După dispariția lui Prigojin, la 23 august 2023, exact două luni după marșul acestuia asupra Moscovei, așa numita rebeliune Wagner, fenomenul mercenarilor ruși a căzut într-un con de umbră, dar nu înseamnă că a încetat, ba dimpotrivă. Iar această tendință ne dă imaginea unui trend îngrijorător pentru Rusia, pe motiv că acești mercenari tind să fie credincioși celor care îi angajează și îi plătește, spre deosebire de forțele armate ale statului, care sunt loiale, cel puțin teoretic, statului rus. Iar în cazul unei înfrângeri a Rusiei în Ucraina, existența unor armate private în mâinile unor oligarhi sau guvernatori de provincii poate fi un factor destabilizator suplimentar, în urma unor posibile mișcări centrifuge ce ar urma unei astfel de crize de putere la Moscova.
E suficient să ne amintim de situația din 1917, revoluția în urma înfrângerilor din primul război mondial, sau situația difuză din 1991, destrămarea URSS în urma înfrângerii din Războiul Rece, soldată cu spargerea URSS în 15 republici independente. În 1991, aceste republici se grăbeau să își formeze propriile forțe armate, apelând la etnicii proprii din rândul armatei sovietice. Dar dacă, după o eventuală înfrângere a Rusiei în Ucraina, vor urma mișcări contestatare împotriva conducerii de la Moscova, care ar putea deveni destabilizatoare și liderii sau elitele unor provincii ar încerca să profite pentru a-și dobândi independența? Într-o măsură asemănătoare, până la un punct, dar cu condițiile specifice, s-au petrecut lucrurile în 1917 și 1991. Mai ales în 1917. Cine deținea putere militară putea face ce dorea pe anumite teritorii și provincii ce a ajuns să le controleze.
Dar în cazul unor situații tulburi după posibila cădere a puterii la Moscova în urma unui dezastru militar în Ucraina, este foarte posibil ca aceste armate de mercenari să joace un rol preponderent în eventualele lupte pentru putere, nu numai la centru, ci și în provinciile mai apropiate sau mai îndepărtate. Fiindcă s-a ajuns în situația în care GRU sau alte unități de forță să recruteze mercenari, dar și companiile de stat gen Gazprom, dar, și mai grav, guvernatorii de provincii, aspect care le dă și mai multă putere locală față de puterea centrală. Iar în cazul unei degradări a puterii centrale, vă dați seama ce ar putea însemna asta.
Nu trebuie decât să ne uităm la rebeliunea Wagner din iunie 2023, au fost câteva mii de wagneriți ruși (între 4000 și 6000, după estimări) care l-au urmat pe Prigojin în marșul lui asupra Moscovei, cu tancuri, transportoare blindate și alte capabilități militare, au preluat controlul asupra orașului Rostov pe Don și au ocupat cartierul general al Districtului Militar Sudic, ce coordona războiul din Ucraina. Au ucis soldații ruși ce au încercat să li se opună, au doborât avioane și elicoptere rusești din subordinea ministerului apărării ruse, adică au luptat contra forțelor militare ale statului rus, provocându-le pierderi umane și materiale. Au continuat avansul spre Moscova (Prigojin a susținut că nu împotriva lui Putin, ci împotriva conducerii armatei ruse reprezentate de Shoigu și Gherasimov, ministrul apărării și șeful statului major).
Nu este clar de ce a renunțat, dar a făcut-o la solicitarea lui Lukashenko, președintele Belarusului, astfel că Prigojin a demisionat și wagneriții s-au retras. Putin i-a numit patrioți la 24 iunie (o zi după începerea rebeliunii), dar a denunțat acțiunile lor drept trădare și a promis înăbușirea rebeliunii. Serviciul Federal de Securitate al Rusiei a deschis un dosar de rebeliune armată la 24 iunie, dar, în mod ciudat, a renunțat la acuzații în 27 iunie.
Întrebarea este, dacă în timpul în care puterea de la Kremlin era bine instalată și fără probleme, o gașcă de mercenari ruși a putut să facă așa ceva, ce se va putea întâmpla în cazul în care puterea de la Kremlin are probleme și se clatină? Mai ales când nu există numai o armată de mercenari, ci mult mai multe, fiecare sub altă comandă în mâinile unor potentați ai zilei, cu interese divergente la un moment dat și care ar avea un interes maxim să profite de orice apariție a unui vid de putere nu numai la nivel central, ci mai cu seamă local?
Fiindcă Wagner este doar compania de mercenari cea mai mediatizată, practic singura mediatizată, în urma luptelor de la Bakhmut, dar nu este singura, și nu neapărat cea mai puternică. Iar aceste companii de mercenari mai puțin cunoscute pot fi catalizatorul distrugerii Rusiei, groparii statului rus așa cum îl vedem astăzi.
Mercenarii în istorie
Fac o foarte scurtă incursiune, ar trebui sute de pagini pentru a descrie fie și succint acest aspect.
Fenomenul mercenarilor a apărut poate de când au apărut războaiele, în sensul că cineva aflat în conflict a decis să plătească niște războinici profesioniști pentru a lupta alături de trupele sale pentru a fi sigur de victorie. Menționarea mercenarilor apare încă din antichitate, dar cei mai cunoscuți sunt cei zece mii de mercenari greci implicați în războaiele civile din Imperiul Persan (angajați de Cirus cel Tânăr să ia tronul fratelui său Artaxeses al II-lea în anul 401 î.Ch.) și care sunt nevoiți să se retragă prin Mesopotamia și Asia Mică spre casă, epopee descrisă de unul dintre participanți, filosoful Xenophon în lucrarea sa Anabasis.
În evul mediu prezența mercenarilor în războaie devine un lucru obișnuit, căpătând preponderență în războaiele civile italiene din perioada Renașterii, dar și în Războiul de 30 de ani (1618-1648). La noi se pare că maximul a fost atins în timpul lui Mihai Viteazu, din armata sa de 50000 de luptători, mai bine de 10000 erau mercenari, mare parte străini.
În perioada modernă, apogeul l-au constituit războaiele din timpul decolonizării, mai cu seamă prin faptul că au fost mult expuse media. În anii 60-70 ai secolului trecut, în Congo, mai cu seamă provincia secesionistă Katanga, Rhodesia și alte republici africane, mercenarii au fost o prezență constantă. Presa chiar i-a denumit ”les affreux”, adică Fioroșii. Erau în mare parte foști combatanți din al doilea război mondial, cu experiență militară, dar și fel de fel de aventurieri ce își căutau norocul.
Fenomenul nu a dispărut, ci doar s-a diminuat și a ieșit de sub lentila mass-media. A continuat, a existat și o publicație pentru recrutarea unor astfel de doritori numită Soldier of Fortune.
Private Military Companies (PMC) în occident
Aceste PMC își desfășoară activitatea în domeniul privat, fiind companii care furnizează personal specializat, cu experiență (foști combatanți pensionați din armată sau forțele speciale) pentru misiuni private, cum ar fi pază, protecție (inclusiv VIP) sau antrenarea unor armate străine în diferite domenii de specialitate. Au experiență și expertiză și sunt competenți în aceste domenii, având în vedere trecutul lor. Dar, și un mare dar, nu luptă în războaiele altora. Aici e diferența între PMC și mercenari. Antrenează, asigură protecție, dar nu luptă decât atunci când sunt atacați, și asta o fac pentru protecția obiectivului ce le-a fost desemnat, fie că vorbim de o persoană VIP sau un obiectiv economic, cum ar fi o rafinărie într-o țară africană sau sediul unei corporații într-o regiune instabilă politic.
Aceste PMC au ajuns în atenția publicului în urma unor evenimente din Irak după ocupația americană, dar nu au fost analizate suficient. După victoria americană din Irak în 2003, președintele George W. Bush a declarat că obiectivul a fost îndeplinit și a retras mare parte din trupe. Chiar a făcut o ceremonie pe portavionul USS Abraham Lincoln sub un banner pe care scria Misiune îndeplinită (Mission Accomplished) spunând că trupele se întorc acasă după ce au îndeplinit misiunea. Și chiar a retras mare parte din trupele de ocupație din Irak. Adică, în loc să suplimenteze trupele pentru a asigura o ocupație temporară, dar deplină, a Irakului, a retras trupele lăsând prea puține trupe de ocupație, astfel că irakienii nici nu au realizat că sunt sub ocupație, în sensul că majoritatea irakienilor nu au văzut cum arată un soldat ocupant. De aici a urmat insurgența, peste care s-au suprapus conflictele etnice și religioase, plus implicarea Al-Queda cu Abu Musab al-Zarqawi, ucis în 2006.
Dar administrația Bush, odată ce a retras majoritatea trupelor, când și-a dat seamă că a făcut o astfel de greșeală (ministrul apărării Donald Rumsfeld nu era nici el priceput în chestiunile militare, nu a servit în forțele armate), nu mai putea trimite soldați americani în număr mare înapoi în Irak, ar fi recunoscut că a greșit, cu costuri imense de imagine și electorale, anul următor (2004) erau alegeri. Așa că a oferit contracte grase unor PMC pentru a-și trimite personalul pentru suplimentarea forțele americane din Irak, preluând o parte din sarcinile militarilor, respectiv paza obiectivelor, a personalităților sau însoțirea de convoaie. Prin preluarea acestor sarcini, militarii americani împreună cu aliații, inclusiv români, se puteau ocupa de problemele insurgenței.
Dar aceste PMC nu aveau personal suficient pentru aceste sarcini, dar contractele grase cu ministerul apărării american erau prea tentante. Așa că au început să angajeze la greu fără să verifice candidații, dacă au experiență suficientă sau aptitudini pentru așa ceva. Astfel că au ajuns în cadrele lor fel de fel de oameni care nu corespundeau, iar asta s-a văzut ulterior.
Cazul cel mai cunoscut este al PMC Blackwater, prin faptul că în 16 septembrie 2007, în Piața Nisour, în timp ce escortau un convoi al ambasadei americane, crezând că sunt atacați, au deschis focul și au ucis 17 civili irakieni și alți 20 fiind răniți. Cei ce au deschis focul au fost condamnați în 2014, dar președintele Trump i-a iertat în 2020. Acest eveniment arată modul în care angajarea de personal neexperimentat de către PMC, practic niște happy trigger, degrabă a apăsa pe trăgaci, poate duce la consecințe fatale. Aceștia practic au deschis focul la întâmplare, crezând că sunt atacați, pe când profesioniștii s-ar fi adăpostit, ar fi identificat atacatorul și ar fi răspuns adecvat.
Așa se întâmplă dacă nu selectezi bine personalul din cadrul acestor PMC.
