În urma destrămării Uniunii Sovietice, în spațiul ex-sovietic au apărut mai multe conflicte înghețate, inclusiv cele din Abhazia, Transnistria și Osetia de Sud. Aceste regiuni separatiste s-au desprins de autoritatea centrală a Georgiei (în cazul Abhaziei și Osetiei de Sud) și a Republicii Moldova (în cazul Transnistriei) la începutul anilor ’90, cu sprijin direct sau indirect din partea Moscovei. În ultimele 5–10 ani, evoluțiile acestor entități de facto au fost marcate de consolidarea legăturilor cu Rusia, de o recunoaștere internațională limitată (sau inexistentă) și, recent, de implicațiile războiului din Ucraina asupra statutului lor.

Războiul pe scară largă declanșat de Rusia împotriva Ucrainei în 2022 a acționat ca un catalizator, și anume a scos aceste “conflicte uitate” din umbră, evidențiindu-le ca părți din puzzle-ul agresiunii ruse. De asemenea, invazia ilegală rusă a generat o simpatizare sporită a lumii cu Georgia și Moldova, care trăiesc de ani de zile ceea ce Ucraina îndură acum – ocuparea unei părți a teritoriului de către Rusia și amenințarea suveranității.

Abhazia: război, secesiune și dependență de Moscova

Abhazia (oficial Republica Autonomă Abhazia în cadrul Georgiei sovietice) a fost teatrul unui conflict sângeros la scurt timp după destrămarea URSS. În 1992–1993, pe fondul tendințelor separatiste abhaze și al prăbușirii autorității centrale, a izbucnit un război între forțele guvernamentale georgiene și milițiile separatiste abhaze, sprijinite de voluntari și unități provenite din Caucazul de Nord (inclusiv cazaci ruși). Conflictul s-a soldat cu mii de victime și cu expulzarea masivă a etnicilor georgieni din Abhazia (peste 200.000 de refugiați georgieni). În 1993, separatiștii au obținut controlul întregului teritoriu (cu excepția unui mic district, Valea Kodori, menținut sub control georgian până în 2008), iar Georgia a pierdut de facto Abhazia. A urmat un armistițiu supravegheat de forțe de menținere a păcii ale CSI (dominate de ruși) și de o misiune ONU (UNOMIG), însă statutul final a rămas nerezolvat.

În anii post-sovietici, Abhazia s-a autoguvernat ca un stat de facto subordonat Federației Ruse, nerecunoscut internațional. Au existat negocieri periodice între georgieni și abhazi, dar fără rezultat privind reintegrarea. Tbilisi a propus diverse formule de autonomie largă de-a lungul anilor, respinse la Suhumi (capitala Abhaziei).

Situația s-a schimbat dramatic după războiul ruso-georgian din august 2008. Rusia a intervenit împotriva Georgiei (oficial pentru a “apăra” Osetia de Sud), extinzând apoi operațiunile și în Abhazia. În urma acelui conflict de cinci zile, Federația Rusă a recunoscut oficial independența Abhaziei (și a Osetiei de Sud) pe 26 august 2008. Deși restul lumii a condamnat mișcarea ca o violare a integrității teritoriale georgiene, Moscova și-a consolidat prezența militară în Abhazia, instalând baze permanente.

Integrare de facto

Ultimul deceniu a adus o integrare tot mai strânsă a Abhaziei în sfera Rusiei, până la pragul anexării de facto. În noiembrie 2014, președintele rus Vladimir Putin și liderul de atunci al Abhaziei, Raul Hajimba, au semnat un Tratat de Alianță și Parteneriat Strategic, care prevede integrarea Abhaziei cu Rusia în domeniile apărării, controlului frontierelor, politicii vamale, politicilor sociale și aplicării legii. Tratatul promitea resurse considerabile (inclusiv un ajutor de ~200 milioane USD în 2015) și practic subordona structurile de securitate abhaze celor rusești.

Occidentul și Georgia au denunțat acordul, considerându-l un pas spre anexare și o încălcare a dreptului internațional. Acest “parteneriat” a reprezentat culminarea tacticii Moscovei de a reduce autonomia reală a Abhaziei: în 2014, cu puțin înaintea semnării tratatului, președintele relativ independent al Abhaziei, Aleksandr Ankvab, a fost forțat să demisioneze în urma unor proteste susținute tacit de Moscova, fiind înlocuit de Raul Hajimba, cunoscut ca fidel Kremlinului.

Pe plan intern, Abhazia a menținut formal instituții proprii (președinție, parlament, armată locală), însă evoluțiile politice au fost puternic influențate de Rusia. Schimbări de lideri – precum alegerea lui Aslan Bzhania ca președinte în 2020 după proteste ce au dus la demisia lui Hajimba – au reflectat în parte nemulțumiri locale față de corupție sau față de dominația excesivă a Moscovei.

Cu toate acestea, niciun regim de la Suhumi nu a rupt alianța cu Rusia; dimpotrivă, cooperarea militară și economică a crescut. De pildă, armata abhază a fost pusă sub comanda unificată cu a Rusiei conform tratatului de securitate din 2014, iar granița administrativă dintre Abhazia și restul Georgiei este controlată de grăniceri ruși. De facto, Abhazia a ajuns “integrată în spațiul politic, economic și militar al Rusiei” aproape în totalitate. Totuși, merită menționat că în rândul abhazilor există o sensibilitate deosebită privind păstrarea identității și autonomieii locale.

De-a lungul anilor, liderii abhazi au oscilat între a cere resurse și garanții de la Rusia și a evita o absorbție completă: Abhazia are un puternic sentiment de autonomie, mai pronunțat decât în alte regiuni separatiste, ceea ce a limitat întrucâtva influența rusă absolută (de exemplu, Abhazia nu a cerut oficial unirea cu Rusia, preferând independența recunoscută).

Osetia de Sud: conflicte, recunoaștere rusă și tentația anexării

Osetia de Sud (regiunea autonomă Osetia de Sud din fosta RSS Georgia, cu capitala la Țhinvali/Tskhinvali) a urmat un parcurs similar, deși la scară mai mică. Aici conflictul armat a început încă din 1991–1992, când, pe fondul naționalismului georgian post-independență și al dorinței populației majoritar osete de a se uni cu Osetia de Nord (parte a Federației Ruse), au izbucnit lupte între forțele separatiste și trupele georgiene. Războiul s-a încheiat în 1992 cu un acord de încetare a focului și desfășurarea unei forțe de menținere a păcii tripartite (Rusia, Georgia, Osetia de Nord/Sud) controlate în fapt tot de Moscova. Ca și Abhazia, Osetia de Sud a rămas sub control separatist, nefiind recunoscută de autoritățile de la Tbilisi.

Timp de peste un deceniu, situația a fost relativ înghețată. La mijlocul anilor 2000 tensiunile au reizbucnit – guvernul georgian condus de Mikheil Saakashvili a încercat să reintegreze regiunea, cel puțin prin mijloace politice, propunând largă autonomie. Negocierile au eșuat, iar ciocnirile armate sporadice s-au intensificat. Apogeul a fost atins în august 2008, în urma provocărilor și bombardamentelor reciproce. Rusia a intervenit masiv sub pretextul protejării locuitorilor osetini (mulți obținuseră cetățenie rusă), declanșând războiul ruso-georgian din 2008. Conflictul de cinci zile s-a încheiat cu înfrângerea armatei georgiene; rușii au ocupat temporar teritorii adiacente și au recunoscut, la pachet cu Abhazia, independența Osetiei de Sud. Georgia a rupt relațiile diplomatice cu Moscova și consideră de atunci aceste teritorii drept „ocupate” de forțele ruse.

Realitate osețină

După 2008, Osetia de Sud (cu o populație estimată de doar ~50.000–60.000 de locuitori) a devenit și mai dependentă de Rusia în toate aspectele. În martie 2015, exact la un an după anexarea Crimeei de către Rusia, președintele Putin și liderul sud-osetin Leonid Tibilov au semnat la Kremlin un Tratat de alianță și integrare, care “integrează aproape complet” Osetia de Sud în Rusia. Conform acordului, forțele de securitate și armata Osetiei de Sud, precum și economia, vama și grănicerii, urmau să fie integrate cu cele ale Rusiei. Practic, frontiera dintre Osetia de Sud și Rusia a fost abolită pe hârtie, permițând libera circulație. Tbilisi a denunțat imediat tratatul drept un “pas către anexare”, iar SUA și UE au refuzat să îl recunoască, considerându-l o amenințare la adresa securității regionale. În paralel, Rusia a menținut o bază militară permanentă în regiune (aproximativ 3.000-4.000 de soldați staționați) și a oferit finanțare masivă pentru bugetul local, Osetia de Sud fiind practic subvenționată de Moscova.

Politic, regiunea s-a autoguvernat sub o serie de lideri pro-ruși. Un aspect distinctiv pentru Osetia de Sud este că mulți localnici doreau unirea cu Rusia, dată fiind legătura etnică cu Osetia de Nord. Au existat inițiative de referendum în acest sens: în 2017 s-a discutat organizarea unei consultări privind alipirea la Federația Rusă, însă a fost amânată. În 2022, pe fondul entuziasmului după recunoașterea autoproclamatelor republici Donețk și Luhansk, președintele de atunci Anatoli Bibilov a anunțat organizarea unui referendum pe 17 iulie 2022 pentru unirea cu Rusia. Totuși, Bibilov a pierdut alegerile prezidențiale din mai 2022, iar succesorul său, Alan Gagloev, a anulat referendumul, aparent la solicitarea Kremlinului care nu dorea complicații suplimentare în plin război în Ucraina. Acest episod arată dependența deciziilor politice de voința Moscovei: deși retorica unirii cu Rusia este populară în Osetia de Sud, Kremlinul a preferat statu-quo-ul, semn că nu era momentul să „formalizeze” anexarea.

Stat-paria

În ultimii ani, Osetia de Sud a continuat să existe ca stat-paria, recunoscut oficial doar de Rusia și câteva aliați ai acesteia. Instituțiile sale, deși formal autonome, sunt strâns legate de instituțiile omoloage din Federația Rusă. De exemplu, cetățenii sud-osetini primesc cu ușurință pașapoarte rusești, moneda în circulație este rubla rusă, iar limba rusă domină viața publică. Integrarea militară este practic totală: trupele locale fac parte din districtul militar rus, iar forțele rusești staționate permanent oferă “garanția securității de stat” – după cum spunea un fost lider local.

Distanța extrem de mică față de Rusia (Osetia de Sud se învecinează direct cu republica rusă Osetia de Nord-Alania) i-a permis Moscovei să includă efectiv regiunea în propriul spațiu politic. Astfel, dacă Abhazia mai păstrează o “fațadă” de independență, Osetia de Sud s-a transformat într-un protectorat rusesc cvasi-anexat.

