legea Sharia, pe modelul Iranului. Diferența e faptul că iranienii sunt șiiți, pe când turcii sunt sunniți n proporție de două treimi, doar o treime fiind șiiți.

Tocmai pentru evitarea unei astfel de posibilități, de transformare a Turciei într-o teocrație, Mustafa Kemal a prevăzut în constituție obligativitatea armatei de a da lovitură de stat de fiecare dată când caracterul laic al statului este amenințat. Rolul armatei în constituțiile din 1924, 1961 și 1982 era prevăzut ca și apărător al Turciei împotriva amenințărilor externe și interne, dar și garant al democrației multipartite a Turciei. Pe această bază legală s-a realizat loviturile de stat din anii 60 și 80, dar a existat o excepție în care lovitura de stat a eșuat și a deschis drumul evoluțiilor ulterioare în istoria Turciei.

Este vorba tentativa de lovitura de stat din 15 iulie 2016 executată de o parte a armatei care a motivat eroziunea secularismului, degradarea democrației și a drepturilor omului din partea președintelui Recep Tayyip Erdogan și a partidului său de la conducere care a început să o ia pe panta islamismului restrângând democrația. Lovitura de stat a eșuat (300 de morți și peste 2000 de răniți), ceea ce i-a dat prilejul lui Erdogan să epureze statul, inclusiv armata, de toți care nu îi erau loiali. 70000 de arestări, dintre care 10000 militari și 2700 judecători, ulterior au fost dați afară din posturile lor peste 160000 de oameni, printre care 21000 de profesori și 15000 salariați din domeniul educației, doar pentru că au fost suspectați că ar fi simpatizat cu lovitura de stat sau ar fi fost afiliați la mișcarea lui Gulen, declarată de statul turc ca fiind teroristă și acuzată de către Erdogan că ar fi fost în spatele tentativei de lovitură de stat.. Toate acestea au dus la alunecarea și mai accentuată a țării spre autoritarism.

Dar, indiferent dacă este o democrație sau o autocrație, Turcia are niște avantaje geopolitice majore pe care pare a fi hotărâtă să le pună în valoare în această lume în schimbare.

Moștenirea imperială

Există în rândul cetățenilor statelor care în trecut au fost mari imperii o nostalgie după acele vremuri văzute de mulți ca o epocă de aur, când statul era puternic și temut, un imperiu. Această nostalgie imperială se vede la olandezi, portughezi, mai cu seamă la francezi, unde se manifestă de multe ori ca o frustrare. Dar cea mai vizibilă este la unguri și ruși, ale căror oficialități fac declarații și gesturi semioficiale ale intenției de recuperare a imperiului (Viktor Orban) sau chiar oficiale (Vladimir Putin), acesta din urmă trecând chiar la acțiune prin război deschis cu acest scop. Această atitudine este transmisă maselor populare prin intermediul propagandei, cea mai puternică și vizibilă în această direcție fiind în Rusia. Practic, această atitudine este rezultatul unor frustrări naționale, pe ideea ce puternici și respectați eram atunci și unde am ajuns acum, din cauza altora, bineînțeles. Iar promisiunea unor lideri populiști de a readuce înapoi acele vremuri poate găsi un teren fertil în rândul unei populații frustrate de greutăți economice și lipsa unor perspective viabile, cum a fost cazul Germaniei lui Hitler și cum este acum situația în Rusia.

Există o lege a firii, toate imperiile se nasc, se extind, ajung la apogeu și apoi decad sau se prăbușesc, este o lecție a istoriei pe care mulți nu o înțeleg.

Și în Turcia există această nostalgie imperială, deoarece Turcia a fost un imperiu puternic în trecut, Imperiul Otoman reușind să domine o parte importantă din Europa, Asia și nordul Africii. Sultanii Murad I (1359-1389) și Baiazid (1389-1402) îl extind pe două continente, Mahomed al II-lea (1451-1481) cucerește Constantinopolul (1453) și preia Imperiul Bizantin decadent, iar apogeul puterii militare și al expansiunii teritoriale îl atinge în timpul lui Soliman Magnificul (1520-1566), când stăpânea Balcanii și centrul Ungariei, cucerește Rodosul, în Africa cucerește Tunisul și întreaga coastă a nordului continentului, iar în Asia parte a Imperiului Persan și sud-vestul Peninsulei Arabia (Yemenul). Dar ulterior imperiul începe să decadă treptat, timp de trei secole și jumătate, pierzând posesiunile europene, africane și asiatice ajungând după primul război mondial la configurația actuală.