Wagner ca și imagine a mercenarului rus
Trebuie spus de la bun început că legislația rusă interzice total mercenariatul pentru cetățenii ruși sau pe teritoriul Rusiei. Totuși, acesta există printr-o eludare sau chiar încălcare a legii chiar sub patronajul statului rus, dar într-un regim totalitar acest lucru nu are cum să ne mire.
Wagner, sub conducerea lui Prigojin, a recrutat mercenari ruși încă de acum mai bine de zece ani. Prigojin a fost permanent un apropiat al lui Putin, dar și al ministerului rus al apărării și al GRU. Companiile sale se ocupau de furnizarea de alimente oficialilor ruși, de aici porecla sa de ”Bucătarul lui Putin”. Averea sa era estimată la 14,6 miliarde de ruble în 2019, adică, la cursul de astăzi, când rubla a căzut mult, la 147 milioane de dolari.
Dar cea mai vizibilă activitate a sa era cea de conducător al mercenarilor Wagner. Chiar alegerea numelui de Wagner pare oarecum ciudată, Wagner fiind compozitorul preferat al lui Hitler, iar numele nu putea fi ales fără aprobarea lui Putin. Pentru a eluda de formă legislația rusă, care interzicea mercenariatul, compania Wagner era tot una de PMC. Dar era clar pentru recruți că vor lupta în război, chiar Prigojin le spunea asta celor recrutați din închisori în 2022, că vor lupta în Ucraina, deci vorbim din start de recrutarea de mercenari pentru război, care e împotriva legislației ruse.
Mercenarii Wagner au luptat în Donbass în 2014 (când Rusia susținea că nu este implicată) și în Siria în 2015, de la începutul intervenției ruse în războiul de aici (vezi Memoriile unui mercenar din grupul Wagner, de Marat Gabidullin, apărute la editura Corint în 2022). Au luptat în toate războaiele și conflictele în care a fost implicată Rusia, direct sau indirect, cum ar fi cele din Africa.
Dar celebritatea internațională a venit în urma bătăliei pentru Bakhmut (1 august 2022 – 20 mai 2023), în care Wagner a fost vârful de lance, dar și a suferit pierderi enorme, fapt pentru care Prigojin i-a acuzat repetat pe Shoighu și Gherasimov pentru că ar fi fost cauza acestor pierderi din lipsa de susținere pentru mercenarii săi, iar asta a fost și cauza oficială pentru care a pornit rebeliunea din 23 iunie 2023. Ideea este că Prigojin a devenit prea vizibil și prea popular, în urma victoriei de la Bakhmut, chiar și cu pierderi imense, iar lui Putin nu-i plac genul ăsta de oameni, care ar putea deveni în viitor contestatarii propriei puteri la Kremlin. Prea popular, prea își aroga victoria ca și una personală. Chiar dacă pierduse zeci de mii de oameni (a recrutat din închisori 50000 de deținuți, apoi i s-a interzis, ministerul apărării a mai recrutat ulterior pentru alte grupări de mercenari alți 100000), în concepția rusă era învingătorul.
S-a revoltat și a fost eliminat. Dar asta nu înseamnă că mercenarii ruși au dispărut. Fiindcă este o mare problemă în societatea rusă. Orașele mari, ca și Moscova sau Sankt Petersburg sunt practic ca orașele occidentale, cu venituri mari, sunt imaginea pe care Rusia încearcă să o proiecteze Vestului, pe când restul, mai ales zona rurală a Rusiei, dar și orașele de provincie, sunt de fapt în evul mediu, sărăcie extremă. De aceea rușii recrutează din aceste zone în afara Moscovei sau Sankt Petrsburgului baza pentru războiul din Ucraina, pentru acești amărâți o plată pentru un soldat poate fi o șansă, iar pentru familie, dacă soldatul moare, compensația este enormă pentru ei, la cum trăiesc. Cu atât mai mult șansa de a fi recrutat într-o astfel de PMC, cu plata mult mai bună. Iar toți acești recrutați în aceste PMC vor fi loiali celui care îi plătește. De aici pot începe problemele pentru Rusia în viitorul apropiat.
Grupări de mercenari ruși înainte și după Prigojin
Trebuie menționat că informațiile despre aceste grupări sunt foarte puține și vagi, având în vedere secretizarea aproape totală asupra acestui domeniu în societatea rusă, cu excepția Wagner, mai ales că este un domeniu practic în afara legii ruse, dar prezent în contextul complicațiilor războiului cu Ucraina. De aceea este destul de dificil să urmărești originea și continuitatea acestor grupări, numărul de personal, dotări, activitate precedentă, apartenență, sponsori etc., dar se poate realiza o imagine de ansamblu.
Am să enumer doar câteva din aceste grupări de mercenari, denumite aprioric PMC, dar există o diferență majoră între aceste PMC-uri rusești și cele din occident. Private Military Companies din occident sunt angajate pentru training, protecție VIP-uri sau obiective, sau pentru consultanță. Se implică în confruntări militare doar în contextul în care protejează obiectivele consemnate, pe când sarcina principală a PMC-urilor rusești este lupta efectivă, implicarea în război, de aceea denumirea mai potrivită este cea de grupări de mercenari, deși rușii le numesc în continuare PMC.
Dar aceste grupări nu sunt păstrate în rezervă, ci sunt angajate în luptă, tocmai pentru a demonstra loialitatea și eficiența celui care le organizează, pentru a fi cât mai apreciat de centrul de putere de la Moscova. Și acesta continuă să recruteze pentru a compensa pierderile și pentru a mări baza de putere și influență a celor care le-au format. În cazul în care ceva se întâmplă la Kremlin, gruparea rămâne loială celui care i-a angajat și plătit.
Grupări de mercenari ale Siloviki
Siloviki este un termen generic apărut după anul 2000, când Putin a câștigat puterea, pentru a denumi gruparea de apropiați ai acestuia, majoritatea foști colegi sau apropiați proveniți majoritar din KGB, impuși de către Putin în posturile cheie din guvern, serviciile de forță și cele secrete, sau la conducerea profitabilelor companii de stat (în special din domeniul energiei). Aceștia au ajuns să constituie o clasă aparte cu multă puterea și influență, total loială lui Putin, cel care i-a pus acolo. Dar în cazul dispariției lui Putin, această clasă va avea un cuvânt greu de spus în ecuația noii puteri din Rusia. Mai cu seamă dacă succesiunea va fi însoțită de tulburări care să amenințe cu secesiunea unor părți din vastul stat rus. Așa că nu este de mirare că acești siloviki și-au constituit grupări de mercenari și încearcă să capete preponderență în acest domeniu.
Redut
Unii specialiști identifică originea acestei grupări în 2006, când un grup de veterani din SVR (Spionajul Extern), VDV (trupele aeropurtate), GRU (spionajul militar) și MVD (trupele ministerului de interne) constituie o grupare pentru misiuni externe. Denumirile s-au schimbat de multe ori, urma li s-a pierdut, dar se pare că sub diferite denumiri (una dintre ele Centrul-R) au antrenat abhazii în războiul ruso-georgian din 2008 și au participat la misiuni în Irak (Kurdistan), Siria, Somalia și chiar în țări din fosta Iugoslavie. Din 2019 apare sub denumirea de Redut, când această grupare este legată de numele oligarhului siloviki Ghenadi Timchenko, prieten apropiat al lui Putin.
A participat din prima zi la invazia Ucrainei luptând în zona Kiev și Harkov, direcția nord a atacului rusesc. Considerată inițial unitate de elită, a avut pierderi majore care au degradat capacitatea de luptă, majoritatea personalului pregătit fiind pierdut. I s-a permis să recruteze din închisori sau din rândul muncitorilor imigranți în Rusia pentru a-și completa rândurile, dar capacitatea militară a scăzut considerabil.
Referitor la muncitorii imigranți în Rusia recrutați pentru a lupta în Ucraina, rapoartele de la sfârșitul lui 2023 menționau un număr de 22000 dintre acești muncitori proveniți din țările asiatice și africane care au fost recrutați să lupte în Ucraina pentru salarii mai bune, mare parte în aceste companii de mercenari, inclusiv în Wagner. Dar se pare că unii au fost recrutați contra voinței lor, a apărut pe internet cazul celor șapte muncitori indieni trimiși cu forța pe câmpul de luptă care fac apel să fie repatriați. Oricum, războiul din Ucraina cere multă carne de tun.
Redut este văzută de către mulți ca și un viitor înlocuitor pentru Wagner, având în vedere baza largă de recrutare (cuprinzând între 7000 și 25000 de luptători), dar și legăturile cu alte grupări de mercenari ruși (Wagner nu le avea) care pot asigura suport (peste 20 de entități), printre care brigăzile Don, Lupii lui Putin, batalionul Skif, grupul Nevski sau PMC Potok. În plus, este foarte legată de elitele Rusiei actuale, fiind preluată și controlată, după ultimele informații, de către GRU prin general locotenent Vladimir Alexeyev, care a condamnat public rebeliunea Wagner și a negociat cu Prigojin. Mai mult, după moartea lui Prigojin, unul din comandanții Wagner (care s-a opus rebeliunii), Andrei Troshev ”Sedoy” a trecut la Redut (împreună cu un număr important din luptătorii Wagner) devenind unul dintre liderii acestei grupări. Un motiv în plus ca să vedem intenția Redut de a înlocui Wagner, beneficiind de suportul GRU și al siloviki, dar și de posibilitatea de a controla alte grupări de mercenari ca și cele menționate mai sus. Astfel, Redut devine un atu important în mâna siloviki.
Storm-Z
Prigojin a primit permisiunea să recruteze din închisori delicvenți și criminali pentru a-i încadra în Wagner să lupte în Ucraina în schimbul reabilitării lor. A reușit să recruteze cam 50000 de condamnați, majoritatea dintre aceștia găsindu-și sfârșitul în luptele pentru Soledar și Bakhmut din 2022-2023, fiind folosiți ca și carne de tun în atacurile în valuri umane contra pozițiilor ucrainene. Aceștia erau trimiși înainte, la sacrificiu, pentru ca focul ucrainenilor să se dezlănțuie împotriva lor și astfel să le fie dezvăluite pozițiile de rezistență ce erau atacate ulterior cu artileria. Apoi atacau veteranii experimentați, iar dacă ucrainenii ripostau, din nou erau trimiși acei condamnați într-un atac în masă, ca din nou pozițiile de tragere ale ucrainenilor să fie dezvăluite. Dar ucrainenii au prins tactica și trăgeau inițial din poziții adiacente pe care le părăseau ulterior, astfel că artileria rusă lovea în gol. Iar procesul se repeta, cu victime enorme din partea rușilor, mai cu seamă dintre condamnații recrutați și folosiți ca trupe de sacrificiu.