Transnistria: de la conflict la „stat” nerecunoscut la frontiera cu Ucraina

Transnistria (oficial autoproclamata Republică Moldovenească Nistreană, cu capitala la Tiraspol) reprezintă un caz similar în Republica Moldova, aflat la puțin peste 100 de kilometri de granița Uniunii Europene și a NATO. În anii 1990–1992, pe fondul mișcării de independență a Moldovei (și a apropierii de România), populația din stânga Nistrului – cu o proporție însemnată de etnici ruși și ucraineni și puternic rusificată – s-a opus Chișinăului, pe fondul implicării serviciilor de spionaj sovietice. A izbucnit un conflict armat în 1992 între forțele Republicii Moldova și cele separatiste transnistrene, acestea din urmă fiind sprijinite decisiv de Armata a 14-a rusă staționată în regiune (armată care a intervenit direct împotriva trupelor moldovene).

Războiul s-a încheiat în iulie 1992 printr-un acord de încetare a focului semnat de președinții Moldovei și Rusiei, consfințind separarea de facto a Transnistriei. A fost creată o Misiune de pacificare cu participare rusă, moldoveană și transnistreană, menită să supravegheze liniștea pe Nistru. Treptat aceasta a devenit un paravan de impunere a voinței și influenței Moscovei. În practică, Rusia a păstrat în Transnistria un contingent militar (cca 1.500 de soldați, reorganizați ulterior ca Grupul Operativ de Trupe Ruse – GOTR, ce păzesc și un uriaș depozit de armament sovietic la Cobasna). Încetarea focului a înghețat conflictul, lăsând Transnistria în afara controlului Chișinăului.

Moștenire dură

În anii post-sovietici, Transnistria a evoluat ca un “stat” separatist nerecunoscut. Conducerea de la Tiraspol, în frunte cu Igor Smirnov (președinte autoproclamat între 1991–2011), a construit instituții paralele (parlament, armată, monedă proprie – rubla transnistreană). Nicio țară membră ONU nu a recunoscut independența Transnistriei, însă regiunea a beneficiat de sprijin politic, economic și militar din partea Rusiei. Oficial, Rusia a afirmat mereu că susține integritatea teritorială a Moldovei, dar a condiționat-o de acordarea unui statut special Transnistriei. Neoficial însă, Moscova a folosit conflictul transnistrean ca instrument de influență asupra Moldovei, menținând prezența trupelor și blocând soluțiile care ar diminua controlul rus.

Încercări de reglementare pașnică au existat (negocieri în formate internaționale, planuri de federalizare), dar au eșuat din diverse motive, inclusiv opoziția unor actori interni sau externi. Un exemplu notoriu este Memorandumul Kozak (2003) – un plan negociat cu Rusia pentru federalizarea Moldovei – pe care Chișinăul l-a abandonat în ultimul moment sub presiunea Occidentului, stârnind nemulțumirea Rusiei.

În ultimele 2–3 decenii, Transnistria s-a confruntat pe de o parte cu izolarea internațională, pe de altă parte cu o anumită interdependență economică cu Republica Moldova și UE. Paradoxal, deși Tiraspolul proclamă “orientarea spre Rusia”, economia regiunii depinde în bună măsură de piețele și serviciile din Moldova și UE.

Epoca post-Donbas

După 2014 (anexarea Crimeei și războiul din Donbas), Ucraina vecină a înăsprit controlul la granița cu Transnistria, sporind izolarea acesteia. În schimb, UE și Chișinăul au inclus companiile transnistrene în acordul comercial DCFTA, permițându-le acces pe piața europeană sub condiția unor formalități legale prin Moldova. Astfel, multe exporturi ale Transnistriei ajung în UE, în timp ce regiunea consumă gaze rusești livrate prin Moldova (și pentru care Tiraspolul nu plătește, acumulând o datorie uriașă la Gazprom). Această situație face ca Transnistria să fie într-un paradox existențial: politic orientată exclusiv spre Rusia, dar economic legată de Moldova, Ucraina și UE.

Politic, după era Smirnov, au avut loc alternanțe la conducere, simulând democrația, dar fiind de fapt o expresie a luptei pentru resurse a elitelor locale. Evgheni Șevciuk (2011–2016) și apoi Vadim Krasnoselski (din 2016) au fost președinți ai autoproclamatei republici. Krasnoselski, considerat apropiat de holdingul Sheriff (principalul conglomerat economic din regiune) și de cercuri ruse, conduce și în prezent, menținând o retorică pro-Moscova.

Transnistria a cerut oficial recunoașterea sau alipirea la Rusia în mai multe rânduri – un referendum local în 2006 a arătat 97% în favoarea aderării la Rusia, iar imediat după anexarea Crimeei în martie 2014, Sovietul Suprem (parlamentul transnistrean) a trimis o solicitare către Putin privind integrarea în Federația Rusă. Însă Rusia nu a dat curs acestor cereri. Un motiv major este lipsa unei frontiere comune: Transnistria este încadrată de Ucraina și restul Moldovei, iar anexarea ar fi fost logistic dificilă și ar fi însemnat escaladarea conflictului cu ambele țări. Astfel, spre deosebire de Abhazia și Osetia de Sud, pe care le-a recunoscut independent, Moscova nu a recunoscut Transnistria, păstrând totuși controlul de facto.

Situașie tensionată

În ceea ce privește securitatea, situația Transnistriei a rămas tensionată, dar fără lupte active după 1992. Trupe rusești (circa 1.500) continuă să staționeze ilegal, conform Chișinăului, sub pretextul pacificării și pazei depozitului de la Cobasna. Republica Moldova a cerut în repetate rânduri retragerea acestor forțe, considerându-le nelegitime – inclusiv la ONU, unde în 2018 Adunarea Generală a adoptat o rezoluție ce solicita retragerea trupelor ruse. Rusia a ignorat cererile, menținând statu-quo-ul.

Totodată, misiunea OSCE în Moldova a facilitat dialogul între părți, într-un format de negocieri 5+2 (Moldova, Transnistria, Rusia, Ucraina, OSCE plus SUA și UE ca observatori).

Până în 2019 au existat unele progrese minore (așa-numitul pachet “Berlin+” ce include măsuri de consolidare a încrederii: recunoașterea diplomelor transnistrene, soluții pentru școlile cu grafie latină din regiune, reluarea circulației peste un pod de pe Nistru etc.). Niciun acord comprehensiv de statut nu s-a materializat însă.

Puncte comune și diferențe majore

Cele trei entități separatiste pro-ruse împărtășesc o serie de caracteristici comune, dar prezintă și diferențe esențiale în evoluția lor.

Originile comune în colapsul sovietic și conflictele etnice/identitare folosite de partea rusă pentru menținerea controlului. Toate au apărut pe fondul vidului de putere creat după 1991 și al tensiunilor etnice sau politice. Abhazia și Osetia de Sud s-au confruntat cu naționalismul georgian versus dorința lor de autodeterminare (Abhazia ca națiune distinctă, Osetia de Sud aspirând la unirea cu frații din Osetia de Nord). Forțele separatiste din Transnistria au folosit pretextul naționalismului pro-românesc, dorind menținerea influenței ruse. În toate cazurile, Rusia (sau trupe rusești) a intervenit decisiv în favoarea separatiștilor – fie direct militar (Transnistria 1992, Georgia 2008), fie ca „pacificator” părtinitor.

Statutul de facto independent, dar nerecunoscut internațional este o altă trăsătură. Niciuna dintre cele trei regiuni nu este recunoscută de ONU ca stat suveran. Ele funcționează ca „state de facto” cu instituții proprii (președinție, parlament, armată, poliție, etc.), dar dependența lor de sprijinul extern (rusesc) este crucială pentru supraviețuire. Toate au economie fragilă și sunt izolate fără ajutorul Moscovei.

Un ale element comun major este staționarea de trupe rusești pe teritoriul lor, sub diverse justificări, fapt ce a dus la o prezență militară rusă permanentă.

.În Abhazia și Osetia de Sud, Rusia menține baze militare și grăniceri în urma tratatelor bilaterale semnate după 2008. În Transnistria, rușii se află ca „forțe de pace” (câteva sute) și trupe ale GOTR (paza depozitului militar), totalizând aproximativ 1.500 de militari, majoritatea recrutați din populația Republicii Moldova. Acest fapt transformă practic regiunile în zone sub ocupație militară rusă, chiar dacă juridic situația diferă. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a declarat explicit, în martie 2022, că Transnistria este “teritoriu ocupat” de Rusia, similar terminologiei folosite de Georgia pentru Abhazia și Osetia de Sud.

Strategia pașaportizării

Rusia a oferit locuitorilor din toate cele trei regiuni cetățenie rusă în masă (mai ales în anii 2000), folosind această practică pentru a-și justifica ulterior intervențiile (“protejarea cetățenilor ruși”). Astfel, o mare parte a populației Abhaziei și Osetiei de Sud deține pașapoarte rusești. În Transnistria, procentul este mai mic, însă mulți au dublă cetățenie (rusă, ucraineană sau moldovenească). Limba rusă este lingua franca în aceste teritorii – administrația și educația se desfășoară preponderent în rusă, cultura rusească are o influență copleșitoare. Toate cele trei entități folosesc rubla rusească (Abhazia și Osetia de Sud oficial, Transnistria prin propria rublă locală paritatea fiind simbolică) și depind de mass-media rusă. Cultural vorbind, sunt profund integrate în spațiul lingvistic rus și promovează narațiuni istorice pro-ruse.

Supraviețuirea de zi cu zi a acestor regiuni se leagă, sub diferite, de ajutorul financiar și economic al Moscovei. Bugetele Abhaziei și Osetiei de Sud sunt acoperite în proporție considerabilă de subvenții rusești (salarii, pensii, investiții). Transnistria primea gaz gratis sau subvenționat de la Gazprom, pe care îl folosește inclusiv pentru a genera electricitate vândută Moldovei, acumulând datorii de miliarde de dolari ce sunt tolerate de Rusia. De asemenea, Rusia menține legături bancare, trimite experți și funcționari (sau cel puțin consilieri) care influențează guvernarea locală. Aceste regiuni sunt adesea numite „regimuri marionetă” ale Moscovei, dată fiind lipsa de autonomie reală în decizii strategice. În ultimul deceniu, Transnistria beneficiază de prevederile acordurilor semnate de Chișinău cu Bruxelles, marea majoritate a exporturilor din regiune mergând către piața Uniunii Europene.

Diferențe majore

Abhazia și Osetia de Sud au obținut recunoaștere limitată din partea unui număr mic de state (pe lângă Rusia, și Nicaragua, Venezuela, Nauru, iar mai recent Siria în 2018 le-au recunoscut independența). Transnistria, în schimb, nu este recunoscută de nicio țară membră ONU. Singurele care o “recunosc” sunt celelalte entități separatiste (Abhazia, Osetia de Sud ori Nagorno-Karabakh până la încetarea existenței sale) printr-o comunitate informală numită sugestiv “Comunitatea pentru Democrație și Drepturile Națiunilor”. Astfel, pe plan diplomatic, Abhazia și Osetia de Sud au așa-zise ambasade la Moscova și câteva capitale prietene, pe când Transnistria nu are acest privilegiu (reprezentanțele sale în Rusia sunt oficios acceptate dar fără statut diplomatic).

