În luna ianuarie 2024, Emmanuel Todd, unul dintre importanții intelectuali ai Franței, lansează cartea La Défaite de l’Occident (Înfrângerea Occidentului) care deja se clasează într-o lucrare controversată deoarece descrie căderea inexorabilă a Occidentului, într-o perioadă de criză a civilizației sale. Criticii lui Todd spun că eseul său final se lansează într-o relectură a istoriei lumii din ultimii 30 de ani pentru a concluziona că țările dezvoltate pierd în fața Rusiei. O altă negare a validității predicțiilor sale se referă la faptul că autorul adoptă această abordare științifică în timp ce preia acuzații nefondate și susține, fără îndoială, mai curând narațiunea Kremlinului. Cu toată controversa din jurul său, Todd este din ce în ce mai intervievat și citat și s-a detașat ca o voce puternică a celor care cred că Occidentul colectiv nu va reuși să înfrângă Rusia pe frontul ucrainean și, prin implicarea în conflict, își grăbește declinul istoric inevitabil. Todd este, de asemenea, autorul care a prevăzut prăbușirea Uniunii Sovietice în cartea The Final Fall, publicată în 1976, cu 15 ani înainte de destrămarea URSS, deși nici aceasta nu a fost cruțată de critici. În 2023 el a susținut că un al treilea război mondial a început deja, prin atacarea Ucrainei de către Federația Rusă și prin implicarea Occidentului colectiv, printr-un model de război proxy, de partea Ucrainei. Întrebat acum câteva săptămâni de publicația Le Figaro de ce prevede deja înfrângerea Occidentului, deși războiul din Ucraina nu s-a terminat, Emmanuel Todd a spus că „Occidentul a ieșit din iluzia unei posibile victorii ucrainene. Acest lucru nu era încă clar pentru toată lumea când am scris; (n.r. este vorba de un interviu acordat de Todd tot lui Le Figaro cu un an înainte), dar astăzi, după eșecul contraofensivei din această vară și după observarea incapacității Statelor Unite și a celorlalte țări NATO de a furniza suficiente arme Ucrainei”. Opinia sa este că, deși în Occident persistă ideea că Rusia are mai mult de pierdut decât adversarii săi liberali, odată ce a atacat Ucraina, Occidentul a intrat, de fapt, într-un conflict „existențial”, alegând să se implice în această chestiune internă a spațiului ex-sovietic.
Cine este Emmanuel Todd?
Antropolog, demograf, sociolog și politolog francez, acesta s-a născut în Saint-Germain-en-Laye, un oraș situat în suburbiile Parisului, în 1951. Tatăl său, Olivier Todd, este un renumit jurnalist de stânga iar mama sa, Anne-Marie Nizan, este fiica jurnalistului și filozofului comunist Paul-Yves Nizan. După ce Todd își termină studiile de absolvire (la nivel de master) în istorie la Université Paris-Sorbonne, a petrecut trei ani într-un program de doctorat la Universitatea din Cambridge, unde a studiat sistemele familiale la Trinity College. Teza lui Todd, a fost intitulată Seven Peasant Communities in Pre-Industrial Europe (1976).
Todd a ocupat o poziție heterodoxă în mediul academic francez încă din anii 1970. El nu este profesor universitar, nici cercetător CNRS (Centrul Național de Cercetare Științifică), ci este inginer de cercetare la Institut National d’Etudes Démographiques (INED).
De asemenea, apare în mod regulat în mass-media și instituții non-științifice, dându-și părerea și gândurile despre problemele politice și societale deopotrivă. De exemplu, el s-a opus Tratatului de la Maastricht în anii 1990 și creării unei monede europene unice și a susținut public candidatura prezidențială a lui François Hollande împotriva lui Nicolas Sarkozy în 2012.
Spune despre sine că nu este putinofil și nici reacționar.
Interesele de cercetare ale lui Emmanuel Todd se concentrează în general în jurul ideologiei și religiei, structurilor familiale, statelor și societăților moderne. Tot în șirul de proiecții istorice făcute de Todd, după La chute finale / The Final Fall 1976, University of Columbia Press publică în 2001, After the Empire: The Breakdown of the American Order, o apariție provocatoare în care acesta a prezis, pe baza datelor demografice și statistice, că Statele Unite își vor pierde statutul de superputere și fi înlocuit de o alianță eurasiatică.
Emmanuel Todd a avut încă de la începutul conflictului ruso-ucrainean o serie de opinii prin care, asemeni lui John J. Mearsheimer, profesor de științe politice la Universitatea din Chicago, membru al școlii neorealiste în relațiile internaționale, a exprimat o serie de semnale de alarmă referitoare la implicarea Occidentului în chestiunea ruso-ucraineană și consecințele pe termen lung.
Una dintre cele mai penetrante afirmații ale lui Todd, în sus menționatul interviu din ianuarie 2024, pentru Le Figaro, fost că Al treilea război mondial a început deja: „Este evident că acest conflict [din Ucraina], care a început ca un război teritorial limitat și a escaladat la o confruntare economică globală între întregul Occident, pe de o parte, și Rusia și China, pe de altă parte, a devenit un război mondial”.
Vladimir Putin a făcut un calcul greșit la începutul conflictului, spune Todd, presupunând că Ucraina se va întoarce la primul semn de agresiune, dar a menționat că Rusia însăși a depășit așteptările, inclusiv pe cele ale propriului popor. Eroarea Occidentului a fost că „nu a anticipat” că rușii vor fi capabili să reziste presiunii economice din partea Occidentului.
În interviu, el și-a extins teza, spunând că „rezistența economiei ruse [la sancțiuni] împinge sistemul imperial american spre prăpastie”. Crezul său este că, dacă Rusia „ar reuși să epuizeze economia europeană, menținând în același timp sprijinul chinez, controalele monetare și financiare americane ale lumii s-ar prăbuși și, odată cu acestea, s-ar putea ca Statele Unite să își finanțeze deficitul comercial uriaș pentru nimic”.
Todd, care în trecut a mai criticat ordinea internațională occidentală, vede că prima cauză a declinului Americii rezidă în „deficiența industrială a Statelor Unite și natura fictivă a PIB-ului american”. Cauzele adânc înrădăcinate ale declinului industrial american le consideră ca puternic legate de „inadecvarea pregătirii inginerești și, mai general, de scăderea nivelului de educație, care a început în 1965 în Statele Unite”.
Dispariția protestantismului american, mai crede Todd, este al doilea factor în căderea Occidentului deoarece ascensiunea sa a avut în centrul său pe cea a lumii protestante.
Protestantismul a fost, crede el, „un factor de progres care a produs un nivel înalt de educație iar progresele educaționale și etica muncii au produs un progres economic și industrial considerabil. Astăzi, simetric, prăbușirea recentă a protestantismului a declanșat un declin intelectual, o dispariție a eticii muncii și lăcomia de masă (denumire oficială: neoliberalism), transformându-se în căderea Occidentului”.
De asemenea, înfrângerea Occidentului este cauzată de „preferința restului lumii pentru Rusia. A descoperit peste tot aliați economici discreți. O nouă putere soft rusă conservatoare (anti-LGBT) era în plină desfășurare, deoarece a devenit clar că Rusia ține șocul economic. Modernitatea noastră culturală pare într-adevăr destul de nebună lumii exterioare, o observație făcută de un antropolog, nu de un moralist retrograd”.
În privința implicării Americii în Ucraina, Todd nu este convins că modelul de final de conflict dorit de Washington va fi acceptat de ruși: „Americanii vor căuta într-adevăr un status quo care să le permită să-și ascundă înfrângerea. Rușii nu vor accepta. Ei sunt conștienți nu numai de superioritatea lor industrială și militară imediată, ci și de viitoarea lor slăbiciune demografică. Putin dorește cu siguranță să-și atingă obiectivele de război prin economisirea forței de muncă și își ia timpul necesar. El vrea să păstreze realizările stabilizării societății ruse. El nu vrea să remilitarizeze Rusia și este dornic să-și continue dezvoltarea economică. Dar mai știe că sosesc clase goale din punct de vedere demografic și că recrutarea militară va fi mai dificilă peste câțiva ani (trei, patru, cinci?). Astfel, rușii trebuie să doboare acum Ucraina și NATO, fără să le dea nicio pauză. Să nu ne facem iluzii. Efortul rus se va intensifica”.
Todd mai pomenește de refuzul occidental de a justifica strategia rusă într-o logică proprie, cu motivele, punctele sale forte, limitările sale, fapt ce a dus la „orbirea generală” în cancelariile de la Washington și UE. „În termeni militari, cel mai rău va veni pentru ucraineni și Occident. Rusia vrea, fără îndoială, să recupereze 40% din teritoriul ucrainean și un regim neutralizat la Kiev”, crede el despre deznodământul conflictului, fapt confirmat și de Vladimir Putin în recentul interviu dat lui Tucker Carlson.