Statul turc în timpul lui Mustafa Kemal Ataturk (1923-1938) se modernizează rapid trecând de la feudalism la un sistem de tip aproape occidental, putând fi considerat un model în această privință. Spre comparație, șahul Iranului Mohamed Reza Pahlavi (1941-1979) a încercat și el o modernizare rapidă a Iranului de la un stat feudal la unul de tip occidental, dar a fost răsturnat de o revoluție islamică în 1979, rezultatul fiind acela pe care îl vedem și astăzi, Republica Islamică Iran, o țară medievală în secolul XXI condusă după legea islamică Sharia.

Turcia rămâne neutră în al doilea război mondial (chiar dacă declară război Germaniei și Japoniei la 23 februarie 1945), după care, în Războiul Rece este curtată de ambele blocuri, dar alege Vestul devenind membră NATO în 1952. Un aliat de bază în NATO, singurul stat al alianței riveran al Mării Negre (dar care deținea controlul strâmtorilor), plus controlul coastei Mediteranei de Est, cu acces direct spre Orientul Mijlociu și stat de frontieră cu URSS în Caucaz și Asia Centrală. S-au instalat baze NATO pe teritoriul turc și chiar rachete nucleare, retrase ulterior în urma înțelegerii de după Criza Rachetelor din Cuba (1962).

După 1990

Sfârșitul Războiului Rece și noile reașezări a găsit o Turcie puternică militar, importantă pentru toată lumea ca poziție geostrategică ca și controlor al accesului dintre Marea Neagră și Marea Mediterană, dar și punte între Europa și Asia, unde au apărut cinci republici independente în Asia Centrală: Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan și Kirghistan, cu o proporție importantă de populații turcice pentru care Turcia reprezintă un pol important de atracție. Astfel, Turcia devine obligatoriu un jucător important în regiune în competiția dintre Rusia și China pentru influența în Asia Centrală. De multe ori paralel cu Occidentul, de multe ori independent de acesta, pe baza propriilor interese geopolitice. Ori, această oportunitate venită din senin nu avea cum să nu trezească pofta Turciei de a juca propriul rol în marele joc geopolitic pe ceea ce Zbigniew Brzezinski (fost consilier pentru securitate naționale al președintelui Jimmy Carter între 1977-1980) numea ca fiind Marea Tablă de Șah Euroasiatică.

Totodată, Turcia devine vecină cu regiunea sensibilă geopolitic a Caucazului de Sud care iese din componența URSS sub forma a trei state independente, Georgia, Armenia și Azerbaidjan, ultimele două având un conflict îndelungat pentru enclava Nagorno Karabah cu majoritate armeană, dar pe teritoriul azer. Armenii sunt creștini și au diferende istorice cu Turcia datând din vremea imperiului, cum ar fi genocidul armenilor din 1915 nerecunoscut de Turcia, dar azerii sunt musulmani și apropiați de turci, astfel că a fost logic și normal ca Turcia să îi susțină pe aceștia din urmă, mai ales că Azerbaidjanul a devenit un El Dorado energetic în urma exploatării rezervelor de gaz și petrol din Marea Caspică.

Războiul din Nagorno Karabah este definitoriu pentru complexul de securitate al Caucazului de Sud. Conflictul a intrat într-o fază violentă încă din 1988, înainte de destrămarea URSS. După 1991 a continuat cu intermitențe, în prima fază armenii având superioritate în urma sprijinului direct al hegemonului principal, Rusia, care rămâne hegemon chiar dacă începe să piardă teren. Turcia intervine cu sprijin militar (furnizare de asistență și armament Azerbaidjanului) subminând poziția hegemonului principal și insinuându-se astfel ca un hegemon competitor în acest complex de securitate și are până la urmă succes. Războiul din 2020 se încheie cu o victorie azeră, apoi urmează conflictul scurt și ultimatumul azer care duce la victoria totală a acestora și eliminarea enclavei Nagorno Karabah. (vezi https://karadeniz-press.ro/dilema-armeniei-si-mutatiile-geopolitice-din-caucazul-de-sud/). În acest mod Turcia se angajează deja ca un jucător important și ca o putere regională emergentă, cu propriile interese și ambiții.

Vulnerabilități geopolitice

Există o chestiune profundă, Turcia a depus cerere de admitere în Uniunea Europeană încă din 1999, dar nu a înregistrat progrese vizibile, mai ales după ce UE a constatat violări repetate ale drepturilor omului în 2016, în urma epurărilor comise de regimul Erdogan după eșecul loviturii de stat din același an. Ori, această amânare a accentuat sentimentul de frustrare al turcilor care se consideră excluși pe nedrept la accederea în clubul european, așa că se regăsesc tot mai mult în curentul proimperial și islamist al președintelui Erdogan.