Rusia recunoaște Abhazia și Osetia de Sud ca state independente (din 2008), menținând ambasade și tratate ca și cum ar fi țări suverane. În cazul Transnistriei, Rusia nu i-a recunoscut independența și declară oficial că susține integritatea Republicii Moldova (cu condiția unui statut special pentru Transnistria). Această diferență face ca, de exemplu, trupele ruse din Abhazia/Osetia să fie prezentate de Moscova ca fiind acolo legal, la invitația unor guverne suverane (deși pentru restul lumii sunt ocupanți), pe când prezența din Transnistria este justificată prin acordul de încetare a focului din 1992 și nu printr-un tratat bilateral cu un stat transnistrean (inexistent recunoscut).

Geografia separatismului

Osetia de Sud se învecinează direct cu Rusia (prin Osetia de Nord, regiune cu care are puternice legături etnice), iar Abhazia are ieșire la Marea Neagră și frontieră cu Rusia (ținutul Krasnodar). Transnistria nu are graniță cu Rusia, fiind separată de aceasta de întinderea Ucrainei. Această poziție face ca Transnistria să fie mult mai izolată fizic; orice sprijin rusesc (trupe, logistică) depinde de bunăvoința sau vulnerabilitatea Ucrainei. În schimb, Abhazia și Osetia de Sud sunt adiacente teritoriului rus, facilitând aprovizionarea militară și economică directă (Abhazia, de exemplu, este accesibilă din Federația Rusă peste granița râului Psou, iar Osetia de Sud prin tunelul Roki din Caucaz).

Geografia influențează și importanța strategică. Abhazia, cu litoralul său la Marea Neagră (inclusiv portul Suhumi și orașul stațiune Gagra), are o valoare strategică pentru proiecția Rusiei la Marea Neagră și ca zonă tampon față de NATO (Turcia este peste mare). Nave ale Flotei militare ruse a Mării Negre și-au găsit refugiu în această regiune după scufundarea mai multor unități navale de către Ucraina.

Osetia de Sud, fiind în munți, are mai mult importanță ca punte spre inima Georgiei. Transnistria este strategică prin proximitatea sa de Odesa (port crucial al Ucrainei) și poziția pe Nistru aproape de centrul Moldovei – un cap de pod potențial spre Balcani.

Abhazia avea înainte de conflict ~525.000 locuitori (din care aproape jumătate etnici georgieni), iar astăzi populația e estimată la ~240.000, majoritar abhază și armeană, cu o minoritate georgiană încă prezentă în sud (raionul Gali). Osetia de Sud număra ~100.000 locuitori înainte de 1991 (aprox. 2/3 osetini, 1/3 georgieni); acum are doar ~50.000-60.000, aproape omogen osetină (după exodul georgienilor). Transnistria este cea mai populată: ~465.000 locuitori (recensământ 2015), dintre care 28% moldoveni/români, 29% ruși, 23% ucraineni (plus alte grupuri) – o populație multietnică, distinct prin asta de cele două regiuni caucaziene. Această compoziție face ca în Transnistria limba “moldovenească” (româna în grafie chirilică) și ucraineana să fie oficiale alături de rusă (în practică rusa domină). Abhazia are limba abhază ca oficială (alături de rusă), iar Osetia de Sud folosește oseta și rusa.

Aspirații locale

Deși toate conducerea acestor regiuni este fidelă Moscovei, există anumite nuanțe regionale, influențate de interesele directe ale Federației Ruse. Liderii Abhaziei subliniază constant dorința de independență (nu vor să devină o regiune a Rusiei, de teamă să nu-și piardă identitatea abhază). În schimb, în Osetia de Sud tendința pro-unire cu Rusia este puternică, considerându-se un singur popor cu Osetia de Nord. Transnistria oscilează între a cere unirea cu Rusia și a se declara independentă – în practică obiectivul lor maximal este aderarea la Rusia (dacă geopolitica ar permite-o), dar se mulțumesc și cu menținerea autonomiei de Chișinău sub protecție rusească. Aceste diferențe se reflectă și în discurs: de exemplu, Aslan Bzhania (președintele Abhaziei) a declarat că nu ia în calcul integrarea în Federația Rusă ci preferă parteneriatul strategic, pe când Anatoli Bibilov (fostul lider sud-osetin) spunea explicit, citat de mass-media internațională, „Unificarea cu Rusia este obiectivul nostru strategic, este drumul nostru”.

Transnistria este (sau a fost) industrializată – are combinatul metalurgic de la Râbnița, fabrica de ciment, centrala electrică de la Cuciurgan – și a tranzacționat cu UE/România/Ucraina chiar dacă prin intermediere. Abhazia are o economie bazată pe agricultură (citrice, tutun), pescuit și mai nou turism (rușii vin pe litoralul abhaz în vacanță, considerându-l destinație ieftină).

Osetia de Sud este cel mai puțin dezvoltată – industrie minimă, reconstrucție lentă după război, practic trăiește din ajutoare rusești și din salariile bugetare plătite de Moscova. Diferența de infrastructură este vizibilă: Transnistria are orașe relativ urbanizate (Tiraspol, Bender/Tighina), legături electrice, telefonie etc. cu Moldova; Abhazia are drumuri și căi ferate (spre Rusia) refăcute parțial cu ajutor rusesc, plus rețele sovietice degradate, Osetia de Sud a fost reconstruită după 2008 cu bani ruși, dar rămâne foarte rurală și izolată.

Strategia tensiunii

În ansamblu, toate aceste trei regiuni separatiste sunt piese într-o strategie a tensiunii ori chiar terorii implementată de Kremlin pentru a-și menține influența în fostul spațiu sovietic, blocând Republica Moldova și Georgia în demersurilor lor occidentale. Cum afirmă analiștii, Moscova a folosit aceste “conflicte înghețate” ca un veto de facto împotriva aderării țărilor gazdă la NATO/UE. Totuși, gradul de control al Rusiei variază: este maxim în Osetia de Sud, foarte ridicat în Transnistria, dar un pic mai moderat în Abhazia datorită rezistenței locale la integrare completă.

Din perspectiva dreptului internațional, Abhazia, Osetia de Sud și Transnistria sunt parte integrantă a Georgiei, respectiv a Republicii Moldova. Niciuna nu este membră a ONU sau a vreunei organizații universale. Organizațiile internaționale au menținut în mod constant poziția că suveranitatea și integritatea teritorială ale Georgiei și Moldovei trebuie respectate.

Poziții internaționale

Adunarea Generală a ONU adoptă anual, începând cu 2008, rezoluții care reafirmă dreptul la întoarcere al refugiaților și persoanelor strămutate din Abhazia și Osetia de Sud și solicită cooperare pentru soluționarea conflictului. Una dintre cele mai recente rezoluții (iunie 2023) a fost adoptată cu 100 voturi pentru, 9 împotrivă și 59 abțineri – o majoritate clară de state care susțin poziția Georgiei. De asemenea, rezoluția cere intensificarea discuțiilor de la Geneva (formatul de negociere post-2008) și acces umanitar neîngrădit în teritorii. Rusia și aliații săi votează constant împotrivă, acuzând o politizare a subiectului.

În cazul Transnistriei, în 2018 Adunarea Generală a ONU a adoptat pentru prima dată o rezoluție ce cerut retragerea trupelor străine (ruse) de pe teritoriul Republicii Moldova, evidențiind preocuparea pentru situația Transnistriei. Consiliul de Securitate al ONU, datorită dreptului de veto al Rusiei, nu a putut juca un rol activ în rezolvarea acestor conflicte (orice rezoluție substanțială ar fi blocată de Moscova).

OSCE este direct implicată în gestionarea conflictelor. În Moldova, OSCE are o Misiune permanentă care mediază negocierile dintre Chișinău și Tiraspol din 1993 până azi. Formatul oficial de negocieri 5+2 este desfășurat sub egida OSCE, deși în ultimii ani ședințele formale sunt înghețate (războiul din Ucraina făcând dificil dialogul cu Rusia și Transnistria). OSCE a fost prezentă și în Georgia – a avut o misiune de observare în Osetia de Sud până în 2008, când după război Rusia s-a opus prelungirii mandatului. Totuși, OSCE co-prezidează împreună cu ONU și UE Discuțiile Internaționale de la Geneva, un format lansat după războiul din 2008 pentru a aborda chestiuni de securitate și umanitare privind Abhazia și Osetia de Sud. În aceste forumuri, OSCE menține poziția neutralității suveranităților: nu recunoaște entitățile separatiste și cheamă la soluții pașnice negociate, respectând integritatea teritorială a țărilor implicate. De asemenea, OSCE a fost forul unde, la Summitul de la Istanbul din 1999, Rusia s-a angajat să-și retragă trupele din Moldova și Georgia – angajamente neîndeplinite complet până azi. Eforturile OSCE continuă mai ales în plan tehnic (de exemplu, facilitarea unor acorduri locale de cooperare, discuții privind incidentele etc.), însă fără un progres politic major.

UE și NATO

UE nu recunoaște legitimitatea guvernelor separatiste și sprijină guvernele de la Tbilisi și Chișinău. După 2008, UE a trimis în Georgia o Misiune de Monitorizare (EUMM) care supraveghează situația de la liniile de contact cu Abhazia și Osetia de Sud. Din păcate, observatorii EUMM nu sunt lăsați să intre în regiunile separatiste, Rusia și autoritățile de facto opunându-se, astfel că misiunea monitorizează doar de pe teritoriul controlat de Georgia. UE a numit și Reprezentanți Speciali pentru Caucaz și pentru Republica Moldova, care se ocupă de medierea conflictelor (UE este observator în formatul 5+2 pentru Transnistria și co-președinte la Geneva). La nivel politic, UE a inclus în concluziile Consiliilor sale și în declarații oficiale apeluri la retragerea trupelor ruse din Georgia și Moldova și la respectarea integrității teritoriale. Un exemplu explicit este cazul summitului NATO de la Bruxelles, 2021, la care UE a avut o poziție similară, a cerut Rusiei să retragă forțele staționate în Georgia fără consimțământul acesteia și să-și retragă recunoașterea “independenței” Abhaziei și Osetiei de Sud. UE a impus și restricții de viză conducătorilor separatiști georgieni, similar sancțiunilor adoptate de SUA. Tot UE susține financiar proiecte de consolidare a încrederii, asistență pentru populațiile afectate de conflict (inclusiv pentru școlile de limbă română din Transnistria sau comunitățile de strămutați georgieni).

Deși Georgia aspiră la aderare NATO iar Republică Moldova e neutră constituțional, Alianța are o poziție clară, anume nu recunoaște regiunile separatiste și consideră teritoriile respective ca ocupate de Rusia.

Comunicatele summiturilor NATO din ultimul deceniu menționează constant Georgia – NATO își reafirmă sprijinul pentru integritatea teritorială a Georgiei și condamnă recunoașterea de către Rusia a Abhaziei și Osetiei de Sud. NATO cere inversarea recunoașterii și retragerea trupelor ruse. În cazul Republicii Moldova, NATO respectă statutul de neutralitate al țării, dar susține eforturile de soluționare pașnică a conflictului transnistrean, subliniind că prezența militară rusă încalcă independența Moldovei. De altfel, chiar Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a numit Transnistria “parte a Moldovei unde staționează trupe rusești” într-o declarație din martie 2022, subliniind caracterul nepermis al acestora.