Semnul erorii, în ceea ce privește desconsiderarea rezistenței ruse la sancțiuni, stă în miraculoasa revenire a economiei sale post 2022: „Ceea ce ni se spune despre Rusia este adesea greșit: ni se prezintă o țară eșuată, cu accent pe aspectele ei autoritare, dar nu reușim să vedem că se află într-o fază de restructurare rapidă. Căderea a fost violentă, dar revenirea este uluitoare”.
El acordă credit modelului actual de stat și economie rusă: „Rusia este cu siguranță o democrație autoritară (care nici nu își protejează minoritățile) cu o ideologie conservatoare, dar societatea sa se schimbă, devenind înalt tehnologizată, cu tot mai multe elemente care funcționează perfect”.
Cu toate acestea, Todd descurajează pe cei care văd în Rusia un model de societate opus Occidentului deoarece nici ea „nu a scăpat de criza generală a modernității” și „nu există un contramodel rusesc”.
Totodată, spune că este posibil ca ostilitatea generală a Occidentului „să structureze și să dea arme sistemului rusesc, „prin stârnirea unui patriotism raliant”. Războiul le-a întărit soliditatea socială, iar majoritatea populației susține regimul, definit drept o ,,democrație autoritară, hrănită din rămășițele temperamentului comunitar rusesc care a produs comunismul”.
În iunie 2023, Todd a susținut o prelegere la Institut Catholique de Vendée despre situația din Europa și legătura cu războiul din Ucraina. Cu acea ocazie, a avansat o adevărată cruciadă împotriva implicării Occidentului în războiul ruso-ucrainean.
Antropologul francez a spus că Europa a avut rol important în „aprinderea flăcărilor” în Ucraina deoarece extinderea UE și NATO până la granițele acesteia a jucat un rol negativ în percepția rusă referitoare la securitatea propriului teritoriu. Această extindere a condus, încă din anii 2000, la alegerea de către ucraineni a două opțiuni: fie aderarea la Uniunea Europeană, fie aderarea la Spațiul Economic Comun (CES), unde Rusia avea o mare influență.
Prelegerea a avansat crezul său că Uniunea Europeană a fost cea care a împiedicat Ucraina să coopereze atât cu Estul, cât și cu Vestul, iar acesta a devenit unul dintre motivele conflictului militar: „A fost o decizie crudă a UE, deoarece a condamnat regiunea Donbass și industria ucraineană în ansamblu la procese severe. Ceea ce i-a oferit Europa Ucrainei, de fapt, a fost dezindustrializarea, transformarea Ucrainei într-un sat. În opinia mea, scopurile pe care Germania le-a urmărit în Ucraina au fost urmărirea de-a dreptul nevrotică a propriilor obiective economice. Da, Germania – o țară fermecătoare, cu multe calități care sunt dragi tuturor oamenilor – nu s-a arătat în cel mai bun mod în raport cu Ucraina. Tocmai am ajuns la nevroză…”
Actorii principali ai dramei ucrainene, consideră el, sunt Rusia și SUA, care se războiesc: „Consider că Rusia și Statele Unite sunt principalii participanți la tragedia ucraineană. Îi las pe ucraineni deoparte acum – deși rolul lor în ceea ce s-a întâmplat este de asemenea grozav. Dar, practic, de la începutul tragediei în curs, acesta este un război între Statele Unite și Rusia. Îmi amintesc două discursuri ale lui Putin chiar la început, când vorbea despre Ucraina. Când l-am ascultat aveam impresia că văd istoria făcându-se în fața mea. Și care a fost sensul acestor spectacole? De fapt, a fost o provocare pentru NATO, nu pentru Kiev. Rusia s-a simțit suficient de puternică pentru a provoca NATO. Merită, după părerea mea, să descriem în detaliu situația din Ucraina ca o confruntare între ruși și americani cu britanicii care îi ajută pe americani în principal prin metode secrete. Britanicii s-au lăsat duși și ei de intriga din Ucraina. După părerea mea, este pur și simplu copleșitor”.
Pentru analiza evenimentelor din Ucraina, Todd se raportează la David Teurtrie și profesorul John J. Mearsheimer, a căror opinie o împărtășește, pe fond. John J. Mearsheimer a spus de la bun început că tot ceea ce s-a întâmplat a fost previzibil deoarece Rusia a declarat că nu va permite Ucrainei să intre în NATO și nu a acceptat desfășurarea de instructori din rândul americanilor, britanicilor și polonezilor în Ucraina pentru a crea o armată ucraineană eficientă. Mearsheimer consideră și că Rusia a intrat într-un război preventiv, în cadrul unui război defensiv.
De ce crede Emmanuel Todd că de la conflictul ucrainean s-a ajuns la un veritabil nou război mondial?
Pentru el, una dintre trăsăturile caracteristice ale războiului a fost că Parisul și Berlinul, cei doi piloni ai comunității europene, erau neimplicați în transformarea Ucrainei din stat ex-sovietic într-unul cu opțiuni pro-occidentale, iar Washington, Londra, Varșovia și Kiev erau adevărata axă strategică de sprijin în acest proiect. „Încă de la început, situația din Ucraina s-a dezvoltat conform logicii războiului intercontinental. Și aici ajung la una dintre temerile mele: mi-a devenit clar destul de devreme că orice conflict din Ucraina riscă să devină un război mondial”, concluzionează el.
Marea confruntare va fi conflictul dintre Statele Unite și China iar el mărturisește că „a existat un moment în care toți analiștii, inclusiv eu, se pregăteau să analizeze conflictul aparent inevitabil dintre China și Statele Unite. Și dintr-o dată se dovedește că adevăratul conflict s-a mutat acum în Europa de Est, acesta este conflictul dintre Statele Unite și Rusia”. Rusia nu este singură în acest război împotriva Vestului ci are alături China. Consecința perspectivei ca Beijingul să poarte un război rece împotriva Occidentului va fi ascensiunea țărilor în curs de dezvoltare precum India, în timp ce Europa va fi în declin.
În calculul geopolitic și existențial al Beijingului, China are interes să sprijine Rusia deoarece înțelege că dacă Rusia va fi distrusă, ei vor fi următorii. Și încă de la început nu au avut altă soluție decât să-i susțină pe ruși, declară Todd: „De aici am concluzionat că, odată cu participarea Chinei la acest conflict, ne confruntăm cu amenințarea unui război mondial. Conflictul va fi global. Amintiți-vă cum toată lumea din Occident a devenit recent preocupată de furnizarea de arme chinezești către Rusia. De ce? Pentru că ne pregătim corect pentru conflictul dintre Statele Unite și China. Acest conflict încă ne așteaptă. Și din punct de vedere industrial va însemna o ciocnire și concurență între industria chineză și industria americană. Și China produce 30% din toate mașinile din lume, în timp ce Statele Unite – doar 8% ”.
Marea Britanie este criticată puternic, despre care el spune că are un element de „nebunie pură în politica sa”. Ca țară, consideră Todd, Marea Britanie s-a degradat cel mai mult din țările din vestul Europei, dar în același timp este cea mai beligerantă țară din regiunea noastră, cea mai războinică. Deși are obiceiul să se poarte ca o putere mondială, Marea Britanie nu are resursele pentru astfel de intervenții. Acesta este un „militantism fictiv și este foarte rău pentru tot Occidentul”. El nu vede cu ochi buni implicarea Londrei concluzionând plastic că „atunci când o navă britanică se scurge, cu toții ne scufundăm. Occidentul există, toți suntem occidentali, fie că vrem sau nu”.
Todd a sugerat atunci că America se supraestimează deoarece vede implicarea sa în Ucraina ca „un joc de putere printre altele” în timp ce credința în excepționalismul american este nejustificată.
America nu se poate retrage din conflictul din Ucraina, a mai susținut Todd la Institut Catholique de Vendée. „De aceea suntem acum într-un război fără sfârșit, într-o confruntare al cărei rezultat trebuie să fie prăbușirea unuia sau celuilalt”, rezumă antropologul francez chestiunea unui nou război mondial.
O altă temă atinsă de Todd în prelegerea amintită a privit modelul civilizațional american și occidental, în ansamblu, versus modelul propus de Rusia și aliații săi politici și economici. El crede că puterea soft a liberalismului american și vest-european nu mai este atât de atrăgătoare pe cât a fost prezentată: „Pentru cei non-occidentali, Rusia afirmă un conservatorism moral liniștitor”.
Todd asociază adeziunea unei mari părți a planetei cu opoziția rusă prin faptul că Putin nu este izolat: „Când ne uităm la voturile de la ONU, vedem că 75% din lume nu urmează Occidentul, care atunci pare foarte mic. […] America și colegii săi ideologici arată din ce în ce mai fragili”.
Pentru a nu părăsi obligatoriul câmp al obiectivității, trebuie să spunem că Emmanuel Todd, în ansamblu, nu este lipsit de critici iar ultima sa carte a fost deja supusă unui adevărat tir de contraargumente.