Dar, indiferent de conducere și modul de guvernare, Turcia are potențialul ei geopolitic și se pare că încearcă să îl maximizeze, chiar dacă în unele privințe face greșeli majore. Dar viitorul ne va dovedi dacă greșește sau nu.

Totodată există două probleme majore rămase nerezolvate din trecut care afectează Turcia și în prezent și o va face și în viitor: relațiile cu Grecia, inclusiv în chestiunea Ciprului, și problema kurdă. Acestea sunt ceva mai grave și mai acute decât ceea ce numim conflicte înghețate, fiindcă sunt în mare parte de actualitate (diferendul cu grecii), iar ultima, problema kurdă, este departe de a fi înghețată, ci este chiar activă.

Disputele cu Grecia

Diferendul cu grecii durează din perioada ocupației otomane, dar chestiunile teritoriale care au dus la război (1919-1922) au apărut în urma înfrângerii Imperiului Otoman în primul război mondial și împărțirii acestuia. Grecii au pretins vestul Anatoliei și chiar a intrat cu trupe pentru a-l obține, după o serie de victorii împotriva turcilor reușesc să pătrundă mult în adâncime, când Mustafa Kemal preia conducerea armatei turce și reușește să-i învingă pe greci capturând întregul teritoriu anatolian, inclusiv Smirna care este distrusă printr-un incendiu cumplit. Tratatul de la Sevres este înlocuit cu cel de la Laussane (1923) care stabilește granițele actuale, iar părțile fac schimb de populații.

Relațiile cu Grecia au rămas încordate și în timpul Războiului Rece, deși ambele state erau și sunt membre NATO, de multe ori fiind pe punctul de a se război între ele. Principala dispută care continuă este privitoare la insulele din Marea Egee, cele de lângă coasta Turciei, dar aparținând de Grecia. De aici derivă și neînțelegeri asupra delimitării spațiului aerian, apelor teritoriale și platoului continental.

Dar mai este o problemă nerezolvată între Turcia și Grecia, respectiv problema cipriotă. Insula a fost cucerită de otomani în timpul războiului otomano-venețian (1570-1573), apoi de britanici la 1878. În 1960 insula este declarată stat independent, Etnic, existau circa 20% ciprioți turci, restul fiind ciprioți greci. Majoritatea acestora din urmă doreau enosis, respectiv unirea cu Grecia, pe când etnicii turci doreau o partiție a insulei între Grecia și Turcia. Cele două grupări se dușmăneau reciproc și chiar au recurs la confruntări și atentate încă din anii 50. Nemulțumirea grecilor ciprioți venea și din faptul că ei considerau că turcilor li s-a dat la independență un număr de o treime din posturile de conducere, deși ei reprezentau undeva la 19% din populație.

În 1974, în urma unei lovituri de stat militare din Cipru, sprijinită de junta militară din Grecia la putere din 1967, Turcia s-a temut că grecii împreună cu grecii ciprioți vor forța enosisul, unirea cu Grecia, așa că a invadat Ciprul, rezultând un război în toată regula. Turcii au debarcat pe coasta nordică a Ciprului confruntându-se cu trupele grecești și cu cele ale grecilor ciprioți. Junta militară din Grecia se prăbușește, au loc negocieri de pace, dar Turcia lansează un al doilea asalt reușind să ocupe circa 37% din insulă. Astfel a rezultat partiția insulei între Republica Turcă a Ciprului de Nord (nerecunoscută internațional decât de Turcia) și Republica Cipru. În 2004 Cipru a avut ocazia să se reunească pentru ca ambele părți să intre împreună în UE, dar oferta a fost respinsă, astfel că de la 1 mai 2004 doar Republica Cipru este membră UE, Republica Turcă a Ciprului de Nord rămânând în afara acesteia.

Problema kurdă

Poporul kurd, deosebit față de cel turc, arab sau persan, este unul dintre cele mai defavorizate. Deși la ora actuală sunt în număr de circa 25-30 de milioane, nu au un sta propriu, deși în trecut au existat câteva state kurde cu o existență efemeră în unele zone mult reduse față de extinderea populației: Statul Kurd (1918-1919), Regatul Kurdistan (1921-1924), Kurdistanul roșu (1923-1929), Republica Ararat (1927-1930), sau Republica Mahabad (1946).

Termenul de Kurdistan apare în secolul XI în cronicile turcilor selgiucizi, dar există dinastii kurde încă din secolul VIII. Chiar unul dintre cei mai mari eroi al islamului, poate cel mai mare, Salah ad-Din, cunoscut sub numele de Saladin, sultan al Egiptului și Siriei, fondatorul unei dinastii, cel care a recucerit Ierusalimul de la cruciați în 1187, a fost kurd.