Până la excluderea Rusiei în 2022, CoE a adoptat rezoluții care vorbeau despre teritoriile respective ca fiind “sub control efectiv al Federației Ruse”. Imediat după invazia rusă în Ucraina, în martie 2022, APCE (Adunarea Parlamentară a CoE) a mers mai departe și a desemnat Transnistria drept teritoriu “ocupat” de Rusia – prima recunoaștere oficială la acest nivel. Documentul APCE menționează clar că acțiunile Rusiei includ agresiune militară împotriva Republicii Moldova și ocuparea regiunii sale transnistrene. După excluderea Rusiei din CoE (martie 2022), organizația și-a reiterat sprijinul pentru reforme democratice în Moldova și Georgia, dar fără participarea Rusiei nu mai are un cadru de dialog care să includă Moscova pe acest subiect.

ONU nu recunoaște în niciun fel autoritățile separatiste, însă agenții precum UNDP sau UNHCR desfășoară proiecte umanitare și de dezvoltare pentru populațiile de acolo, în coordonare cu guvernele legale. Organizația Cooperării Islamice sau Liga Arabă – majoritatea statelor lor membre respectă linia de nerecunoaștere (exceptând Siria, membră OIC, care a recunoscut Abhazia și Osetia de Sud la indicația Rusiei). Comunitatea Statelor Independente (CSI) are o situație aparte. Georgia s-a retras din CSI după 2008, Moldova este membru dar cu rol limitat. Regiunile separatiste nu sunt membre CSI, deși Rusia le tratează ca aliați neoficiali. Interpol și alte organisme internaționale de cooperare polițienească sau juridică nu acceptă entități ne-statale, ceea ce creează și probleme practice (de exemplu, infractorii care se refugiază în Transnistria sau Abhazia pot scăpa de urmărire, neexistând cooperare directă cu autoritățile de facto).

Putem vedea cum, la nivel internațional aceste regiuni sunt izolate diplomatic. Nici Abhazia, nici Osetia de Sud, nici Transnistria nu pot încheia tratate recunoscute (exceptând cele semnate cu Rusia și puținele state care le-au recunoscut pe primele două). Organizațiile precum ONU, OSCE, UE le tratează ca părți ale Georgiei/Moldovei și implică reprezentanți ai acestora doar în formate speciale de negocieri, nu ca subiecți suverani.

Relațiile cu Federația Rusă: pârghia militară, economică și culturală

Rusia este principalul susținător, aliat și protector al celor trei regiuni separatiste, iar relațiile bilaterale (sau, uneori, multilateral – de ex. în formatul CSI sau prin acorduri comune) acoperă aspecte militare, economice și culturale.

Legătura militară cu Rusia este poate cea mai evidentă și crucială. Imediat după conflictele inițiale, Rusia s-a poziționat ca “garant al păcii” în toate trei zonele, staționând forțe armate. În timp, aceste forțe au devenit baze permanente.

În Abhazia, după 2008, Rusia a înființat Baza Militară 7 la Gudauta, cu câteva mii de militari și echipamente grele, și a preluat controlul frontierei administrative cu Georgia prin serviciul rus de grăniceri. Conform tratatului din 2014, armata abhază se află practic sub comanda unificată cu armata rusă. Exerciții militare comune ruso-abhaze au loc regulat, iar spațiul aerian și apele teritoriale sunt integrate în sistemul defensiv rus. Abhazia găzduiește sisteme rusești antiaeriene S-300 și alte infrastructuri militare ce extind apărarea Rusiei pe flancul sudic al Caucazului. Flota militară rusă a Mării Negre are mai multe baze și facilități pe țărmul pontic al Abhaziei.

În Osetia de Sud, Baza Militară 4 rusă (în zona Țhinvali) este similar dimensionată, iar forțele locale osetine sunt complet inter-operabile cu cele ruse. Tratatul din 2015 a prevăzut chiar desființarea frontierei dintre Osetia de Sud și Rusia, ceea ce militar se traduce prin libertatea deplină de mișcare a trupelor ruse. Rușii au instalat aici sisteme de supraveghere și tehnică militară modernă. Georgia acuză frecvent procesul de „borderizare” – extinderea lentă a gardurilor și posturilor rusești tot mai adânc pe teritoriul georgian din jurul Osetiei de Sud. Moscova furnizează combustibil, armament, pregătire și chiar cadre militare (ofițeri ruși detașați ca „consilieri” în armata osetină).

Reduta transnistreană

În Transnistria, prezența militară rusă este mai restrânsă numeric și oficial neutră (în calitate de „pacificatori”). Totuși, Rusia păstrează controlul asupra depozitului de la Cobasna – unul dintre cele mai mari depozite de muniții din Europa (estimat la ~20.000 de tone de muniții vechi sovietice). Prezența acestui depozit servește drept pretext pentru menținerea GOTR. Pe lângă trupele ruse, Transnistria are și o armată locală de circa 5.000-7.000 de soldați, bine înarmată din stocurile sovietice, pregătită și ea sub îndrumarea Rusiei. Periodic, au loc exerciții comune ale trupelor transnistrene cu contingentele ruse de acolo. Deși la scară mai mică, Transnistria oferă Rusiei o pârghie militară într-un punct sensibil: aproape de Odesa (Ucraina) și la câteva sute de kilometri de flancul estic al NATO (România). În 2022, s-a vorbit des despre rolul acestor trupe în eventualitatea extinderii conflictului din Ucraina (posibil atac spre Odesa dinspre Transnistria, sau folosirea munițiilor de la Cobasna – ipoteze care deocamdată nu s-au concretizat).

Regiunea transnistreană este o bază sigură pentru activitatea serviciilor federale de spionaj ruse îndreptată împotriva Republicii Moldova, Ucrainei, României, dar și altor state permanente.

Un alt aspect este acordarea de grade și distincții rusești combatanților din aceste regiuni. Rusia a distribuit în masă cetățenia sa, apoi a folosit asta pentru a integra personal: de exemplu, ofițerii abhazi sau osetini primesc pensii militare ruse, mulți fac școli militare în Rusia. Există unități mixte; de pildă, în 2015 s-a negociat includerea unor subunități sud-osetine direct în structura armatei ruse. Concret, securitatea acestor regiuni este garantată exclusiv de Rusia, ele neavând capacități independente semnificative. Moscova și-a consolidat astfel avanposturi militare: „integrarea militară… a ajuns aproape de pragul anexării”, se arăta într-o analiză, referindu-se la nivelul atins de controlul rusesc în Abhazia și Osetia de Sud.

Vasalitate economică

Rusia pompează anual sume considerabile pentru a menține pe linia de plutire economiile acestor regiuni. Atât Abhazia, cât și Osetia de Sud depind de subvenții bugetare masive din partea Federației Ruse. Ministerul rus al Finanțelor are practic linii de finanțare directă, echivalente cu ajutor extern, care acoperă salarii pentru funcționari, pensii și alocații crescute la nivel comparabil cu regiunile rusești. De exemplu, tratatul ruso-abhaz din 2014 prevedea creșterea pensiilor în Abhazia la nivelul celor din sudul Rusiei, cu bani de la Moscova.

În Osetia de Sud, peste 90% din buget în anumiți ani provenea din “ajutor” rusesc. Rusia investește și în infrastructură: reconstrucția clădirilor distruse în 2008, modernizarea șoselelor și telecomunicațiilor la Țhinvali, refacerea căii ferate și a drumurilor din Abhazia – toate au fost finanțate de guvernul rus. De asemenea, companii ruse (adesea de stat) preiau active: de pildă, căile ferate abhaziei au fost date în concesiune Căilor Ferate Ruse, operatori ruși controlează rețelele de electricitate și comunicații etc.

Un instrument economic cheie este furnizarea de gaze naturale. Transnistria primea anterior gaze de la Gazprom prin conductele ce străbat Ucraina în sud, dar nu plătește pentru ele, costul fiind pus pe seama datoriilor istorice ale Moldovei către Gazprom. Cel mai probabil partea rusă va dori ca acest lucru să fie reluat după încetarea focului pe frontul din Ucraina.

Tiraspolul folosea gazul atât pentru consum intern, cât și pentru a produce electricitate la centrala de la Cuciurgan (pe care o vinde inclusiv Chișinăului). Astfel, Rusia a subvenționat tacit economia transnistreană – datoria la gaze a Transnistriei depășește 7 miliarde USD, o sumă pe care regiunea nu ar putea-o achita vreodată, dar Moscova nu a luat nicio măsură de recuperare, semn că o folosește ca pârghie politică.

În Abhazia și Osetia de Sud, consumul energetic este asigurat fie gratuit, fie la tarife infime: Rusia a extins rețeaua electrică în Osetia de Sud, iar Abhazia (care are resurse hidro proprii modeste) a beneficiat de electricitate și combustibil la preț preferențial.

Rusky Mir bancar

Rusia rămâne principala piață de desfacere pentru puținele bunuri exportate din aceste regiuni – fie că vorbim de citrice și pește din Abhazia sau produse agricole din Osetia de Sud. Rusia a eliminat formal barierele comerciale cu Abhazia și Osetia de Sud, considerându-le state străine prietene, deci importurile lor nu sunt supuse taxelor. În plus, Rusia oferă locuitorilor drept de muncă și transfer de remitențe: zeci de mii de abhazi, osetini sau transnistreni lucrează în Rusia (facilitați de cetățenia rusă) și trimit bani acasă, ceea ce alimentează economiile locale.

Transnistria s-a reorientat către piața europeană, dar remitențele din Federația Rusă joacă un rol important în arhitectura economică regională.

Rubla rusească e mijlocul de plată în toate cele trei (oficial sau neoficial). Băncile locale colaborează cu bănci din Rusia pentru tranzacții internaționale (deși sancțiunile și lipsa recunoașterii fac dificile transferurile directe). În Transnistria, “banca centrală” are un contorent la Gazprombank prin care se derulează plățile pentru diferite proiecte, inclusiv cele prin care se încearcă influențarea și deturnarea voinței electoratului din regiunile controlate de către autoritățile constituționale de la Chișinău în anul electoral 2025.

Rusia a instalat bancomate și filiale de bănci (de ex. în Abhazia operează Sberbank și VTB neoficial). O situație similară era și în Crimeea înainte de anexarea ilegală din 2014.

Această integrare financiară reduce presiunile sociale – de exemplu, pensionarii transnistreni primesc un supliment de pensie plătit de ruși (10-15 USD lunar) direct prin sistemele bancare sus-menționate.

Abhazia și Osetia de Sud au semnat acorduri de integrare economică cu Rusia – practic, fac parte din zona de liber schimb a CSI (deși legal Georgia nu e membră, Rusia tratează regiunile ca entități separate). Transnistria a adoptat reglementări vamale armonizate cu cele ruse într-o anumită măsură. S-a discutat chiar includerea Transnistriei în Uniunea Euroasiatică promovată de Moscova, dar neavând personalitate juridică recunoscută și în lipsa unei legături terestre ori viabile din punct de vedere economic, această opțiune rămâne simbolică.