Anna Colin Lebedev, sociolog și politolog francez, în articolul «La défaite de l’Occident » de Todd: quelle crédibilité de ses analyses de la Russie et de l’Ukraine?, publicat acum câteva zile pe blogul personal, face o recenzie dură a diagnosticului lui Todd asupra Occidentului aflat în declin accentuat.
Ca privire generală, ea spune că dacă Rusia și Ucraina nu se află în centrul raționamentului lui Todd, nici nu sunt la periferie, întrucât diagnosticul pe care îl face asupra acestora se bazează pe discursul general legat de falimentul Statelor Unite, un diagnostic la fel de pertinent la critici.
Ea semnalează că „pentru un autor care se autointitulează antropolog, istoric, care nu încetează să-și sublinieze „temperamentul științific” și să pretindă că prezintă rezultatele cercetării, cartea este îngrijorător de săracă în ceea ce privește sursele și metodele”.
Recenzia sa mai țintește și „ignorarea totală de către autor a cercetărilor anterioare publicate pe subiectul pe care îl abordează. Capitolul despre Rusia citează foarte pe scurt câteva cărți fără a detalia conținutul acestora, dar toate lucrările citate au cel puțin o jumătate de secol și datează probabil din lecturile studenților autorului”.
Acuza sa se mai îndreaptă și către lipsa unor cercetări amănunțite și folosirea prea mult a statisticilor: „Todd nu vrea să se împovăreze cu zeci de ani de muncă bazată pe investigații ample. În schimb, el vrea să producă lucrări originale bazate pe statistici. Dar alegerea indicatorilor și concluziile pe care le trage din aceștia ridică semne de întrebare: el selectează doar statistici care merg în direcția lui și trage din acestea concluzii nefondate”.
Statisticile lui Todd ar arăta o stare de „pace socială a epocii lui Putin” dar există o discrepanță între „promisiunea formulată de un regim și realitatea de pe teren care este, așa cum ne-am putea aștepta, diferită și mai complexă”.
Anna Lebedev mai spune că diagnosticul Rusiei în război derivat de Todd din discursul puterii ruse este „complet deconectat de la datele reale”.
Altă afirmație lui Todd, că Rusia ar fi „ales să ducă un război lent pentru a salva oamenii”, ignoră atât numărul real de bărbați mobilizați, cât și realitatea utilizării soldaților pe front, fără pregătire, remarcă ea.
Discrepanța între analiza făcută Rusiei versus cea dedicată Ucrainei, este semnalată ca o deficiență a cărții lui Todd. Rusia beneficiază de o „viziune parțială și unilaterală asupra țării iar cea dedicată Ucrainei este uluitoare, fiind plină de dispreț și ignoranță totală a domeniului științific existent la acest subiect”, scrie Anna Lebedev.
Critica sociologului francez vizează analiza Ucrainei făcută de Todd care a preferat clișee fără sursă serioasă de documentare și a apelat doar la câteva statistici. De asemenea, denigrarea Ucrainei este omniprezentă în text, spune ea, deoarece această este prezentată ca o țară eșuată iar limba ucraineană este descrisă ca „limba țăranilor”, în timp ce rusa se spune că este „limba înaltei culturi”. El [Todd] reproduce clișeul unei Ucraine împărțite între vorbitorii de ucraineană în Vestul său și un Est rusofon. Mai mult, „atrage greșit un semn de echivalență între „Ucraina de Est” și „Ucraina rusofonă”, între cetățenii vorbitori de limbă rusă și cetățenii pro-ruși”.
Războiul din Donbass lipsește din raționamentele lui Todd, care manifestă un dispreț selectiv, spune Ana Lebedev, deoarece dă vina pe Ucraina și iartă Rusia, mai ales când spune de „corupția care a atins cote nebunești” în Ucraina, dar nu menționează că Rusia a fost clasată mai jos decât Ucraina în clasamentul Transparency International.
Anna Lebedev nu consideră ca Todd „acționează în beneficiul unei puteri străine” și nu a „adunat nicio dovadă care să dovedească asta”. Însă, ea concluzionează: „Capitolele dedicate Rusiei și Ucrainei nu îndeplinesc niciun standard de rigoare științifică sau pur și simplu seriozitate intelectuală. Constatăm o necunoaștere totală a cercetărilor produse pe acest subiect, aranjamente metodologice care se limitează la manipulare și judecăți de valoare evidente”.
Eric Le Bourg, cercetător francez, încearcă să răspundă dacă merită să fie citită ultima carte a lui Emmanuel Todd, scriind o concluzie ce lasă potențialului cititor aflarea unui propriu răspuns: „Putem avea îndoieli cu privire la „viziunea sa [a lui Todd] mai largă asupra geopoliticii și istoriei, integrând mai bine ceea ce este absolut irațional în om, în special nevoile sale spirituale” în determinarea evenimentelor recente. Este, însă, păcat că Todd poluează, într-un fel, demersul său cu argumente care nu sunt acceptabile, pentru că sunt nefondate din punct de vedere științific sau demne de cele mai retrograde locuri comune. Întrebarea finală este, desigur, dacă să citești noua carte a lui Todd. Spun da fără ezitare pentru că, chiar dacă Todd s-a înșelat, ne obligă să ne gândim, dincolo de locurile obișnuite, de exemplu la „rușii răi” și „ucrainenii drăguți”: lucrurile nu sunt atât de simple”.
Preşedintele american american Joe Biden şi cancelarul german Olaf Scholz şi-au unit forţele vineri pentru a cere Congresului SUA să deblocheze în cele din urmă un nou ajutor financiar pentru Ucraina, dar nu există niciun semnal că vor fi ascultaţi. „Incapacitatea Congresului Statelor Unite de a ajuta Ucraina este aproape o neglijenţă criminală. Este un scandal”, a criticat preşedintele Biden, care de luni de zile cere un ajutor suplimentar de 60 de miliarde de dolari pentru a relua asistenţa militară, întreruptă la sfârşitul lunii decembrie. „Să sperăm că (parlamentarii) vă urmăresc şi decid să acorde sprijinul necesar, pentru că fără ajutorul Statelor Unite şi al statelor europene, Ucraina nu ar avea nicio şansă să se apere”, a adăugat invitatul său, pe care preşedintele american l-a primit în Birou Oval. Cancelarul german a profitat de scurta sa declaraţie în faţa presei pentru a denunţa interviul „ridicol” acordat de preşedintele rus Vladimir Putin jurnalistului conservator american Tucker Carlson, apropiat de Donald Trump, şi difuzat joi. Joi seară, cancelarul Olaf Scholz s-a întâlnit cu mai mulţi senatori democraţi şi republicani, cărora le-a cerut să susţină Kievul. Această vizită bilaterală, a treia de la preluarea mandatului în decembrie 2021, are loc în timp ce administraţia preşedintelui Joe Biden, în campanie pentru realegere, şi opoziţia republicană din Congres negociază de luni de zile un text care să includă noi fonduri pentru Ucraina, dar şi pentru Israel. Senatul american a făcut joi un mic pas spre eliberarea acestui ajutor, dar viitorul acestuia rămâne foarte incert, din cauza rezistenţei aleşilor care îl susţin pe Donald Trump din Camera Reprezentanţilor. Între timp, cancelarul german se prezintă drept un campion al ajutorului acordat Ucrainei. A dublat practic bugetul pentru ajutorul militar la peste şapte miliarde de euro anul acesta şi continuă să îşi îndemne partenerii europeni să îşi mărească asistenţa, subliniind că Germania – al doilea contributor în valoare absolută după SUA – nu poate duce totul pe umerii ei.
Olaf Scholz şi Joe Biden, legaţi de „o relaţie puternică de încredere”, potrivit unor surse guvernamentale germane, plănuiesc să vorbească şi despre conflictul din Fâşia Gaza. Ambii susţin cu hotărâre dreptul Israelului de a se apăra, dar întâlnirea lor vine după o schimbare bruscă de ton din partea preşedintelui american, care a calificat joi răspunsul israelian ca fiind „excesiv”. În plus, cei doi vor discuta despre summitul NATO care va avea loc în luna iulie, la Washington. Germania se mândreşte cu respectarea în acest an, pentru prima dată, a obiectivului de a aloca bugetului apărării 2% din PIB. Cei doi lideri ar putea discuta împreună şi despre un posibil acord cu Moscova pentru a permite întoarcerea în SUA a jurnalistului american Evan Gershkovich, reţinut în Rusia, în schimbul eliberării unui cetăţean rus, condamnat în Germania pentru asasinarea unui separatist cecen.