Dar, de când Prigojin a început să latre la stăpân, respectiv să-i critice pe Shoigu și Gherasimov (care fuseseră numiți de Putin), i s-a interzis să mai recruteze din închisori. Dar procesul de recrutare din aceste centre de detenție a continuat sub umbrela ministerului apărării rus (MOD). Comparând cifrele oficiale ale celor închiși la sfârșitul lui 2021 cu cei de la sfârșitul lui 2023 rezultă un deficit de peste 150000 de oameni din totalul de peste 420000 la sfârșitul lui 2021. Rezultă că MOD a recrutat cam 100000 de oameni (50000 fuseseră deja recrutați de Wagner), din care majoritatea au fost încadrați în unitățile numite Storm-Z.
De aceea toate referirile la unitățile Storm-Z identifică aceste unități ca și compuse din criminali sau foști condamnați (o paranteză, și în conflictul din Transnistria din 1992 rușii au folosit condamnați scoși din pușcării), dar și în ideea de a fi o alternativă la Wagner sub acest aspect. Au luptat în Avdiivka, cu pierderi imense, în Zaporoje, la Vuhledar, la fel, cu pierderi enorme, dar și pe frontul din Kherson.
Cum era de așteptat, unitățile Storm-Z au fost folosite ca și carne de tun, respectiv unități de sacrificiu dispensabile în atacuri de genul valurilor umane contra pozițiilor întărite ucrainene. Ca și bașibuzucii trimiși în prima linie de către armatele otomane în evul mediu pentru a înmuia și obosi forțele adversare, indiferent de pierderi, pentru a deschide calea unităților de elită, spahii și ieniceri, care să atace apoi adversarii obosiți.
Comandantul lor, după unele informații, ar fi Alietdin ”Ali” Makhmudov, un criminal din Volvograd condamnat la 18 ani de închisoare pentru asasinarea unui lider mafiot din acest oraș. A fost exonerat de condamnare după ce s-a oferit voluntar pentru a lupta în Ucraina. Interesant, a fost văzut în Duma rusă (parlamentul rus) în 2023 discutând cu Andrei Lugovoy, fost KGB, actual FSB, deputat din Partidul Liberal Democratic (apropiat al lui Putin) și principalul suspect în asasinarea cu plutoniu a lui Alexander Litvinenko. Interesul major al siloviki în conducerea acestei grupări de mercenari îl reprezintă legăturile cu lumea interlopă rusă pe care le au acești condamnați. În sensul că cei cu legături serioase în această lume subterană pot fi extrași din prima linie, dându-le rangul de comandanți, în schimbul unor servicii pe măsură.
Wagner
Gruparea Wagner nu a dispărut peste noapte după asasinarea lui Prigojin, doar a dispărut din atenția media. S-a diminuat ca și număr, nu mai recrutează, dar încă există. Oficial, a fost trecut în subordinea MOD, dar mai sunt unele aspecte despre care am vorbit în analizele anterioare, cum ar fi că nu toți wagneriții sunt fericiți să treacă în subordinea MOD. De exemplu, în Republica Centrafricană, după lovitura de stat, Wagner asigura stabilitatea regimului, francezii au plecat, dar după moartea lui Prigojin au plecat între 450 și 1000 de wagneriți, ceea ce îl îngrijorează pe președintele african care a ajuns să ceară sprijin de la o PMC americană.
Rușii nu își permit să piardă influența greu câștigată în țările africane datorită Wagner, mai ales în Africa Sub-Sahariană cum ar fi Mali, Niger sau Republica Centrafricană, ca să nu mai vorbim de Siria sau altele. Trecerea la MOD poate fi dificilă pentru unii wagneriți care nu au încredere în noii conducători, de aceea în cercurile superioare rusești se vehiculează păstrarea unui embrion Wagner, poate sub conducerea fiului lui Prigojin, Pavel, deși parte din wagneriți au fost deja absorbiți în alte structuri cum ar fi Redut.
Patriot
În februarie 2018, lângă Deir ez-Zor, în Siria, trupele pro-Assad pregăteau un atac împotriva unei poziții ale forțelor de opoziție. Americanii i-au avertizat pe ruși că vor lovi forțele atacatoare și le-au cerut să-și retragă trupele din zonă. În tradiția permanentă a negării implicării în conflict, în ciuda tuturor evidențelor, rușii au răspuns că nu au forțe militare în zonă și că nu sunt implicați. În urma acestui răspuns, americanii au bombardat cu rachete și artilerie forțele atacatoare, rezultatul fiind peste 300 de morți, dintre care cel puțin 100 de wagneriți. O lovitură grea pentru Wagner, dar care dovedește încă o dată nepăsarea și lipsa de empatie a rușilor față de pierderile proprii, ceea ce se vede și în Ucraina.
În urma acestor pierderi din rândurile Wagner, s-a creat gruparea de mercenari Patriot ca și una de elită, mult mai pregătită ca și Wagner, mai degrabă ca și o concurentă pentru aceasta, în ideea de a fi folosită mai mult pentru antrenarea trupelor aliate, pe modelul PMC vestice, nu pentru atacurile directe și implicarea în război. A dispărut din spațiul public ca să apară după invazia din Ucraina, la Vuhledar, între octombrie și decembrie 2022, unde a suferit pierderi grele. Ulterior a dispărut de pe radar. Inițial desemnată pentru operațiuni în străinătate, creată de MOD, este posibil să fi fost integrată în Redut.
Rezerva de luptă a armatei (BARS)
Structura a fost creată în 2014-2015 pentru a lupta în Donbass. Formată din zeci de mii de rezerviști, cu slabă pregătire militară, capacitatea lor combativă este foarte redusă. Au fost folosiți în mare măsură pentru a umple golurile create de pierderile din Ucraina, cu rezultate foarte slabe, la fel ca și unitățile Storm-Z. Moscova nu se poate baza prea mult pe capacitatea lor combativă.
Armatele private ale oligarhilor și corporațiilor rusești
Potok, Fakel, Plamia
În urma eșecurilor repetate ale armatei ruse în Ucraina și proeminenței Wagner în media rusească, mai multe entități corporatiste rusești de stat au început să-și constituie armate private, de fapt grupări de mercenari. Scopul lor era să-și arate loialitatea față de Putin, prin antrenarea și echiparea acestor mercenari (numiți voluntari) pe care să îi trimită pe frontul din Ucraina pentru a înlocui pierderile mari, scutind astfel conducerea rusă de situația stânjenitoare de a mobiliza mai mulți militari ca să facă față situației frontului. Gazprom a început recrutarea și echiparea acestor unități, dar se pare că acestea sunt coordonate parțial de ministerul apărării rus (MOD), Gazpromul ocupându-se doar cu recrutarea și echiparea lor. Nu este clar dacă Gazprom controlează integral aceste unități (care au legături cu Redut) sau acestea sunt controlate în comun cu MOD.
Sokol, Sokol-2
Armatele private ale oligarhului rus Oleg Deripaska, aflate la dispoziția lui. Mai există și alte de grupări de mercenari, ca și PMC Shield aparținând de compania petrolieră și de construcții Stroytransgaz deținută în proporție de 80% de același Timchenko, și care a suferit pierderi importante în Siria.
Armatele private ale guvernatorilor regionali
Aksionovtsi
O denumire generică pentru formațiunile create în Crimeea ocupată de ruși în 2014. Cele mai cunoscute sunt PMC Konvoy și Batalionul Livadia. Sunt subordonate nominal lui Serghei ”Goblin” Aksionov, nominalizat de către Moscova ca și șef al Crimeii. Mulți dintre comandanții Konvoy sunt foști comandanți Wagner. Formate în mare parte din rezidenții ruși din Crimeea sau cei veniți aici după 2014. Se pare că sunt dotați cu armament performant, inclusiv cu blindate, ceea ce denotă că li se rezervă un rol important pe frontul din Ucraina sau pentru defensiva în cazul în carte ucrainenii amenință cu pătrunderea în Crimeea.
Unități teritoriale de apărare a Belgorodului
În urma incursiunilor ucrainenilor dincolo de graniță și a lovirii constante cu drone a obiectivelor militare rusești din Belgorod, începând cu decembrie 2022, guvernatorul Belgorod, Viacheslav Gladkov, a înființat două regimente (opt batalioane) pentru a-și demonstra loialitatea față de Moscova și faptul că poate controla granița sensibilă cu Ucraina, dar și pentru a-și face o campanie publică în rândul localnicilor. Prost echipate și pregătite, după cum s-a dovedit de fiecare dată în care unități ce luptau de partea ucraineană (ruși voluntari sau luptători internaționali, inclusiv români în martie 2024) au trecut granița în incursiuni în adâncime. Ucrainenii s-au ferit să atace cu trupe proprii dincolo de granița Rusiei, pentru a nu da un motiv de escaladare rușilor, au trimis trupele de voluntari ruși (pentru imagine, rușii atacă Rusia lui Putin) dar și trupele internaționale, inclusiv români, cum am văzut în martie 2024.
Unități teritoriale din Kursk
Unități teritoriale de apărare au început să fie create în regiunea Kursk din decembrie 2022, după ofensivele ucrainene de la sud de Harkov. Scopul lor primordial este protejarea graniței cu Ucraina. Antrenate alături de Wagner înainte de rebeliune, guvernatorul Roman Starovoyt având legături apropiate cu Prigojin. După rebeliunea Wagner guvernatorul s-a dezis de Prigojin. În număr de circa 2000 de oameni, mult mai puțini față de ținta inițială de 6000, prost antrenați și dotați.
Concluzii
Wagner nu este și nu a fost singura grupare de mercenari rusească, ci doar cea mai cunoscută și mediatizată în urma implicării în Siria și bătălia pentru Bakhmut, dar mai cu seamă în urma apetenței pentru publicitate a liderului acesteia, Prigojin. Grupări de mercenari ruși au existat și există în continuare, acestea preferând să acționeze în umbră, fără prea mare publicitate. Mai mult, după dispariția lui Prigojin au crescut și s-au dezvoltat, mulți dintre luptătorii Wagner au aderat la alte grupări de mercenari ruși, după rebeliunea care le-a adus prejudicii de imagine și percepție pe plan intern.
MOD (Ministerul apărării rus) încearcă să-și extindă controlul asupra acestor grupări, dar mare parte dintre ele rămân în afara acestuia, în mâinile și sub controlul celor care le-au format sau le finanțează. Să nu fim naivi, majoritatea sunt finanțate și echipate tot din banii statului rus, dar deturnați de cei care controlează sau sifonează aceste fonduri, fie că vorbim de siloviki, oligarhi, corporații de stat sau guvernatori regionali.
