Parlamentul a aprobat, luni, în plenul reunit, solicitarea preşedintelui Klaus Iohannis pentru participarea Armatei României la operaţiile desfăşurate sub egida Grupului operativ pentru combaterea minelor marine din Marea Neagră MCM BLACK SEA, începând cu anul 2024, cu personal de stat major – până la şase militari şi o navă militară cu capabilităţi MCM şi echipă EOD la bord, având un echipaj de maximum 85 de militari.
S-au înregistrat 261 de voturi „pentru”, 7 „împotrivă” şi o abţinere. „România a promovat constant necesitatea protejării regiunii Mării Negre, îndeosebi în actualul context de securitate. Din această perspectivă, România acţionează pentru creşterea relevanţei regiunii Mării Negre în cadrul NATO, pentru a obţine sprijin aliat în susţinerea acestui obiectiv, inclusiv prin consolidarea prezenţei aliate în Marea Neagră, în special navale. Din cauza agresiunii Federaţiei Ruse împotriva Ucrainei, ameninţarea minelor în derivă instalate de ambele state s-a amplificat, afectând siguranţa navigaţiei şi a populaţiei, aşa cum au demonstrat numeroasele incidente înregistrate în Marea Neagră, în apropierea graniţelor României”, se arată în scrisoarea adresată Parlamentului de şeful statului. În acest context, Turcia a propus constituirea unei grupări navale de deminare în Marea Neagră (Mine Counter-Measures Task Group Black Sea/MCM BLACK SEA). „Din perspectiva României, pe lângă răspunsul la problema reală existentă în Marea Neagră, crearea unui grup operativ constituie atât o modalitate de dezvoltare a cooperării regionale cu aliaţii săi riverani, cât şi o oportunitate de a atrage participarea NATO şi a aliaţilor neriverani în asigurarea securităţii Mării Negre. Constituirea MCM BLACK SEA este o premieră în istoria recentă a regiunii Mării Negre şi un proiect de importanţă strategică. Cu atât mai mult, trebuie avute în vedere limitările României şi ale Bulgariei în ceea ce priveşte capabilităţile navale necesare, Turcia fiind singurul stat dintre cele nominalizate care dispune de capabilităţi dezvoltate pentru îndeplinirea cu succes a misiunii de luptă contra minelor atribuită MCM BLACK SEA”, se detaliază în document. Şeful statului mai menţionează în scrisoare că „reconfigurarea contribuţiei naţionale la operaţiile sub egida MCM BLACK SEA se va executa cu aprobarea ministrului Apărării Naţionale, în funcţie de cerinţele operaţionale şi de evoluţia activităţilor acestei misiuni, cu încadrarea în limitele numerice ale pachetului de forţe”. Fondurile financiare necesare participării la misiuni sunt asigurate din bugetul alocat Ministerului Apărării Naţionale, în condiţiile legislației românești.
Evoluția conflictului din Marea Neagră între Rusia și Ucraina în ultimii ani a arătat o serie de schimbări semnificative, reflectând o reorientare a balanței de putere în regiune.
Inițial, la începutul invaziei ruse din februarie 2022, flota rusă a Mării Negre a părut să domine marea, blocând porturile Ucrainene și capturând Insula Șerpilor. Totuși, Ucraina a reușit treptat să-și elibereze coasta și să răspundă puternic.
Un moment decisiv a fost scufundarea navei amiral rusești Moskva în aprilie 2022, urmată de recucerirea Insulei Șerpilor. Aceste victorii au fost completate de atacuri succesive asupra infrastructurii și navelor rusești folosind drone și rachete, ceea ce a redus semnificativ capacitatea navală a Rusiei în Marea Neagră.
Până în 2023, succesul tactic al Ucrainei s-a transformat în avantaje strategice semnificative. Cu sprijinul Occidentului, care a inclus livrări de rachete cu rază lungă de acțiune, Ucraina a putut efectua atacuri precise asupra țintelor din Crimeea ocupată de Rusia și a navelor rusești, forțând o retragere semnificativă a flotei rusești din Crimeea. Acest lucru a permis Ucrainei să încheie blocada porturilor sale și să reia tranzacțiile comerciale maritime.
În contextul mai larg al dreptului internațional și al securității regionale, Turcia, ca parte a Convenției de la Montreux, a jucat un rol în gestionarea accesului naval prin Strâmtorile Turcești, echilibrând drepturile de tranzit ale statelor riverane Mării Negre și preocupările legate de escaladarea conflictului.
Astfel, din perspectiva militară și economică, Ucraina a reușit să îmbunătățească semnificativ situația sa în Marea Neagră, contracarând inițial o poziție aparent dominantă a Rusiei și consolidându-și autonomia și securitatea regională.
În 2024, Flota Rusă a Mării Negre a suferit pierderi semnificative datorită atacurilor repetate ale Ucrainei și a măsurilor de reorientare strategică. Conform informațiilor disponibile, Flota Rusă a Mării Negre numără în prezent aproximativ 49 de nave și 7 submarine. Această flotă include, printre altele, submarine diesel-electrice îmbunătățite de tip Kilo, fregate din clasa Admiral Grigorovich și corvete din clasa Buyan-M, toate capabile să lanseze rachete de croazieră Kalibr. De asemenea, flota dispune de bărci de patrulare și nave amfibii mai vechi. Această informație reflectă o reducere a capacității flotei în comparație cu anii anteriori, când Rusia a pierdut aproximativ 40% din tonajul naval din Marea Neagră.
Printre navele pierdute se numără Moskva – Nava amiral a flotei, un crucișător de rachete ghidate, a fost scufundată în aprilie 2022; Saratov – navă de desant de clasa Ropucha, a fost distrusă în martie 2022 la Berdiansk; Vasiliy Bykov – corvetă de patrulare, a fost avariată grav în 2022 și considerată pierdută pentru operațiuni; Minsk și Kaliningrad – Două nave de desant de clasa Ropucha, au suferit daune semnificative în atacuri separate.
Aceste pierderi subliniază impactul semnificativ al contraofensivei ucrainene și utilizarea eficientă a dronelor și a rachetelor anti-navă. Pierderea acestor nave a avut un efect considerabil asupra capacității operaționale a flotei ruse în Marea Neagră.
Ucraina a folosit o gamă variată de sisteme de armament pentru a contracara flota rusă în Marea Neagră, inclusiv rachete anti-navă de fabricație proprie și altele furnizate de aliați. Un exemplu notabil este utilizarea rachetei Neptune, care a fost responsabilă pentru scufundarea crucișătorului Moskva.
Dronele navale și aeriene au jucat un rol crucial în atacurile Ucrainei asupra navelor rusești. Acestea includ drone explozive de mici dimensiuni și drone mai mari pentru supraveghere și atac.
Cu sprijinul aliaților săi, Ucraina a primit tehnologie militară avansată, inclusiv rachete de croazieră de lungă distanță și sisteme de rachete anti-navă, care i-au permis să extindă capacitatea de a ataca ținte la distanțe mai mari și cu mai mare precizie. Acest lucru a inclus și asistență în recalibrarea sistemelor existente pentru a crește precizia și eficacitatea lor împotriva flotei ruse.
Ucraina a adaptat sistemele de artilerie pentru a atinge ținte navale, extinzând capacitatea de a lovi navele rusești care operau în apropierea coastelor. Aceasta include utilizarea sistemelor de artilerie tradiționale, care, deși în mod normal sunt utilizate pentru ținte terestre, au fost orientate pentru a angaja ținte la mare.
Un exemplu notabil este modificarea sistemelor de rachete pentru a le face mai eficiente împotriva țintelor navale. Sistemele de rachete, inițial proiectate pentru a lovi ținte fixe pe uscat, au fost recalibrate sau modificate pentru a ataca nave în mișcare. Acest lucru implică ajustări în ghidarea și planificarea traiectoriei rachetelor pentru a compensa mișcarea țintelor pe apă.
Prin aceste adaptări, Ucraina a reușit să extindă gama de opțiuni la dispoziție pentru apărarea și atacul în zona maritimă, crescând presiunea asupra forțelor navale ruse și limitând capacitatea acestora de a opera liber în Marea Neagră. Aceste modificări demonstrează o abordare inovatoare și flexibilă în războiul modern, unde adaptabilitatea și capacitatea de a reacționa rapid la schimbările de pe câmpul de luptă sunt esențiale.
Flota NATO în Marea Neagră
Formarea unei flote NATO în Marea Neagră este un subiect complex care implică considerente geopolitice, strategice și legale.