La ora actuală kurzii sunt majoritari într-un areal compact ce cuprinde sud-estul Turciei, nordul Irakului, nord-vestul Iranului și nordul Siriei, o regiune foarte complicat împărțită. Tentativele kurzilor de a-și crea un stat au eșuat în timpul Războiului Rece din lipsă de interes pentru a nu destabiliza și mai mult regiunea complicată a Orientului Mijlociu. Dar și din cauză că trei din cele patru state erau dictaturi în care orice formă de opoziție era suprimată, iar Turcia, vecină cu URSS și un actor cheie în ecuația geostrategică a NATO, se bucura de susținerea alianței pentru a-și păstra integritatea teritorială.

Totuși, în Irak, în 1970, reușesc să își câștige o oarecare autonomie. În 2005 această autonomie este recunoscută de americani după invazia Irakului din 2003 pentru sprijinul acordat prin lupta kurzilor contra regimului lui Saddam Hussein, și aceasta există și astăzi. După izbucnirea războiului civil din Siria în 2011, anul următor kurzii reușesc să preia controlul și să-și stabilească o regiune auto-guvernată în nordul Siriei. SUA i-a sprijinit, kurzii fiind principalele forțe care au luptat eroic împotriva regimului lui Bashar Al-Assad, dar și împotriva ISIS, atât în Siria, cât și în Irak. Meritele lor sunt mai presus de orice îndoială, ei fiind principalii contribuitori la distrugerea ISIS.

De aici apare una din cele mai importante cauze ale disensiunilor apărute între Turcia și SUA în secolul XXI. În 2003 SUA a cerut Turciei permisiunea de a utiliza teritoriul său, pe care existau baze NATO, pentru a invada Irakul și dinspre nord, fapt care le-a fi facilitat o mai ușoară cucerire a acestuia, prinzându-l atât dinspre nord, cât și dinspre sud. Parlamentul turc a refuzat, ba dimpotrivă, a acordat permisiunea trupelor turcești să intre în nordul Irakului. Dar nu pentru a-i ajuta pe americani contra lui Saddam Hussein, ci pentru a lupta și a-i anihila pe kurzii din nordul Irakului, cei ce deveneau protejații americanilor pentru că luptau contra lui Saddam Hussein.

De ce această decizie? Fiindcă turcii se tem mai mult de kurzi decât de irakieni. Poate părea mai complicat, dar există o explicație simplă. Kurzii, majoritari în sud-estul Turciei, s-au organizat și au început o campanie împotriva statului turc pentru independență, obiectivul maximal, sau pentru autonomie sau recunoaștere a unor drepturi, obiectiv minimal. Principala organizație a kurzilor din Turcia este PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan) care din 1978 s-a implicat într-un război asimetric, inclusiv mișcări de gherilă și acțiuni teroriste pentru a-și îndeplini scopul, profitând de zona muntoasă în care este localizată majoritatea kurdă. A fost declarată ca organizație teroristă de către Turcia și de către alte state, inclusiv de UE, deși aceasta susține că această includere în lista organizațiilor teroriste nu s-a făcut în urma unui proces, dar o menține ca atare. Ciocnirile PKK cu forțele militare turce au început în 1979, iar în 1984 a fost o răscoală generală rezultată cu peste 40000 de morți, majoritatea civili kurzi. În 2013 apare o încetate a focului, majoritatea luptătorilor kurzi retrăgându-se în Kurdistanul irakian pentru a lupta contra ISIS, dar în 2015 confruntările se reiau. Ambele părți se acuză reciproc de atacuri teroriste împotriva civililor, PKK că a pus bombe în orașe și armata turcă că a depopulat și distrus satele locuite de kurzi.

În 1999 forțele speciale turcești îl capturează pe Abdullah Ocalan, liderul PKK, și acesta urma să fie condamnat la moarte, dar UE protestează, iar Turcia, care urmărea accederea în UE, abolește pedeapsa cu moartea și Ocalan, acum în vârstă de 75 de ani, este încă deținut într-o închisoare din Turcia.

Din acest motiv Turcia nu a acordat în 2003 SUA dreptul de a folosi teritoriul ei pentru un atac dinspre nord, tocmai prin teritoriul irakian în care kurzii sunt majoritari și i-ar fi primit pe americani ca și eliberatori, primind în schimb autonomia care i-ar fi mobilizat pe kurzii din Turcia, mai mult, le-ar fi oferit o bază de operații și un refugiu sigur. Dar autonomia kurzilor din nordul Irakului s-a realizat și fără acceptul turcilor, chiar dacă aceștia au organizat câteva raiduri și bombardamente împotriva kurzilor irakieni.