Scopul creării și conducerii acestor grupări este dual, în primul rând pentru a-și arăta loialitatea față de Putin, scutindu-l pe acesta de sarcina neplăcută în ochii rușilor de rând de a mobiliza mai mulți militari pentru un război care înghite resurse enorme umane și materiale, astfel își asigură aprecierea liderului de la Kremlin pentru efortul lor de război. În al doilea rând, și cel mai important, își asigură o forță paramilitară importantă pe care s-ar putea sprijini pentru accederea la putere sau pentru a-și păstra pozițiile în cazul prăbușirii lui Putin, pentru vremurile tulburi de haos ce ar putea să vină în această situație.
Să ne amintim de războiul civil din Rusia anilor 1918-1922, când oricine reușea să controleze o forță militară sau paramilitară, de multe ori doar câțiva oameni înarmați, putea avea un cuvânt de spus sau chiar controla o regiune mai mare sau mai mică. Vorbim aici de fel de fel de comandanți, atamani, tătuci, chiar bandiți, de mai mică anvergură față de armatele roșilor sau albilor, dar cu care se aliau sau se dușmăneau în funcție de conjunctură și după cum bătea vântul. Acești comandanți au reușit că controleze uneori ani în șir, în haosul războiului civil, teritorii considerabile.
Dar, în ziua de azi, cum ar fi cel care la dispoziție și controlează o armată importantă de mercenari? În ipoteza haosului, ca și în 1917-1918, când armata regulată se prăbușește și soldații dezertează în masă sau se transformă în bande de briganzi? Prigojin a ajuns destul de aproape de Moscova, în condițiile în care armata rusă era deplin funcțională și pe picior de război, și avea cu el între 3000 și 6000 de mercenari. Ce s-ar putea întâmpla în cazul unor tulburări în care armata rusă ar fi total în degringoladă, fără conducere și total demoralizată?
Nu vorbim doar de guvernatorii de provincii care ar deveni cvasi-independenți, cu atât mai mult cu cât ar avea în mâini o forță militară compusă din mercenari loiali. Dar aici e vorba și de siloviki, de oligarhi, de companiile de stat ca și Gazprom, toți au ajuns să recruteze și să controleze armate de mercenari.
Să ne amintim de luptele de putere din culise după moartea lui Stalin în martie 1953, despre grupurile de putere formate și lupta lor surdă pentru a câștiga puterea la Kremlin. Pe atunci nimeni nu avea vreo armată de mercenari la dispoziție și forțele militare și de securitate erau bine controlate de la centru. Dar în cazul unei înfrângeri în Ucraina și al debandadei forțelor armate, așa cum a fost în 1917-1918?
În mod sigur, în luptele pentru putere ce vor urma unei posibile dispariții a lui Putin pe fondul unui dezastru militar în Ucraina, vor fi multe grupări care se vor confrunta pentru umplerea vidului de putere și pentru a cuceri puterea la Moscova. Se adaugă și liderii regionali, care, fără îndoială, vor profita de acest vid de putere la nivel central pentru a-și întări puterea la nivel regional, putând merge până la secesiune. Cazul Ceceniei este elocvent, această mică republică unională și-a declarat independența și a luptat pentru ea în două războaie sângeroase (1994-1996 și 1999-2002, plus o insurgență de joasă intensitate până în 2017), dar fără a exista condițiile unei disoluții a puterii centrale de la Moscova. Dar în cazul în care apare un vid de putere la Kremlin? Nu este posibil ca și alte regiuni să marșeze pe ideea independenței și secesiunii față de Rusia? Cutia Pandorei s-ar putea deschide mult mai repede decât cred unii (să ne amintim, în 1991 CIA a fost luată prin surprindere de viteza în care s-a destrămat URSS).
Iar faptul că majoritatea dintre acești posibili competitori pentru puterea centrală, dar nu numai ei, ci și liderii regionali, dispun de trupe de mercenari, face ca posibilitatea folosirii acestora în disputele între grupările de putere să fie mai mult decât probabilă, practic aproape sigură.
Iar asta înseamnă un război civil nu numai la centru, ci și în provincii. Un război civil de o asemenea amploare încât cel din Siria va părea ca și o glumă.
Sfârșitul de an este un moment propice pentru a face un bilanț și a analiza stadiul în care se află războiul, precum și unele perspective pentru anul ce urmează. În anul 2022, după declanșarea războiului, am avut din plin atât război de manevră (atacurile asupra Kievului, Harkiv, Summy, Cernihiv și cedarea acestor direcții de atac, contraofensivele ucrainene din Kherson și Harkiv), dar și crâncene bătălii de poziții și asedii (Sieverdonetsk, Kramatorsk, Popasna, dar și primele luni de asedii la Bakhmut și Avdiivka. Au fost multe bătălii, atât dinamice, cât și de poziții, cu variate răsturnări de situație, cu angajamente aeriene prin care de la superioritate aeriană rusească s-a ajuns la stalemate, iar pe partea navală s-a ajuns de la dominarea totală a mării de către flota rusă la alungarea acestei flote din cadranul nord-vestic al Mării Negre în cel estic și nord-estic, încă în afara rachetelor ucrainene.
În schimb, anul 2023 a fost mult mai static, mai pozițional, ofensiva de iarnă rusească reușind cu mari sacrificii și practic desființarea ulterioară a Wagner cucerirea Bakhmutului, de fapt ocupând un cadran de șase pe șase kilometri, în timp ce mult așteptata ofensivă de vară ucraineană a reușit o pătrundere maximă de 17 kilometri prin liniile fortificate Surovikin pe axa spre Tokmak, dar fără a ajunge la el. Chiar și fără să-l comparăm cu 2022, anul 2023 a adus schimbări insignifiante pe linia de front, în urma unor lupte crâncene rezultate cu pierderi semnificative de ambele părți.
Reperele lui 2022
Terenul Ucrainei este în mare măsură plat, de stepă, iar țara este străbătută de prea puține drumuri asfaltate sau pietruite. Toamna, când încep ploile, și primăvara, când începe dezghețul și ploile de primăvară (fenomen numit rasputița), terenul ucrainean se transformă într-o mlaștină care face deplasarea vehiculelor militare foarte dificilă, astfel că ofensivele masive toamna și primăvara, în general, sunt practic imposibile. Germanii și românii, în 1941-1942, și sovieticii, în 1943-1944, au aflat pe pielea lor asta, de aceea ofensivele majore se dădeau vara, când terenul este complet uscat, și iarna, când este înghețat.
Aceasta este una din cauzele eșecului rușilor în primăvara lui 2022 la Kiev, Cernigov, Summy sau în fața Harkiv. Rușii s-au putut deplasa doar pe drumurile asfaltate, în coloane lungi, având flancurile vulnerabile. Din zone acoperite de pe flancuri echipe speciale ucrainene vânau tancurile și transportoarele cu aruncătoare manuale (aici și-a câștigat renumele racheta FGM-148 Javelin, dar și drona turcească Bayraktar), provocând mari pierderi unităților înaintate și coloanelor de aprovizionare. De obicei echipele mobile ucrainene incendiau primul și ultimul vehicul din coloană, blocând-o la ambele capete, apoi distrugeau în voie vehiculele unul câte unul. În urma pierderilor mari, rușii au realizat că au apucat mai mult decât puteau înghiți, astfel că au abandonat nordul Ucrainei și s-au concentrat pe sud, Donbass, Zaporoje, Kherson. Lupte grele, de uzură, în Donbass, pentru Sieverodonetsk, Kramatorsk, Popasna și altele.
Urmează contraofensiva ucraineană declanșată în Kherson la 30 august 2022. O săptămână mai târziu, cinci brigăzi ucrainene rup prin surprindere apărarea rusă la sud-est de Harkiv și îi împing pe ruși în Luhansk eliberând peste 6000 de kmp. Această lovitură de maestru a putut fi realizată doar prin disimulare și surprindere, atacul precedent previzibil în Kherson i-a făcut pe ruși să mute trupe în apărare acolo, slăbind frontul chiar la sud de Harkiv, unde au lovit. În noiembrie rușii cedează capul de pod rămas la nord de Nipru, împreună cu orașul Kherson, cap de pod rămas izolat și presat din toate direcțiile.
Din acest moment inițiativa trece de partea ucraineană, pe care o vor menține până în prezent.
Ofensiva rusă de iarnă și rebeliunea Wagner
Pentru a recâștiga inițiativa pierdută, rușii declanșează o ofensivă de iarnă, continuată în prima parte a lui 2023, cu direcția principală Bakhmut, localitate pentru care s-au dat cele mai grele lupte de până atunci. Bakhmut, ca și Marinka sau Avdiivka și altele, au fost localități contestate încă din 2014, iar din 2022 devenind obiective importante în cadrul invaziei rusești pe scară largă. Luptele îndelungate pentru acestea au făcut ca liniile de separație să fie printre cele mai fortificate din lume, imediat în urma graniței dintre Coreea de Sud și Coreea de Nord, de aici intensitatea și grozăvia angajamentelor pentru aceste localități și poziții.
În cazul Bakhmut, efortul principal a fost din partea grupării de mercenari Wagner, al cărei lider Evgheni Prigojin încerca să se afirme ca unul fără de care Rusia nu putea câștiga războiul. Tactica aleasă de ruși a fost una total neconformă pentru atacul unor astfel de poziții fortificate, respectiv asaltul frontal în valuri succesive de infanterie, ceea ce a avut ca rezultat un carnagiu printre trupele rusești. Ni se pare greu de înțeles această abordare, dar ar trebui să ne amintim că aceasta era tactica sovietică din al doilea război mondial, așa cum apare în memoriile și amintirile veteranilor noștri, care spuneau că atunci când atacau rușii o făceau în masă, se întunecau dealurile de mulțimea lor. Germanii și românii trăgeau în ei până îi respingeau sau li se termina muniția, apoi se retrăgeau sau erau copleșiți. Genul de luptă glorificată inclusiv în filmele sovietice și în cele rusești.
Pierderile rușilor la Bakhmut au ajuns și la 600 de morți și răniți pe zi, iar singura modificare a tacticii a fost de fapt o rafinare a ei. Rușii trimiteau inițial o grupă avansată, de cercetare sau de sacrificiu, când ucrainenii deschideau focul, rușii identificau pozițiile ucrainene și le bombardau cu artileria, apoi trimiteau la atac frontal o companie. Ucrainenii ripostau, rușii bombardau de unde se trăgea și așa mai departe, un alt val, practic își sacrificau proprii oameni pentru a descoperi pozițiile de foc întărite ale ucrainenilor, pentru ca apoi să le poată lovi cu artileria. Dar și ucrainenii s-au adaptat, deschideau foc asupra grupelor de sacrificiu doar din unele poziții avansate pe care le abandonau mai apoi, păstrând posibilitățile de ripostă pentru valurile ulterioare, mai numeroase.