SUA au un interes strategic în limitarea influenței Rusiei în regiunea Mării Negre și în susținerea aliaților și partenerilor din NATO. Prin prezența navală în Marea Neagră, SUA ar căuta să descurajeze acțiunile agresive ale Rusiei și să își consolideze angajamentele de securitate față de statele membre NATO din regiune, cum ar fi România și Bulgaria. Totuși, prezența SUA este limitată de Convenția de la Montreux, care reglementează trecerea navelor de război prin strâmtorile turcești, limitând astfel tonajul și durata șederii navelor non-riverane în Marea Neagră.
Regatul Unit a demonstrat un angajament ferm față de apărarea intereselor NATO și a principiilor internaționale, participând activ la exerciții militare în regiune și oferind suport Ucrainei. Prin participarea într-o posibilă flotă NATO în Marea Neagră, Regatul Unit ar putea să-și întărească relațiile cu statele din regiune și să contribuie la descurajarea expansiunii militare rusești. Totuși, precum SUA, Regatul Unit este și el constrâns de prevederile Convenției de la Montreux.
Franța, având tradiție în promovarea unei politici externe active și independente, ar vedea participarea în Marea Neagră ca pe o oportunitate de a-și reafirma angajamentul față de securitatea europeană și de a echilibra influența rusă. Franța a fost vocală în susținerea Ucrainei și ar putea folosi prezența în Marea Neagră pentru a sprijini operațiuni NATO și pentru a contribui la stabilizarea regiunii.
Convenția de la Montreux impune restricții semnificative asupra tipului și numărului de nave de război pe care puterile non-riverane le pot avea în Marea Neagră la un moment dat, precum și durata șederii acestora. Aceste restricții includ un plafon de tonaj și o limită de 21 de zile pentru șederea navelor de război non-riverane. Astfel, orice flotă NATO permanentă în Marea Neagră ar trebui să se bazeze în principal pe contribuția statelor riverane Mării Negre, cum ar fi România, Bulgaria și Turcia.
În timp ce formarea unei flote NATO în Marea Neagră are suportul logic al intereselor strategice ale aliaților, aceasta se confruntă cu limitări legale și logistice semnificative. Participarea activă a statelor riverane și cooperarea sporită între membrii NATO sunt esențiale pentru navigarea în complexitatea acestor provocări și pentru maximizarea eficacității prezenței NATO în regiune.
Interesele riveranilor
România are un interes strategic pronunțat în consolidarea securității regionale în Marea Neagră, datorită proximității sale geografice cu Ucraina și cu zona de influență a Rusiei. Ca membru al NATO și al Uniunii Europene, România vede prezența NATO în Marea Neagră ca pe o garanție a securității sale naționale și a stabilității regionale. România a fost gazda mai multor exerciții militare NATO și susține o prezență navală crescută a Alianței în regiune pentru a descuraja agresiunile și a întări flancul estic al NATO.
Deși Bulgaria este de asemenea membru NATO și al UE, țara a avut o abordare uneori mai precaută față de provocările militare în regiune, reflectând o dorință de a menține relații pragmatice cu toate părțile, inclusiv cu Rusia. Totuși, Bulgaria recunoaște importanța securității Mării Negre și a participat la exerciții militare alături de alte națiuni NATO, văzând aceste activități ca pe un mijloc de a asigura securitatea și stabilitatea în regiune. Poziția Bulgariei este uneori mai precaută, reflectând legăturile istorice și economice mai strânse cu Rusia.
Turcia joacă un rol cheie în dinamica Mării Negre, controlând accesul prin strâmtorile Bosfor și Dardanele conform Convenției de la Montreux. Turcia are relații complexe atât cu NATO, cât și cu Rusia, și își echilibrează strategic interesele pentru a maximiza securitatea națională și influența regională. Deși este aliat NATO, Turcia a avut perioade de apropiere de Rusia, inclusiv în domeniul energetic și al apărării. Totuși, Turcia susține importanța stabilității în Marea Neagră și a participat activ la exerciții militare NATO în regiune.
Italia, un membru important al NATO și al UE, are un interes strategic în promovarea stabilității și securității în regiunea Mării Negre, care este considerată esențială pentru securitatea sud-estului Europei. Italia sprijină operațiunile NATO și contribuie la misiunile Alianței în regiune, văzând Marea Neagră ca pe un punct cheie pentru securitatea energetică și pentru rutele comerciale europene.
Grecia, situată în sudul Balcanilor și având multiple interese istorice și culturale în regiunea Mării Negre, este profund interesată de stabilitatea acestei zone. Ca stat membru NATO și UE, Grecia susține o prezență consolidată a NATO în Marea Neagră pentru a contracara influența rusă și pentru a asigura securitatea rutelor maritime vitale. De asemenea, Grecia și Turcia, deși ambele sunt membre NATO, au propriile lor dispute regionale, ceea ce complică dinamica de securitate în zona Mării Negre.
Prin urmare, interesele acestor state în formarea unei flote NATO în Marea Neagră variază de la sprijin activ până la abordări mai echilibrate, toate reflectând contextul geopolitic complex al regiunii.
Poziția Turciei
Turcia nu arată în prezent un interes pentru modificarea Convenției de la Montreux. Guvernul turc este mai concentrat pe menținerea status-quo-ului în ceea ce privește Convenția, care îi oferă Turciei un control semnificativ asupra traficului naval prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. Acest control este văzut ca un avantaj strategic, ajutând Turcia să își echilibreze interesele între Rusia și alte țări NATO. Turcia a fost foarte atentă în administrarea prevederilor Convenției, asigurându-se că drepturile și responsabilitățile sale sunt menținute fără schimbări.
Mai mult, Turcia este implicată într-un proiect major, Canalul Istanbul, care își propune să creeze o nouă rută de navigație ca alternativă la strâmtorile actuale reglementate de Convenția de la Montreux. Acest canal este destinat să ofere Turciei control suplimentar și beneficii economice, dar nu intenționează să înlocuiască reglementările Convenției Montreux referitoare la traficul militar prin strâmtorile existente. Președintele Erdogan a clarificat că Convenția de la Montreux va continua să guverneze Bosforul și Dardanele, în timp ce noul canal va avea reglementări separate.
În ultimul timp, Turcia a aplicat Convenția de la Montreux pentru a restricționa trecerea navelor de război rusești datorită conflictului în curs între Rusia și Ucraina, demonstrând angajamentul său față de respectarea cadrului legal stabilit de Convenție în timp ce navighează relațiile sale complexe atât cu NATO, cât și cu Rusia.
Soluții regionale
Pentru a forma o flotă NATO în Marea Neagră, în pofida restricțiilor impuse de Convenția de la Montreux și a complexității geopolitice a regiunii, ar putea fi luate în considerare unele soluții.
Intensificarea colaborării cu țările riverane Mării Negre care sunt membre NATO. România, Bulgaria și Turcia ar putea juca un rol central în stabilirea și operarea unei flote NATO în Marea Neagră, deoarece restricțiile Montreux nu se aplică navelor de război ale țărilor riverane. Aceste țări ar putea găzdui baze și facilități logistice pentru operațiuni NATO.
NATO ar putea organiza exerciții navale frecvente în regiune, implicând atât țările membre NATO, cât și partenerii din regiune. Aceste exerciții ar spori interoperabilitatea și ar demonstra angajamentul NATO pentru securitatea Mării Negre.
Utilizarea unui format rotativ pentru prezența navală este o altă posibilitate. Datorită limitărilor de timp impuse de Convenția de la Montreux pentru navele non-riverane, NATO ar putea adopta un format în care navele diferitelor țări membre să fie rotaționate prin Marea Neagră în intervale scurte, astfel încât să respecte limitele de 21 de zile.
Îmbunătățirea capabilităților de supraveghere și de apărare ale statelor NATO din regiune ar putea reduce nevoia de o prezență navală constantă, concentrându-se mai degrabă pe capabilități reactive rapide și eficiente.
Analiștii au atras atenția că intensificarea dialogului cu Turcia privind gestionarea strâmtorilor și explorarea posibilităților de flexibilizare a interpretărilor și aplicațiilor Convenției de la Montreux, pentru a permite o mai mare flexibilitate în operațiunile NATO.
Încurajarea cooperării cu state precum Georgia și Ucraina (aceasta din urmă într-un context diferit, în funcție de evoluțiile viitoare) este vitală, pentru a întări securitatea regională și pentru a construi o rețea de parteneriate care să susțină interesele NATO.