Mai mult, din 2012 apare și autonomia kurzilor din nordul Siriei, câștigată prin luptă în războiul civil contra regimului Bashar al-Assad. SUA a susținut atunci grupările antiguvernamentale democratice, dar acestea au fost în mare parte anihilate de islamiștii din ISIS, precum și de forțele pro-Assad sprijinite de rușii care au intervenit din 2015. În contextul ridicării ISIS, americanii îi susțin pe kurzi, singura forța viabilă de a li se opune cu succes atât în Siria, cât și în Irak. Turcii intervin în Siria pentru a susține grupările pro-turce ce acționează în apropierea graniței comune, dar nu se pot abține să nu îi lovească din când în când pe kurzi, ceea ce atrage protestele americane. Turcii se ciocnesc și cu rușii în Siria, un avion F-16 turc doborând un Sukhoi-24M lângă granița siriano-turcă la 24 noiembrie 2015.

Problema kurdă rămâne una sensibilă în abordarea geopolitică a Turciei, mai ales prin faptul că kurzii au reușit să-și stabilească unele regiuni autonome în Siria și Irak. Chiar dacă în trecut Turcia a avut multe diferende cu Iran, Irak sau Siria, a existat un punct în care au fost de acord și s-au înțeles, respectiv persecutarea kurzilor pentru a nu le permite edificarea unui stat. Dar situația geopolitică a evoluat într-un asemenea grad încât acest lucru nu mai este posibil, având în vedere sacrificiile și luptele kurzilor în lupta împotriva ISIS, în primul rând, dar și împotriva lui Saddam Hussein sau Bashar al-Assad.

Acest lucru este deja vizibil prin apariția regiunilor autonome kurde din Irak și Siria, pe care kurzii sunt deciși să le apere până la ultima suflare. Iar Turcia, la fel ca și Iranul, vor trebui să ia seama de această nouă conjunctură geopolitică care îi afectează direct, în sensul că aceste regiuni autonome reprezintă un reper pentru kurzii din Turcia și Iran.

Jocul geopolitic al Turciei

În ciuda acestor vulnerabilități, Turcia este decisă să își maximizeze avantajele geopolitice pe mai multe planuri. Ca stat pivot în Eurasia, cu o forță politică, economică și militară în creștere, Turcia vrea să își ia în serios statutul de putere regională și să acceadă la statutul de putere regională majoră, de care va trebui să țină seama orice putere cu ambiții globale, cum ar fi SUA, China sau Rusia. Este o echilibristică riscantă, dar Turcia s-a angajat pe această direcție, cu ambiții majore, dar și controversate referitor la aliații ei tradiționali.. La o scurtă analiză, scopul ei este să înlocuiască Rusia, în declin geopolitic începând cu 2022, ca și putere dominantă în regiunea Mării Negre. Dar înainte de a analiza această regiune va trebui să facem o trecere în revistă asupra implicării geopolitice a Turciei în spațiile considerate de interes.

Am vorbit de rolul Turciei în victoria Azerbaidjanului contra Armeniei și câștigarea de către azeri a regiunii Nagorno Karabah închizând conflictul înghețat ce dura din 1988 și se reîncălzea periodic. Astfel, prin alianța strânsă cu Azerbaidjanul care îi devine un fel de stat clientelar, Turcia s-a înfipt în Caucazul de Sud de pe poziția unui lider regional venind în dispută directă cu vechiul hegemon, Rusia, care acum are probleme atât cu Georgia, cât și cu Armenia dezamăgită, fiind pe cale să-și piardă influența în regiune. Cele două state caucaziene se orientează spre Occident, ceea ce nu vine neapărat în coliziune cu interesele Turciei, deși problema ar putea deveni mai complexă, având în vedere relațiile ambigue între Turcia și acesta (vom vorbi despre asta).

În Asia Centrală Turcia își joacă cărțile mizând de faptul că a devenit un pol de atracție pentru statele cu populații turcice de acolo, mai puțin Tadjikistan, care sunt înrudiți cu persanii. Aici intră în concurență directă cu Rusia și cu China (cu inițiativa Belt and Road sau Drumul Mătăsii), Occidentul fiind prea departe pentru a exercita o influență importantă.

Dar Turcia s-a implicat și în alte regiuni aflate în dispută, încercând să-și maximizeze potențialul și rolul de lider regional important, iar Marea Mediterană cu MENA (Middle East and North Africa) este unul crucial. Până în 2010 aliatul principal al Turciei în Orientul Mijlociu a fost Israelul, existând o cooperare deplină între cele două state. Dar la 31 mai 2010 o flotilă de nave ale unei mișcări de eliberare pentru Gaza și unei fundații turce a încercat să spargă blocada israeliană impusă Fâșiei Gaza și au fost abordate de forțele speciale israeliene rezultând 10 morți și mai mulți răniți, mare parte cetățeni turci. De atunci relațiile turco-israeliene s-au răcit până la adversitate deschisă, Turcia trecând în tabăra anti-israeliană. Un motiv suplimentar pentru o relație tensionată cu SUA, susținător al Israelului.