La rândul său, secretarul general al NATO i-a chemat pe europeni să-şi mărească producţia de arme pentru a creşte livrările către Ucraina şi preveni o confruntare cu Moscova „care ar putea dura zeci de ani”, într-un interviu acordat presei germane şi citat de France Presse. La mai puţin de o săptămână înainte de reuniunea miniştrilor apărării din NATO la Bruxelles pe 15-16 februarie, Jens Stoltenberg a insistat că „trebuie să ne reconstruim şi să dezvoltăm mai rapid baza industrială, pentru a creşte livrările către Ucraina şi a reconstitui propriile stocuri”. „Aceasta înseamnă trecerea de la producţia lentă în timp de pace la producţia rapidă de perioadă de conflict”, a declarat Stoltenberg ziarului duminical german Welt am Sonntag. „Nu există nicio ameninţare militară iminentă împotriva unui aliat” din NATO. „În acelaşi timp, Kremlinul rosteşte în mod regulat ameninţări la adresa unor ţări NATO”, a remarcat Stoltenberg. Subliniind că invazia Ucrainei de către Rusia în urmă cu aproape doi ani a arătat că „pacea în Europa nu este dobândită”, el a insistat asupra importanţei protejării ţărilor Alianţei. „Atât timp cât investim în securitatea noastră şi rămânem uniţi, vom continua să descurajăm agresiunea”, a spus el. „NATO nu caută război cu Rusia, dar trebuie să ne pregătim pentru o confruntare care ar putea dura zeci de ani”, a avertizat el.
Tancurile de luptă Abrams care vor intra în înzestrarea Forţelor Terestre Române vor fi livrate, începând cu anul 2026, în cea mai modernă versiune a acestui model, care se află şi în dotarea armatei SUA, au declarat surse oficiale din Ministerul român al Apărării Naţionale (MApN), citate de mass-media de la București.
Zeci de tancuri
Pentru siguranţa aprovizionării, MApN va implica industria naţională de profil pentru furnizarea suportului logistic integrat, arată aceleaşi surse. Congresul SUA a fost notificat, pe 9 noiembrie, anul trecut, privind vânzarea către România a 54 de tancuri de luptă Abrams M1A2 SEPv3 şi 12 derivate pe saşiu de tanc, muniţie şi simulatoare pentru instruire. Valoarea estimată a contractului se situează în jurul sumei de 1,07 miliarde de dolari, în concordanţă cu aprobarea prealabilă a Parlamentului României. Conform legislaţiei americane, Congresul SUA a fost notificat cu o valoare iniţială mai mare, de aproximativ 2,5 miliarde de dolari. După aprobarea de către Congres, guvernele României şi Statelor Unite vor semna contractul de tip LoA (Letter of Acceptance), achiziţia de către partea română urmând a se realiza la valoarea estimată şi aprobată de Parlamentul României.
Fortăreață blindată
Tancul M1 Abrams este unul dintre cele mai avansate tancuri de luptă principale (MBT) utilizate de armata Statelor Unite și de alte forțe armate din lume. A fost introdus în anii ’80 și de atunci a trecut prin mai multe modernizări, fiind proiectat să ofere un echilibru excelent între puterea de foc, mobilitatea și protecția. Iată câteva dintre caracteristicile sale principale:
În mod tradițional, M1 Abrams este echipat cu un tun neted M256 de 120 mm, capabil să folosească o varietate largă de muniții, inclusiv proiectile perforante cu energie cinetică și proiectile explozive antitanc ghidate.
Armamentul secundar include mitraliere de 7.62 mm și o mitralieră grea de calibrul .50 (12.7 mm) montată pe turelă.
Tancul este echipat cu tehnologie avansată pentru țintire și tragere, inclusiv vizoare termice și sisteme de stabilizare care permit tragerea precisă în mișcare.
Abrams este propulsat de un motor turbinei pe gaz AGT1500, care produce aproximativ 1500 de cai putere, oferindu-i o viteză maximă de peste 65 km/h pe drumuri asfaltate și o mobilitate excelentă pe teren variat. Utilizează o suspensie hidropneumatică sau cu bară de torsiune, care asigură o deplasare lină pe teren accidentat și îmbunătățește acuratețea focului în mișcare.
Combinația de oțel blindat, ceramice compozite și elemente de blindaj reactiv oferă protecție împotriva proiectilelor perforante și a exploziilor. Versiunile mai noi includ și sisteme de protecție activă pentru a intercepta proiectile antitanc. Tancul este echipat pentru a proteja echipajul împotriva amenințărilor nucleare, biologice și chimice.
Tancul este echipat cu sisteme avansate de comunicații și de management al câmpului de luptă, care permit integrarea și coordonarea eficientă cu alte unități militare.
De obicei, un Abrams are un echipaj format din patru membri: comandantul, încărcătorul, lunetistul și șoferul.
Greutatea și dimensiunile variază în funcție de model și modernizări, dar un M1 Abrams poate cântări peste 60 de tone, ceea ce îl face un vehicul atât de puternic, cât și impunător pe câmpul de luptă.
Aceste caracteristici fac din M1 Abrams unul dintre cele mai capabile tancuri de luptă de pe glob, continuând să fie o forță formidabilă în conflictele moderne.
Experiență de luptă
Tancul M1 Abrams a fost folosit în mai multe conflicte majore și operațiuni militare de când a fost introdus în serviciul activ în anii ’80. Performanța sa în aceste conflicte a consolidat reputația de tanc principal de luptă extrem de eficient și durabil.
În timpul războiului din Golf (1990-1991), M1 Abrams a avut un rol crucial în înfrângerea forțelor irakiene de către coaliția condusă de SUA. Tancurile Abrams au fost lăudate pentru mobilitatea, puterea de foc și rezistența lor remarcabile, distrugând un număr mare de tancuri irakiene (inclusiv T-72) cu pierderi minime. Aceasta a fost prima utilizare majoră în luptă a tancului Abrams și a servit ca un test real al capabilităților sale.
În timpul războiul din Irak din perioada 2003-2011, tancurile Abrams au fost folosite pe scară largă în diferite faze ale conflictului, de la invazia inițială la operațiunile de contrainsurgență. În ciuda unor pierderi, inclusiv din cauza dispozitivelor explozive improvizate (IED), tancurile Abrams au fost eficiente în luptă urbană și în condiții dificile, oferind suport crucial trupelor americane și aliate.
În războiul din Afganistan (2001-2021), tancurile Abrams au fost folosite pentru a susține în diferite operațiuni, chiar dacă nu atât de intens ca în alte conflicte. Deși terenul muntos și condițiile de luptă din Afganistan nu favorizau utilizarea pe scară largă a tancurilor, M1 Abrams a fost desfășurat în anumite operațiuni pentru a oferi suport de foc trupelor terestre. Capacitățile sale de suport direct au fost valorificate în lupta împotriva insurgenților.
În afara acestor conflicte majore, tancurile Abrams au fost folosite într-o varietate de alte operațiuni militare, exerciții și misiuni de menținere a păcii, demonstrând flexibilitatea și adaptabilitatea lor la diferite scenarii de luptă.
Tancul Abrams s-a descurcat în general foarte bine în toate aceste conflicte, demonstrând o supraviețuire remarcabilă pe câmpul de luptă datorită blindajului său avansat și capacităților de protecție. În ciuda pierderilor suferite, în special din cauza IED-urilor și ambuscadelor în lupta urbană, experiențele din luptă au condus la îmbunătățiri continue ale designului și tacticilor de utilizare.
Modernizările au inclus îmbunătățiri ale blindajului, sisteme de protecție activă pentru a contracara rachetele antitanc, și actualizări ale sistemelor de arme și de comunicații pentru a menține tancul relevant pe câmpul de luptă modern.
Exemplu polonez
Ministrul polonez al apărării, Wladyslaw Kosiniak-Kamysz, a declarat într-un interviu publicat recent că Polonia trebuie să se pregătească urgent pentru ameninţarea unui război cu Rusia. În interviul acordat ziarului Super Express, ministrul polonez a fost întrebat dacă el consideră posibilă în final o înfrângere militară a Ucrainei în faţa Rusiei şi o invadare ulterioară a Poloniei într-un asemenea scenariu. „Mă aştept la orice scenariu şi le iau în serios pe cele mai rele. Aceasta este sarcina unui ministru al apărării în situaţia în care ne regăsim astăzi”, a răspuns ministrul polonez al apărării, membru al recent numitului guvern condus de liberalul Donald Tusk. El a mai menţionat că ministerul pe care-l conduce a început să facă paşi concreţi pentru a se pregăti pentru ameninţarea despre care a vorbit, examinând inclusiv lacunele în aprovizionarea armatei cu echipamente militare. Deşi achiziţiile de armament pe scară extinsă sunt foarte importante, echipamentul individual al fiecărui soldat trebuie tratat cu aceeaşi seriozitate, a indicat ministrul polonez. El a mai spus că Polonia intenţionează să joace un rol foarte important în apărarea comună a UE. De când a început războiul în Ucraina, Polonia şi-a sporit bugetul militar până la 4% din PIB – dublu faţă de angajamentul din cadrul NATO de 2% – şi a încheiat numeroase contracte pentru achiziţii masive de armament, în special cu SUA şi Coreea de Sud.