Perspectivă rusă
Rusia este foarte preocupată și se opune posibilității formării unei flote permanente NATO în Marea Neagră. Perspectivele rusești se concentrează pe considerente de securitate și pe impactul pe care o astfel de prezență a NATO l-ar avea asupra influenței și libertății de acțiune ale Rusiei în regiune. Autoritățile ruse interpretează orice consolidare a prezenței militare a NATO în Marea Neagră ca pe o amenințare directă la adresa securității și intereselor lor.
Oficialii ruși au exprimat în mod repetat preocupări că exercițiile militare NATO și creșterea prezenței aliate în regiune reprezintă o provocare și o amenințare pentru securitatea Rusiei. Aceste acțiuni sunt văzute de Moscova ca o încercare de a limita capacitatea Rusiei de a-și proiecta forța în regiunile adiacente și de a influența dinamica de securitate din zona Mării Negre. Rusia a reacționat la aceste mișcări prin consolidarea propriilor capabilități militare în regiune, inclusiv modernizarea și întărirea Flotei sale din Marea Neagră, și prin sporirea utilizării războiului electronic și a măsurilor de negare a accesului și a zonei de manevră pentru forțele NATO.
Orice inițiativă de formare a unei flote NATO în Marea Neagră va trebui să ia în considerare aceste preocupări și reacții din partea Rusiei, care vede regiunea ca fiind de importanță strategică majoră pentru securitatea și influența sa regională.
Asistăm la permanentizarea unei dinamici geopolitice complexe în Marea Neagră, cu NATO și aliații săi lucrând pentru a contracara influența Rusiei și a sprijini statele riverane în menținerea securității și stabilității regionale.
Capacitate de luptă
Capacitatea navală a Flotei Ruse din Marea Neagră în 2024 este semnificativă, având la dispoziție o gamă diversă de unități de luptă și suport. Flota este bine dotată cu submarine, nave de suprafață pentru operațiuni oceanice și în apropierea țărmului, aviație navală cu rachete, aviație antisubmarin și de vânătoare, precum și unități ale trupelor de coastă. Principalele sarcini ale Flotei Ruse din Marea Neagră includ protecția zonei economice și a activităților productive, asigurarea siguranței navigației și implementarea acțiunilor de politică externă ale guvernului în zonele economic importante ale oceanelor.
Flota deține aproximativ 49 de nave și 7 submarine. Printre acestea se numără șase submarine diesel-electrice îmbunătățite din clasa Kilo (Proiectul 636.3), trei fregate din clasa Admiral Grigorovich și corvete din clasa Buyan-M, toate capabile să lanseze rachete de croazieră Kalibr. Flota include de asemenea și fregata Admiral Makarov și corveta Askold, precum și vasele pentru misiuni antisubmarine și lupta antiaeriană.
Pe lângă aceste capabilități, Rusia a demonstrat și o adaptabilitate în utilizarea noilor tehnologii, inclusiv dronele navale care au adus un nou nivel de complexitate în operațiunile militare maritime. Aceste drone sunt capabile să efectueze misiuni la distanțe semnificative, fiind dificil de detectat și de interceptat de apărările tradiționale.
Rusia a întărit și componenta de amfibie a flotei, cu șase nave mari de desant provenind de la Flotele Baltică și de Nord, demonstrând astfel o concentrare strategică a capacităților sale amfibii în Marea Neagră, ceea ce subliniază importanța pe care Moscova o acordă acestei regiuni.
Componența Flotei:
Submarine: Flota include șase submarine diesel-electrice din Proiectul 636.3, cunoscute și sub numele de clasele îmbunătățite Kilo. Acestea sunt echipate cu sisteme sofisticate de rachete și torpile.
Fregate: Trei fregate din clasa Admiral Grigorovich, care sunt echipate cu rachete Kalibr, capabile de atacuri de precizie la distanță mare.
Corvete: Inclusiv corvete din clasa Buyan-M, echipate și ele cu rachete Kalibr, care le oferă capacitatea de a lovi ținte terestre și maritime de la distanțe considerabile.
Capabilități de Amfibie: Flota rusă are la dispoziție nave de desant mari, care pot transporta trupe și echipamente în operațiuni amfibii. Aceasta include nave din clasele Ropucha și Alligator, utilizate pentru a proiecta forța pe coasta adversarilor.
Aviația Navală: Aviația militară navală include avioane de vânătoare și antisubmarin, care sprijină operațiunile flotei prin supravegherea aeriană și atacurile contra submarinelor inamice.
Capabilități de Război Electronic și drone: Rusia a integrat în operațiunile sale navale tehnologii avansate de război electronic și drone, cum ar fi dronele maritime capabile să execute misiuni de recunoaștere și atac la distanțe mari, dificil de interceptat de sistemele tradiționale de apărare.
Flota joacă un rol esențial în protejarea intereselor economice și militare ale Rusiei în Marea Neagră, inclusiv asigurarea securității rutelor comerciale maritime și exercitarea influenței politice în regiune.
Această flotă este strategic amplasată pentru a influența echilibrul de putere în Marea Neagră și pentru a susține obiectivele geopolitice ale Rusiei în regiunea extinsă, inclusiv în Balcani, Caucaz și Orientul Mijlociu.
Baze navale
Bazele navale ale Flotei Ruse a Mării Negre sunt vitale pentru operațiunile și strategia militară a Rusiei în regiune.
Sevastopol este cea mai importantă bază a Flotei Ruse a Mării Negre, situată în Crimeea. Această bază găzduiește majoritatea navelor de suprafață și a submarinelor flotei, având facilități avansate pentru reparații și întreținere. De asemenea, Sevastopol servește ca centru principal pentru operațiunile logistice și de comandă.
Novorossiysk este o altă bază majoră, situată pe coasta rusă a Mării Negre. Aceasta a fost modernizată și extinsă pentru a sprijini operațiunile flotei, inclusiv facilități pentru acostarea submarinelor și navelor mari. Novorossiysk este folosită și ca punct de tranzit pentru forțele ruse către alte regiuni.
Deși nu este pe coasta Mării Negre, baza navală din Tartus este esențială pentru operațiunile Rusiei în regiunea Mării Mediterane și susține capacitățile proiecției de forță ale Flotei Mării Negre. Tartus este singura bază navală rusă în Marea Mediterană și a fost extinsă pentru a oferi suport logistic și tehnic navele rusești.
Aceste baze sunt esențiale pentru a permite Rusiei să mențină o prezență militară semnificativă în Marea Neagră și să proiecteze putere în regiunile înconjurătoare. Facilitățile oferă suport pentru operarea eficientă a navelor și pentru întreținerea acestora, asigurând capacitatea continuă a Rusiei de a influența dinamicile de securitate din zona Mării Negre și dincolo de ea.
Abhazia, fortăreață rusă
În 2024, Rusia a planificat și a semnat un acord pentru construirea unei baze navale permanente pe coasta Mării Negre în regiunea separatistă georgiană Abhazia, mai precis în districtul Ochamchira. Acest demers este văzut ca o încercare de a crește capacitățile defensive atât ale Rusiei, cât și ale Abhaziei. Această mișcare a stârnit preocupări serioase din partea Georgiei, care consideră această acțiune o violare a suveranității sale.
Acest plan face parte dintr-o strategie mai largă a Rusiei de a-și consolida prezența militară în regiunea Mării Negre, în contextul tensiunilor crescute din zonă, în special datorită conflictului continuu cu Ucraina. Abhazia, recunoscută de Rusia ca stat independent după conflictul din 2008 cu Georgia, servește ca un punct strategic pentru influența rusă în regiunea Caucazului și a Mării Negre.
Astfel, baza navală planificată în Abhazia este un element cheie în politica de securitate a Moscovei, destinată să sprijine operațiunile navale și să consolideze capacitatea de apărare a aliatului său, în timp ce continuă să provoace îngrijorare și tensiuni în relațiile internaționale din zonă.
Dobrogea, portavion NATO la Marea Neagră
România va găzdui la Mihail Kogălniceanu cea mai mare bază operaţională NATO din Europa, un adevărat portavion terestru, aşa cum este cunoscută în cadrul Alianţei această facilitate militară.
Modernizarea bazei a început încă din 2010, în contextul războiului din Afganistan, dar acum s-a intrat într-o nouă etapă de extindere a complexului militar. Sunt alocate fonduri importante în vederea construirii unui oraş militar ce va avea inclusiv un spital şi o şcoală.