Trebuie să menționăm faptul că la ora actuală, cu relațiile geopolitice într-o permanentă schimbare și evoluții rapide, nu mai poate fi vorba de o atitudine clară pro sau contra, ca pe vremea Războiului Rece. Asistăm la niște așezări și atitudini paradoxale, de neconceput cu câteva decenii în urmă. În ideea că statele puternice pot să coopereze foarte bine pe anumite domenii, în același timp să se confrunte aproape deschis pe altele. Nu numai domenii, ci și regiuni geografice, mai mult, asistăm de multe ori pe o anumită regiune pe un dualism confruntare-colaborare concomitentă, sau pe colaborare pe o anumită zonă geografică sau un anumit domeniu, și în același timp confruntare deschisă în altă regiune sau pe un alt domeniu. Nu mai sunt valabile clasificările anterioare de alb și negru, dar nici cele de gri și atât.

Voi exemplifica în continuare cu două cazuri ce implică Rusia și Turcia, apoi voi merge la Marea Neagră, ce ne privește direct.

Siria

Războiul civil din Siria a izbucnit în urma Primăverii Arabe din 2011, Bashar al-Assad a răspuns militar protestelor ce îi cereau înlocuirea. Țara a devenit teatrul unui război civil ce durează și astăzi. În urma conflictelor Siria s-a fragmentat în regiuni controlate de mai multe grupări, cele mai importante fiind cele pro-guvernamentale (pro-Assad), opoziția democratică, fracțiuni pro-turce, kurzii și mai apoi Statul Islamic (ISIS). Rusia aveau un interes major în susținerea regimului Assad, care le-a închiriat singura lor bază navală din Mediterana, portul Tartous, așa că au intervenit militar în 2015, cu trupe și cu mercenarii Wagner, dar și cu lansări de rachete de la distanță, inclusiv din Marea Caspică. Turcia susținea grupările pro-turce aflate în apropierea granițelor ei cu Siria, dar avea un interes major în combaterea kurzilor, care au ajuns să controleze trei zone separate aproape de granița turcă. Pe de altă parte, SUA susținea opoziția democratică, dar și kurzii, dovediți aliați de bază în lupta împotriva ISIS, care ajunsese să controleze o regiune întinsă din Siria și din Irak. Rușii au declarat că au venit în Siria să lupte împotriva ISIS, dar au început să combată întreaga opoziție împotriva lui Assad, inclusiv opoziția democrată sau kurzii. De aici a rezultat incidentul din februarie 2018, când americanii i-au anunțat pe ruși că urmează să lovească o grupare ce ataca o poziție a opoziției și le-au cerut să-și retragă trupele, rușii au zis că nu au trupe acolo, rezultatul fiind peste o sută de wagneriți morți. Tot aici, incidentul din 2015, când un F-16 turc doboară un Su-24M rus în apropierea frontierei.

Interesantă este evoluția ulterioară, Rusia și Turcia reușind să treacă peste acest incident, ba chiar să ajungă la înțelegeri cu privire la Siria în cadrul unor conferințe la Astana sau Soci, împreună cu Iranul, dar majoritatea acestor înțelegeri au fost bilaterale, Iranul fiind practic exclus.

Astfel, în august 2016 Turcia lansează o ofensivă peste graniță, în Siria, împotriva ISIS, operațiune ce durează până în martie 2017. Lansată împotriva ISIS, dar cu scopul primordial de a împiedica realizarea unei legături dintre zonele controlate de kurzi pe teritoriul Siriei, ceea ce ar fi fost pentru Turcia o amenințare directă, o zonă continuă controlată de kurzi la granițele sale. Practic, trupele turcești s-au interpus între acestea. Această ofensivă a fost efectuată cu binecuvântarea Rusiei, care nu a stânjenit cu nimic această ofensivă, ba dimpotrivă.

O a doua ofensivă turcă în Siria a avut loc în ianuarie-martie 2018, de data asta direct împotriva kurzilor, ceea ce a atras nemulțumirea SUA, dar cu aprobarea rușilor care au facilitat această ofensivă distrăgând atenția kurzilor în alte direcții prin milițiile pro-Assad.