Soft Power a la russe: Legături culturale și sociale

În toate cele trei regiuni funcționează, sub diferite forme, filiale ale agenției “Rossotrudnicestvo” (Agenția Rusă pentru Relații cu Diaspora și Cooperare Umanitară). Scopul declarat e promovarea culturii și limbii ruse, protejarea “compatrioților” din străinătate și consolidarea legăturilor acestora cu Rusia. De exemplu, în Abhazia și Osetia de Sud, Rossotrudnicestvo organizează evenimente culturale, donează cărți, oferă burse pentru tineri la universități din Rusia. În Transnistria, etnicii ruși (și nu numai) sunt considerați “compatrioți”; agenția derulează programe educaționale, inclusiv clase de predare a istoriei Rusiei etc.

Mass-media rusească domină peisajul informațional. Posturile de televiziune rusești (Pervîi Kanal, RTR, NTV ș.a.) sunt retransmise pe scară largă și urmărite majoritar de populație. Narațiunile Kremlinului sunt preluate și adaptate la specificul local. De altfel, presa “oficială” a regiunilor este adesea finanțată direct de Rusia sau coordonată editorial cu aceasta.

Spre exemplu, în Transnistria, organul de presă “Novosti Pridnestrovia” și televiziunea publică au linii editoriale pro-ruse. În Abhazia și Osetia, sursele de informare alternative sunt puține, populația consumă cu prioritate programe de propagandă și știri din canalele finanțate de Federația Rusă.

Sistemele educaționale folosesc curriculum rusesc într-o mare măsură. Copiii învață în rusește (deși, formal, Abhazia încearcă să promoveze și limba abhază, iar Transnistria are și câteva școli “moldovenești” în grafie latină pentru comunitatea românofonă (finanțate de Chișinău), deși aceste școli s-au confruntat cu numeroase dificultăți impuse de autorități). Diplomațiile de facto au semnat acorduri cu Ministerul Educației din Rusia pentru recunoașterea diplomelor lor sau facilitarea accesului absolvenților la universități rusești. Tinerii din aceste regiuni merg frecvent la studii superioare în Rusia cu burse asigurate de statul rus.

9 mai, armă separatistă

Rusia a cultivat ideea unei identități comune cu aceste regiuni – de “cetățeni ruși în afara granițelor”, care împărtășesc valorile și istoria rusă. Sărbători ca 9 Mai (Ziua Victoriei) sunt marcate cu mult fast la Tiraspol, Suhumi, Țhinvali, cu parade militare la care participă și militari ruși. De asemenea, limba rusă are statut oficial (în Transnistria chiar alături de moldovenească și ucraineană; în Abhazia – considerată limbă de stat împreună cu abhaza; în Osetia de Sud – limbă de stat alături de osetă). Rusificarea, demarată încă din epoca sovietică, a atins cote maxime în ultimele decenii, pe fondul evoluțiilor tehnologice rapide. Generațiile tinere se identifică adesea politic și cultural cu Rusia mai mult decât cu națiunile georgiană sau moldovenească de care aparțin teritorial conform dreptului internațional.

Imperialism religios

Un element cultural subtil este influența Bisericii Ortodoxe Ruse, fiind cunoscute relațiile privilegiate dintre Kremlin și Patriarhia Moscovei. Eparhiile locale (Abhazia și Osetia de Sud) au fost în trecut subordonate canonic Bisericii Ortodoxe Georgiene, dar după conflict, au rupt legăturile. În Abhazia există un conflict bisericesc (o parte a clerului vrea autocefalie locală, alta ține de Patriarhia Moscovei). Oricum, Patriarhia Moscovei menține legături strânse și trimite preoți ruși sau sprijină parohiile din aceste regiuni, ceea ce adaugă o dimensiune religioasă alianței cu Rusia.

În Transnistria, majoritatea credincioșilor ortodocși țin de Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove (subordonată canonic Patriarhiei Moscovei), deci legătura spirituală cu Rusia este directă și puternică. La rândul său, Mitropolia Basarabiei, ce ține de Patriarhia Română, nu are practic nicio prezență în stânga Nistrului.

Relația cu Rusia poate fi descrisă ca relația metropolă – enclavă dependentă. Rusia oferă elitelor regionale securitate, bani și recunoaștere simbolică, iar regiunile oferă Rusiei loialitate strategică, spațiu de manevră geopolitică și, uneori, chiar combustibil propagandistic (prezentându-le ca pe niște comunități ce au ales “libertatea” sub protecția Rusiei). Această dinamică s-a văzut foarte clar în contextul războiului din Ucraina, când liderii locali au reacționat la unison cu Moscova.

Aventuri militare în Ucraina

Invazia rusă pe scară largă în Ucraina, declanșată pe 24 februarie 2022, a avut efecte și asupra acestor regiuni separatiste, atât la nivel simbolic-diplomatic, cât și practic-militar. Deși nici Abhazia, nici Osetia de Sud, nici Transnistria nu au fost teatre active de război, ele au fost atrase în conflict în mod diferit.

Atât autoritățile de la Suhumi, cât și cele de la Țhinvali au sprijinit deschis acțiunile Rusiei în Ucraina. Cu trei zile înainte ca Rusia să invadeze Ucraina, președintele abhaz Aslan Bzhania și liderul sud-osetin Anatoli Bibilov au salutat recunoașterea de către Putin a „republicilor” separatiste Donețk și Lugansk din estul Ucrainei. Ei au calificat decizia drept “justă” și “conformă realității geopolitice”.

Abhazia a mers până la a trimite o delegatie a Ministerului Situațiilor de Urgență cu autobuze la Donețk pentru a evacua refugiați, punând la dispoziție un hotel în Suhumi pentru găzduirea acestora. Imediat ce Rusia a lansat invazia, Bzhania a ținut un discurs “călduros pro-rus”: a apărat războiul ca fiind “absolut justificat”, acuzând autoritățile ucrainene de “genocid împotriva vorbitorilor de rusă” și comparând situația din Donbas cu cea trăită de abhazii în războiul cu Georgia. Mesajul său – “Securitatea Federației Ruse este securitatea noastră” – a evidențiat clar identificarea Abhaziei cu cauza rusă. La rândul său, Bibilov în Osetia de Sud a declarat că “siguranța Donețkului și Luganskului este garantată de Rusia”, prezentând ofensiva drept menită să “pună capăt vărsării de sânge și să salveze vieți în Donbas și Ucraina”.

Dincolo de declarații și recunoașteri diplomatice, Osetia de Sud a avut o implicare militară directă în război, prin trimiterea de soldați. În martie 2022, aproximativ 300 de militari sud-osetini (parte a contingentelor ruse staționate în regiune) au fost dislocați în Ucraina, unde au luat parte la lupte alături de armata rusă. Acești soldați erau membri ai unităților ruse de la baza 4 (înrolați local, dar formal parte din armata rusă) – deci practic Osetia de Sud, neavând o armată recunoscută distinct, a contribuit cu trupe integrate în forțele ruse.

Rebeliune ori propagandă?

Participarea lor nu a trecut fără probleme: în aprilie 2022, presa a relatat despre o “rebeliune” a militarilor sud-osetini pe front, nemulțumiți de condițiile de luptă. Aproximativ 300 de soldați s-au întors neautorizați la Tskhinvali, acuzând lipsa echipamentului și faptul că au fost trimiși în linia întâi nepregătiți. Incidentul a stârnit emoție în Osetia de Sud – familiile soldaților și opoziția l-au criticat pe președintele Bibilov pentru că i-a implicat în războiul Rusiei. Acest factor a contribuit la înfrângerea lui Bibilov în alegerile prezidențiale din mai 2022, mulți cetățeni fiind furioși că riscurile securității lor cresc dacă trupele locale sunt duse în Ucraina (temându-se că o eventuală absență a soldaților ar putea tenta Georgia să recurgă la acțiuni militare, temă de campanie pentru candidații opoziției, susținuți de FSB-ul rusesc). Noul lider, Alan Gagloev, a suspendat plecările de militari și a adoptat o poziție ceva mai prudentă, deși sprijinul politic total pentru Rusia a rămas.

Și Abhazia ar fi trimis voluntari sau foști combatanți – există relatări despre abhazii care au luptat voluntar în Donbas încă din 2014 alături de separatiștii pro-ruși (legături cimentate de ideologia comună anti-georgiană și anti-ucraineană). În 2022, nu s-au confirmat detașări oficiale de trupe abhaziene, însă autoritățile de la Suhumi au facilitat recrutarea de voluntari pentru “operațiunea specială” a Rusiei. Mai mult, în august 2022, președintele Bzhania a declarat că Abhazia e gata să adere la un eventual “Stat Unional” al Rusiei și Belarusului împreună cu alte țări, după terminarea războiului. Aceasta indica disponibilitatea de a-și lega și mai strâns soarta de Rusia post-victorie (dacă se contura un bloc politico-militar extins). Însă Bzhania și alți oficiali abhazi au subliniat că o eventuală includere formală trebuie bine cântărită, căci în Abhazia există și opoziție față de pierderea independenței.

Nu în ultimul rând, foști lideri separatiști s-au implicat personal în invazia militară rusă. Un exemplu notoriu este Anatoli Bibilov, ex-președinte al Osetiei de Sud, care după ce a pierdut puterea a plecat în Donbas unde a devenit comandant adjunct al unui corp de voluntari pro-ruși. El a și fost decorat de autoritățile separatiste din Donețk pentru “curaj”. Prezența lui Bibilov (sancționat de Marea Britanie pentru rolul său destabilizator) demonstrează nivelul de identificare a elitelor separatiste cu efortul de război al Rusiei – practic foști conducători devin combatanți voluntari ai Kremlinului.

Transnistria, provocări și mobilizare latentă

În Transnistria, implicarea în războiul din Ucraina a fost mai nuanțată, regiunea fiind la granița directă cu zona de conflict. Oficial, autoritățile de la Tiraspol (conduse de Vadim Krasnoselski) au încercat să se mențină într-o poziție relativ rezervată, evitând să fie târâte într-o conflagrație deschisă. Cu toate acestea, în primăvara lui 2022 au avut loc o serie de incidente misterioase care au pus regiunea în alertă maximă și au ridicat suspiciuni de extindere a războiului:

Pe 25-26 aprilie 2022, o serie de explozii a zguduit Transnistria. Mai întâi, sediul “ministerului securității” (MGB) din Tiraspol a fost atacat cu un aruncător de grenade, apoi două antene radio sovietice de la centrul de emisie Maiak (Grigoriopol) au fost aruncate în aer. De asemenea, s-au raportat focuri de armă în preajma depozitului de muniții de la Cobasna. Aceste evenimente au generat panică, mediatizată intens de media din regiune, iar administrația transnistreană a instituit cod roșu de alertă teroristă și a ridicat puncte de control la intrările în orașe.

Krasnoselski a acuzat imediat “forțe din Ucraina” că ar încerca să provoace Transnistria și să o atragă în război. Kievul, dimpotrivă, a indicat Rusia ca instigator – un “drapel fals” menită să creeze pretext pentru o ofensivă din Transnistria. Președintele Zelenski a declarat că Rusia încearcă să destabilizeze situația și să arate Moldovei “ce o așteaptă” dacă sprijină Ucraina. Incidentul a coincis cu afirmațiile unui general rus (Rustam Minnekaev) care pe 22 aprilie afirmase că scopul armatei ruse este să ocupe sudul Ucrainei pentru a realiza un coridor către Transnistria, unde „sunt semnalate cazuri de oprimare a vorbitorilor de rusă”. Declarația a stârnit protestul Chișinăului, care a convocat ambasadorul rus. Astfel, contextul era deosebit de tensionat – se părea că Transnistria ar putea deveni următoarea țintă sau piesă pe tabla de șah a războiului.