Peste 10.000 de militari vor fi bazați la MK, abreviere NATO pentru Mihail Kogălniceanu, bază militară care va fi modernizată cu un efort financiar consistent până în 2030. Complexul militar găzduieşte în prezent la Mihail Kogălniceanu detaşamentele străine de avioane de luptă care ajută la misiunile de poliţie aeriană întărită, dar şi cea mai mare parte din contigentul SUA, care este detaşat prin rotaţie în România.
Peste 2.000 de hectare de teren au fost deja expropriate pentru a face loc oraşului militar. Timp de cinci ani, în zona bazei de la Mihail Kogalniceanu se vor construi alte structuri militare, un adevărat oraş militar cu clădiri anexe, un spital şi o şcoală. Actuala pistă a aeroportului va fi dublată, deservită de depozite de combustibil şi mai multe hangare pentru diferite tipuri de avioane de luptă şi drone. Şi va fi construită încă o pistă pentru aeronave, o a două cale de rulare separată.
Investiţia guvernamentală este estimată la 2,5 miliarde de euro; la final, Mihail Kogălniceanu ar putea prelua logistica şi resursele umane de la baza americană Ramstein din Germania
În 2024, România își continuă eforturile de modernizare a flotei militare, concentrându-se în special pe achiziționarea de submarine și modernizarea corvetelor existente. Ministerul Apărării Naționale al României a propus achiziționarea primelor submarine după aproape 20 de ani, evidențiind un interes pentru două submarine din clasa Scorpène, produse de compania franceză Naval Group. Aceste submarine sunt recunoscute pentru capabilitățile lor avansate și ar urma să joace un rol crucial în întărirea prezenței NATO în Marea Neagră, contribuind semnificativ la colectarea de informații despre operațiunile Rusiei în regiune.
Pe lângă submarine, România își propune și modernizarea flotei de corvete prin achiziționarea de corvete multirol din clasa Sigma 10514, care urmează să fie construite în România, la șantierul naval Damen din Galați. Acest program de achiziție a fost inițiat în 2016 și continuă să fie un element central în procesul de modernizare a Marinei Române, având ca scop dezvoltarea unei baze industriale pentru construcția de nave militare.
De asemenea, România a exprimat interesul pentru achiziționarea de noi vase de patrulare offshore, echipate similar corvetelor, pentru a răspunde nevoilor urgente ale marinei. Aceste vase sunt planificate să fie dotate cu sisteme americane, inclusiv sistemul de gestionare a luptei, armament, radare și sonare, și să fie construite tot în România.
Astfel, strategia de modernizare a Marinei Române în 2024 include elemente cheie care vizează întărirea capabilităților de luptă și supraveghere, în linie cu obiectivele NATO și ale Uniunii Europene, în contextul unei securități regionale îmbunătățite. Aceste eforturi de modernizare reflectă angajamentul României de a menține un nivel adecvat de cheltuieli pentru apărare, conform standardelor NATO.
Preşedintele german Frank-Walter Steinmeier a început luni o vizită oficială de trei zile în Turcia, unde are prevăzute întâlniri cu liderul opoziţiei Ekrem Imamoglu, reales în urmă cu câteva săptămâni în funcţia de primar al Istanbulului, şi cu preşedintele Recep Tayyip Erdogan. Imamoglu este considerat speranţa opoziţiei şi un posibil candidat la postul de preşedinte al Turciei. Steinmeier se va întâlni cu el luni, la scurt timp după sosirea la Istanbul. âÎn timpul vizitei sale, şeful statului german ar urma să laude realizările numeroşilor turci sosiţi în Germania începând cu anii ’60, care au avut o contribuţie semnificativă la reconstrucţia economică şi prosperitatea ţării vest-europene. În 1961, guvernele de la Bonn – pe atunci capitala Germaniei Occidentale – şi Ankara au semnat un acord privind recrutarea forţei de muncă. Potrivit Ministerului de Externe german, aproximativ 876.000 de oameni au sosit din Turcia în Germania în virtutea acelui acord. În prezent, aproape 3 milioane de persoane de origine turcă trăiesc în Germania. ”Aceste poveşti sunt parte a identităţii ţării noastre”, a declarat Frank-Walter Steinmeier înaintea vizitei. Vizita de trei zile a preşedintelui german în Turcia va începe la istorica gară Sirkeci din Istanbul, unde urmează să ţină un scurt discurs. Gara Sirkeci este locul de unde mulţi turci au plecat spre Germania. De asemenea, Steinmeier doreşte să viziteze regiunea lovită de un cutremur violent în februarie 2023, în care peste 53.000 de oameni au decedat, potrivit autorităţilor turce. Alte câteva mii de persoane au murit în Siria vecină. La acea vreme, guvernul german a promis o asistenţă post-seism în valoare de 238 de milioane de euro pentru Turcia şi Siria.
În 2024, relația dintre Germania și Turcia este caracterizată printr-o interdependență economică puternică, negocieri politice intense și cooperare strategică în domenii precum apărarea și energia. Germania rămâne cel mai important partener comercial al Turciei, cu schimburi comerciale care au atins niveluri record, iar Turcia este o piață cheie pentru exporturile germane, în special în industriile auto, de mașini și chimicale.
Din punct de vedere politic, relația a întâmpinat provocări, mai ales în ceea ce privește aderarea Turciei la Uniunea Europeană, unde poziția Germaniei a fost mixtă, fluctuând între sprijin și opoziție sub diferite administrații. Discuțiile curente includ și modernizarea Uniunii Vamale UE-Turcia, pe care ambele părți o consideră esențială pentru a stimula și mai mult legăturile economice.
Strategic, Germania și Turcia au subliniat importanța concentrării pe interese comune pentru a îmbunătăți cooperarea. Această abordare este deosebit de relevantă în gestionarea securității regionale, migrației și tranziției energetice către surse regenerabile, unde ambele națiuni văd beneficiile eforturilor colaborative.
În general, deși relația are complexitățile sale, inclusiv viziuni diferite asupra drepturilor omului și strategiilor geopolitice, legăturile economice și strategice care unesc Germania și Turcia sunt puternice, făcând parteneriatul lor atât de inevitabil, cât și crucial pentru abordarea unor probleme regionale și globale mai largi.
Relațiile militare dintre Turcia și Germania sunt marcate de o cooperare strategică, având la bază o serie de inițiative și proiecte comune care reflectă interesele partajate în cadrul NATO și în contextul securității europene.
Un exemplu important este aderarea Turciei la inițiativa europeană de apărare antirachetă condusă de Germania, cunoscută sub numele de European Sky Shield Initiative (ESSI). Această inițiativă vizează dezvoltarea unui sistem integrat de apărare împotriva rachetelor de rază scurtă, medie și lungă, un pas considerat crucial pentru îndeplinirea necesităților NATO. Turcia și Grecia s-au alăturat acestui proiect în 2024, subliniind angajamentul comun pentru securitatea regională și cooperarea în cadrul alianței.
Capacitățile militare ale celor două țări reflectă angajamentele lor diferite și complementare în cadrul alianțelor militare. Comparativ cu Germania, Turcia posedă o flotă mai mare de vase de patrulare și o prezență semnificativă în regiunile strategice datorită poziției sale geografice, ceea ce o face un partener valoros pentru Germania în gestionarea provocărilor de securitate din regiune, inclusiv în contextul tensiunilor din Marea Egee și al conflictelor regionale
Pe lângă cooperarea în cadrul NATO și participarea la inițiative de apărare, relațiile militare între Germania și Turcia sunt influențate de contextul mai larg al relațiilor bilaterale, care includ legături economice puternice și o comunitate mare de origine turcă în Germania. Aceste legături fac ca parteneriatul militar și de securitate să fie nu doar o necesitate strategică, ci și o componentă a unei relații bilaterale complexe și profund interconectate
Conform mass-media, în acest moment nu există trupe germane staționate în Turcia. Cu toate acestea, operațiunile militare germane și alianțele în regiune implică Turcia, în special prin NATO. Trupele germane au fost implicate în diverse misiuni conduse de NATO și au participat la operațiuni care pot implica coordonare cu Turcia datorită locației sale strategice și a membrului NATO.
Operațiunile militare germane au fost mai proeminent bazate în alte părți ale Orientului Mijlociu și în țările europene învecinate sub operațiunile strategice mai largi ale NATO.
Baza aeriană militară Incirlik din Turcia este una dintre cele mai active din lume, anterior existând și detașamente militare germane desfășurate aici.
Recent, avioanele U.S. Air Force B-1B Lancers au efectuat misiuni de antrenament la Incirlik ca parte a Task Force-ului de bombardament 24-2, subliniind continuarea cooperării și antrenamentelor bilaterale între SUA și Turcia. Aceste activități demonstrează angajamentul continuu al bazei în suportul operațiunilor de securitate regională și cooperare militară.
Pe lângă baza aeriană Incirlik, Turcia găzduiește și alte facilități NATO. Una dintre acestea este Baza Aeriană Izmir, care a servit ca un centru important pentru operațiunile NATO și este menționată în contextul istoric al alianței. Baza Aeriană Izmir a fost deschisă în 1951 și a jucat un rol crucial în timpul Războiului Rece, funcționând ca punct de comandă pentru forțele NATO din sudul Europei.
În plus, prezența armelor nucleare tactice americane în Turcia, în particular la baza aeriană Incirlik, subliniază importanța strategică continuă a Turciei în cadrul structurii de apărare a NATO. Aceste facilități, împreună cu cooperarea militară continuă, evidențiază rolul semnificativ pe care Turcia îl joacă în cadrul NATO și în securitatea regională.
Umbrită de războiul din Fâşia Gaza, dar și de alte conflicte care afectează populații musulmane, lună sfântă a Ramadanului se încheie pentru milioane de musulmani din întreaga lume. Arabia Saudită, care găzduieşte Mecca şi Medina, cele mai sfinte locuri ale islamului, a declarat miercuri începutul Eid al-Fitr, festivalul întreruperii postului. Musulmanii din multe alte ţări, cum ar fi Qatarul, Emiratele Arabe Unite şi Turcia, sărbătoresc, de asemenea, în această zi. Sfârşitul lunii de post este determinat de observarea lunii noi. Copiii, în special, primesc cadouri şi dulciuri cu ocazia Eid-ului. În timpul lunii musulmane de post, care a început anul acesta la începutul lunii martie, credincioşii musulmani se abţin de la mâncare, băutură, fumat şi relaţii sexuale între răsăritul şi apusul soarelui. Postul este unul dintre cei cinci stâlpi ai islamului. Potrivit estimărilor, în întreaga lume sunt circa 1,9 miliarde de musulmani, cele mai populate ţări cu majoritate musulmană fiind Indonezia, India, Pakistanul şi Bangladeshul.
Peste 1,5 milioane de credincioşi musulmani au venit să se roage pe Esplanada Moscheilor din Ierusalim în luna Ramadanului, care se încheie săptămâna aceasta, fără să se fi înregistrat „tulburări semnificative” şi nici episoade violente, a transmis marţi poliţia israeliană într-un comunicat preluat de agenţia EFE. În contextul unui Ramadan atipic ca urmare a războiului din Fâşia Gaza, Israelul a sporit anul acesta dispozitivul de securitate în oraşul sfânt. Potrivit poliţiei israeliene, pe parcursul acestei luni au fost arestaţi cel puţin 100 de suspecţi pentru „incitare şi sprijin pentru terorism”, ceea ce în Israel poate să însemne inclusiv simpla afişare în public a drapelului palestinian. Alţi 172 de palestinieni au fost arestaţi pentru intrare ilegală în Israel, dintre care 15 la sosirea la Moscheea Al-Aqsa. Al treilea loc sfânt al islamului, Esplanada Moscheilor, unde se află şi moscheea Al-Aqsa, este construită pe ceea ce evreii numesc Muntele Templului, locul cel mai sacru al iudaismului, în Ierusalimul de Est, sectorul din oraşul sfânt ocupat şi anexat de Israel. În timp ce acest loc sfânt este administrat de Iordania, Israelul impune acolo restricţii, în special asupra numărului credincioşilor musulmani care pot veni în acel loc şi de asemenea asupra vârstei acestora. Anul acesta Israelul a înăsprit restricţiile de intrare în Ierusalim pentru palestinienii rezidenţi în Cisiordania ocupată, astfel că li s-a permis venirea la rugăciunile de vineri numai bărbaţilor cu vârste de peste 55 de ani, femeilor cu vârste de peste 50 de ani şi copiilor de până la vârsta de 10 ani. Guvernul premierului israelian Benjamin Netanyahu a motivat această decizie ca măsură de securitate pentru credincioşi, afirmând că mulţi dintre tinerii palestinieni musulmani au anumite „legături cu terorismul Hamas”.
Ramadanul este o lună sfântă în calendarul islamic, considerată a noua lună a anului. Este cunoscută ca perioada de post (sau „Sawm” în arabă) pentru musulmani din întreaga lume. Postul în timpul Ramadanului este unul dintre cei cinci stâlpi ai Islamului și este obligatoriu pentru toți musulmanii adulți, cu excepția celor care sunt bolnavi, călătoresc, sunt însărcinate, alăptează, au menstruație sau suferă de alte condiții care îi scutesc de această practică.
Iată câteva aspecte importante despre Ramadan:
Postul: În timpul Ramadanului, musulmanii se abțin de la mâncare, băutură (inclusiv apă), fumat și activități sexuale de la răsăritul până la apusul soarelui. Scopul postului este de a cultiva autodisciplina, compasiunea față de cei săraci și nevoiași, și apropierea de Allah (Dumnezeu).
Suhur și Iftar: Suhur este masa consumată înainte de începerea postului, înainte de răsăritul soarelui, iar Iftar este masa cu care se încheie postul, după apusul soarelui. Este tradițional să se înceapă Iftarul cu câteva curmale și apă, urmat de o masă mai consistentă.
Rugăciune și reflecție spirituală: Pe lângă cele cinci rugăciuni zilnice, musulmanii efectuează o rugăciune specială numită „Tarawih” în timpul nopților de Ramadan. Este, de asemenea, o perioadă pentru lecturarea și recitarea Coranului, reflecție spirituală și rugăciune intensificată.
Zakat și acte de caritate: Ramadanul este, de asemenea, o perioadă în care musulmanii sunt încurajați să practice generozitatea și să ofere zakat (caritate obligatorie) și alte acte de caritate celor nevoiași.
Laylat al-Qadr: Una dintre cele mai sfinte nopți din Ramadan este Laylat al-Qadr (Noaptea Destinului), care marchează noaptea în care se crede că Coranul a fost revelat profetului Muhammad. Aceasta este considerată a fi o noapte a destinului și a iertării, iar musulmanii se roagă intens și caută binecuvântările lui Allah în această noapte.
Eid al-Fitr: Ramadanul se încheie cu sărbătoarea Eid al-Fitr, care marchează sfârșitul lunii de post. Această sărbătoare este marcată de rugăciuni speciale, mese festive, daruri și acte de caritate către cei nevoiași.
Ramadanul este o perioadă de profundă spiritualitate, reflecție și comunitate pentru musulmani. Este o ocazie de a se purifica spiritual, de a se apropia de Allah și de a-și consolida credința și disciplina.
Numărul exact de musulmani din lume variază în funcție de diferite estimări, dar se crede că sunt aproximativ 1,8 miliarde până la 2 miliarde de musulmani la nivel global, ceea ce reprezintă aproximativ 24-25% din populația mondială. Islamul este a doua cea mai mare religie din lume, după creștinism.
Iată câteva dintre țările cu cea mai mare populație musulmană:
Indonezia: Cu peste 230 de milioane de musulmani, Indonezia este țara cu cea mai mare populație musulmană din lume. Islamul este religia dominantă în această țară din Asia de Sud-Est.
Pakistan: Pakistanul are o populație musulmană de aproximativ 220 de milioane de persoane, fiind a doua țară ca număr de musulmani.
India: Deși India este o țară cu o majoritate hindusă, are și o populație musulmană semnificativă, estimată la peste 200 de milioane de persoane.
Bangladesh: Această țară din Asia de Sud are o populație musulmană de aproximativ 150 de milioane de persoane.
Egipt: În Egipt, populația musulmană este de aproximativ 100 de milioane de persoane.
Nigeria: Nigeria este cea mai populată țară din Africa, iar aproximativ jumătate din populația sa este musulmană, ceea ce înseamnă aproximativ 90 de milioane de musulmani.
Iran: Majoritatea populației Iranului, care este de aproximativ 83 de milioane de persoane, este musulmană, majoritatea fiind șiiți.
Turcia: Turcia are o populație musulmană de aproximativ 82 de milioane de persoane.
Alte țări cu populații musulmane semnificative includ Algeria, Maroc, Arabia Saudită și Irak.
Relaționarea energetică complicată dintre Turcia și Rusia
Potențiala vizită a realesului Vladimir Putin în Turcia, la invitația lui Recep Erdogan, rebuie să ne atenționeze asupra vulnerabilității energetice ale Uniunii Europene și asupra riscurilor potențiale. Apropierea energetică Moscova – Ankara trebuie analizată cu atentie pentru a îndepărta orice agresiune hibridă a autocrațiilor estice și din spațiul MENA, autocrații apropiate de Kremlin.
În „Doctrina Gherasimov” (lansată în 2013) se definește noul tip de război (hibrid): „În cazul conflictelor actuale, a crescut rolul mijloacelor non-militare în atingerea obiectivelor politice și strategice, care au depășit în multe cazuri puterea și eficiența armelor, acestea devenind irelevante în realitatea modernă: uitilizarea componentelor informaționale și cibernetice, a forțelor speciale, a opoziției interne, a acțiunilor de dezinformare, a acțiunillor subversive a coloanei a V-a. (…) Noile conflicte vor fi asimetrice și mai puțin costisitoare, (…) astăzi combinarea dintre metodele tradiționale și „hibride a devenit o caracteristică a oricărui conflict armat”.
În arsenalul acestui tip de război se află și șantajul energetic. Astfel luând țintele definite de Strategia Energetică a Federației Ruse, publicată în 2012, putem spune că în mare parte acestea au fost atinse în țările Uniunii până în 2022 și mai apoi acțiunile strategice a fost amplificate asupra Turciei.
Tările Uniunii Europene au devenit dependente de gazul rusesc. După 2022, dependența a fost micșorată, importurile prin conducte ajungând la aproximativ 35 mmc / an în 2023, de la 155 mmc / an în 2021. Problema este că gazul natural lichefiat ce intră în Europa nu poate fi întotdeauna depistat ca având proveniență Federația Rusa. Și Turcia a devenit dependentă de gazul rusesc. Inainte de punerea în funcțiune a Turk Stream (2020) dependența era de 76%, conform datelor publicate de autorități.
Federația Rusă a facut investiții gigant în conducte. North Stream I și II, Turk Stream sunt realizările din ultimii ani care până la urmă nu au reușit să sugrume Europa. Turcia are dependență față de gazele rusești prin Blue Stream și Turk Stream atât timp cât Moscova va vinde gazele mai ieftin decat Azerbaidjanul și Iranul.
Mărirea capacităților de transport din țările fostei URSS: Turkmenistan, Kazakstan, Uzbekistan și Azerbaidjan către Occident duce la mărirea monopolului rusesc asupra gazelor, deoarece acesta trec prin conductele rusești. Turcia dorește să se interconecteze cu aceste țări dorind construirea de trasee noi de conducte din Turkmenistan și Uzbekistan sau folosind conductele rusesti (Kazahstan).
Crearea de firme intermediare în țările occidentale care să se ocupe de importurile de gaze. Acestea după impunerea de sancțiuni au fost trecute în propietatea statelor unde au fost inregistrate, au fost vândute sau inchise. Tucia și astăzi se gândește la diverse asocieri cu Moscova
Astfel dacă asocierea Gazprom-ului cu “vechii parteneri de afaceri” europeni ai acestuia în diverse companii, înainte de 2022, a funcționat și după ocuparea teritoriilor ucrainiene companiile cu acționariat rusesc au fost naționalizate, vândute sau închise, Tucia proectează în continuare la diverse asocieri cu marile companii rusești.
Mai mult decât atât, intrarea în acționariatul a cât mai multor firme de producție și distribuție de gaze sau producători de material rulant pentru industria extracției și transportului de gaze din occident, nu a arătat Turcei care sunt riscurile la care se expune.
Turcia este tranzitată și se aprovizionează cu gaze naturale prin conducte din Rusia, Azerbaidjan și Iran.
Încă din 2022 Rusia a propus Turciei de a înființa un hub de gaze în regiunea de pe continentul european – Tracia, pentru a exporta gaze naturale pe piețele europene. În acest moment se pregătesc studiile de fezabilitate în vederea devenirii acestui hub cel mai mare furnizor de gaze pentru Europa și un important traseu energetic. Definitivarea studiilor este prevăzută pentru 2024.
Acest acord ce încă se negociază face parte din strategia Turciei de a deveni putere energetică regională și din strategia Rusiei de a continua exportul de gaze către Uniunea Europeană.
Traseele energetice și rezervele de gaze turcești
Astăzi Turcia are o infrastructură importantă de transport de gaze. Input-urile se fac prin șapte conducte internaționale de gaze naturale și patru terminale LNG. Două dintre acestea au și unități plutitoare de stocare, la care se adaugă și două depozite subterane de stocare a gazelor naturale.
Fig. 1 – Conductele de gaze ce tranziteaza Turcia (sursa: Cosmin Păcuraru)
Intrările de gaze în Turcia sunt după cum urmează:
Gazele rusești vin prin:
Turk Stream are o capacitate de 31,5 miliarde de metri cubi / an (mmc / an).
Bluea Stream are o capacitate de 16 mmc / an.
Total: 46,5 mmc / an
Gazele azere vin prin:
TANAP la început a avut o capacitate de 16 mmc / an, din care 6 mmc / an rămâneau în Turcia și 10 mmc / an transportate către Europa. Astăzi capacitatea este de 23 mmc / an, urmând a se mări capacitatea până la 32 mmc / an.
Traseul BTE (Baku – Tbilisi – Erzurum) are o capacitate de 24 mmc / an.
În 2020 pe coasta Mării Negre, Turcia a descoperit rezerve de 710 mmc, ceea ce înseamnă acoperirea consumului pentru aproape 15 ani, dacă s-ar construi conducte de aprovizionare cu debitul necesar. La inaugurarea conductelor de aducțiune a gazelor, în 2023, debitul era de 10 mmc / an, urmând ca acesta să fie mărit la 40 mmc / an.
Fig. 9 – Poziționarea zăcămantului de gaze Sakarya (sursa: cursdeguvernare.ro)
De asemenea în jurul Ciprului, în 2019, au fost descoperite noi resurse de gaz de mare adâncime. Acestea sunt evaluate la 230 mmc. Turcia a acționat oportunist și cu toate că există diferende între Turcia și Cipru în împărțirea insulei și între Turcia, Cipru și Grecia în împărțirea zonelor de platou continental și-a trimis o flotă armată în zonă care să apere o navă de explorare a noului rezervor în vederea începerii exploatării. De menționat că Uniunea Europeană a protestat și a fost unul din motivele de blocare a aderării Turciei la UE.
Fig. 10 – Împărțirea platoului continental și a resurselor din jurul insulei Cipru (sursa: europilitics.ro)
Rezultă că există capacități de import de 89,8 mmc / an fără a fi folosite, rezultând că există posibilitatea de a dezvolta încă câteva conducte către Europa, Turcia devenind un furnizor și mai mare de energie pentru Europa.
Strategia Turciei pentru următorii ani
Turcia este în apropierea a 75% din rezervele dovedite de petrol și gaze naturare ale planetei ce se afla în Asia Centrală și Orientul Mijociu. Astfel aceasta și-a întocmit o strategie energetică prin care să ajungă sa faciliteze accesul Europei la energie. Plecând de la o dependență față de importurile de gaze de 99%, dependență după cum urmeaza: de Rusia (55,3%), de Iran (16,2%), de Azerbaidjan (12,7%) și prin importurile de GNL din Algeria (8,1%) și Nigeria (2,6%), Turcia încearcă să își capete o oarecare independență energetică și să devină furnizor de energie, problema este că instabilitatea și / sau agresivitatea acestor țări este destul de mare.
Turcia consumă mai mult de jumătate din gazele importate pentru producerea de energie electrică în peste 230 de centrale pe gaz, care alimentează marile aglomerări urbane. Previziunile administrației naționale prevăd că va exista o creștere a consumului cu 11 mmc / an până în 2025, datorată creșterii cererii industriale și creșterii populației. De asemenea se prognozează o creștere a cererii de energie electrică pentru 2024 la 416 TWh.
În Strategia Energetică Internațională a Turciei se prevede ca aceasta să își diversifice rutele de transport și resurselor de aprovizionare cu petrol și gaze naturale, să contribuie la securitatea energetică regională și globală, să devină o piață de energie regională și să-și dezvolte o industrie nucleară.
Este o realitate faptul că și-a diversificat producția prin începerea exploatării zăcământului din Marea Neagră și că diversificarea importurilor este prin cele trei rezervoare din care se aprovizionează cu gaz: Rusia, Azerbaidjan și Iran.
Marea problemă este ca Federației Ruse nu i-ar conveni realizarea unei conducte alternatice care să se aprovizioneze din zăcăminte alternative la gazele rusesti și invocă statutul juridic la Mării Caspice. Cu această impotrivire este greu de crezut că o astfel de conductă se va realiza.
ÎIn acest moment există posibilitatea realizării de tranzacții cu gaze între Turkmenistan și Turcia, prin contracte swap. Turkmenistanul exportă în Iran prin conductele Korpeje – Kurtkuyu ce are o capacitate de 8 mmc / an și Dauletabad – Sarakhs – Khangiran cu o capacitate de 12,5 mmc / an. Cu toate că nu există o legatură fizică între conductele ce leagă Turkmenistanul de Iran și cele care leagă Iranul de Turcia și știind că există o disponibilitate de capacitate de transport pe traseul Tabriz – Ankara Pipeline de 4 mmc / an, un contract de tip swap de maxim 4 mmc / an se poate realiza oricând, Iranul folosind gazul Turkmen în loc de cel propriu, pe care il poate exporta în Turcia.
Un alt proiect care se află în faza de analiză este realizarea unei conducte între Israel și Turcia, care s-ar lega la zăcămintele off-shore Leviathan, Tamar și Zohr. Există totuți o condiție: rezolvarea disputei dintre Cipru, Grecia și Turcia cu privire la apele teritoriale. În actuala conjunctură, după începerea conflictului din Gaza, în care Turcia s-a plasat dur împotriva Israelului, este de așteptat ca acest proiect să nu se mai discute.
Fig. 11 – Potențiale coridoare de transport de gaz Israel – Turcia (sursa: Cosmin Păcuraru)
De asemenea s-a pus în discuție și mărirea capacităților de export din Iran, dar teama Turciei este că această țară fiind sub sancțiuni economice internaționale, să nu fie sancționată la rândul său. Totuși diferendele pe tema tranzitului de gaze dintre Iran și Turcia fac ca discuțiile să treneze. Autoritățile turce chiar se gândesc să nu mai prelungeasca contractul ce expiră în 2026, de asemenea din teama de a fi sanctionată de mediul internațional.
Se mai ia în considerare și posibilitatea construcției unei conducte de gaze care sa lege Irakul de Turcia.
Fig. 12 – Posibilul traseu al conductei Irak – Turcia. (sursa: Cosmin Păcuraru)
Problema acestei conducte este nesiguranța teritoriilor pe care le-ar traversa, zona fiind extrem de instabila din cauza kurzilor, a rămășițelor ISIS care mai există și a proximității conflictului din Siria.
Turcia importă LNG și GPL (gaze petroliere lichefiate) din Statele Unite (LNG de aproape 6 mmc în 2018, și este în creștere după începerea conflictului din Ucraina), Qatar și Algeria.
Statele Unite și Turcia au relații comerciale solide urmărind ca volumul comerțului dintre cele două țări să crească la 100 miliarde dolari / an.
Dependențele Turciei
Dependența față de gazul rusesc este evidentă. A crescut după cu punerea în funcțiune a Turk Stream, dar a început să scadă după începerea conflictului din Ucraina.
În continuare, Turcia este dependentă față de gazul provenit și de la celelalte țări care ori sunt foste componente URSS, ori aliate ale Federației Ruse.
În 2010, Turcia și Federația Rusă au semnat un contract prin care RosAtom și cu subsidiarele sale vor construi o centrala nucleară la Akkuyu, pe țărmul Mării Mediterane. Construcția la primul reactor a început în 2018 și se ptreconizează a fi operațional la sfârșitul lui 2024. Al doilea reactor este și el început, urmând ca la finalizarea centralei să existe patru reactoare de 1.200 MW fiecare, astfel Turcia acoperindu-și aproximativ 10% din necesarul de consum de energie electrică. Proprietarii proiectului Akkuyu Nuclear JSC sunt numai companii subsidiare RosAtom.
Astfel se crează o mare vulnerabilitate: dependența sistemului electro-energetic național față de tehnologia, acționariatul și combustibilul nuclear, toate rusești.
Fig. 13 – Poziționarea centralei nucleare de la Akkuyu (sursa: google maps)
Presiuni geopolitice ruso – turce asupra Europei
Turcia de mult își dorea să elimine supremația rusească din Marea Neagra. Atacul din februarie 2014 al Federației Ruse asupra Ucrainei a tensionat situația în zona Mării Neagre, când Crimeea a fost ocupată, având functia unui portavion terestru avînd ca rezultat dominarea marii de flota rusească. Acest lucru a fost valabil până în 2023. După începerea războiului din Ucraina și a declanșării atacurilor cu drone ucrainiene asupra flotei rusești, situația a luat o întorsatură prielnică Turciei deoarece flota rusească s-a retras pe coastele din zona Caucazului.
Astfel „lacul rusesc” afost deblocat prin superioritatea dronelor aeriene si maritime lansate de Ucraina.
Din punctul de vedere al „puterii energetice”, aceasta s-a menținut prin conductele rămase în funcțiune, Turk Stream și Blue Stream.
În funcțiune, dar nu la capacitatea maximă au rămas și conductele ce traversează Ucraina și aprovizionează Europa.
Fig. 14 – Importurile de gaze ale Uniunii Europene din Federația Rusă (sursa: brugel.org)
De asemenea, luăm în considerare și presiunea din spatiul MENA (Meadle East – North Africa), unde în zona de Orient Mijlociu exportatorii de energie sunt state autocrate, aliate și cu Federația Rusă și cu Turcia (Azerbaidjanul, Kazahstanul) iar în nordul Africii sunt state unde acționeaza companiile rusești Wagner și Gazprom.
Fig. 15 – Presiunea crizelor influențate de Federația Rusă asupra Europei (prelucrare: Cosmin Păcuraru)
În această zonă și în zona extinsă a Mării Negre, avem câteva conflicte care pot oricand influența negativ aprovizionarea Europei cu gaze: conflictul sirian, unde printre beligeranți sunt și Federația Rusă și Turcia, aflate în tabere adverse. Avem Nagorno – Karabach cu Azerbaidjanul, țară susținută de Turcia și Armenia din care Federatia Rusa a anunțat că se retrage. Mai există conflictul din Libia, unde in spatele unor proxi se situează și Kremlinul și Ankara la care adugăm instabilitatea din Algeria, în ambele țări existând rezerve și trasee energetice legate de Gazprom. Există și conflictul înghețat din Cipru cu nerecunoscura Republică Turcă a Ciprului de Nord, lângă care Turcia a comasat trupe navale. Și nu putem uita tensiunile dintre Turcia și Grecia din Marea Mediterană.
Există clar o presiune geopolitică datorată aranjamentelor energetice ce vulnerabilizează Uniune Europeană, iar în imensitatea zonei descrise nu putem să nu luăm în considerare și apariția unei „lebede negre” ”ghidată” de Moscova care ar putea declanșa un conflict cu potențialitate de extindere.
Contracararea Uniunii Europene a asaltului energetic ruso – turc
Uniunii Europene nu îi va conveni ca gazele ce tranzitează Turcia să treaca printr-un hub condus de Federația Rusă.
Al doilea pas a fost schimbarea furnizorilor de gaze. Cele mai mari cantități importate de UE sunt provenite din Statele Unite și Qatar.
Fig. 16 – Importurile de gaze în UE (sursa: bruegel.org)
Uniunea fiind constransă de asigurarea unei cantități destul de mari de energie, încearcă să lase deschise canalele existente de aprovizionare și eventual să le diversifice.
Astfel la începutul lunii martie 2024, la Baku, la reuniunea ministerială a Consiliului Consultativ a Coridorului de Gaze Sud, s-a discutat despre realizarea Azerbaidjan – Georgia – Romania Interconector (AGRI), ce este un coridor alternativ TANAP. Acesta a fost gândit încă din 2010, fiind schițat dintr-o conductă ce aducea gaz din resursa azeră Shah Deniz din Marea Caspică, până la terminalul Shangachal, unde se conecta cu o conductă până la terminalul georgian de pe malul Mării Negre, Kulevi, unde era lichefiat. Aici se construia un terminal de transbord către tancuri LNG și era transportat către Constanța, unde era delichefiat și introdus în sistemul european de transport de gaze. Proiectul a fost înghețat în 2021 din cauza lipsei de investitori. La întâlnirea de la Baku au participat și câțiva viitori investitori din țările arabe, interesați să investeasca în noul rezervor de gaze ce urmează a fi exploatat, Absheron și în structura de transport către UE. Studiul de fezabilitate este finalizat, urmând a se începe investiția.
De asemenea, trebuie să amintim că se discută intens construirea unui cablu electric submarin de transport în curent continuu, între viitorul parc solar de 5 GW din Azerbaidjan și țărmul românesc al Mării Negre. Investitorii în acest proiect grandios sunt două firme: Masdar, din Emiratele Arabe Unite și ACWA, din Arabia Saudită.
Pe langa importurile rămase din Federația Rusă, observăm că alternativele de import de energie sunt din țări autocratice care încă se mai află sub influența Kremlinului. De asemenea o parte din rutele către Uniunea Europeană de la aceste surse energetice alternative trec prin Turcia. Aceste țări oricând putând reacționa la presiunea Federației Ruse.
O altă rută detransport a energiei, alternativă Turciei, este prin Grecia. La începutul anului 2024 s-a pus în funcțiune terminalul LNG de la Alexandroupolis din Grecia.
Pe langă acesta se discută construcția unei conducte care să transporte produse petroliere tot de la Alexandroupolis către Burgas și Constanța.
A treia cale de acțiune este reprezentată de investițiile mari ale companiei grecești PPC în infrastuctura de transport și distribuție din estul Uniunii Europene, companie care a achiziționat de curând filiala românească a Enel, fapt ce este considerat pozitiv pentru securitatea energetică a regiunii.
Ofensiva Statelor Unite în securitatea energetică strategică a regiunii
Pe lângă aprovizionarea Uniunii de către Statele Unite cu petrol, produse petroliere și LNG, unde a devenit principal furnizor, pentru sud-estul Europei, terminalele de la Alexandroupolis, interconexiunile Grecia – Bulgaria – România, reprezentând o alternativă mult mai fiabilă în aprovizionarea cu energie, Statele Unite acordă asistență pentru România, Bulgaria și Polonia în dezvoltarea de noi capacități nucleare. România beneficiază de importul de tehnologie pentru noile SMR-uri (small modular reactor). De asemenea există și un ajutor tehnologic pentru terminarea a două reactoare la Cernavodă, începute de câțiva ani.
La o analiză, chiar și sumară, observăm ca sud-estul Europei și-a diminuat simțitor dependențele energetice față de Kremlin, urmând ca acestea să fie eliminate. De asemenea diversificarea surselor de alimentare și a transportului de energie a făcut ca Turcia să nu mai fie principala cale sudică de tranzit al energiei. Cea mai importantă cale de reducere a dependenței energetice de Federația Rusă, este importul de tehnologie americană și construcția de capacități pentru producția de energie electrică în centrale nucleare.
În contextul preluării Președinției Agendei Maritime Comune (CMA) pentru Marea Neagră de către Republica Moldova, participanții au discutat recent la Bruxelles, prioritățile pentru anul în curs.
La reuniune au participat coordonatorii naționali ai Bulgariei, Turciei, Ucrainei, României, Georgiei, precum și reprezentanții Hub-urilor naționale ale mecanismului de asistență pentru Marea Neagră.
Priorități regionale
În cadrul reuniunii s-a discutat despre planul de lucru pentru anul 2024, prioritățile, obiectivele fiecărei țări și evenimentele naționale, care vor desfășura pe parcursul anului.
Statele și-au subliniat prioritățile cheie pentru 2024, aliniindu-se la obiectivele generale ale CMA privind ecosistemele marine și costiere sănătoase, încurajând investițiile în economia albastră a Mării Negre și o economie albastră competitivă, inovatoare și durabilă pentru Marea Neagră.
Totodată, reuniunea a avut ca scop promovarea obiectivelor și priorităților CMA pentru țările participante și a posibilităților de cooperare în domeniul economiei albastre durabile, prin schimbul de opinii cu privire la proiecte, care vizează obiectivele CMA.
De asemenea, la reuniune au participat și reprezentanții, Comisiei Mării Negre (BSC), Comisia Balcanică și a Mării Negre (CPMR), Banca Mondială, Interreg Next, Organizația Mării Negre de Cooperare Economică, Comisia generală de pescuit pentru Marea Neagră.
Participanții și-au exprimat deschiderea pentru cooperare, schimb de experiență și preluarea bunelor practici.
Dezvoltare durabilă
Agenda Maritimă Comună pentru Marea Neagră a fost lansată în mai 2019, în cadrul unei reuniuni ministeriale a statelor riverane ale Mării Negre, cu sprijinul Comisiei Europene. Inițiativa a fost concepută pentru a consolida cooperarea regională în domeniul maritim și pentru a contribui la dezvoltarea economică durabilă a regiunii Mării Negre.
Agenda Maritimă Comună pentru Marea Neagră este o inițiativă regională care își propune să promoveze cooperarea între statele riverane ale Mării Negre în domeniile maritim și albastru. Scopul său principal este de a sprijini dezvoltarea economică durabilă a regiunii prin valorificarea potențialului maritim și de a aborda provocările comune legate de mediu, securitate și guvernanță.
Printre obiectivele specifice ale Agendei Maritimă Comune se numără dezvoltarea durabilă, prin promovarea unei economii albastre sustenabile, care să includă activități precum turismul, pescuitul, acvacultura și transportul maritim, într-un mod care să protejeze mediul marin și resursele sale.
Strategia de protecție a mediului prevede îmbunătățirea gestionării mediului marin și costier prin măsuri de conservare, prevenirea poluării și combaterea schimbărilor climatice.
Consolidarea cooperării regionale în domeniul siguranței și securității maritime pentru a preveni accidentele, pirateria și activitățile ilegale la mare este un alt obiectiv important al organizației.
Acest format încearcă să implementeze strategii și pentru stimularea cercetării și dezvoltării tehnologice în domeniul maritim pentru a sprijini inovarea și competitivitatea sectorului.
Acest format mai încurajează dialogul și colaborarea între statele riverane ale Mării Negre, organizațiile internaționale, sectorul privat și societatea civilă pentru a aborda provocările comune și a valorifica oportunitățile regionale.
Agenda Maritimă Comună pentru Marea Neagră este susținută de Comisia Europeană și face parte din politica maritimă integrată a Uniunii Europene. Ea este implementată în colaborare cu țările partenere din regiunea Mării Negre și cu organizații internaționale relevante.
Inițiative regionale
Uniunea Europeană (UE) a promovat mai multe inițiative regionale și strategii maritime pentru a aborda provocările comune și a valorifica potențialul mărilor și oceanelor.
Strategia UE pentru regiunea Mării Baltice (EUSBSR) a fost lansată în 2009, dorind să consolideze cooperarea între țările din regiunea Mării Baltice pentru a aborda provocările comune precum protecția mediului, transportul, energia și siguranța maritimă. EUSBSR se concentrează pe patru domenii prioritare: mediu, economie, accesibilitate și siguranță.
Adoptată în 2011, Strategia UE pentru regiunea Dunării (EUSDR), vizează promovarea cooperării între țările riverane Dunării pentru a îmbunătăți conectivitatea, protecția mediului, dezvoltarea socio-economică și securitatea în regiune. EUSDR acoperă diverse domenii, inclusiv gestionarea apei, energie, turism și cultură.
Strategia UE pentru regiunea Atlanticului, lansată în 2013, se concentrează pe promovarea creșterii economice durabile în regiunea Atlanticului, cu accent pe inovare în economia albastră, protejarea mediului marin și costier și îmbunătățirea accesibilității și conectivității.
Strategia UE pentru Marea Adriatică și Ionică (EUSAIR), adoptată în 2014, urmărește să promoveze cooperarea regională și dezvoltarea durabilă în regiunea Adriatico-Ionică. Strategia acoperă patru piloni principali: creșterea albastră, conectivitatea regiunilor, calitatea mediului și turismul durabil.
Agenda UE pentru Marea Mediterană vizează consolidarea cooperării în regiunea mediteraneană pentru a aborda provocări comune precum migrația, securitatea, schimbările climatice și dezvoltarea economică durabilă. Agenda promovează dialogul și parteneriatul între țările UE și țările din sudul Mediteranei.
Aceste strategii și inițiative reflectă angajamentul UE de a promova cooperarea regională și dezvoltarea durabilă în diverse regiuni maritime, abordând provocări specifice și valorificând oportunități unice.