Totodată, pe lângă această cooperare, se menține un conflict între interesele Rusiei și Turciei în Siria. Rusia dorește ca regimul Assad să câștige controlul asupra unei părți cât mai mari din Siria, dacă asupra întregii țări, pe când Turcia dorește să își mențină o zonă tampon în interior pentru a-i putea controla pe kurzi. Aceste diferende s-au putut vedea la 20 februarie 2020 când milițiile pro-Assad susținute de Rusia au ucis 36 de militari turci în apropiere de Ildib.

Libia

Tot în urma Primăverii Arabe din 2011 în Libia a izbucnit un conflict între președintele Muammar Gaddafi (care conducea țara de 42 de ani, din 1969) și opoziție. Puterile occidentale (Franța, Marea Britanie și SUA) s-au implicat direct într-o campanie pentru răsturnarea lui Gaddafi, dar după moartea acestuia și-au pierdut interesul, astfel că a s-a ajuns la un război civil între gruparea GNA, recunoscută de ONU, ce guverna la Tripoli, și una de opoziție, LNA, cu baza la Benghazi, condusă de mareșalul Khalifa Aftar. Aceasta din urmă, susținută de Egipt, Emiratele Arabe Unite (UAE) și de Rusia pornesc o ofensivă prin care reușesc să cucerească o mare parte din teritoriul controlat de GNA și amenință Tripoli. Turcia, care are interese economice, intervine direct cu trupe în sprijinul GNA. Mai mult, recrutează sirieni pe care îi trimite să lupte în Libia de partea GNA. De partea cealaltă, Rusia își trimite mercenarii Wagner și recrutează și ea sirieni pro-Assad pentru a lupta în Libia. Dar atât Rusia, cât și Turcia, transferă avioane de luptă care sprijină fiecare propria grupare angajată în acest război civil. Cu sprijinul Turciei, GNA a recuperat o parte din teritoriile pierdute în urma ofensivei LNA, dar există încă zone în dispută, mai ales câmpurile petrolifere.

Asistăm aici la o dispută directă între Rusia și Turcia, o confruntare militară deschisă. Cu toate acestea, în Siria se pare că se înțeleg și se confruntă în același timp, pe când în Libia se confruntă direct, chiar dacă oficial prin interpuși.

Geopolitica balansului între Rusia și Occident

Am evidențiat jocul geopolitic al Turciei în actuala conjunctură internațională extrem de difuză și cu mișcări și mutații de neconceput în urmă cu câteva decenii. Războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei nu face altceva decât să accelereze mutațiile geopolitice la care suntem martori direcți.

Turcia face un joc ambițios, de mare putere regională, dar numai viitorul ne poate spune dacă este unul câștigător. Confruntată cu probleme economice, cu devalorizarea lirei turcești, cu regrese în domeniul democrației, compensate pe plan intern de o retorică religioasă și naționalistă, toate acestea îndepărtând-o de standardele UE, Turcia merge înainte pe ceea ce spune că este propria ei direcție. Nu este clar dacă este una democratică sau una imperială, deși ultimele evoluții înclină spre cea din urmă.

Geopolitic vorbind, vedem că Turcia joacă la două capete, deși oficial este membră NATO cu tot cea ce decurge din apartenența la această organizație. Este membră NATO din 1952, găzduiește baze militare NATO și americane, este implicată în deciziile NATO.

Totuși, joacă la mai multe capete, ceea ce nu este chiar în regulă. Ca și alte puteri regionale, Turcia militează pentru a accede la un rol mai important în afacerile internaționale și mai multă autonomie în afacerile externe și de securitate. Dar este membră NATO și ar trebui să își acordeze politicile cu cele ale alianței.

În 2017 Turcia cumpără din Rusia sistemul antiaerian S-400, o decizie controversată. În contrapartidă, SUA exclude participarea Turciei în programul F-35. De asemenea, modernizarea avioanelor F-16 turcești cu ajutor american este încă sub semnul întrebării. În același timp, în materie de gazoducte, Turcia i-a favorizat pe ruși în dauna conductei occidentale Nabucco, care nu s-a mai concretizat. O astfel de atitudine ambiguă a deteriorat relațiile Turciei cu SUA și UE, dar numai într-o anumită măsură, pe motiv că nici Turcia, nici Vestul nu doresc alienarea totală a relațiilor.

Principalul câmp de confruntare-colaborare între Turcia și Rusia îl reprezintă Marea Neagră. În timpul Războiului Rece Turcia era singurul stat NATO riveran la Marea Neagră, dar care controla accesul prin strâmtori, restul fiind URSS și statele satelit România și Bulgaria. După disoluția URSS din 1991 au ajuns să fie șase state riverane, Turcia, Rusia, Ucraina, Georgia, România și Bulgaria, ultimele două devenind membre NATO în 2004. Până în 2014 Turcia și Rusia, ca principale puteri riverane, au încercat mutual să mențină un fel de condominium pentru a nu permite altei mari puteri să acceadă în această arie de interes comun.