La acea vreme lui Prigojin i se acorda mult credit, având în vedere că părea a fi singurul care i-ar putea oferi lui Vladimir Putin o victorie care să îi salveze obrazul în această ofensivă de iarnă, soldată doar cu eșecuri la Marinka, Avdiivka sau Vuhledar. I s-a permis inclusiv să recruteze voluntari din închisorile rusești pentru a-și completa rândurile subțiate de apărarea ucraineană din Bakhmut. Ca o comparație, la începutul lui 2022 în sistemul penitenciar rusesc existau circa 420000 de deținuți. În octombrie-noiembrie 2023 mai existau 266000, deci apare o diferență de aproximativ 150000 de persoane. Prigojin a recrutat pentru Wagner aproximativ 50000, după care i s-a interzis în urma conflictului cu Shoigu. Restul au fost recrutați de ministerul apărării din Rusia, parte concentrați în batalioane de pedeapsă și sacrificiu sau unități Storm-Z.
Dar lui Prigojin această încredere și libertate i s-a ridicat la cap, astfel că a început să atace public conducerea militară rusă și să o învinuiască pentru pierderile grele suferite, deși principalul vinovat era tactica aleasă pentru a servi cât mai repede Rusiei victoria mult așteptată. Desigur, nu și-a permis să îl atace direct pe Putin, ci pe capii armatei, Shoigu și Gherasimov, dar prin ricoșeu lovea și în Putin, deoarece acesta îi pusese în funcție pe cei doi. Mai mult, nu i-a schimbat când lucrurile au început să meargă prost, nici când ofensiva către Kiev a eșuat, nici când au fost surprinși de cele două contraofensive ucrainene de succes. Ulterior, când Prigojin i-a atacat public pe cei doi, l-a pus pe Putin în imposibilitate de a-i schimba, deoarece ar fi arătat slăbiciune cedând la presiunile și criticile lui Prigojin.
Ori, aceste aspecte i-au scăpat lui Prigojin și i-au adus sfârșitul. Fiindcă cucerirea Bakhmutului și popularitatea câștigată l-au făcut să se creadă de neînlocuit, dar a pus armata rusă într-o lumină proastă pe plan intern, adică cum se face că o adunătură de mercenari a reușit acolo unde au eșuat invincibilii militari ruși, mai mult, au fost singurii care chiar au cucerit ceva în această ofensivă de iarnă, chiar cu pierderi enorme. Așa că ia măsura discutabilă să pornească spre Moscova în fruntea wagneriților săi (cel puțin o parte) pentru a-și face dreptate singur, să-i înlocuiască pe Shoigu și Gherasimov, pe care îi considera vinovați de pierderile suferite.
Încă nu știm care au fost mobilurile și calculele făcute de Prigojin, pe ce se baza el sau dacă avea certitudinea unui sprijin din interior, din centrul puterii moscovite, ale unor elemente nemulțumite de politica statului rus. Cert este faptul că în niciun moment nu l-a contestat pe liderul suprem, Vladimir Putin, dar acțiunea sa, respectiv marșul asupra Moscovei început la 24 iunie 2023, a dat o lovitură grea regimului președintelui Putin. În primul rând, a dovedit că există disensiuni ireconciliabile între mercenarii Wagner și armata rusă, brațul înarmat al statului rus. Chiar dacă Wagner au avut succes prin cucerirea Bakhmut, faptul că s-au revoltat, aspect de netolerat în orice structură militară, dovedea rușilor că lucrurile nu merg bine pe front, chiar dacă propaganda spunea altceva. În al doilea rând, dovedea faptul că statul rus, condus cu o mână de fier de Putin, nu îi poate controla pe acești mercenari, chiar dacă ei s-au dovedit utili Rusiei, nu numai la Bakhmut sau în alte zone în care au acționat după 2022, dar și în Siria, în Africa sau în Donbass în 2014. Și în al treilea rând, cel mai important, au dovedit că spatele frontului rusesc este extrem de vulnerabil, o coloană cu circa 5000 de wagneriți, cuprinzând tancuri, transportoare, dar și mașini civile, a reușit să pătrundă în adâncime, să captureze Rostov pe Don și să continue spre Moscova. Toate forțele militare ruse, foarte puține, care i s-au pus împotrivă au evitat lupta sau au fost respinse. Wagneriții au doborât câteva elicoptere și un avion Il-22M de comandă și control, provocând pierderi în cadrul armatei ruse. Au pătruns și în regiunea Voronej până la 400 de kilometri de Moscova. În calea lor s-au făcut baricade, a fost excavată șoseaua pentru a-i opri cumva.
A fost nevoie de intervenția lui Lukashenko, președintele belarus, care a reușit să oprească avansul Wagner oferindu-i azil lui Prigojin, iar statul rus a renunțat la acuzații. Două luni mai târziu Prigojin este ucis în avionul care îl transporta cu alți lideri importanți ai Wagner de o rachetă antiaeriană rusească. Wagner este practic desființat, parte fiind vărsați în armata regulată rusă, parte trimiși în misiuni în Africa.
Vladimir Putin a trecut în acele zile prin cea mai mare criză a regimului său de la începutul invaziei din Ucraina. Întrebarea care rămâne, putea marșul lui Prigojin asupra Moscovei să provoace o schimbare la vârful conducerii Rusiei? Pentru a răspunde trebuie să facem niște paralele istorice.
În urma înfrângerii din războiul ruso-japonez din 1904-1905 se declanșează o revoluție cu greu înăbușită în sânge de către autoritățile țariste. În 1917, după trei ani de război, trupele ruse se revoltă și sunt sprijinite de către cei de acasă, sătui de lipsurile cauzate de război. A urmat detronarea țarului, revoluția lui Kerenski și apoi lovitura de stat a lui Lenin, urmată de războiul civil câștigat cu greu de bolșevici. Dar totul a pornit de la nemulțumirea generală în urma lipsurilor cauzate de război, a milioanelor de victime rezultate într-un conflict interminabil, în care rușii piereau cu sutele de mii în urma atacurilor frontale împotriva pozițiilor fortificate inamice. În 1917 a existat o astfel de revoltă și în cadrul armatei franceze de pe Frontul de Vest, dar a fost aplanată prin schimbări importante referitoare la condițiile soldaților francezi ce luptau în prima linie. Războiul de uzură de lungă durată provoacă nemulțumire și revoltă în rândul trupei, este problema statului cum gestionează aceste aspecte. Cu cât mai multe sicrie ajung în țară, fără vreun rezultat pozitiv palpabil pe front, cu atât populația devine mai nemulțumită și gata să se revolte. S-a văzut asta în cazul implicării URSS în Afghanistan, după aproape zece ani de război (1979-1988), cu pierderi masive, acest aspect a fost unul dintre cauzele ce au dus la prăbușirea URSS în 1991.
Din perspectivă istorică, marșul lui Prigojin asupra Moscovei ar fi putut avea succes doar în cazul în care populația rusă ar fi fost mult mai afectată de pierderile umane și de lipsurile inerente războiului, dar realitatea este încă diferită. Sancțiunile occidentale încă nu și-au făcut efectul deplin, este nevoie de timp ca populația rusă să sufere cu adevărat, mai ales că rușii sunt obișnuiți cu lipsurile încă din timpul URSS. Iar pierderile umane încă nu sunt de așa impact, din mai multe motive. Unul este faptul că rușii nu își recuperează morții, aparținătorii pot primi doar o notificare că respectivul este dispărut, deși este demult mort în Ucraina. Deci există o speranță că ar mai putea fi în viață, iar asta se poate prelungi pe termen nedefinit. Și încă ceva, mobilizații sunt din republicile îndepărtate ale Rusiei, nu din Moscova sau Sankt Petersburg. Respectiv, dacă moare cineva din Burația, Daghestan sau Tula, cetățenii ruși din Moscova sau Sankt Petersburg habar nu au și nici nu îi interesează.
Ca idee, marșul lui Prigojin, sau ceva de acest gen, ar putea avea succes doar după câțiva ani de război, când lipsurile populației devin mai acute și tot mai multe sicrie ajung acasă, astfel încât să poată provoca o revoltă care ar putea amenința conducerea lui Vladimir Putin care înăbușă din fașă orice manifestare contrară politicii sale. După aceste standarde, Prigojin s-a cam grăbit, dar asta nu înseamnă că în viitor o astfel de acțiune nu ar putea avea succes. Cert este că Putin a reușit să treacă cu succes peste cel mai sensibil moment al regimului său de la declanșarea războiului din Ucraina.
Vuhledar sau cimitirul infanteriei marine ruse
Am vrut să fac o paranteză aici referitor la ofensiva de iarnă a rușilor pentru a nu crea ideea că atacurile în valuri au fost doar o caracteristică a Wagner în atacul lor asupra Bakhmutului, ci că această tactică a fost una generală în armata rusă. Respectiv atacuri în valuri împotriva unor poziții întărite, indiferent de pierderi, rezultate cu hecatombe de morți de partea rusă, la fel ca și în ww1 sau ww2, de parcă rușii nu se pot desprinde de tiparele din acele vremuri.
Din martie 2022 până în octombrie rușii au asaltat Vuhledar fără succes, deși între timp ajunseseră aproape de Kiev și în alte părți. Abia în octombrie reușesc să ocupe Pavlinka, la sud de Vuhledar și să se apropie de oraș, apoi declanșează un atac masiv începând din 25 ianuarie 2023, în cadrul ofensivei de iarnă. Vuhledar este o poziție dominantă, care este atacată constant de către trupele ruse, care suferă pierderi enorme. Brigada 155 Infanterie Marină rusă atacă și este prinsă în câmpul minat și decimată de artileria ucraineană la 25 ianuarie, reia atacul pe aceeași direcție și este decimată din nou la începutul lui februarie, având pierderi enorme, de peste 50% din capacitatea inițială. Atacurile sunt reluate după același tipar și cu același rezultat, pierderi enorme de partea rusă fără a reuși măcar să se apropie de obiectivul final. Câmpul de luptă a rămas acoperit de epavele tancurilor și transportoarelor blindate, făcând din Vuhledar cimitirul infanteriei marine rusești. În urma pierderilor, Brigada 155 Infanterie Marină a fost refăcută în două rânduri cu recruți, dar, ca și în alte situații în cadrul armatei ruse, calitatea trupelor a avut de suferit, astfel că din unitate de elită s-a transformat în unitate de recruți neexperimentați, ceea ce a avut impact major pe câmpul de luptă.
Ofensiva ucraineană de vară
În această ofensivă, inițial de primăvară, s-au pus multe speranțe și au fost multe așteptări, în urma ofensivelor ucrainene reușite în toamna lui 2022 (Kherson și Harkov) și al eșecului ofensivei ruse de iarnă, soldată numai cu ocuparea Bakhmut în urma unor pierderi deosebit de grele. Dar această ofensivă a fost amânată până la 4 iunie 2023, din motive ce țin de vreme, pregătirea noilor brigăzi ucrainene instruite în vest parțial cu armament occidental, dar și pentru a aștepta ca o cât mai mare cantitate de armament occidental să ajungă și să fie integrată în unitățile ucrainene. Cu toate acestea, armamentul occidental ajunge doar secvențial, de cele mai multe ori în cantități insuficiente, mai ales muniția. Încă din iarnă ucrainenii au început să stocheze muniția în vederea acestei ofensive, ceea ce s-a văzut în consumul redus în perioada premergătoare.
Timpul pierdut de ucraineni este folosit din plin de către ruși, care au avut timp din octombrie până în iunie să realizeze în Zaporoje, direcția cea mai probabilă de atac, așa numită linie defensivă Surovikin, de fapt o succesiune de aliniamente fortificate cu câmpuri minate, șanțuri antitanc, dinți de tigru și poziții fortificate ale infanteriei și artileriei, realizate pe adâncime de zeci de kilometri.
După cum s-a văzut ulterior, efortul principal a avut loc în Zaporoje, obiectivul strategic străpungerea apărării ruse (linia Surovikin) și atingerea Mării de Azov (la Berdiansk sau Mariupol) și separarea în două a dispozitivului rusesc din sudul Ucrainei. În caz de reușită, trupele rusești din regiunea Kherson ar fi fost prinse într-o pungă și singura lor scăpare ar fi fost evacuarea de urgență în Crimeea înainte ca trupele ucrainene să meargă de-a lungul coastei spre sud-vest și să taie istmul Perekop. Donbassul la nord ar fi fost și el izolat, putând fi aprovizionat doar direct din Rusia, și supus presiunii pe mai multe direcții.
Realitatea este că presiunea asupra armatei ucrainene sub forma așteptărilor pentru a obține cel mai bun rezultat era foarte mare, atât pe plan intern, cât și pe plan internațional, fapt care i-a făcut să aleagă această direcție principală, aspect intuit corect și de către ruși, care au fortificat puternic zona pentru străpungere. Cum era și normal, au existat și direcții secundare, de disimulare, cum a fost cea spre Bakhmut, unde atacul a început în mai. Rușii nu aveau cum să cedeze orașul, acesta fiind singura lor victorie din 2023, așa că l-au apărat cu strășnicie, ucrainenii atingându-și scopul prin blocarea aici a numeroase efective rusești.
Cealaltă direcție secundară, pentru fixarea altor efective rusești, ar fi fost în Kherson, peste Nipru, unde era necesară traversarea și forțarea fluviului. Dar rușii au detonat barajul de la Nova Khakovka la 6 iunie, două zile după începerea ofensivei din Zaporoje, inundând zona și făcând imposibilă orice forțare a fluviului timp de două luni, până apele s-au mai retras și terenul inundat s-a mai întărit. Chiar dacă a fost o catastrofă ecologică, rușii și-au atins scopul, au disponibilizat trupe cu care să facă față atacului principal. Mai mult, prin atacuri punctuale în Luhansk și Donetsk, pe linia Svatove – Kremina, au fixat trupe ucrainene necesare la efortul principal din Zaporoje.
Ucrainenii au atacat în Zaporoje inițial în mai multe puncte, inclusiv în punctul cel mai vestic, lângă Nipru, cu direcția centrala atomică de la Energodar, tocmai pentru a le îngreuna rușilor sarcina de a descoperi care sunt direcțiile principale, ulterior s-au concentrat pe două direcții esențiale, una mai la est, de la Velika Novosilka spre Berdiansk, alta mai la vest, de la Orikiv spre Robotyne – Tokmak – Melitopol, important centru de comunicații. Pe aceasta din urmă au reușit să avanseze cel mai mult, trecând de Robotyne, dar fără să ajungă la Tokmak. În octombrie putem spune că ofensiva ucraineană a încetat, atât din cauza oboselii trupelor, cât și din considerente climatice, după cum spuneam mai sus, ucrainenii începând să edifice poziții defensive, la fel ca cum au făcut rușii începând din toamna trecută. Practic s-a ajuns la o situație de stalemate, după cum spunea generalul Valery Zaluzhny, comandantul șef al forțelor armate ucrainene (vezi https://karadeniz-press.ro/generalul-valery-zaluzhny-comandantul-armatei-ucrainene-despre-situatia-frontului/ ).
Caracteristicile luptelor din această contraofensivă sunt total diferite față de ceea ce am asistat până acum, având caracter de noutate și putând fi studiu de caz pentru academiile militare din lume, la fel ca și alte aspecte relevate până acum de conflictul ruso-ucrainean (vezi https://karadeniz-press.ro/razboiul-din-ucraina-spre-o-noua-rma/ ).
În primul rând, ucrainenii nu au avut o superioritate covârșitoare la punctul de impact, mai ales că vorbim de asaltul unor poziții puternic fortificate. Ofensiva cu mari concentrări de blindate împotriva unor poziții întărite, între două forțe tehnologizate apropiate, pare a fi ceva de domeniul trecutului. Asta deoarece dronele de supraveghere identifică zona de concentrare a blindatelor și transmit coordonatele artileriei proprii care lovește la sigur. Am văzut în primele zile ale contraofensivei, când Brigada 47 Mecanizată ucraineană, dotată cu armament occidental, a pierdut câteva Leoparduri și Mardere. Acest aspect i-a obligat pe ucraineni să schimbe tactica, atacând inițial cu infanteria, în grupe răsfirate, pozițiile întărite rusești, să le ocupe și abia apoi puteau veni blindatele care aveau deja rol de sprijin al infanteriei. În acest timp un mare efort era pe vehiculele de deminare, total insuficiente în armata ucraineană. Dar principalul efort era pe artileria de contrabaterie, respectiv identificarea și distrugerea de către artileria proprie a artileriei inamice, descoperirea poziției acesteia și distrugerea cu tiruri de contrabaterie.
Dar și rușii au învățat pe parcursul războiului, astfel că mută artileria permanent și contraatacă de fiecare dată fiecare poziție pierdută, câte trei-patru valuri pentru orice linie de fortificații. Exact ca și în primul război mondial, când în urma unui atac, dacă reușeai să ocupi o linie de tranșee, aceasta era imediat contraatacată de rezervele inamice. Dar aceste contraatacuri rusești au fost date după vechea metodă de la Bakhmut sau din altă parte, valuri umane care se aruncau prin câmp deschis (sau prin câmpurile minate proprii) spre poziția cucerită de ucraineni. Astfel s-a ajuns la un paradox, deși teoretic atacatorul trebuie să se aștepte la pierderi mult mai mari decât apărătorul, în cazul ofensivei de vară ucrainene a fost exact invers, rușii au avut pierderi estimate la de trei ori mai mari decât ucrainenii.
Dar această tactică, deși conservă blindatele și forța umană, este mare consumatoare de timp, iar strategia rușilor a fost să câștige timp, ceea ce le-a reușit. Ucrainenii au străpuns primele linii și următoarele, au avansat cu grijă evitând pierderile mari, au trecut de Robotyne, dar nu au ajuns la Tokmak, centrul de rezistență al sistemului defensiv numit linia Surovikin. Chiar dacă s-au oprit și construiesc ei înșiși linii defensive pe pozițiile cucerite, pentru a-și consolida avansul, rușii au timp să facă noi linii defensive la sud de Tokmak, astfel încât în primăvară să îi pună pe ucraineni din nou în fața unui sistem defensiv identic cu cel din 2023.
Un factor care a influențat negativ ofensiva ucraineană a fost întârzierea livrărilor de armament occidental. Dar și ezitările de a livra armament occidental performant, cu capabilități de lovire la distanță, de teamă că ucrainenii ar putea lovi cu el teritoriul Rusiei, iar Occidentul nu vrea să escaladeze astfel conflictul. Trecând peste ipocrizia acestei abordări, adică Rusia lovește ținte inclusiv civile pe tot teritoriul Ucrainei, iar ucrainenii să nu poată lovi ținte militare cu armament occidental pe teritoriul Rusiei, vedem că aceste întârzieri au produs efecte negative și trupele ucrainene în ofensivă au avut de suferit. Am să dau un singur exemplu, avansul ucrainean a fost permanent hărțuit și lovit de elicopterele rusești Ka-52 decolate de la Berdiansk și din alte baze aflate în afara razei de acțiune a rachetelor ucrainene. Elicopterele decolau de la Berdiansk și atacau ucrainenii în Zaporoje, aceștia neavând o protecție antiaeriană suficientă, cu excepția MANPADS-urilor, adică lansatoare individuale antiaeriene cum ar fi FIM-92 Stinger. Elicopterele rusești își lansau rachetele de la peste 3 km, dincolo de bătaia eficace a acestor MANPADS, și chiar dacă acuratețea acestora lăsa de dorit, ucrainenii au avut de suferit. După ce au primit suficiente rachete Storm Shadow și ATACMS americane au putut lovi și distruge elicoptere Ka-52 chiar în baza lor din Berdiansk, precum și facilitățile bazei.
Totuși, nu putem spune că ofensiva ucraineană a fost un eșec total. A reușit o străpungere maximă de 17 km pe direcția principală, a provocat pierderi disproporționat de mari în oameni și tehnică de luptă rușilor, accentuând uzura acestora, și-au conservat parțial tehnica proprie, inclusiv cea occidentală (pierderile la aceasta au fost minime, mult sub estimările inițiale), care urmează să fie suplimentată, dar, cel mai important, au căpătat o experiență de luptă superioară, inclusiv cu tehnica occidentală. În schimb rușii au avut pierderi mult mai mari, iar unitățile lor se degradează continuu prin pierderile masive de ofițeri și militari experimentați care sunt înlocuiți cu recruți fără instruire. Am exemplificat cu Brigada 155 Infanterie Marină rusă decimată în două rânduri la Vuhledar.
Frontul Kherson
Prin distrugerea barajului de la Nova Khakovka la 6 iunie rușii și-au asigurat temporar liniștea pe acest front, dar după retragerea apelor ucrainenii l-au reactivat făcând dese incursiuni dincolo de fluviu cu unități de forțe speciale, edificând capete de pod pe care le mențineau câteva zile, atrăgând contraatacurile rușilor, provocându-le pierderi, după care le evacuau înapoi peste Nipru. Acțiuni de genul lovește și fugi, rușii nu își puteau permite să lase vreun cap de pod, deoarece în lipsa vreunei reacții, acesta s-ar fi putut dezvolta și lărgi suficient ca să poată deveni o amenințare serioasă. Un cap de pod de acest gen, dacă se dezvolta suficient, putea fi urmat de constituirea unui pod de pontoane prin care să poată fi aduse întăriri și apoi să amenințe cu o pătrundere în Kherson direct spre Crimeea să taie istmul Perekop și să izoleze trupele rusești.
Astfel că rușii au fost nevoiți să suplimenteze trupele de pe malul stâng al Niprului, nu numai cu unități de supraveghere, ci și cu rezerve pentru a contraataca capetele de pod, iar aceste trupe trebuiau luate din Zaporoje. Practic, avantajul inițial în urma inundării zonei s-a terminat, ucrainenii fiind deciși să fructifice și această direcție secundară. Debarcările lor au avut inițial rol de hărțuire și testare a apărării, în cazul unui contraatac serios ei evacuând capul de pod. Au fost multiple astfel de tentative, unele insule de pe fluviu au fost ocupate permanent, unele capete de pod fiind menținute timp îndelungat.
Lucrurile au devenit mai serioase când ucrainenii au început să mențină capetele de pod, să extindă și le întărească tot mai mult, cum este cazul la Poyma sau la Krynky. La acesta din urmă, în premieră, au transferat vehicule blindate și armament greu, ceea ce poate însemna că intenția lor este edificarea unei poziții permanente. Avantajul este că malul drept, cel deținut de ucraineni, este mai înalt decât cel stâng, astfel perdeaua de protecție a artileriei de pe malul drept este mai eficientă. Mai mult, zona din adâncime este mai nisipoasă și solul este mai tare, favorizând războiul de manevră indiferent de vreme. Toate contraatacurile rusești, inclusiv cu blindate, au fost respinse cu pierderi mari de partea rușilor.
Rămâne de văzut dacă ucrainenii vor exploata în adâncime acest cap de pod, pornind la atac, dar în acest caz pierzând acoperirea artileriei proprii de pe malul opus al Niprului și putând intra în bătaia artileriei rusești, sau vor menține și întări dispozitivul păstrându-l ca o amenințare permanentă pentru ruși. În primul caz, vor trebui să rezolve chestiunea logistică, să constituie câteva poduri de pontoane pe care să le protejeze împotriva atacurilor de drone și rachete, în același timp lovind cu precizie liniile logistice rusești din interior. Oricum, forțarea unui fluviu și dezvoltarea unei ofensive peste un astfel de obstacol este una din cele mai complicate operațiuni militare, depășită doar de debarcarea amfibie de pe mare.
Capul de pod de la Krynky este un subiect de urmărit în următoarele luni.
Avdiivka
Un orășel cu 37000 de locuitori înainte de război, a fost capturat de separatiștii pro-ruși în aprilie 2014 și eliberat de ucraineni în iulie 2014. De atunci este teatrul unor lupte grele, cum ar fi în 2017, dar după invazia rusă din 2022 acestea s-au intensificat. Rușii au încercat să-l cucerească fără succes în prima fază a războiului, dar apărătorii ucraineni au rezistat. Ulterior, atacurile rusești s-au întețit, fără rezultat. Alături de Bakhmut, Marinka și Vuhledar, a fost unul din obiectivele ofensivei rusești din iarna 2022-2023, dar, deși transformat în ruine, a rezistat. După oprirea ofensivei de vară ucrainene, din octombrie atacurile rusești s-au întețit cu mai multă furie asupra Marinka și Avdiivka, în ambiția de a-i oferi lui Putin măcar o victorie înainte de sfârșitul anului, deși ambele orașe sunt de fapt un morman de ruine. Marinka, aflat la sud de Avdiivka, a fost cucerit de ruși la 25 decembrie, apărătorii ucraineni retrăgându-se la nord de fostul oraș. Dar Avdiivka rezistă provocând rușilor pierderi îngrozitoare în tentativa lor de a-l încercui.
Spre deosebire de Bakhmut, Avdiivka chiar are o importanță strategică, fiind un intrând adânc în teritoriul deținut de ruși și situat la mică distanță de orașul Donetsk, capitala oblastului cu același nume, practic este considerată ca o suburbie a acestuia, astfel că Donetsk este în bătaia inclusiv a artileriei ușoare, de calibru mic. Cucerirea lui de către ruși ar putea îndepărta acest pericol, așa că este explicabilă decizia rușilor de a ataca aici.
Rușii strâng echivalentul unei armate mecanizate (după unii analiști două armate) și se aruncă asupra extremităților de la nordul și de la sudul intrândului, începând cu 10 octombrie. Atac după atac, cu tancuri și vehicule blindate direct prin câmpurile de mine ucrainene, în bătaia artileriei și loviturilor cu drone, urmate de valuri de infanterie în câmp deschis împotriva proiectilelor cu dispersie, adică exact ce au evitat ucrainenii în cursul ofensivei lor în Zaporoje. Rezultatul a fost sub forma unor pierderi rusești îngrozitoare, practic nesustenabile, astfel că atacul se oprește în 16 octombrie și se reia sub aceeași formă câteva zile mai târziu, când rușii aduc noi unități și tehnică de luptă, doar ca să le arunce din nou în malaxor, cu același rezultat. Ca să ne dăm seama de intensitatea luptelor, în vecinătatea orașului (unde există o fabrică de cocs) se află un deal imens de deșeuri de cărbune numit Terrikon, rușii l-au asaltat și după pierderi masive au reușit să-l urce și să înfigă un steag în vârf, steag aruncat în aer de o dronă ucraineană. Dar aflați pe acel deal au constatat că nu pot săpa adăposturi împotriva tirurilor ucrainene în reziduurile de cărbunele afânat și nu pot să fie aprovizionați, așa că au trebuit să renunțe la el.
Pe măsură ce trece timpul, atacurile de blindate s-au redus din cauza pierderilor imense și au fost înlocuite cu vechea metodă, atacuri sinucigașe de infanterie în valuri. Raportul pierderilor umane este enorm, de peste 10 la 1 în favoarea ucrainenilor, ajungând în unele zile ca rușii să piardă între 900 și 1000 de oameni pe zi, morți, răniți și dispăruți, mult peste rata maximă din Bakhmut, de circa 600 de oameni pe zi. Referitor la pierderile în tehnică de luptă, conform siteului Oryx, care înregistrează numai pierderile confirmate cu probe foto, video și geolocalizate, deci mai mici decât realitatea, în Avdiivka rația de pierderi după o lună și jumătate de ofensivă rusă arată cam așa: 9 la 1 pentru tancuri (la zece tancuri pierdute, 9 sunt rusești), între 20-30 la 1 pentru vehicule blindate, peste 4 la 1 pentru artilerie auto propulsată. În termeni absoluți, repet, sunt doar pierderi confirmate cu probe foto sau video cu geolocația respectivului vehicul, vorbim de 82 de tancuri și 145 vehicule blindate doar până la 24 noiembrie. Totul doar pentru un câștig de câteva sute de metri la intrândul sudic și doi kilometri la cel nordic. Dar, la intrândul nordic, rușii s-au apropiat de principala linie de aprovizionare ucraineană, ceea ce ar putea pune probleme în viitor, dacă rușii vor putea menține tempoul, lucru puțin probabil în urma pierderilor enorme de până acum. Oricum, atacurile au mai scăzut în intensitate, dar este posibil ca rușii să aducă noi rezerve în primele luni ale anului, în cursul așteptatei lor ofensive de iarnă, care la Avdiivka a început dezastruos, dar a avut succes la Marinka.
Din punct de vedere al pierderilor, Avdiivka poate fi comparată doar cu dezastrul de la Vuhledar sau cu retragerea catastrofală de la Izium din septembrie 2022, când rușii au abandonat sute de tancuri și vehicule blindate în mâinile ucrainenilor, devenind la momentul respectiv principalii furnizori de armament pentru armata ucraineană.
Iată ce spunea generalul Valery Zaluzhny, comandantul armatei ucrainene, despre ce a văzut pe frontul de la Avdiivka, după câteva săptămâni de ofensivă rusă: ”Pe monitor, în ziua în care am fost acolo, am văzut 140 de vehicule rusești în flăcări, distruse în patru ore de când au intrat în raza de acțiune a artileriei noastre”.
Ca și concluzie, pentru a măcina trupele rusești și să le pună în imposibilitate de a deveni o amenințare ofensivă, ucrainenii ar avea nevoie de cât mai multe astfel de Avdiivka. Fiindcă uzura inamicului înseamnă să-l faci să piardă mai mult decât produce sau aduce.
Liderul rus Vladimir Putin va susţine în curând un discurs televizat, informează agenţia rusă TASS, citându-l pe purtătorul de cuvânt al Kremlinului. Evgheni Prigojin, liderul grupului paramilitar Wagner, a afirmat sâmbătă că a intrat în Rusia cu trupele sale cu scopul de a răsturna conducerea militară, spunând că este „gata să moară” împreună cu cei 25.000 de oameni ai săi pentru a „elibera poporul rus”.
Foto: Facebook
Răzvrătire armată
Procuratura generală rusă a anunţat deschiderea unei anchete pentru „răzvrătire armată” împotriva lui Prigojin, care s-a revoltat după ce a acuzat armata că i-a bombardat oamenii. Autorităţile au înăsprit măsurile de securitate la Moscova şi în alte câteva regiuni din Rusia.
Această turnură dramatică a evenimentelor, cu multe detalii neclare, pare a fi cea mai mare criză internă cu care se confruntă preşedintele Vladimir Putin de când în februarie anul trecut a ordonat o invazie la scară largă a Ucrainei, numind-o „operaţiune militară specială”, comentează Reuters.
Liderul grupării paramilitare Wagner a afirmat într-o înregistrare video postată pe Telegram că se afla sâmbătă dimineaţa în cartierul general al armatei ruse din oraşul Rostov, un centru-cheie pentru asaltul Rusiei asupra Ucrainei, şi că a preluat controlul asupra unor situri militare, inclusiv asupra unui aerodrom.
Ministerul rus al Apărării a afirmat într-o declaraţie adresată sâmbătă combatanţilor grupului Wagner că au fost „înşelaţi şi atraşi într-o aventură criminală” de către liderul lor Evgheni Prigojin, relatează Reuters.
În declaraţia postată pe Telegram, ministerul îi îndeamnă pe combatanţii Wagner să-i contacteze pe reprezentanţii săi şi pe cei ai autorităţilor de impunere a legii şi a promis să le garanteze securitatea
Regim de alertă antiteroristă
Comitetul naţional antiterorist rus a anunţat că instituie „regim de alertă antiteroristă” la Moscova şi în regiunea înconjurătoare după revolta grupului de mercenari Wagner, relatează agenţiile internaţionale de presă. „Pentru a împiedica eventuale atentate”, acest regim a fost instituit şi în regiunea Voronej, situată la frontieră cu Ucraina, a precizat comitetul într-un comunicat, citat de agenţiile de presă ruse. Această măsură întăreşte atribuţiile serviciilor de securitate şi le permite să restrângă deplasarea populației civile.
De asemenea, forţele de securitate pot institui controale ale documentelor de identitate şi ale vehiculelor pe străzi, dar pot autoriza şi o suspendare temporară a serviciilor de comunicare, dacă este necesar.
„Măsurile de securitate au sporit la Moscova, toate obiectivele importante, precum organe ale puterii statului şi infrastructura de transport au fost plasate sub supraveghere sporită”, relatează agenţia TASS, citând autorităţile de securitate. Anterior, într-o înregistrare video care circula pe internet puteau fi văzute un transportor blindat de personal şi un camion militar în faţa Dumei de Stat.
„Toate evenimente de masă (…) sunt anulate din acest motiv” la Moscova, a precizat primarul capitalei ruse, Serghei Sobianin. „Toate serviciile municipale funcţionează normal, deplasările în oraş nu sunt perturbate”, a dat el asigurări, mulţumindu-le locuitorilor pentru „înţelegere” şi „calm”.
Evgheni Prigojin, liderul grupului paramilitar Wagner, a afirmat sâmbătă că a intrat în Rusia cu trupele sale cu scopul de a răsturna conducerea militară, spunând că este „gata să moară” împreună cu cei 25.000 de oameni ai săi pentru a „elibera poporul rus”.
Moldoveanul Radu Donciu, făcând semnul victoriei, alături de un militar rus
În ultimii ani, numărul moldovenilor care luptă în zone de conflict precum estul Ucrainei și mai recent în Siria s-a înmulțumit vizibil. Aceștia pot fi divizați în două categorii și anume cei care merg acolo pentru pentru a fi mercenari cu scopul de a fi plătiți, dar și o categorie care merg să lupte în Donbas din rațiuni ideologice, în special cei care provin din regiunea separatistă transnistreană.
Serviciile speciale moldovenști și cele ucrainene îi monitorizează atent pe cei care merg să lupte în aceste zone, iar procurorii în trimit în judecată după caz.
Cu toate acestea, se poate observa o mișcare a mercenarilor din zona Donbas, acolo unde luptele sunt în special de menținere a poziții și doar sporadic se mai înregistrează ciocniri, spre o zonă mult mai firbiente, cea a Orientului Mijlociu, acolo unde Rusia sprijină regimul lui Bashar al Assad în Siria. Recent, aceștia au început să fie contractați în Africa.
Cel mai recent caz în acest sens este cel al mercenarului moldovean Radu Donciu, un bărbat la 43 de ani, căsătorit în Rusia. După ce a luptat în Donbas alături de rebelii proruși, acesta a luat calea Orientului Mijlociu. Aici s-a angajat în compania militară privată Wagner care sprijină regimul Bashar al-Assad, dar despre care Rusia spune că nu aparține statului rus.
„Serviciul de securitate continuă să informeze publicul despre faptele serviciilor secrete rusești care utilizează cetățeni străini în cadrul companiei private de securitate Wagner pentru a conduce un război hibrid în Ucraina și în lume”, a precizeazat SBU – serviciul secret al Ucrainei.
Oficialii ruși au admis prezența luptătorilor voluntari în estul Ucrainei și în Siria, unde Moscova susține guvernul Damasc, dar neagă orice legătură cu compania privată Wagner, scrie Balkan Insight.
„Conducerea politică și militară rusă ascunde în mod deliberat de ochii publicului pierderile uriașe din rândul mercenarilor în războiului hibrid pe care îl poartă în Ucraina și Siria”, a declarat săptămâna trecută șeful SBU, Igor Guskov.
Săptămâna trecută, SBU a făcut publice numele a circa 70 de mercenari care au murit sau au fost răniți în timpul luptelor grele din Siria pe 2 iulie.
În februarie, compania Wagner a suferit pierderi majore de forță de muncă în Siria în timpul unei operațiuni militare dure în provincia Deir-ez-Zor, a repcizat SBU.
„Serviciul [SBU] a identificat 206 de mercenari care au fost implicați direct în această aventură”, a adăugat Guskov.
SBU a declarat că datele sale arată că cel puțin 80 dintre aceștia au fost uciși și aproape 100 au fost răniți sub diverse forme.
Site-ul ucrainean Myrotvorets, care colectează informații despre surse interne sau străine în estul Ucrainei, a scris că Radu Donciu locuiește în Rusia, iar din pozele postate se observă că este căsătorit și are o fiică de doar câțiva ani.
El a publicat numeroase poze despre el și familia sa într-o rețea socială rusă, VKontakte, dar a încetat postările în noiembrie 2016.
SBU a identificat zilele trecute trei bărbați care au luptat în Ucraina și sunt acum în Siria pentru compania Wagner, cetățeanul armean Gevorg Hrachyan (care între timp a fost ucis), Radu Donciu din Moldova și un cetățean kazah, Maxim Klimov.
Varianta rusească a „Blackwater”
Compania „Wagner” are ca model de inspirație omoloaga sa din Statele Unite, controversata „Blackwater” care a primul său contrac militar din SUA în 2000 și a fost foarte activă pe timpul Războiului din Irak.
Compania paramilitară Wagner a luat ființă în 2014, imediat după anexarea Crimeii cu ajutorul „omuleților verzi”. Deși există numeroase voci care spun că, de facto, Wagner este o unitate ce aparține Ministerului rus al Apărării, liderii acesteia neagă această variantă. Cert este că a apărut în 2014, în zona Lugansk-ului, acolo unde fondatorul său Dmitri Valerievici Utkin, locotent-colonel în cadrul trupelor special Spetnaz din cadrul serviciul de informații al Armatei Ruse – GRU. De altfel, numele companiei vine de aliasul pe care singur și l-a luat și anume „Wagner”.
Legătura dintre Utkin și Kremlin a fost cât se poate de vizibilă în 2016, atunci când, în cadrul unei recepțin, Utkin, împreună cu alți comandanți ai Wagner au primit distinții chiar și din mâna lui Vladimir Putin – Ordinul pentru Curaj și de Eroul al Federații Ruse.
Atunci când ajung în taberele Wagner, recruților le este interzis să mai folosească rețele de socializare, fapt ce s-a întâmplat și cu moldoveanul Radu Donciu, al cărui cont de Vkontacte (rețea de socializare rusească -n.r.) se oprește în noiembrie 2016. La fel ca și în cazul recruților din afara Rusiei care urmează drumul spre Donbas, compania Wagner își pregătește soldații în regiunea Krasnodar.
Compania Wagner deține și o unitate sârbă care cuprinde mercenari sau voluntari care au luptat în Ucraina și care au fost mutați în Siria, potrivit Balkan Insight.
Așa-numitul pluton sârb din compania Wagner este condus de un sârb bosniac, Davor Dragolobovic Savicic, în vârstă de 42 de ani, numit „Lupul” de către oamenii săi pentru curajul și forța sa. Alți luptători sârbi, presupuși membri ai companiei Wagner, sunt considerați a fi cazați în Rusia, de unde călătoresc ocazional în zonele controlate de rebeli din estului Ucrainei. Toți au pașapoarte sârbești sau bosniace.
Monitorizare atentă
În tot acest timp, serviciile speciale de la Chișinău urmăresc atent mișcările mercenarilor moldoveni, dar și a altor naționalități, atunci când doresc să treacă frontiera R. Moldova. În aprilie 2018, Serviciul de Informaţii şi Securitate (SIS) de la Chişinău preizat că a identificat cel puţin 62 de cetăţeni moldoveni, cei mai mulţi din Transnistria, care participă activ la conflictul din estul Ucrainei, în special de partea separatiştilor proruşi, scria Balkan Insight
„Până în prezent de către ofițerii de informații și securitate au fost identificați 62 de cetățeni ai Republicii Moldova implicați în activități de mercenariat. Materialele probatorii în privința acestor persoane au fost remise în adresa organelor Procuraturii Republicii Moldova. De menționat că, 17 mercenari au fost deja condamnați de către instanțele judecătorești ale Republicii Moldova”, se menționează în răspunsul SIS la solicitarea de presă a Balkan Insight.
O anchetă jurnalistică de la RISE Moldova, realizată la începutul acestui an, a arătat de asemenea modul în care cetățenii moldoveni merg să lupte atât pentru separatiștii din Donbass, cât și pentru batalioanele ucrainene, unii pentru bani și alții din motive ideologice.
Expertul în securitate, Rosian Vasiloi, declara pentru Balkan Insight că serviciile de informații din Moldova și Ucraina au lucrat împreună timp de câțiva ani pentru a opri acest fenomen.
El a adăugat că majoritatea luptătorilor provin din regiunea separatistă transnistreanăși din regiunea autonomă a Găgăuziei, dar și din unele zone ale raioanele de vest ale R. Moldova, cum ar fi Ungheni, aproape de granița cu România.
„Unii sunt foști soldați care provin din forțele armate ale Moldovei, fie din partea Ministerului Apărării, a Jandarmeriei, fie și a Poliției, și care nu mai au nevoie de pregătire militară specială”, a adăugat Vasiloi.
SIS a mai precizat atunci că depune eforturi împreună cu partenerii externi pentru a opri acest fenomen.
„Serviciul de Informații și Securitate în cooperare cu organele abilitate ale statului, precum și cu partenerii externi, întreprind măsuri continue pentru identificarea și reținerea persoanelor bănuite de organizarea și desfășurarea activităților cu caracter ilegal, implicit cele de mercenariat”, mai precizează SIS.
Legionarul moldovean „Parma”, luptător în Donbas
Chiar la începutul lunii august, un nou caz de recrutare a mercenarilor pentru Donbas s-a produs în Italia, acolo unde șase persoane au fost arestate de către carabinerii italieni. Printre aceștia s-a aflat și un cetățean moldovean, potrivit La Reppublica, pe numele său Vladimir Verbițchi, poreclit „Parma”, un legionar aspirant în organizația neo-fascistă „Buldogii”, care a mai luptat în Donbas. Acesta locuia în regiunea Emilia și a fost ridicat împreună cu o femeie de origine rusă, scrie La Stampa.
Autoritățile italiene nu i-au făcut public numele acestuia, în schimb Procuratura Generală din Genova (regiunea Liguria) a operat arestările și investighează în total 15 persoane care se presupune că aveau legături cu această activitate. Astfel, polițiștii italieni au reușit să aresteze trei persoane, dintre care doi sunt cetățeni albanezi și unul moldovean, iar alți 3 suspecți, pe numele cărora au fost eliberate mandate de arestare, s-ar putea afla în regiunea Donbas.
Deconspirarea şi destructurarea organizației criminale angajate în recrutarea mercenarilor în Donbas a fost precedată de o investigație a activităților grupărilor de ultra-dreapta din Liguria. Poliția stabilit prin intermediul rețelelor sociale că unul dintre foștii activiști ai organizației ultra-drepta „Buldogii”, Andrea Palmeri, este angajat în recrutarea și finanțarea mercenarilor pro-ruși în zona de conflict din estul Ucrainei.