Răspuns propagandistic

Ca răspuns la aceste evoluții, autoritățile transnistrene au luat măsuri de securitate. Deși nu au cerut oficial intervenția Rusiei, au inițiat o mobilizare discretă, prilej folosit de autorități pentru a limita orice inițiativă de protest din anumite segmente ale societății din regiue. Un document scurs la 28 aprilie 2022 arăta că “Ministerul Apărării” transnistrean a ordonat mobilizarea tuturor bărbaților între 18 și 55 de ani, chipurile pentru “completarea contingentului de menținere a păcii”.​

Ordinul data din 21 aprilie – deci cu câteva zile înainte de explozii – ceea ce sugerează că regimul era la curent că urmează posibile provocări. În paralel, retorica oficială a încercat să dea vina pe Ucraina pentru incidente, aliniindu-se astfel poziției ruse.

Evoluții rapide

Republica Moldova, extrem de îngrijorată de posibilitatea atragerii în război, a reacționat moderat. Președinta Maia Sandu a convocat Consiliul Suprem de Securitate, a descris situația drept “complexă și tensionată” dar a evitat decizii drastice. Chișinăul nu are practic acces în Transnistria pentru a controla evoluțiile de securitate, așa că s-a limitat la apeluri la calm. Secretarul general ONU, Antonio Guterres, aflat la Chișinău pe atunci, a cerut tuturor părților “să se abțină de la acțiuni sau declarații care ar escalada tensiunile”.

În final, frontul Transnistriei nu s-a deschis efectiv în 2022. Rusia nu a ajuns militar la granița Moldovei – planul probabil exista (cucerirea Odessei și legarea cu Transnistria), dar rezistența ucraineană la Mikolaiv și Odesa a zădărnicit acest obiectiv. Totuși, prezența militară rusă în Transnistria a fixat trupe ucrainene în sud-vestul Ucrainei, care au trebuit să apere granița, temându-se de un posibil atac din spate. Ucraina a minat și blocat zona de frontieră cu Transnistria, iar orice mișcare suspectă era atent monitorizată. În a doua parte a lui 2022, pericolul unei ofensive ruse spre Transnistria a scăzut (odată cu retragerea rusă din Herson, în noiembrie, Rusia nemaiavând poziții la vest de Nipru), ceea ce a detensionat oarecum situația regiunii separatiste.

Transnistria, pe plan diplomatic, nu a luat decizii precum recunoașterea Donețk/Lugansk – știind că ar provoca și mai mult Chișinăul. A menținut însă o retorică pro-rusă generală radicală: mass-media transnistreană adoptă termenii Moscovei (“operațiune specială”, acuze la adresa “naționaliștilor” de la Kiev etc.). Regimul lui Krasnoselski a trebuit să navigheze cu grijă: pe de o parte, nu și-a ascuns simpatia pentru invazie, pe de altă parte a evitat acțiuni care să dea pretext Ucrainei sau Moldovei să intervină. Practic, implicarea Transnistriei a rămas indirectă – prin faptul că găzduiește trupele ruse (o amenințare latentă pentru Ucraina) și prin suportul logistic posibil (Ucraina a acuzat că atacurile ruse asupra căilor ferate ucrainene vizau prevenirea transferului de provizii de la Cobasna spre front, semn că exista temerea folosirii acelui depozit). Însă Transnistria nu a angajat forțele sale armate în luptă și nici nu a cerut oficial intervenția militară rusă pe teritoriul său.

Un efect colateral: după izbucnirea războiului, mii de cetățeni ruși din Transnistria (inclusiv familii de ofițeri) au părăsit regiunea către Rusia, anticipând complicații. Totodată, regiunea a suferit economic – Ucraina a blocat multe fluxuri comerciale, iar Moldova a trebuit să gestioneze criza energetică (în toamna 2022, Gazprom a redus livrările de gaz Moldovei, afectând și centrala transnistreană). Astfel, conflictul a pus presiune economică pe Tiraspol, care a trebuit să negocieze cu Chișinăul (ex. alocarea de gaze către stânga Nistrului pentru a produce curent pentru dreapta Nistrului – un barter temporar).

Impact simbolic comun

Toate trei regiunile au oferit Rusiei un sprijin simbolic important în război: susținere diplomatică și propagandistică. În contrast cu izolarea internațională tot mai accentuată a Moscovei, Kremlinul a putut arăta că “nu e singur” – în Donețk și Lugansk, anunțul recunoașterii a fost întâmpinat cu felicitări oficiale nu doar de Belarus, Siria sau Nicaragua, ci și de Abhazia, Osetia de Sud, Karabah. Imaginile cu liderul osetin Bibilov la Moscova alături de liderul separatist din Donețk Denis Pușilin, sau declarațiile de loialitate necondiționată ale lui Bzhania față de Putin, au fost folosite mediatic de Rusia pentru a demonstra că anumite “națiuni” îi sunt alături. Desigur, sprijinul acestor actori nerecunoscuți nu contează geopolitic la fel ca cel al unui stat suveran, dar în plan narativ se creează ideea unui front comun al “republicilor populare” împotriva “Occidentului agresiv”.

Militar, Rusia a folosit resurse umane din aceste regiuni pentru a-și susține invazia și a testa loialitatea elitelor locale. Cadre militare din bazele ruse din Abhazia și Osetia de Sud au fost trimiși în rotație pe front, completând unitățile regulate ori paramilitare rusești, cum ar fi Redut, Wagner ori Patriot. Osetia de Sud a suferit o serie de pierderi, iar unii soldați s-au revoltat. Kremlinul a apreciat contribuția, iar Bibilov a fost decorat cu ordine rusești și medalia “Erou al Republicii Donețk”. Și unii combatanți abhazii ar fi fost distinși de autoritățile de la Lugansk. Astfel de gesturi subliniază rolul acestor teritorii ca pepiniere de “voluntari” gata să lupte pentru cauza Rusiei.

Războiul din Ucraina a catalizat implicarea celor trei entități de partea Rusiei, dar în moduri calibrate capacităților fiecăreia și poziției lor geografice. Osetia de Sud a dat oameni pentru front, Abhazia sprijin diplomatic și logistic minor (refugiați), Transnistria a fost mai mult un potențial pericol ce a necesitat eforturi de pregătire (mobilizare) și a generat operațiuni de diversiune (exploziile) atribuite probabil serviciilor secrete ruse. Niciuna nu a rămas însă neutră: toate s-au aliniat fără echivoc cu Moscova. Acest lucru le-a consolidat în ochii multora drept extensii ale agresiunii ruse, ceea ce influențează modul cum sunt percepute post-2022.

Impactul războiului din Ucraina

Invazia rusă în Ucraina a avut efectul de a reconfigura percepțiile internaționale și regionale asupra conflictelor înghețate din Georgia și Moldova.

Pentru comunitatea occidentală și țările vecine, Abhazia, Osetia de Sud și Transnistria sunt acum privite și mai clar prin prisma strategiei expansioniste a Rusiei. Dacă înainte de 2022 unele capitale poate le vedeau doar ca probleme regionale, după invazie ele au devenit exemple ale precedenților periculoși creați de Moscova (ocupație, recunoașteri unilaterale, “pașaportizări”). Paralelele între Donbas/Crimeea și Abhazia/Osetia de Sud au fost deseori trase în analize: modul în care Rusia a recunoscut independențe sau a anexat teritorii ale altor state are un anumit tipar. Ca atare, simpatia pentru revendicările separatiștilor a scăzut și mai mult pe scena internațională, aceștia fiind văzuți ca unelte ale Kremlinului. Războiul din Ucraina a evidențiat că tolerarea conflictelor înghețate oferă Rusiei oportunități de șantaj și agresiune viitoare.

SUA, UE, NATO și alți actori au început să vorbească mai apăsat despre necesitatea soluționării acestor conflicte și despre caracterul ilegal al prezenței ruse. Un eveniment major: Consiliul Europei, imediat după invazia Ucrainei, a numit fără echivoc Transnistria teritoriu ocupat, limbaj pe care evitase să-l folosească direct până atunci.

De asemenea, Parlamentul European și alte foruri au emis rezoluții condamnând acțiunile ruse în Georgia și cerând retragerea trupelor. Grupul informal de prieteni ai Georgiei la ONU (țări precum Lituania, Polonia, Suedia etc.) a reamintit lumii de ocupația din Abhazia și Osetia în contextul discuțiilor despre Ucraina – practic punând în aceeași frază Donbas, Crimeea, Abhazia, Osetia ca teritorii ocupate de Rusia. Acest context a făcut ca izolarea internațională a regimurilor separatiste să se adâncească: dacă înainte unele state precum Belarus, Kazahstan, China erau ambigue, acum niciunul nu riscă să le legitimeze (Chiar și Belarus, foarte apropiat de Rusia, nu a recunoscut nici până azi Abhazia și Osetia, de teama precedentelor separatiste).

Efectul domino

La începutul invaziei, a existat o teamă reală că, dacă Rusia ar ocupa rapid Ucraina, s-ar putea îndrepta apoi spre alte ținte, inclusiv Moldova (folosind Transnistria) sau chiar Georgia. Această anxietate a provocat reacții importante la nivelul comunității internaționale. Finlanda și Suedia au renunțat la neutralitate și au cerut aderarea la NATO, ceea ce a generat discuții și în Georgia (societatea georgiană rămânând masiv pro-NATO). Pentru regiunile separatiste, o victorie rapidă a Rusiei ar fi însemnat probabil consolidarea statutului lor (poate chiar anexare directă în cazul Osetiei de Sud). Însă eșecul blitzkrieg-ului rus și costurile conflictului ridicate au ridicat la orizont și posibilitatea inversă: dacă Rusia iese slăbită sau înfrântă, poziția acestor entități devine precară. Fără umbrela militară și financiară a Moscovei, ele nu se pot menține pe termen lung – fapt conștientizat de liderii locali, după cum arată consultările febrile ale lui Bzhania și Gagloev la Kremlin în februarie 2023 pentru a cere reasigurări. Unii oficiali ruși chiar și-au exprimat îngrijorarea că regimurile proxy devin nesigure privind viitorul lor.

Georgia-R.Moldova, reacții interne

Invazia Ucrainei a trezit și mai mult sentimentul anti-rus în rândul populației georgiene și moldovenești. În Georgia, zeci de mii de oameni au ieșit în stradă în semn de solidaritate cu Ucraina, fluturând atât drapelul ucrainean cât și pe cel georgian, și amintind lumii că “Georgia a fost invadată în 2008”. Societatea civilă a cerut guvernului (condus de partidul Georgian Dream, perceput ca precaut față de Rusia) să ia atitudine mai fermă. S-a discutat chiar – de către anumiți comentatori radicali – posibilitatea ca Georgia să profite de slăbirea armatei ruse în Ucraina pentru a încerca recuperarea teritoriilor pierdute. Însă guvernul georgian a exclus complet opțiunea militară, preferând stabilitatea. Totuși, opiniei publice georgiene i s-a întărit convingerea că Abhazia și Osetia de Sud sunt “ocupate exact cum e ocupată Ucraina de ruși”, ceea ce ar putea pe viitor să genereze o voință mai mare de a rezolva problema (dacă se ivește o fereastră favorabilă).