Dar lucrurile au început să se schimbe în 2014, după anexarea Crimeii de către Rusia. Interesul Turciei pentru comunitatea tătară din peninsulă, plus faptul că Rusia își extinde teritoriul controlat la Marea Neagră cu această peninsulă deosebit de importantă geostrategic, care prin poziția ei avansată în mijlocul mării poate controla întreaga întindere de ape, a stârnit îngrijorare la Ankara.

Invazia rusă din Ucraina din 2022 a exacerbat aceste temeri, posibilitatea ca Rusia să preia Ucraina și întregul litoral nordic până la gurile Dunării devine pentru Turcia un scenariu dintre cele mai sumbre. De la o poziție de paritate aproximativă a puterii în Marea Neagră, Turcia se putea trezi inferioară Rusiei pe acest complex de securitate deosebit de sensibil.

Nu este de mirare faptul că Turcia a sprijinit Ucraina în acest război prin furnizarea de armament, mai cu seamă dronele Bayraktar TB-2 dovedite deosebit de eficace în prima fază a războiului. Totodată a avut un rol important în negocierea coridorului pentru cerealele ucrainene și, prin poziția lor de control al strâmtorilor dată de Convenția de la Montreaux din 1936, a interzis accesul navelor militare rusești ce ar încerca să intre dinspre Mediterana.

Dar, spre deosebire de restul statelor NATO și din Occident, nu a impus sancțiuni drastice Rusiei, interesul propriu fiind să ajute Ucraina pentru a nu fi cotropită de Rusia, dar nici să își facă din Rusia un adversar ireconciliabil. Unul dintre motive este faptul că economia Turciei aflată în dificultate are nevoie de afluxul de turiști ruși în creștere din cauza faptului că alte destinații nu le mai sunt permise.

Dar, prin această politică, Turcia încearcă să joace și un rol de mediator care i-ar putea aduce un plus de prestigiu pe plan internațional și i-ar putea crește statutul de putere regională importantă. Dar ideea de a fi mediator a fost până acum sortită eșecului din cauza pozițiilor ireconciliabile dintre ruși și ucraineni.

Astfel, la ora actuală, și în Marea Neagră relațiile Turciei cu Rusia sunt ambigue, între colaborare și confruntare, asemănător cu Siria, Libia, Caucaz și alte regiuni. Dar în Marea Neagră asperitățile sunt mai vizibile, deși există loc pentru comunicare și colaborare, dar fiecare parte văzându-și interesele. Iar interesul Turciei este ca Rusia să nu câștige, fiindcă dacă ar face-o ar pune-o într-o poziție net inferioară, ceea ce Turcia încearcă să evite cu orice preț. Pe de altă parte, Turcia se asigură și pentru scenariul în care Rusia iese victorioasă într-un anumit grad, menținând relațiile fără să impună sancțiuni drastice ca și statele occidentale.

Putem spune că este o politică de balansare sau de joc la două capete, dar acest gen de abordare este foarte sensibilă și ar putea degenera. Turcia are nevoie de Occident și de SUA, inclusiv de UE, având în vedere situația economică precară vizibilă deja prin devalorizarea accentuată a lirei turcești. Dar și NATO și SUA au nevoie de Turcia, armata cu a doua mărime din alianță, cu baze NATO pe teritoriul ei, cu poziția ei geostrategică, chiar dacă Turcia joacă altfel în relația cu Rusia, pe când NATO în ansamblul ei susține puternic Ucraina.

Pe de altă parte, UE este sensibilă la derapajele antidemocratice ale regimului Erdogan, pe când retorica acestuia și a partidului său AKP devine tot mai ultranaționalistă și islamistă pe plan intern, fapt care pare să mulțumească electoratul turc din mediul rural. Dar problemele economice nu pot fi rezolvate cu discursuri naționaliste și religioase.

Ca și concluzie, politica de balansare și jocul la două capete poate părea viabilă la ora actuală, dar pe termen mediu în mod sigur este perdantă, Turcia se poate trezi că și-a stricat relațiile cu ambele părți pe măsură ce lucrurile evoluează pe plan geopolitic și militar în conflictul din Ucraina. Foarte curând va veni momentul în care Turcia va fi nevoită să decidă o cale clară, de această decizie depinde viitorul Turciei ca putere regională importantă. În acest sens, Turcia va trebui să facă niște alegeri decisive încă de pe acum, fiindcă la un moment dat se vor limpezi apele și Turcia se poate trezi că încă navighează în ape tulburi.

Share our work

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *