REPORTAJ// Muzeul care păstrează amintirile terorii comuniste din Albania

REPORTAJ// Muzeul care păstrează amintirile terorii comuniste din Albania

Într-o clădire cu aspect obișnuit în centrul orașului Shkodra din nordul Albaniei, aproape de granița cu Muntenegru, un mic muzeu găzduiește amintirile victimelor unuia dintre cele mai brutale regimuri din Europa de Est.

Chiar dacă vizitatorii nu își pot imagina imediat ce lucruri groaznice s-au întâmplat în fostul sediu local al Ministerului de Interne din perioada comunistă, timp de aproape o jumătate de secol, aceștia vor imediat cufundați într-o lume a suferinței, torturii și crimele motivate politic.

Comuniștii locali au șters imediat după cel de-al doilea război mondial toate urmele activităților fostului gimnaziu „Illyricum” ce a aparținut ordinului Franciscan în urma unei deciziii a guvernului de la Tirana din 6 martie 1946, cel care a decis predarea clădirii către serviciile de securitate, se precizează într-un reportaj realizat de Balkan Insight.

„Shkodra a suferit foarte mult în primii ani ai comunismului, mai ales din 1956 până în 1960, atunci când orașul a funcționat în mare parte ca o închisoare comunistă”, a declarat pentru BIRN istoricul și curatorul   Muzeului Mărturiilor și Memoriei, Pjerin Mirdita (foto).

Comuniștii au operat nu mai puțin de 23 de închisori din Shkodra, un oraș pe atunci cu o mare populație catolică. Aici, aceștia s-au străduit să dețină controlul în timpul și după ultimii ani ai celui de-al doilea război mondial.

Zeci de mii de albanezi au fost trimiși în lagărele de muncă din motive politice sub regimul comunist și cel puțin 6.000 de oameni au fost executați, cred cei mai mulți experți.

„În acești ani, opoziția față de comuniști a fost încă ridicată în Shkodra, poate nu direct împotriva statului, dar sentimentul s-a păstrat în interiorul inimilor și minților oamenilor”, spune Mirdita.

El a precizat că fosta școală catolică a funcționat drept centru de interogatoriu și loc de tortură.

„În primul rând, ei [prizonierii] rămâneau aici pentru perioada de interogatoriu. Aici au suferit torturi fizice și psihologice. După ce erau fost condamnați, erau apoi trimiși în alte închisori din țară ”, explică el.

Coridorul vopsit în roșu ce simbolizează suferința

Holul muzeului găzduiește o expoziție de fotografie despre victimele represiunilor comuniste, cu date și afișe, precum și o mică sală video. A doua zonă găzduiește o altă sală de expoziții și celulele deținuților împreună cu sala de interogatoriu.


Pe ambele părți ale coridorului, 23 de celule stau față în față. Celule sunt minuscule, fiecare măsurând mai puțin de doi metri pătrați. Cămăruțele partă denumirea de „biruca” [„găură”], iar prizonierii erau ținuți în ele înainte și în timpul procesului de interogare.

La capătul coridorului, o camera mare și întunecată de interogare oferă frisoane chiar și acum oricărui vizitator care trece de ușă.

Camera de interogatoriu și tortură păstrată în original de curatorii muzeului. Foto: Mădălin Necșuțu

Un stâlp electrificat și niște sârmă ghimpată sunt așezate într-un colț al camerei, în timp ce pe masa ofițerului responsabil de interogare cu o mașină de scris. Instrumentele de înaltă tensiune folosite pentru torturarea deținuților, atât psihic cât și mental, se află pe o altă masă din această „camera a morții”.

Unele dintre scrierile deținuților de pe zidurile celulelor au fost păstrate, împreună cu ziarele propagandiste contemporane comuniste, care tapetează pereții celulelor.

„De două ori pe zi, timp de două ore, prizonierii erau nevoiți să citească cărți ale [Enver Hodja] fostul dictatorul communist albanez. De asemenea, aceștia erau bătuți în mod regulat ”, explică Mirdita.

Hodja a condus Albania cu mână de fier din 1946 până în 1992, ghidându-se mult timp încă după moartea lui Stalin după metodele acestuia. Temându-se de Occident și vecinii săi, Hodja și-a izolat complet țara de lumea exterioară, urmând propria rețetă inspirată de sovietici pentru dezvoltarea ei.

„Reeducarea” prizonierilor din Shkodra continua apoi în lagărele de muncă, la care mulți dintre ei erau trimiși. Mulți nu s-au întors niciodată.

„Trebuiau să lucreze în mine în schimburi, la fiecare opt ore. Aceste lagăre era asemănătoare gulagurilor din Rusia de pe vremea lui Lenin sau a lui Stalin ”, adaugă Mirdita.

Albania, încă bântuită de trecut

La fel ca multe alte țări care au căzut după Cortinei de Fier la finele celui de-al doilea război mondial, crimele din perioada comunistă încă bântuie Albania, o țară care astăzi bate pe ușile Uniunii Europene, după ce a fost primită în NATO în 2009.

Memoria celor zeci de mii de victime politice ale fostului regim este păstrată vie în locuri precum acest muzeu.

Localnicii și turiștii care vizitează muzeul pot viziona filme scurte în sala audio-vizuală. La fel, în biblioteca amenajată în incinta muzeului, ei pot citi cărți despre regimul comunist din Albania, precum și literatura scrisă în închisoare de foștii deținuți.

„Avem o bibliotecă care este deschisă publicului, astfel încât toată lumea poate veni aici să studieze sau să citească, sau doar să-și petreacă o parte din timpul liber”, a declarat pentru BIRN ghidul și istoricului  muzeului.

Profesorii își aduc elevii să învețe despre trecutul traumatic al țării, nu doar pentru a-i educa despre trecut, ci și pentru a se asigura că astfel de orori vor rămân în trecut și nu se vor mai repeta.

„Avem o mulțime de elevi care vin aici, precum și profesori de istorie. Ei ajung să vadă locul, ating cu mâinile lor și simt cât de greu a fost în timpul acestui regim pentru oameni trimiși aici ”, spune Mîrdita.

Studenții interesați pot chiar să întâlnească unii dintre foștii deținuți care au supraviețuit acestor orori și să le vorbească, iar aceștia la rândul lor să „împărtășească istoria cu ei”.

Mirdita mai spune că tocmai credința a fost cheia supraviețuirii multor oameni din această regiune cu probleme, unde comuniștii s-au luptat cu rebelii anticomunisti ani de-a rândul după al doilea război mondial urmărindu-I pe aceștia în munți.

Regimul Hodja a mers mai departe decât Uniunea Sovietică și, în 1967, a interzis religia și a proclamat Albania drept primul stat ateu din lume.

Dar Mirdita spune că mulți oameni din Shkodra nu și-au păstrat credința.

„Religia a supraviețuit aici în casele oamenilor”, spune el, menționând că orașul a rămas și rămâne casa tuturor celor cele trei religii principale din țară – catolică, musulmană și și creștin-ortodoxă.

Reportaj realizat de Mădălin Necșuțu în urma unei vizite de documentareîn Albania – iulie 2019, cu sprijinul Comisiei Europene

Share our work
FOTOREPORTAJ// Cum s-a văzut marșul „Regimentului Nemuritor” pe ritmuri de „Katușa”

FOTOREPORTAJ// Cum s-a văzut marșul „Regimentului Nemuritor” pe ritmuri de „Katușa”

Tinerii din „Garda Tânără” a PSRM au desfășurat un banner lung cu panglica sovietică a Sfântului Gheorghe.

Circa 20.000 de persoane au mărșăluit, vineri, pe străzile Chișinăului pentru a sărbători victoria Armatei Roșii în cel de-al doilea război mondial. Președintele pro-rus Igor Dodon și Partidul Socialiștilor din Moldova PSRM au organizat, vineri, un marș pentru a sărbători cea de-a 75-a aniversare a Armatei Roșii sovietice de invadarea Berlinului la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.

„Mă bucur că în coloana în care am fost nu au fost insigne de partid, trebuie să fie o sărbătoare egală pentru absolut toți. Sărbătoarea Victoriei este o sărbătoare a tuturor cetățenilor Republicii Moldova”, a declarat Igor Dodon. „, a declarat Igor Dodon. Totuși, în mulțime erau prezente sute de steaguri ale Partidului Socialist, iar întreaga organizație de tineret a partidului – Garda Tânără – a fost scoasă la acest eveniment. Aceștia au purtat un banner mare de aproximativ 50 de metri lungime, cu panglica Sfântului Gheorghe, colorat în negru și portocaliu .

De asemenea, socialiștii au afișat și un marș al „Regimentului nemuritor” cu adolescenți îmbrăcați în uniforme militare și purtând steaguri de luptă medievale moldovenești, precum și steaguri ale Armatei Roșii sovietice alături de cele ale R. Moldova.

Marșul a fost coordonat și de deputații socialiști prin intermediul unor stații de tip walkie-talkie. De asemenea, un grup de copii de școală primară au fost aduși la marș în uniformele în miniatură ale armatei sovietice.

În fața mulțimii s-au aflat președintele Igor Dodon, ambasadorul Federației Ruse în Moldova, Oleg Vasnetov, ambasadorul Belarusului în Moldova, Serghei Ciciuk, precum și liderul de iure al Partidului Socialiștilor, Zinaida Greceanîi, dar și alți deputați ai PSRM.

Cetățenii care participă la această paradă au strigat în limba rusă: „Ura!”, „Pobeda” și au cântat cântece militare rusești și unele dintre cele mai populare precum „Katușa„.

Share our work
Reportaj: Fofocika din Țepilova

Reportaj: Fofocika din Țepilova

”VAGONUL NOSTRU A FOST FERICIT”

Gulagului sovietic a fost supranumită „Soljenițîn al Basarabiei”. Azi, despre Eufrosinia Kersnovskaia nu își mai aduce aminte aproape nimeni în satele din Basarabia unde și-a petrecut o parte a tinereții, înainte de a fi deportată în Siberia. Țepilova este un cătun așezat în coasta de apus a Sorocii, în care drumurile de moloz contrastează cu cenușiul delăsării. Preț de zece minute umblăm prin sat fără să vedem țipenie de om.

Pășind pe una dintre ulițe, prin părăgini și parcă printre case abandonate, observăm o bătrână înfofolită în haine groase, cu o basma neagră strânsă pe cap, ce iese anevoios dintr-o ogradă, de parcă ar fi apăsată de povara acestei lumi. A ieșit să cumpere cartofi de la doi băieți care au strigat-o în liniștea de mormânt a cătunului.

„Mătușă, matale știi ceva despre Kersnovskaia?”, intervenim noi. „Nu știu, măi băieți. Eu nici carte nu știu, sunt bezgramotnaia”, se arată într-un reportaj publicat de portalul sinopsis.info.ro

OCOLINA, CENTRU DE COMUNĂ SITUAT PESTE DEAL DE ȚEPILOVA

Părăsind cătunul, o apucăm spre Ocolina, centru de comună situat la vreo doi–trei kilometri, peste deal de Țepilova. Ocolina este la fel de pustie, dar cu case țărănești pitorești, parcă ar fi rupte din caietele desenate ale Eufrosiniei Kersnovskaia.

Intrăm încet în sat pe ulița centrală și abia după vreun kilometru dăm de primul om – o bătrână îngrijită care smulge buruienile din poartă. Încercăm să aflăm ceva de la ea, măcar pe unde s-ar afla primăria. Ne dăm seama că nu aude și nu poate să spună o vorbă deslușită, dar are bunăvoința omului de la țară.

Aceste două așezări, cunoscute aproape în toată lumea, au fost moșia Eufrosiniei Antonovna Kersnovskaia (1907–1994), autoare a celor mai cutremurătoare memorii, „fotografiate”, despre crimele regimului sovietic. Evocările sale despre Gulagul stalinist sunt însoțite de niște desene menite să prezinte ororile comuniste așa cum au fost ele, „pentru a nu fi falsificate”, după cum subliniază chiar ea, știind foarte bine ce spune.

Născută la Odesa, în Imperiul Rus, într-o familie de nobili, Eufrosinia Antonovna, alături de familia sa, a reușit să se refugieze în 1920, în perioada Războiului civil din Rusia, în Basarabia aflată în componența Regatului României. Familia Kersnovski a fugit din Odesa după ce a reușit să scape cu zile de crimele bolșevicilor.

„Ei, ce nobili mai erau și ei?!”

Amintirile despre Eufrosinia Kersnovskaia sunt tot mai estompate astăzi în regiunea din Basarabia unde și-a petrecut o bună parte din viață.

FAMILIA KERSNOVSKI: FRATELE ANTON, EUFROSINIA, MAMA ALEXANDRA ȘI TATĂL ANTON

„Fofa, așa i se spunea la noi în sat, avea aici jumătate de Țepilova, în partea din deal a satului Ocolina. Foarte mulți oameni din Țepilova au primit pământ aici, de aceea partea asta din deal era numită pol-Țepilova, jumătate de Țepilova”, ne explică Olga Moraru, fostă profesoară de istorie la școala din Ocolina și bună prietenă de-a mătușii Frăsâna, Eufrosinia Pușcaș, vecina și prietena de copilărie a Eufrosiniei Kersnovskaia.

„«Ei, ce nobili mai erau și ei?!», se întreba mătușa Frăsâna. «Eu nu înțeleg ce casă aveau ei. Nu aveau covoare nici pe jos și nici pe perete, aveau numai niște tablouri», judeca bătrâna bogăția după mintea ei.

Pe urmă, am auzit că un tablou era la o persoană care l-a dăruit sau, mai curând, l-a vândut cuiva de la Chișinău și i s-a pierdut urma”, afirmă profesoara cu o îndoială nimerită.

Își mai amintește despre cum îi povestea mătușa Frăsâna de Kersnovskaia venind la gard și strigând: „Ai borș umplut, Frăsână?!”.

Cu toate aceste amintiri frumoase, moșia de la pol-Țepilova urma să îi fie Eufrosiniei unul dintre capetele de acuzare în momentul deportării sale în Siberia, la 13 iunie 1941: „Formula de acuzare aplicată în cazul Kersnovskaia a fost următoarea: «provine din familie de moșieri» și «a trăit între 1920 și 1941 în Basarabia, în orașul Soroca, unde avea împreună cu părinții săi o moșie de peste 40 de hectare»”, arată istoricul Valeriu Pasat în prefața volumului „Preţul unei vieţi”, care cuprinde cele 12 caiete-jurnale ale celebrei memorialiste.

Născută la Odesa, rusoaică sufletește, Eufrosinia considera că autoritățile române au vrut să românizeze forțat Basarabia, comportându-se aici „prostește și fără tact” / глупо и нетактично, ceea ce a dus la o aversiune din partea localnicilor și la alimentarea mișcării subversive. „Iată de ce trupele sovietice au fost întâmpinate de preoți, în dangătele clopotelor, cu pâine și sare”, își dădea ea cu părerea.

După cum recunoaște în memoriile sale, ea însăși a participat, împreună cu alți trei adolescenți, la o „aventură”. Mai exact, în 1925, la inaugurarea Statuii Lupoaicei la Chișinău, a scris inscripții antiromânești prin oraș și a vandalizat monumentul cu pricina.

„Oare sufletul meu nu se rupea în întâmpinarea lor?”

Dar toate aceste crezuri ale sale aveau să ia o altă întorsătură. Peste ani, în 1940, după venirea sovieticilor, avea să își dea seama: „Oare sufletul meu nu se rupea în întâmpinarea lor [sovieticilor]? Dar de ce să subliniez că greșelile sunt proprii tuturor oamenilor? De ce să repetăm de atâtea ori că este mai ușor să îl minți pe cel care vrea să fie mințit?”.

E. KERSNOVSKAIA. ”AVEA O ALURĂ ANDROGINĂ ȘI APUCĂTURI MAI DEGRABĂ HAIDUCEȘTI”

Tatăl ei nu avea nicio pasiune pentru agricultură, era ca „monarhul britanic, care domnește, dar nu guvernează”, astfel încât tânăra Eufrosinia s-a apucat să lucreze cele 40 de hectare de pâmânt.

Avea o alură androgină și apucături mai degrabă haiducești. „În momentul în care a fost arestat tatăl ei la Odesa, Eufrosinia și mama ei s-au ascuns într-un subsol. În iarna ceea a fost un frig cumplit și, din cauza gerului pe care l-a tras, i-au înghețat maxilarele și i-au căzut dinții.

A purtat proteze și vorbea cam fonfănit. Mama ei o dezmierda «fofocika». Cu toate acestea, a avut cavaleri, dar i-a refuzat poate din cauza acestei probleme fizice”, bănuiește Olga Moraru.

Lucrând cele 40 de hectare, Kersnovskaia se considera mai mult fermier decât nobil: „Boieri, așa cum am fost numiți, nu erau în Basarabia. În 1918, majoritatea proprietarilor funciari au primit 100 de hectare la 3–4, chiar 7 sau mai multe familii. Majoritatea lor covârșitoare și-au vândut pământul”, precizează memorialista.

„Lucra împeună cu oamenii pe care îi năimea. Umbla la cosit fân și grâu. Dacă un țăran avea o problemă din domeniul zootehnic, mergea numaidecât la ea. A botezat mulți copii din sat, chiar am vorbit cu fini de botez de-ai ei, cu Anton și Vasile Rotari. Era o femeie care trăia cu problemele satului”, spune Olga Moraru.

Numai că cei care o simpatizau, subliniază profesoara, erau în minoritate: „Cea mai mare parte dintre localnici o considerau prea dură. Se temeau de ea, de aceea i-au zugrăvit un chip negativ. Umbla cu arma și, dacă dădea de cineva în pădure că taie copaci sau dacă intra în porumb, nu îl neteza pe cap. Așa își proteja ea proprietățile”.

În 1939, i-a decedat tatăl despre care spune că îl diviniza, dar nu îi era să plângă: „Trebuia să o salvez pe mama, care era să moară de tristețe. Trebuia să îi salvez nu numai viața, dar și discernământul, pe care era să îl piardă. Așa de mare era necazul…”

„Contactul cu sovieticii eliberatori”

Eufrosinia i-a întâmpinat pe sovietici, „cu optimism”, asta până la primele dezamăgiri, respectiv interogatoriile cu ofițerul enkavedist, în actuala școală din Ocolina. După asta, a fost fugărită împreună cu maică-sa din casă „desculță și cu capul gol”.

„Când i-a fost luată casa, [sătenii] i-au devastat conacul. Imediat. Veneau ăștia târâie-oghială [terchea-berchea] și se uitau cu ce au să se pricopsească. Eufrosinia, mergând prin sat, a întâlnit pe una de pe acolo care apare și în desene și a întrebat-o: „Bună ziua, Ileană. Ți-a prins bine oala mea de noapte?”, spune Nicolae Bulat, director al Muzeului de Istorie și Etnografie din Soroca.

IERI ȘI AZI

Astfel de amintiri se regăseasc acum și în alte multe cazuri.

„Consătenii i-au luat totul bunicului meu, după ce a fost deportat. Dar când a trecut Armata română Prutul, în iunie 1941, vecinii i-au spus mamei mele: «Du-te, Mașă, pe malul Răutului, căci acolo este mașina ta de cusut, covoarele… Tot ce ți-au luat». Ăștia care au furat cărau totul înapoi”, își amintește Olga Moraru.

Făcându-și griji pentru mamă-sa, Eufrosinia a decis să o trimită în România, în august 1940, la doar o lună de la instaurarea administrației sovietice, în timp ce ea s-a încăpățânat să rămână, ceea ce a costat-o 11 ani din viață: „Eram convinsă că nu voi avea nevoie de multă vreme pentru a obține buna reputație, apoi respectul și, în cele din urmă, recunoașterea deplină. Eram convinsă că voi fi cetățeanul cu drepturi depline, cetățeanul util țării mele”.

„Vagonul nostru a fost fericit!”

Dar fidelitatea față de noul regim nu a salvat-o. La 13 iunie 1941, a fost deportată în Siberia pentru că făcea parte din clasa „moșierească”. În noaptea din 12–13 iunie 1941, au fost deportați din RSS Moldovenească 26.173 de oameni și alți 6.250 au fost arestați.

Kersnosvskaia a fost transportată la Gara Florești împreună cu niște fete luate în mașină chiar în rochiile de prințese purtate la balul de absolvire a unui liceu din Soroca.

„Vagonul nostru a fost fericit! Aveam doar șase copii, iar cel mai mic avea deja șase ani. Și nu aveam bolnavi, cu excepția a două bătrâne. În vagonul vecin însă era un coșmar. Acolo erau 18 copii! În acest colț al iadului s-a născut o fată. Cel de-al treisprezecelea copil al unei femei înspăimântate! Soțul ei, un jandarm, a fugit în România, iar familiile unor astfel de dezertori au fost supuse expulzării”, descrie Kersnovskaia condițiile în care au fost deportați basarabenii.

OLGA MORARU

Acel moment e rememorat acum și de către Olga Moraru.

„Bunicul meu, Ion Cobâlaș, a fost deportat în același tren cu Kersnovskaia. Au fost transportați la Gara Florești și acolo urcați în tren. Bunicul Vanea a fost membru al Partidului Național Țărănesc și primar al comunei Prajila, Florești. După ce s-a întors din Siberia, tot satul îi spunea nășelul Vanea. Așa era primit atunci”, spune fosta profesoară de istorie.

În momentul deportării, primarul de Prajila a luat cu el în buzunar o medalie de la încoronarea regelui Ferdinand, din 15 octombrie 1922. „A luat-o cu el, nu știu cum a ascuns-o. Știu doar că, atunci când îi dezbrăcau, o vâra în gură. Așa a adus-o înapoi acasă, iat-o”, ne întinde profesoara medalia cu regele Ferdinand și împăratul Traian.

„Să cer dreptate, nu pot, să cerșesc îndurare, nu vreau”

Deportații din RSS Moldovenească, arată Valeriu Pasat, au fost transportați în Kazahstan, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Komi, regiunile Krasnoiarsk, Novosibirsk și Omsk. Kersnosvskaia a fost deportată în regiunea Novosibirsk. Aici au fost deportați cei din republicile de vest ale URSS – 19.000 de oameni, majoritatea dintre ei femei și copii.

În primăvara lui 1942, a fugit din surghiun, ca să nu moară în față călăului său. „M-am gândit să fug chiar în prima seară de sclavie, în Gara Florești… Apoi am renunțat la acest idee… După aceea, același gând mi-a venit când trenul trecea prin Urali. Noaptea. În pădure… Dar, din nou, am renunțat, deoarece pentru evadarea unuia aveau toți ceilalți probleme.”

„A treia oară mi-a venit ideea să fug în regiunea muntoasă Shoria [sudul regiunii Kemerovo]… dar și de acolo ne-au ridicat şi ne-au dus. În cele din urmă, când ne aflam deja în Nord, am luat în piept taigaua. Ca să merg mai cu spor, m-am îndreptat spre Vest, de-a lungul albiilor îngheţate ale râurilor. Dar să nu credeţi că era ușor…”

Jumătate de an a rătăcit prin taiga.

A fost arestată în august 1942, în regiunea Altai, și condamnată „la cel mai înalt grad de protecție socială – împușcare”. „O zi mai târziu, mi-au adus în cameră o foaie și un creion. «Termenul de apel este 72 de ore, mâine expiră!». Am ridicat din umeri. Și am scris pe foaie: «Să cer dreptate, nu pot, să cerșesc îndurare, nu vreau». Și am semnat.”

A fost condamnată la zece ani de lagăr.

„Știam că nu mă voi mai întoarce aici”

Și-a executat pedeapsa în unul dintre lagărele Admnistrației lagărelor de muncă și colonii din Novosibirsk. „În asemeanea lagăre ca punctul nr. 4, stația Mejaninovka, erau încarcerați cei care nu mai puteau să lucreze și încă nu reușiseră să moară”, notează Kersnovskaia despre acest loc de detenție. Ea a supraviețuit, a ieșit în libertate în 1952.

A revenit la Soroca în 1957, s-a întâlnit cu oamenii din Țepilova, cu finii săi de botez, cu Vasile Rotari, dar a fost apăsată de povara peisajului pe care l-a văzut: „Doamne, cât de trist este să vezi în ce s-a transformat acea bucată de paradis…”.

„M-AM SCULAT, AM LUAT O MÂNĂ DE PĂMÂNT DE PE MORMÂNTUL TATĂLUI MEU, AM RUPT O MÂNĂ DE CIMBRU AROMAT, AM ÎNFĂȘURAT TOTUL ÎNTR-O BATISTĂ, AM SĂRUTAT CRUCEA ȘI, SPUNÂND LA REVEDERE, AM PLECAT… ȘTIAM CĂ NU MĂ VOI MAI ÎNTOARCE AICI…”

„Și ce am văzut?… Mai bine să spun ce nu am văzut. Mai întâi de toate – stejarii. Acești doi stejari uriași… care se vedeau ca un far de pretutindeni… Grădina – două hectare… Nimic nu poate să amintească de pomii din cele mai bune soiuri…”

„În locul casei, o grămadă de lampaci în care crește lobodă și urzici… După ce am văzut totul, m-am întors la mormântul tatălui meu. De ce a supraviețuit această cruce? Nu pot să îmi explic. Cât timp am stat la cruce, strângându-mi capul cu mâinile, nu știu…”

„M-am sculat, am luat o mână de pământ de pe mormântul tatălui meu, am rupt o mână de cimbru aromat, am înfășurat totul într-o batistă, am sărutat crucea și, spunând la revedere, am plecat… Știam că nu mă voi mai întoarce aici…”

La Soroca a aflat că mama sa trăiește în România și a început să îi trimită scrisori ca să obțină o invitație pentru ea și să stabilească împreună în sudul URSS, la Esentuki.

„După ce s-a stabilit acolo, finii săi de botez, Anton și Vasile Rotari, mergeau la ea. Au ținut mult timp relații”, spune Olga Moraru.

Unii localnici din Ocolina continuă și acum să facă bani cu lucrurile furate din casa familiei Kersnovski.

„Recent, unul de la Ocolina ne-a adus lustra, lustra din casa Eufrosiniei Kersnovskaia. A spus că vrea să ne-o vândă. Iaca-șa lustra este acum la muzeu, face cât jumătate din colecția noastră. A fost greu să justificăm cumpărarea ei. Nimeni nu știa valoarea ei reală”, a spus apăsat Nicolae Bulat.

La Esentuki, stațiune din Caucazul de care începuse să se îndrăgostească, la sugestia mamei sale, Eufrosina Kersnovskaia și-a scris și a ilustrat amintirile, între 1964 și 1968, în cele 12 caiete-jurnale conținând aproape 700 de desene.
Se spune că nimeni nu a descris realitățile ocupației sovietice din 1940–1941 cum a făcut-o Kersnovskaia. De teama că ar putea fi confiscate, le-a copiat în cinci exemplare și le-a păstrat pe la prieteni, unul dintre aceștia fiind cunoscutul actor Zinovi Gerdt.
Știa că așa ceva nu avea cum să fie publicat în timpul regimului sovietic, dar a ținut cu tot dinadinsul să mărturisească despre ce a văzut și ce a trăit. Visul ei s-a împlinit în 1990, când revistele „Ogonyok” și „Znamea” i-au publicat primele fragmente din memorii.

Un reportaj de Mădălin Necșuțu și Ilie Gulca

Share our work
Putin declara razboi nazismului in numele Uniunii Sovietice si prin lege

Putin declara razboi nazismului in numele Uniunii Sovietice si prin lege

putin biker naziDaca in ultimele luni, liderul de la Kremlin Vladimir Putin a invocat continuu renasterea nazismului, in special in Ucraina, acesta este gata sa intervina pentru a stopa fenomenul prin lege si pe teritoriul Rusiei. Totul vine in preajma zilei de 9 mai, atunci cand Rusia celebreaza victoria asupra Wehrmacht-ului. Putin a semnat luni legea ce introduce pedeapsa de pâna la cinci ani de inchisoare pentru ‘reabilitarea publica a nazismului’, ‘negarea faptelor’ stabilite de Tribunalul de la Nurnberg, precum si pentru ‘raspandirea de false informatii’ cu privire la activitatile Uniunii Sovietice in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, informeaza RIA Novosti.

„Legea federala introduce responsabilitate penala pentru negarea faptelor stabilite de Tribunalul militar international pentru judecarea si pedepsirea marilor criminali de razboi din tarile europene ale Axei, pentru aprobarea crimelor stabilite in procesul mentionat si pentru raspândirea de informatii false despre activitatile Uniunii Sovietice in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial”, precizeaza serviciul de presa al Kremlinului. Legea, adoptata de parlamentul rus in aprilie, stabileste, totodata, si pedepse cu amenzi pentru profanarea zilelor dedicate gloriei militare si istoriei Rusiei. Potrivit unor experti, legea i-ar putea viza pe istorici si pe unii membri ai opozitiei. ‘Acum, orice specialist in istoria celui de-al Doilea Razboi Mondial va trebui sa faca o apologie in loc de stiinta pentru a nu cadea sub incidenta acestei legi’, declara pentru AFP Aleksei Makarkin, analist al Centrului de consiliere in stiinte politice, la adoptarea legii de catre deputatii rusi.

Share our work
Rusii, inca nostalgici dupa Uniunea Sovietica

Rusii, inca nostalgici dupa Uniunea Sovietica

soviet_stalin2_2011_gPeste 50% dintre rusi regreta destramarea URSS si sunt convinsi aceasta realitate putea fi evitata, relateaza RIA Novosti, preluata de Karadeniz Press. Nu mai putin de 57% din cei aproximativ 1.600 de respondenti chestionati de Levada Center in 45 de regiuni din Rusia au deplans prabusirea Uniunii Sovietice, in timp ce 30% au afirmat ca nu au niciun regret cu privire la aceasta. Circa 13% au fost indecisi. Persoanele in varsta au avut tendinta de a fi mai nostalgice decat rusii mai tineri. Numai 37% dintre respondentii cu varste intre 25 de ani si 39 de ani au afirmat ca regreta destramarea URSS. Aceasta cifra, insa, a ajuns la 86% in grupul persoanelor cu varsta de peste 55 ani. Doar 29% au afirmat ca destramarea a fost inevitabila, in timp ce 53% au afirmat ca ar fi putut fi evitata. Restul respondentilor au fost indecisi. Uniunea Sovietica a incetat sa existe in mod oficial la 26 decembrie 1991.

Share our work