În Republica Moldova, populația și conducerea au resimțit direct pericolul: țara mică, neutră, a trebuit să-și consolideze securitatea. Pentru prima dată, Chișinăul a vorbit deschis despre statutul Rusiei ca agresor. În discursuri publice, președinta Maia Sandu a condamnat invazia și a subliniat că Moldova nu va accepta șantajul energetic sau militar. Chișinăul a intensificat demersurile diplomatice: a cerut în continuare retragerea trupelor ruse din Transnistria, iar la nivel intern a inițiat discuții despre sporirea rezilienței militare (deși neutralitatea împiedică apropierea oficială de NATO, colaborarea cu România și UE pe plan de securitate a crescut). Societatea moldovenească s-a arătat mai unită în susținerea integrității țării – chiar și partide cândva pro-ruse au trebuit să-și recalibreze mesajele, dat fiind că imaginea Rusiei s-a deteriorat enorm (mai ales după ce propagandiștii ruși au amenințat voalat Moldova).

Evoluții a la Kiev

Schimbarea abordării Ucrainei față de Transnistria este vizibilă, atât pentru cercurile puterii de la Chișinău, dar și pentru comunitatea internațională. Înainte de 2022, Ucraina era mediator în procesul 5+2 și menținea relații relativ bune cu Tiraspolul (libera circulație, comerț local etc.), deși tensionate după 2014 (când regimul separatist transnistrean a simpatizat cu Rusia în episodul Crimeea/Donbas).

După invazie, Ucraina vede Transnistria aproape exclusiv ca pe un cap de pod al Rusiei. Kievul a fortificat granița cu Transnistria și a amenințat că va riposta fără ezitare la orice atac sau provocare din această direcție. Diplomația ucraineană a început să numească deschis Transnistria ca fiind sub ocupație rusă (ambasatorul ucrainean la Chișinău a folosit acest termen, aliniindu-se cu limbajul APCE din martie 2022). Dacă Ucraina va obține victorii majore contra Rusiei, nu este exclus să apară oportunitatea rezolvării forțate a “pungii” transnistrene – eventual cu cooperarea Moldovei (deși Chișinăul respinge ideea forței). Oricum, războiul a eliminat orice ambiguitate: Ucraina consideră regimul de la Tiraspol ostil, chiar dacă nu îl atacă preventiv.

Reintegrare sau destrămare

Discuțiile prospecte au început să apară – ce se va întâmpla cu aceste teritorii dacă Rusia pierde războiul? Un scenariu este că o Rusie slăbită nu le va mai putea susține financiar și militar, ceea ce ar deschide calea pentru negocieri de reintegrare reale. Un altul, pesimist, e că Rusia ar putea recurge la gesturi disperate, precum anexarea formală a Abhaziei și Osetiei de Sud, pentru a-și cimenta “victoriile” în caz de eșec în Ucraina. Deja, în februarie 2023, zvonurile că Putin ar anunța un “stat unional extins” incluzând Belarus și regiunile separatiste georgiene nu s-au materializat. Se pare că Kremlinul ezită să facă pași ce ar provoca direct Georgia, apreciind atitudinea prudentă a guvernului de la Tbilisi, care a devenit o anexă a Moscovei.

În Republica Moldova, dacă situația din Ucraina se stabilizează în favoarea Kievului, Transnistria ar rămâne total izolată (fără graniță cu Rusia) și presiunea internațională ar putea forța o demilitarizare – un deziderat vechi al Chișinăului, care până acum a fost imposibil din cauza veto-ului rusesc.

Impactul psihologic al războiului asupra locuitorilor din Abhazia, Osetia de Sud și Transnistria este notabil. Unii percep cu îngrijorare că, dacă Rusia e încolțită, i-ar putea sacrifica drept monedă de schimb. Alții devin și mai atașați de Rusia, prinși în propaganda că luptă împotriva “nazismului” occidental. Există rapoarte că în Abhazia, de exemplu, un segment al societății a început să pună întrebări dacă e înțelept aliniamentul necondiționat cu Rusia – mai ales că Abhazia e destinație turistică, și în 2022, din cauza războiului și sancțiunilor, economia locală a suferit (mai puțini turiști ruși, dificultăți de plată etc.). În Osetia de Sud, familiile soldaților trimiși la război s-au opus vehement – ceea ce a dus la eroziunea încrederii în conducerea pro-rusă a lui Bibilov și victoria unui candidat mai prudent. În Transnistria, populația (care consumă și alt gen de informații, fiind mai aproape de Uniunea Europeană) a resimțit șocul apropierii războiului: mulți și-au făcut provizii, unii au plecat peste hotare temându-se că luptele pot ajunge și la ei. Așadar, războiul a generat și neliniști interne în aceste regiuni, punând presiune pe regimurile de acolo să își justifice politicile și să evite prăbușirea economică.

Războiul din Ucraina a întărit asocierea acestor teritorii cu politica agresivă a Rusiei și a diminuat drastic șansele oricărei recunoașteri internaționale. Dimpotrivă, există o șansă ca, în contextul unei posibile înfrângeri sau slăbiri a Rusiei, ferestre de oportunitate pentru reglementarea acestor conflicte să se deschidă – dar asta depinde de evoluția războiului și de echilibrul geopolitic ulterior.

Reacții post invazie

Conflictul din Ucraina a determinat reacții puternice ale comunității internaționale, iar chestiunea regiunilor separatiste a fost adusă în discuție de numeroși actori în acest context.

Statele occidentale (mai ales SUA, UE, Marea Britanie, Canada ș.a.) au condamnat nu doar invazia Ucrainei, ci și în general politica Rusiei de destabilizare a țărilor vecine. De exemplu, Grupul de prieteni ai Georgiei (inclusiv SUA, Marea Britanie, Germania, țările baltice, Europa de Est) a emis declarații în 2022 cerând Rusiei să retracteze recunoașterea Abhaziei și Osetiei de Sud și să își retragă forțele militare de ocupație și sprijinul pentru miliții separatiste din aceste regiuni.

Ambasadoarea SUA la ONU a afirmat într-o ședință că Washingtonul sprijină ferm independența și integritatea Georgiei și că “chemăm Rusia să înceteze recunoașterea așa-zisei independențe a regiunilor georgiene Abhazia și Osetia de Sud”. În același timp, Londra a inclus pe lista sa de sancțiuni lideri separatiști georgieni implicați în război – de exemplu, Anatoli Bibilov a fost sancționat pentru rolul său în “destabilizarea Ucrainei”. Marea Britanie și UE au extins unele sancțiuni legate de Crimeea și la regiunile Donețk/Lugansk, ceea ce trimite un semnal și către Abhazia/Osetia (deja supuse unui regim de nerecunoaștere).

Războiul declarațiilor

Pe lângă combaterea directă a agresiunii militare ruse, Kievul a devenit mult mai vocal despre celelalte regiuni ocupate de ruși. Parlamentul Ucrainei (Rada) a adoptat o declarație prin care numește atât regiunile Donețk și Lugansk, cât și Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria drept teritorii ocupate temporar de Rusia, consolidând astfel frontul diplomatic comun cu Georgia și Moldova. Președintele Zelenski și alți oficiali au menționat frecvent Georgia și Moldova în discursurile lor, subliniind că Ucraina nu e singura victimă a expansionismului rus.

Totodată, Ucraina a suspendat participarea sa la formatul 5+2 privind Transnistria, deoarece nu mai poate sta la aceeași masă cu Rusia ca mediator (Rusia devenind agresor direct). Practic, formatul 5+2 e blocat de război. Kievul a asigurat Chișinăul de sprijin: orice eventuală escaladare în Transnistria va fi coordonată (de ex., Ucraina ar putea ajuta Republica Moldova dacă apare riscul mișcărilor militare transnistrene).

Gambitul turcesc

Un actor regional important, Turcia nu a recunoscut niciodată Abhazia/Osetia, deși menține legături economice puternice cu Abhazia (datorită diasporei abhaze din Turcia și a comerțului de contrabandă pe Marea Neagră). După invazia Ucrainei, Turcia și-a reafirmat sprijinul pentru integritatea teritorială a Ucrainei, Moldovei și Georgiei. Președintele Erdogan a intermediat discuții, dar referitor la regiunile separatiste a fost clar: Ankara nu recunoaște “noua realitate” pe care Rusia încearcă să o impună.

Totuși, Turcia păstrează o diplomație echilibrată: de exemplu, nu s-a alăturat sancțiunilor contra Rusiei și continuă zboruri către Rusia și – neoficial – spre Abhazia (sunt rapoarte că avioane charter turcești au aterizat la Sochi cu destinația finală Abhazia). Dar la nivel oficial, poziția este de susținere a integrității teritoriale a Georgiei și Moldovei.

Situația aparte din regiunea Cipru, unde există un stat recunoscut doar de Turcia, și anume Republica Turcă a Ciprului de Nord (RTCN), influențează modul în care Turcia răspunde evoluțiilor referitoare la alte regiuni separatiste din regiunea extinsă a Mării Negre. Ankara menține o armată de câteva zeci de mii de soldați în Cipru, finanțând existența acestui entități. Totodată, majoritatea populației din RTCN este de origine din Turcia continentală, situație care îngreunează, în opinia autorităților cipriote grecești, rezolvarea diferendului.

Precedent periculos pentru China

Autoritățile de la Beijing au evitat orice formă de implicarea directă. Însă în retorica sa, China susține suveranitatea și integritatea statelor (datorită propriilor interese legate de Taiwan, Tibet etc.). Chinezii nu recunosc indepența regiunilor separatiste Abhazia/Osetia/Transnistria și au votat adesea în favoarea ori s-au abținut la rezoluțiile ONU pro-Georgia. În 2022, China a reafirmat un principiu interesant: nu recunoaște nici republicile separatiste ucrainene (Donețk, Lugansk) – ceea ce implicit confirmă că nu sprijină fragmentarea statelor prin secesiuni impuse din exterior. Pe de altă parte, China evită să critice Rusia pe față. Putem interpreta că China menține o poziție de nerecunoaștere a acestor entități și după 2022 și nu vede cu ochi buni precedentul recunoașterilor. Acest lucru s-ar putea aplica și Chinei dacă vorbim de Taiwan, Tibet, Xinjiang. Mongolia interioară ori ale regiuni aflate, mai mult ori mai puțin, în dispută.

Reacții în CSI

În pofida presiunilor ruse, niciun aliat CSTO (Organizația Tratatului de Securitate Colectivă) în afară de Rusia nu a recunoscut Abhazia și Osetia de Sud. Belarus a rezistat presiunilor ruse din 2008. După 2022, Belarus a susținut diplomatic invazia în Ucraina, dar nu a făcut pași privind Georgia sau Moldova.

Kazahstanul a avut o poziție publică contrară demersurilor ruse, liderii kazahi au declarat public că nu vor recunoaște teritoriile separatiste din Ucraina, nici eventualele noi achiziții teritoriale ale Rusiei, afirmând atașamentul față de integritatea statelor.

Acest lucru e valabil și pentru Georgia/Moldova, Kazahstanul și celelalte state Asia Centrală au devenit mult mai prudenți cu Moscova și încearcă să se distanțeze de acțiunile sale ilegale. Armenia, deși aliat al Rusiei și ea însăși implicată în conflictul din Karabah, nu a recunoscut regiunile georgiene nici acum – deoarece are relații relativ bune cu Georgia (cale de acces vitală) și nu vrea să antagonizeze Tbilisi.

Să nu uităm că periodic, Kazahstanul este ținta demersurilor revizioniste ale unor medii politice din Federației Ruse, care ar dori să anexeze nordul acestui stat. Aceste declarații au binecuvântarea neoficială a Kremlinului, fiind prezentate de mesdia loială lui Putin.

După 2022, Banca Mondială, FMI, UE etc., au sporit sprijinul pentru Republica Moldova (ajutoare financiare substanțiale pentru refugiați, energie) și Georgia (programe de reziliență). În aceste pachete, se strecoară uneori condiții sau așteptări privind gestionarea conflictelor înghețate într-un mod pașnic. În 2022, de exemplu, UE a finanțat interconectarea rețelelor electrice Moldova-România tocmai pentru a reduce dependența Republicii Moldova de centrala din Transnistria, deci încercând să elimine capacitatea de șantaj a Tiraspolului. Astfel, se pare există o abordare internațională coerentă de a întări statele-mamă și a diminua influența regiunilor separatiste.

Evoluții post-conflict

Unii experți occidentali consideră că, dacă Rusia ar fi înfrântă în Ucraina, “viitorul Transnistriei ar trebui renegociat” și că Moldova ar putea primi sprijin mult mai puternic pentru reintegrare. CEPA (Center for European Policy Analysis) nota în 2022 că Moldova este acum în poziția cea mai bună în decenii de a pune problema retragerii ruse și reintegrării pașnice, dat fiind contextul favorabil (graniță comună cu UE/România, sprijin occidental în creștere). De altfel, Chișinăul a și acționat parțial în vara lui 2022 a interzis simbolurile pro-război rusești pe teritoriul său (panglica Sf. Gheorghe, Z/V), chiar dacă Tiraspolul a protestat. Alți experți consideră că autoritățile de la Chișinău au irosit această perioadă, fără a face progrese semnificative, pe fondul anului electoral 2025.

O îngrijorare pentru unele cancelarii occidentale a fost posibilitatea extinderii conflictului în Republica Moldova sau Georgia. În martie 2022 se discuta dacă Rusia va recurge la provocări în Osetia de Sud pentru a presa Georgia să deschidă un front, însă guvernul georgian a evitat să cadă în capcană, menținând o politică de “ne-provocare” față de Moscova (spre frustrarea unor georgieni pro-occidentali care ar fi vrut sancțiuni contra Rusiei sau gesturi mai tranșante).

Susținere românească

România, un actor politic direct interesat de situația Transnistriei, și-a coordonat îndeaproape pozițiile cu Chișinăul și partenerii NATO/UE. Bucureștiul consideră că prezența militară rusă în Transnistria e o amenințare la adresa securității sale (flancul estic al Uniunii Europene și a NATO). Diplomația română a susținut ferm retragerea trupelor ruse la APCE, unde delegația română a co-inițiat rezoluția APCE care califică Transnistria drept teritoriu ocupa. România sprijină fără echivoc integritatea teritorială a Republicii Moldova și parcursul său european, considerând că soluția conflictului transnistrean trebuie să vină prin negocieri pașnice și retragerea completă a prezenței militare ruse.

Demersuri diplomatice

De-a lungul anilor, au existat numeroase inițiative de soluționare pașnică a acestor conflicte, însă rezultatele concrete au fost limitate drastic de tacticile Federației Ruse.

Formatul 5+2 pentru Transnistria – lansat în 2005, cu participarea R.Moldovea, Transnistriei, Rusiei, Ucrainei, OSCE și observatori din SUA și UE. Acest format a dus la unele înțelegeri tehnice („pachetul Berlin+” 2016–2018, privind, de exemplu, circulația pe podul de la Gura Bâcului, recunoașterea diplomelor din stânga Nistrului, aprovizionarea școlilor cu predare în grafie latină etc.). Totuși, nicio soluție politică finală nu a fost atinsă. Planuri mai vechi, precum Memorandumul Kozak (2003) – ce propunea federalizarea Moldovei cu o autonomie extinsă pentru Transnistria – au eșuat în ultima clipă, Chișinăul retrăgându-se pe fondul presiunilor interne și occidentale.

În prezent, din cauza războiului din Ucraina, discuțiile 5+2 sunt suspendate (Ucraina refuză să stea la masă cu Rusia agresor, iar formatul nu poate funcționa fără acești actori). Strategia actuală a Chișinăului se concentrează pe integrarea europeană a întregii țări, sperând că în contextul apropierii de UE, reintegrarea Transnistriei va deveni mai atractivă pentru populația de acolo. Totodată, autoritățile moldovene încearcă să continuă dialogul direct cu Tiraspolul la nivel de grupuri de lucru sectoriale, pentru a rezolva probleme practice (libertatea de mișcare, telecomunicațiile, aprovizionarea cu energie). Orice soluție durabilă rămâne însă condiționată de retragerea trupelor ruse – obiectiv susținut de ONU și APC.

Discuțiile Internaționale de la Geneva (GID) pentru Georgia – începute după războiul din 2008, co-prezidate de OSCE, UE și ONU, implicând Georgia, Rusia, SUA și reprezentanți ai Abhaziei și Osetiei de Sud (neoficial) este un alt subiect interesant și pentru autoritățile de la Chișinău. Acest for a servit la gestionarea problemelor de securitate (de exemplu, prevenirea incidentelor militare) și umanitare (situația refugiaților, drepturile omului).

Totuși, progresele au fost minime: Rusia și reprezentanții de facto boicotează orice discuție despre întoarcerea refugiaților georgien, iar Georgia refuză să discute statutul regiunilor cât timp nu îi este respectată integritatea. S-au obținut unele rezultate punctuale, precum mecanisme de prevenire a incidentelor (IPRM la Ergneti și Gali, unde periodic se întâlnesc oficiali locali georgieni, ruși și separatiștio pentru a rezolva incidente la linia de contact). Însă și aceste mecanisme au fost suspendate uneori – de exemplu, IPRM Gali a fost înghețat între 2018-2019 după împușcarea unui civil georgian de către forțele abhaze. Recent, în contextul războiului din Ucraina, discuțiile de la Geneva au devenit și ele fragile, Rusia folosind orice pretext (inclusiv nemulțumirea față de declarațiile Georgiei privind Ucraina) pentru a sabota întâlnirile. Co-președinții OSCE/ONU/UE au insistat că formatul trebuie menținut chiar și în contextul geopolitic dificil, însă e clar că fără voință politică de compromis, GID nu poate trece de stadiul dialogului de criză.

Forme de autonomie

Atât Georgia, cât și Republica Moldova au, în legislația lor, prevederi care promit un statut larg de autonomie pentru regiunile separatiste dacă acestea se reintegrează. Georgia a adoptat în 2010 o Strategie de implicare pentru Abhazia și Osetia de Sud, iar în 2018 guvernul georgian a lansat inițiativa “Un pas către un viitor mai bun”, menită să faciliteze comerțul, educația și mobilitatea pentru locuitorii din teritoriile ocupate, sperând să crească încrederea. Deși aceste măsuri umanitare au avut unele efecte pozitive (de exemplu, mii de abhazii și osetini au profitat de tratament medical gratuit în clinici georgiene ori au luat și cetățenia statului georigian), ele nu au schimbat poziția politică a regimurilor separatiste, care refuză contactul oficial cu Tbilisi pe motiv că Georgia nu le recunoaște independența.

În Republica Moldova, legea din 2005 asupra statutului Transnistriei prevede autonomie foarte extinsă (inclusiv dreptul de a avea propriile simboluri și legi locale), dar numai după demilitarizarea și democratizarea regiunii. Tiraspolul a ignorat oferta, insistând pe suveranitatea sa autoproclamată. Periodic, președinți moldoveni pro-ruși (ex: Igor Dodon în 2017–2019) au încercat reluarea dialogului politic direct în interes politic intern și pentru a susține interesele Federației Ruse, însă fără a aborda chestiuni sensibile precum dezarmarea sau statutul final – aceste inițiative au rămas la nivel declarativ.

Opoziție rusă

În prezent, orice demers diplomatic este complicat de contextul războiului din Ucraina. Rusia, parte în ambele procese de negocieri, nu dă semne de compromis – dimpotrivă, este văzută ca factor al problemei, nu soluției. Cu Moscova considerată agresor în Ucraina și sancționată sever de o parte a cpmunității internaționale, spațiul de manevră pentru negocieri constructive este minim. Atât în dosarul transnistrean, cât și în cel georgian, reprezentanții ruși fie boicotează întâlnirile, fie le folosesc pentru a repeta propagandă (contestând, de exemplu, termenul de “ocupare”).

Astfel, perspectivele imediate de reintegrare pașnică sunt sumbre. În loc de progrese, se observă o consolidare a status quo-ului. Regiunile separatiste își întăresc și legalizează și mai mult dependența de Rusia (vezi referendumul anulat din Osetia de Sud privind unirea, tratatul de alianță din Abhazia, mobilizarea ascunsă din Transnistria), iar statele-părinte se pregătesc strategic (Georgia, în mod parțial, dar și Republica Moldova mizează pe integrarea europeană și sprijin occidental pentru a-și crește reziliența și eventualele pârghii).

Ce ar trebui să fie clar pentru toate statele și organizațiile internaționale implicate este faptul că niciunul dintre aceste conflicte nu mai poate fi privit izolat. Ele fac parte din confruntarea mai largă dintre Rusia și Occident privind ordinea de securitate în Europa de Est.

Soarta Abhaziei, Osetiei de Sud și Transnistriei va depinde în bună măsură de evoluțiile geopolitice majore: cursul războiului din Ucraina, relațiile Rusia-NATO, extinderea UE, rolul altor actori ca Turcia sau China. Până atunci, poziția principială a comunității internaționale rămâne aceeași: nerenunțarea la integritatea teritorială a Georgiei și Moldovei, nerecunoașterea regimurilor separatiste și susținerea unor soluții pașnice negociate în aceste conflicte de durată.

Regiunile separatiste Abhazia, Transnistria și Osetia de Sud rămân pietre de hotar ale geopoliticii post-sovietice, amintind că războaiele înghețate pot reizbucni oricând sub flacăra unui conflict mai mare. Provocarea rămâne găsirea unei căi către o pace durabilă și justă, care să respecte drepturile tuturor comunităților implicate și să elimine sursa principală a instabilității – interferența militară a Rusiei –, creând premisa reconcilierii și reintegrării acestor teritorii în mod pașnic. Comunitatea internațională a declarat deja că aceasta este singura soluție acceptabilă, însă drumul până la realizarea ei depinde de evoluțiile viitoare ale conflictului din Ucraina și de capacitatea diplomatică a lumii de a transforma principiile în realitate.