Pentru unul din aceste contracte Washingtonul a aprobat la sfârşitul lunii august vânzarea a 96 de elicoptere de atac Apache către armata poloneză, contract în valoare de 12 miliarde de dolari. Alte contracte majore de achiziţii de armament din SUA au fost semnate pentru 486 de lansatoare multiple de rachete HIMARS, în valoare totală de circa 10 miliarde de euro, 32 de avioane de luptă F-35, 366 de tancuri Abrams şi sisteme antiaeriene Patriot. Contractele semnate cu Coreea de Sud privesc în special achiziţia a peste 800 de obuziere K9, circa o mie de tancuri K2 Black Panther, 50 de avioane de luptă FA-50 şi 288 de lansatoare multiple de rachete K239. Polonia a încheiat de asemenea cu filiala britanică a producătorului de armament european MBDA un contract de circa 2,4 miliarde de dolari pentru achiziţia de rachete antiaeriene, plus un contract de circa 1,4 miliarde de euro pentru patru sisteme norvegiene de rachete antinavă Kongsberg. Livrarea tuturor acestor echipamente se va desfăşura pe parcursul mai multor ani, iar unele dintre ele, precum obuzierele sud-coreene, vor fi parţial fabricate în Polonia.
Investiție strategică în România
Producătorul german de armament Rheinmetall a anunţat în aceste zile că a preluat un pachet de 72,5% din acţiunile producătorului român de vehicule Automecanica Mediaş, o tranzacţie care îi extinde amprenta în Europa Centrală. Prin această achiziţie, Rheinmetall intenţionează de asemenea să îşi extindă capacităţile de producţie şi mentenanţă prin adăugarea de vehicule militare la portofoliul său actual. Detaliile financiare ale tranzacţiei nu au fost dezvăluite. Prin intermediul Rheinmetall Landsysteme GmbH, grupul german va deţine o participaţie majoritară la compania românească şi va opera sub denumirea de Rheinmetall Automecanica SRL. Restul acţiunilor la Automecanica Mediaş vor rămâne în mâinile investitorilor privaţi. Automecanica Mediaş este un producător de vehicule speciale şi trailere pentru piaţa civilă şi militară. Uzina din România urmează să joace un rol important în mentenanţa vehiculelor de luptă occidentale livrate Ucrainei precum şi pentru asigurarea suportului logistic. Cu sediul la Dusseldorf, vestul Germaniei, Rheinmetall produce printre altele tunul pentru tancurile Leopard 2, utilizate de mai multe armate din Europa şi care a fost livrat şi Ucrainei, precum şi Panzerhaubitze 2000, un obuzier care este deja folosit de armata ucraineană. Creşterea cheltuielilor cu apărarea a ajutat Rheinmetall să afişeze rezultate record pentru anul trecut, astfel că în luna martie 2023 acţiunile Rheinmetall au fost incluse în indicele bursier DAX, care regrupează cele mai importante 40 de acţiuni cotate la Bursa de valori de la Frankfurt. De la invadarea Ucrainei de către Rusia şi până în prezent, valoarea de piaţă a Rheinmetall, un producător de tancuri, muniţie şi alte echipamente militare, s-a triplat. În prezent, valoarea de piaţă a Rheinmetall este de aproximativ 10,5 miliarde de euro, la un profit operaţional de 754 de milioane de euro în 2022.
Steadfast Defender 2024
NATO lansează cel mai amplu exerciţiu organizat de Alianţa Nord-Atlantică de la sfârşitul Războiului Rece, în care va fi exersată întărirea cu trupe ‘din America de Nord’ a aliaţilor europeni de la graniţa cu Rusia şi de pe flancul estic, în cazul izbucnirii unui conflict cu ‘un adversar de aproape acelaşi calibru’. Tancurile de luptă Abrams vor juca un rol important în aceste exerciții. În jur de 90.000 de militari vor lua parte la manevrele Steadfast Defender 2024 ce se vor desfăşura până în luna mai, a indicat joi comandantul suprem al forţelor aliate în Europa (SACEUR), generalul american Chris Cavoli. Vor fi implicate peste 50 de nave – de la portavioane la distrugătoare -, peste 80 de avioane de luptă, elicoptere şi drone şi cel puţin 1.100 vehicule de luptă, printre care 133 de tancuri şi 533 de vehicule de luptă de infanterie, potrivit NATO. Cavoli a spus că manevrele vor exersa punerea în execuţie de către NATO a planurilor sale regionale stabilite la summitul din 2023 de la Vilnius, primele elaborate de Alianţă de decenii, detaliind cum ar răspunde unui atac al Rusiei. ‘Steadfast Defender 2024 va demonstra capacitatea NATO de a desfăşura rapid forţe din America de Nord şi alte părţi ale alianţei pentru a consolida apărarea Europei’, a afirmat NATO. Consolidarea se va realiza în cadrul unui ‘scenariu de conflict simulat ce ar apărea cu un adversar de aproape acelaşi calibru’, le-a spus Cavoli reporterilor la Bruxelles după o reuniune de două zile a şefilor de Stat Major. Ultimele exerciţii de amploare similară au fost Reforger – în timpul Războiului Rece, în 1988, cu 125.000 de participanţi – şi Trident Juncture în 2018, cu 50.000 de participanţi, potrivit NATO. Militarii care lua parte la exerciţii, ce vor implica simulări de aduceri de personal în Europa, cât şi exerciţii terestre, vor proveni din ţări NATO şi din Suedia, care speră să adere în curând la alianţă.
În partea a doua a Steadfast Defender, o atenţie specială va fi acordată desfăşurării unei forţe rapide a NATO în Polonia, pe flancul estic al Alianţei. Alte locuri majore alte viitoarelor exerciţii vor fi în ţările baltice – văzute ca fiind cele mai expuse riscului unui potenţial atac din partea Rusiei -, Germania – un hub pentru întăririle ce vor fi primite – şi ţări situate la periferia geografică a NATO, precum Norvegia şi România.
Cea mai mare pierdere: Uniunea Europeană. Statele Unite suplinesc o parte din gaze.
La doi ani de la declanșarea agresiunii rusești asupra Ucrainei, Europa și-a redus cu aproape 90% importurile de gaze naturale din Federația Rusă, principalul furnizor devenind Statele Unite. În 2021, 41% din importurile de gaze din Uniunea Europeană au provenit din conductele rusești, 40% prin conducte de la alți furnizori și 19% din gaze naturale lichefiate (LNG). În mai 2022, Comisia Europeană a lansat Planul REPowerEU care a schimbat traseul industriei energetice către economia de energie și eficiență energetică, și a trasat direcțiile către implementarea surselor regenerabile și diversificarea aprovizionării cu energie. Scopul UE este reducerea dependenței de combustibilii fosili, în special de cei proveniți din Federația Rusă. După punerea în alplicare a planului REPowerEU, mixul de aprovizionare cu energie s-a schimbat.
Capacitatea actuală de import de gaze naturale din Federația Rusă prin conducte este de 355 miliarde de metri cubi (mmc) / an. În 2021, UE a importat 155 mmc / an.
În 2022, doar 9% din importurile de gaze în UE au provenit prin conducte din Rusia, 40% de la alți furnizori prin conducte și 41% importl de GNL. Și în 2023, 41% din gaz a continuat să fie furnizat de importurile de GNL.
Asadar, capacitățile europene de import de gaze naturale lichefiate au crescut, luând locul importurilor prin conducte din Federația Rusă.
Fig. 1 – Importurile UE din Federația Rusă versus importurile din Statele Unite (sursa: voronoiapp.com)
Uniunea Europeană și-a scăzut consumul energetic și implicit și cel de gaze. Evaluarea specialiștilor este că cererea de gaze naturale a scăzut cu aproape 20%. Această scădere s-a petrecut deoarece prețurile în piețele spot și futures au fost mult mai mari decăt în anii precedenți. Pentru a renunța la importurile de gaze din Federația Rusă, Uniunea Europeană are programate investiții în noi infrastructuri de transport ale energiei iar la sfarșitul lui ianuarie 2024 s-au mai disponibilizat încă o tranșă de bani pentru aceste investiții. Pentru estul european, Grecia și-a stabilit o strategie de export (Culoarul energetic de sud-est) de gaze naturale provenite din terminalul LNG de la Alexandroupolis către Bulgaria, România, Moldova, Ucraina, Polonia și de energie electrică tot pe aceeași direcție, energie electrică provenită din regenerabile ce este mult mai disponibilă în sud decât în nord. De coridorul sudic de gaze ce provin din Marea Caspică este interesată și Statele Unite pentru a devulnerabiliza Uniunea Europeană.
Scăderea cererii de gaze provine în special din scăderea cererii industriale și cererii casnice.
Fig. 2 – Scăderea cererii de gaze naturale în câteva țări din UE în 2023 comparativ cu 2022 (sursa: brugel.org)
Până în luna decembrie 2022, Germania a fost cel mai mare importator. Începând cu ianuarie 2023 locul a fost ocupat de Polonia iar începând cu martie 2023, singurele țări UE care mai importă gaze rusești fiind Ungaria, Slovacia și Cehia. Cele trei țări au avut o dependență istorică față de produsele energetice rusești începând din anii `70. De asemenea Ungaria are o infrastructură energetică învechită, Slovacia, ce are peste 60% din producția de energie electrică din energie nucleară, este dependentă de tehnologia și combustibilul nuclear rusesc iar Cehia este dependentă de cărbune, combustibil fosil ce va dispare în curand din mixul energetic european.
Fig. 3 – Exporturile lunare de gaz rusesc în țările UE (sursa: brugel.org)
Începând din iunie 2022 exporturile energetice ale Federației Ruse către Statele Unite și Marea Britanie au fost sistate datorită sancțiunilor economice. Importurile în UE s-au situat la sub trei miliarde de dolari.
Fig. 4 – Importul de produse energetice rusești în UE (sursa : brugel.org)
Asfel importurile de gaze naturale lichefiate au crescut simțitor, pe primul loc situându-se Statele Unite, apoi Qatarul și pe locul trei situându-se Rusia, urmând Algeria, Nigeria și Egipt.
Fig. 5 – Importurile de LNG în UE în funcție de proveniență (sursa : IIEFA.org)
Specialiștii de la Institute for Energy, Economics and Finacial Analisys apreciază că până în 2030 cererea europeană de gaze va crește cu toate planurile de decarbonare UE. Întradevăr, cererea ar putea crește deoarece Uniunea nu a luat în calcul cum va suplini cererea de energie termică și ”inverzirea gazelor naturale”. Este demonstrat că pentru decarbonarea consumului de energie termică și în special cel din marile aglomerări urbane, cea mai simplă cale este folosirea sistemelor de alimentare centralizată cu energie termică (SACET), cele mai mari randamente întâlnindu-se la cele care au drept combustibil gazul.
De asemenea UE dorește decarbonarea transportului. S-a demonstrat că folosirea hidrogenului în transporturile grele este mai rentabil și mai puțin poluant decât folosirea acumulatorilor. Astfel hidrogenul obținut din reformarea gazelor naturale cu abur și captare de carbon reduce poluarea simțitor și randamentele acestei tehnologii sunt cu mult peste cele de obținere prin hidrolizarea apei cu energie electrică regenerabilă.
Fig. 6 – Prognoza consumului de gaz naturale în UE versus capacitatea terminalelor LNG. (sursa : IIEFA.org)
Federația Rusă cunoaște prognoza că Uniunea nu poate renunța la gazele naturale. Astel, după doi ani de conflict, vicepremierul rus, Alexandr Novac și-a arătat disponibilitatea de a relua relația de export către Uniunea Europeană. Această declarație a apărut ca urmare a faptului că la sfârșitul lui 2024, contractul de furnizare prin conductele ucrainiene va expira. Prin acest contract, Federația Rusă se obligă a plăti Ucrainei o taxă de tranzit și transport. Imediat după declarația lui Novac, un oficial al UE a refuzat orice discuție pe această temă.
China nu îi este chiar o țară prietenă Rusiei
Astfel Federația Rusă s-a orientat către China, aceasta devenind cel mai important importator de produse energetice rusești.
Au fost mărite exporturile de petrol și cărbune, cele de gaz fiind dependente de capacitatea singurei conducte ce leagă Federația Rusă de Republica Populară Chineză.
Fig. 7 – Exporturile de combustibili fosili în 2023 a Federației Ruse (sursa: visualcapitalist.com)
Capacitatea Power of Siberia este astăzi de 23 mmc / an, urmând ca aceasta să crească la 38 mmc / an începând cu 2025.
În stadiu de studiu de fezabilitate se află Power of Siberia II. Această nouă conductă se preconizează a trece prin Mongolia și în discuție se află o capacitate viitoare de 50 mmc / an. Dar la sfârșitul lui ianuarie 2024, premierul Mongoliei, L. Oyun Erdene, a anunțat că lucrările planificate de Rusia se amână.
Fig. 8 – Rețeaua de conducte Power of Siberia (sursa: Table China)
China de fapt s-a orientat către gazele și petrolul provenit din zona Kazahstan, Uzbechistan, Turkmenistan. Acest fapt a însemnat o scădere semnificativă a economiei rusești, care se baza pe exporturile energetice.
Importul de gaze naturale din Turkmenistan face parte dintr-o strategie mai amplă a Chinei de a-și asigura aprovizionarea cu energie în mod sustenabil și de a consolida relațiile cu țările din Asia Centrală. China importă gaze și petrol din Asia Centrală din mai multe motive strategice și economice:
Diversificarea resurselor energetice: China își diversifică sursele de aprovizionare cu energie pentru a reduce dependența de orice furnizor unic sau regiune. Importul de gaze naturale din Turkmenistan oferă o alternativă la alte surse de gaz, precum cele din Rusia.
Asigurarea securității energetice: Prin diversificarea surselor de energie, China își consolidează securitatea energetică. Acest lucru este important pentru a evita riscurile asociate cu posibile întreruperi ale aprovizionării sau schimbării bruște în relațiile comerciale cu anumite țări furnizoare.
Proximitatea geografică: Turkmenistan se află în Asia Centrală, la o distanță relativ mică față de China. Transportul gazelor naturale din Turkmenistan către China este, astfel, mai eficient din punct de vedere logistic decât importul din regiuni mai îndepărtate.
Parteneriate economice și politice: China cu țările din Asia Centrală au dezvoltat relații economice și politice strânse.
Planuri de dezvoltare economică: China este într-o continuă expansiune economică și dezvoltare industrială, iar necesarul său de energie crește constant. Importul de gaze naturale și petrol din Asia Centrală contribuie la satisfacerea acestei cereri crescânde și la susținerea proiectelor de dezvoltare economică.
Acorduri comerciale și investiții: China cu Turkmenistanul, Uzbekistanul și Kazakstanul au semnat acorduri comerciale și de investiții pentru a consolida relațiile lor economice, aceste țări aflându-se sub asaltul unei politici chineze de soft power.
Și exporturile de petrol rusesc au avut scăderi în valori absolute. UE a importat numai prin Marea Neagră cantități imfime. China și India au devenit principalii importatori de petrol provenit din Federația Rusă.
Fig. 10 – Exporturile lunare de petrol rusesc pe țări (sursa: brugel.org)
Scăderea exporturilor de produse energetice ale Federației Ruse, în mare parte datorate sancțiunilor comerciale are un impact semnificativ asupra PIB-ului acestei țări din mai multe motive:
Dependența de exporturile energetice: Rusia este cunoscută pentru resursele sale bogate de energie. Exporturile acestora au fost o sursă semnificativă de venituri pentru Rusia. Scăderea exporturilor energetice a înseamnat o reducere a veniturilor obținute din această activitate economică crucială.
Venituri la bugetul de stat: Exportul de produse energetice aduce venituri semnificative la bugetul de stat rus. Aceste venituri sunt utilizate pentru finanțarea proiectelor guvernamentale, infrastructurii, serviciilor publice dar și a războiului din Ucraina. Sancțiunile au dus la o scădere a exporturilor de produse energetice, ceea ce a înseamnat o reducere a veniturilor guvernului, care a afectat capacitatea statului de a finanța programele, investițiile dar și cheltuielile de război.
Impactul asupra altor sectoare: Industriile conexe sau dependente de sectorul energetic, cum ar fi cel manufacturier sau al serviciilor asociate cu acesta suferă. Reducerea activității în aceste sectoare a dus la pierderi de locuri de muncă și la scăderea producției, implicit la scăderea PIB-ului.
Devalorizarea monedei: Exporturile energetice reprezintă o parte semnificativă a câștigurilor în valută ale Rusiei. Scăderea acestor exporturi a dus la o reducere a veniturilor în valută, de unde a rezultat devalorizarea monedei naționale. Această devalorizare are consecințe negative asupra inflației și puterii de cumpărare a populației.
Investiții străine: O parte din veniturile obținute din exporturile energetice erau direcționate către participarea la investiții străine și proiecte de dezvoltare. Scăderea acestor venituri și retragerea companiilor occidentale a afectat creșterea economică pe termen lung.
Pierderea pieței de produse energetice și scăderea PIB-ul Federației Ruse generează probleme grave la nivel intern și internațional.
Astfel la nivel intern există un impact major asupra standardului de viață. Scăderea economiei a afectat nivelul de trai al cetățenilor ruși, creșterea șomajului și reducerea puterii de cumpărare pot genera posibile probleme sociale. Declinul economic ar putea genera nemulțumiri în rândul populației și ar putea duce la presiuni politice asupra guvernului rus. Acest lucru poate influența direcția politică și deciziile luate de autorități. Scăderea economică poate duce la probleme în sectorul bancar, existând riscul de insolvență a anumitor banci și presiuni insurmontabile asupra sistemului financiar.
La nivel internațional, o scădere a economiei rusești ar putea duce la o reducere a exporturilor, afectând piețele globale. Deja scăderea producției de petrol și gaze din Rusia a afectat traseele de furnizare globală de energie și a avut un impact semnificativ asupra prețurilor la energie. Probabil că piețele energetice își vor reveni dar posibilitatea ca prețurile să revină la valorile dinaintea agresiunii asupra Ucrainei este minimă. De asemenea au fost declanșate probleme în sectorul bancar global deoarece sectorul bancar rusesc se confruntă cu probleme, aceasta au un impact și asupra altor piețe financiare internaționale. Mai adaugam și scaderea exportului de armament din cauza războiului din Ucraina și din cauza ineficienței dovedite a acestuia.
Astfel asistăm la schimbări geopolitice. Scăderea puterii economice a Rusiei afecteaza echilibrul geopolitic la nivel global, având implicații asupra relațiilor internaționale și alianțelor geopolitice.
Relația dintre Turcia și Rusia este complexă și se caracterizează printr-un echilibru delicat între cooperare și competiție. Aceasta a evoluat de-a lungul timpului, reflectând schimbările geopolitice și interesele naționale ale fiecărei țări.
Conflictul din Siria a evidențiat divergențele dintre cele două țări. Turcia a susținut opoziția siriană, în timp ce Rusia a sprijinit regimul lui Bashar al-Assad. Aceasta a dus la tensiuni, exemplificate de incidentul din 2015 când Turcia a doborât un avion rusesc. De asemenea, Turcia a dezvoltat relații strânse cu Ucraina, vânzându-i drone militare și susținând inițiativele acesteia și ale Georgiei de a adera la NATO, în ciuda opoziției unor membri ai alianței
Pe de altă parte, există o cooperare semnificativă între cele două țări. Rusia construiește reactoare nucleare pentru Turcia și Ankara a cumpărat sisteme antiaeriene rusești S-400, determinând sancțiuni americane. Turcia a menținut legături economice cu Rusia, chiar și în contextul sancțiunilor impuse de UE și SUA după invazia Rusiei în Ucraina.
Relații testate
Economia Turciei, sub conducerea președintelui Erdogan, a cunoscut o creștere semnificativă, dar și dificultăți, cum ar fi stagnarea economică și inflația crescută. Aceasta a influențat politica externă turcă, inclusiv relațiile cu Moscova.
Recent, relația dintre Putin și Erdogan a fost testată de diverse provocări, inclusiv de rebeliunea armată condusă de Evgheni Prigojin în Rusia și de schimbările politice în Turcia după realegerea lui Erdogan. Acest dinamic complex de interese și provocări continuă să influențeze parteneriatul dintre cele două națiuni.
Amiciția geopolitică Turcia-Rusia rămâne una de rivalitate și cooperare, cu implicații semnificative atât la nivel regional, cât și global.
Relația nucleară dintre Turcia și Rusia este un aspect crucial al cooperării bilaterale dintre cele două țări. Un element central al acestei relații este construcția primei centrale nucleare din Turcia, care este un proiect major realizat cu ajutorul Rusiei.
Centrala nucleară Akkuyu, situată în provincia Mersin din sudul Turciei, este un proiect emblematic în cadrul relațiilor turco-ruse. Construcția acestei centrale este un simbol al cooperării strânse între cele două națiuni. Președintele rus Vladimir Putin a salutat proiectul ca fiind un exemplu convingător al contribuției președintelui turc Erdogan la dezvoltarea economiei turcești.
Proiectul este finanțat și construit de compania de stat rusă Rosatom. Centrala nucleară Akkuyu este planificată să aibă patru reactoare, fiecare cu o capacitate de aproximativ 1200 MW, totalizând aproape 4800 MW. Această capacitate ar aduce o contribuție semnificativă la necesarul energetic al Turciei.
Construcția centralei nucleare nu este doar un proiect energetic, ci și unul cu implicații geopolitice și economice profunde. Prin acest proiect, Turcia își diversifică sursele de energie și își consolidează independența energetică. Pentru Rusia, proiectul reprezintă un mijloc de a-și întări influența în regiune și de a-și extinde exporturile de tehnologie nucleară.
Deși proiectul are avantaje economice și strategice, există și preocupări legate de siguranța și impactul său asupra mediului. Opoziția internă și grupurile de mediu au exprimat îngrijorări cu privire la posibilele riscuri seismice și impactul asupra ecosistemelor locale.
Ambiții nucleare
Această colaborare nucleară dintre Turcia și Rusia trebuie văzută în contextul mai larg al politicilor energetice globale și al schimbărilor în securitatea energetică. Acesta este un exemplu de cum națiunile își extind cooperarea în domeniul energiei nucleare, având în vedere preocupările legate de schimbările climatice și necesitatea de a diversifica sursele de energie.
Relația nucleară dintre Turcia și Rusia este complexă, implicând aspecte economice, politice și de mediu, și joacă un rol semnificativ în relațiile bilaterale dintre cele două țări.
Pe lângă centrala nucleară Akkuyu, Turcia are planuri pentru construcția altor centrale nucleare în Sinop și Tracia. Aceste proiecte sunt parte a eforturilor Turciei de a-și diversifica sursele de energie și de a-și consolida independența energetică.
Turcia planifică construcția unei centrale nucleare în regiunea Sinop, situată în partea de nord a țării. Acest proiect este dezvoltat în parteneriat cu Japonia, iar studiul de fezabilitate pentru această centrală a fost finalizat. Se preconizează instalarea a patru reactoare noi ATMEA1, cu o capacitate totală de aproximativ 4.800 megawați.
De asemenea, există planuri pentru construcția unei centrale nucleare în regiunea Tracia, în partea europeană a Turciei. Detaliile specifice ale acestui proiect sunt încă în faza de negocieri și dezvoltare.
Turcia explorează și posibilitatea construirii de reactoare modulare de mică putere, fiind în contact cu companii din Marea Britanie, SUA și Franța pentru acest scop.
Aceste proiecte ilustrează angajamentul Turciei de a-și extinde capacitatea de generare a energiei nucleare, ca parte a unei strategii mai largi de securitate energetică și diversificare a surselor de energie.
Problema siriană
Relația dintre Turcia și Rusia în contextul Siriei este complexă și plină de tensiuni. Această dinamică este strâns legată de interesele geopolitice conflictuale ale ambelor națiuni în regiune.
Deși există o cooperare semnificativă între cele două țări în alte domenii, în Siria, interesele lor se ciocnesc adesea. Relația dintre Turcia și Rusia este percepută ca fiind pe „muchie de cuțit”, iar această situație este accentuată de implicarea militară a ambelor țări în conflictul sirian.
Turcia a fost implicată în operațiuni militare în nordul Siriei, îndreptate împotriva kurzilor, și a criticat intervenția Rusiei în Siria, care a început în 2015. Incidentul notabil în care Turcia a doborât un avion rusesc care efectua o operațiune militară în Siria a escaladat tensiunile dintre cele două națiuni.
Pe de altă parte, Turcia și-a exprimat nemulțumirea față de acțiunile și ambițiile Rusiei în regiune, inclusiv intervenția militară și influența crescândă în zona Mării Negre și Caucazului. Ankara rămâne preocupată de protejarea propriilor interese în regiune și este îngrijorată de acțiunile Rusiei. Aceasta se reflectă și în sprijinul Turciei pentru ideea prezenței NATO în Marea Neagră, pentru a descuraja agresiunile Rusiei, dar fără dorința de militarizare excesivă a regiunii.
În ciuda acestor tensiuni, Ankara păstrează legături strânse cu Moscova, inclusiv în domeniul cooperării nucleare și a achiziției de echipamente militare rusești. Această relație complexă și volatilă între Turcia și Rusia reflectă o realitate geopolitică în care Ankara trebuie să navigheze cu atenție între interesele concurente și alianțele sale.
Relația Turcia-Rusia în Siria este una de rivalitate strategică și cooperare precaută, influențată de interese geopolitice regionale și globale complexe.
Rusia susține regimul lui Bashar al-Assad, în timp ce Turcia a sprijinit grupările de opoziție și s-a opus guvernului sirian. Aceste poziții opuse au dus la tensiuni semnificative între Ankara și Moscova.
Rusia a lansat operațiuni aeriene pentru a sprijini forțele guvernamentale siriene, ceea ce a complicat eforturile Turciei de a-și asigura interesele în regiune, în special în ceea ce privește gestionarea conflictului cu kurzii și controlul asupra zonelor de frontieră.
În ciuda acestor tensiuni, Turcia și Rusia au avut momente de cooperare. De exemplu, cele două țări au lucrat împreună pentru a crea zone de dezescaladare în Siria, într-o încercare de a reduce violențele și de a facilita ajutorul umanitar.
Turcia a încercat de asemenea să joace un rol de mediator între opoziția siriană și Rusia, chiar dacă aceasta implică navigarea unei relații dificile cu Moscova.
Această dinamică complexă are implicații nu doar pentru Siria, ci și pentru echilibrul de putere în regiunea mai largă, inclusiv în ceea ce privește relațiile Turciei cu alți actori, cum ar fi Statele Unite și NATO.
Caucazul disputat
Relația dintre Turcia și Rusia în Caucaz este marcată de un amestec de cooperare și competiție, reflectând interesele complexe și adesea conflictuale ale celor două țări în regiune. Această dinamică a fost particular evidențiată în urma războiului din Nagorno-Karabakh din 2020.
Turcia și Rusia au interese suprapuse, dar și contradictorii în regiunile Orientului Mijlociu, Caucazului de Sud, Mării Negre, Asiei Centrale și Balcanilor. În aceste arii, cooperarea și competiția sunt frecvente și duc la o rețea complexă de relații. Exemplu concret al acestui echilibru delicat este susținerea Turciei pentru Azerbaidjan în conflictul din Nagorno-Karabakh, unde Ankara a furnizat asistență militară semnificativă, inclusiv drone Bayraktar și suport logistic, ceea ce a avut un rol crucial în victoria Azerbaidjanului.
Pe de altă parte, Rusia, care a avut tradițional o influență dominantă în Caucaz, a fost surprinsă de intervenția Turciei și a trebuit să își reevalueze strategia în regiune. Deși Rusia a desfășurat forțe de menținere a păcii pentru a opri ostilitățile, capacitatea sa de a gestiona zona de conflict și de a deconflictua tensiunile cu Turcia rămân incerte.
Relațiile dintre Putin și Erdogan sunt complexe și caracterizate de un amestec de rivalitate și parteneriat strategic. Deși relațiile de securitate dintre cele două țări sunt clar în conflict în Caucaz, acestea mențin totuși un parteneriat strategic „formal”. Acest parteneriat este influențat de interesele economice, cum ar fi exporturile de gaze naturale ale Rusiei către Turcia, dar și de proiecte majore, precum construcția primei centrale nucleare din Turcia de către Rusia.
O națiune cu două state
Relația dintre Turcia și Azerbaidjan a fost întotdeauna puternică și adesea descrisă cu fraza „o națiune cu două state”. Această legătură este bazată pe legături istorice, culturale și economice comune, precum și pe cooperare politică și sprijin reciproc.
Din punct de vedere istoric, Turcia are legături de lungă durată cu Azerbaidjanul, începând cu 4 iunie 1918, care au dus la deschiderea Ambasadei Turciei la Baku și a Ambasadei Azerbaidjanului la Ankara. În 2014, președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, a semnat un decret ce a consolidat relațiile dintre aceste două țări, întâlnindu-se cu conducerea de top a Turciei pentru a extinde cooperarea și a pune bazele relațiilor viitoare.
Anul 2022 a marcat un an semnificativ în relațiile diplomatice dintre Azerbaidjan și Turcia, continuând să dezvolte legături strânse de la căderea Uniunii Sovietice. Relațiile dintre Turcia și Azerbaidjan sunt descrise ca fiind de parteneri și prieteni apropiați. Există legături strânse între ambasadele lor în capitale.
Pe lângă legăturile diplomatice, Turcia și Azerbaidjan au relații economice și comerciale solide. În 2022, relațiile comerciale dintre Azerbaidjan și Turcia au înregistrat o creștere în dezvoltare, iar cooperarea lor în cadrul Summitului Trilateral între Turcia, Azerbaidjan și Turkmenistan a fost unul dintre pașii pentru consolidarea relațiilor economice ale celor două țări.
Un aspect important al cooperării dintre Azerbaidjan și Turcia este în domeniul transporturilor și energiei. Azerbaidjanul este un participant activ în coridoarele de transport Est-Vest și Nord-Sud și, în contextul războiului dintre Rusia și Ucraina, cooperarea Azerbaidjan-Turkmenistan-Turcia este esențială pentru dezvoltarea continuă a coridoarelor de transport. De exemplu, cooperarea în formatul rutei internaționale de tranzit Lapis-Lazuli consolidează și mai mult cooperarea între Georgia, Turkmenistan, Azerbaidjan și Afganistan, conectând aceste țări prin coridorul de transport Lapis Lazuli.
În concluzie, relațiile dintre Turcia și Azerbaidjan sunt profund ancorate în istorie, cultură și economie, cu un accent deosebit pe cooperarea în domeniile transporturilor și energiei, care este esențială pentru integrarea economică regională și accesul la piața unică a UE.
Asia Centrală, câmp de bătălie geopolitic
Relația dintre Turcia și Rusia în Asia Centrală este una complexă și se bazează pe un amestec de cooperare și competiție. Turcia își extinde influența economică și diplomatică în Asia Centrală, o zonă ce reprezintă o răscruce de interese geopolitice. Pe de o parte, Turcia se prezintă ca un exemplu de succes al unui sistem politic secular cu elemente de democrație de tip occidental care a reușit să implementeze reforme de piață într-o societate dominată de adepții Islamului. Cu toate acestea, prezența sa în regiune este limitată de un potențial de investiții redus. Relațiile economice dintre Turcia și țările Asiei Centrale nu sunt la nivelul influenței economice ale actorilor mai puternici, cum ar fi China, SUA, UE sau chiar Rusia. De exemplu, volumul total al comerțului turc cu țările din Asia Centrală în 2010 a fost de aproximativ 6,5 miliarde de dolari, în timp ce investițiile turcești au atins 4,7 miliarde de dolari.
Pe de altă parte, Rusia, care are un rol istoric ca hegemon regional, încearcă să restrângă influența Turciei în Asia Centrală. Totuși, în ultimii ani, Turcia și Rusia au dezvoltat legături economice și politice mai puternice, în parte datorită relațiilor adesea tensionate ale Turciei cu țările occidentale. De exemplu, Turcia a oferit Ucrainei drone și alte arme, dar nu a impus sancțiuni Rusiei. Turcia și Rusia au coordonat îndeaproape în războiul din Siria, deși au susținut părți opuse. În același timp, Turcia este unul dintre principalii furnizori de energie ai Rusiei și compania de energie atomică de stat a Rusiei, Rosatom, construiește prima centrală nucleară a Turciei.
În Asia Centrală, Turcia și Rusia sunt percepute pozitiv datorită pozițiilor lor destul de neutre și destul de reținute – în contrast cu abordarea „mentorului” a Occidentului – în ceea ce privește dezvoltările politice interne din regiune. Bazându-se pe respingerea activă a islamismului radical, atât Rusia, cât și Turcia sunt interesate de menținerea naturii seculare a sistemelor politice din statele Asiei Centrale, ceea ce ar putea contribui la eliminarea instabilității potențiale din Afganistanul vecin. Rusia este una dintre puținele puteri mondiale care continuă să promoveze securitatea regiunii Asiei Centrale, asigurând siguranța Kazahstanului, Kârgâzstanului și Tadjikistanului sub Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO) și alte structuri, inclusiv SCO.
În contextul acestor dinamici, Turcia se pregătește pentru un rol decisiv în marele joc al Asiei Centrale, devenind un centru potențial al conflictului mondial și poziționându-se ca un „conector” cheie între Asia, Europa și Orientul Mijlociu.
Pe de altă parte, Rusia își menține influența în regiune prin legături economice și politice solide cu țările Asiei Centrale. Investițiile rusești semnificative în Uzbekistan și alte țări din regiune demonstrează acest lucru. Cu toate acestea, Turcia își intensifică eforturile de a-și consolida pozițiile economice în Asia Centrală, încercând să echilibreze influența Chinei și a Rusiei.
În acest context, regiunea Asia Centrală devine un teren de concurență serioasă între diferite centre mondiale de putere, inclusiv Turcia, care încearcă să-și întărească influența economică și culturală. Această dinamică complicată poate duce la noi tensiuni și conflicte în regiune, mai ales în zonele de frontieră și în contextul resurselor energetice bogate.
Relația dintre Turcia și Rusia în Asia Centrală este una de competiție și cooperare, cu Turcia încercând să-și sporească influența într-o regiune tradițional dominată de Rusia, în timp ce Rusia își menține pozițiile de lider în ceea ce privește investițiile și cooperarea economică.
Turcia și Orientul Mijlociu
Relația dintre Turcia și Israel, în contextul evenimentelor recente din Gaza, este una complexă și se află sub influența unor dinamici regionale importante. Turcia, sub conducerea președintelui Recep Tayyip Erdogan, a fost vocală în condamnarea atacurilor Israelului asupra Gazei și a cerut încetarea imediată a focului. De asemenea, Turcia a susținut demersurile legale pentru ca Israel să fie judecat pentru genocid. Cu toate acestea, Ankara a menținut legăturile comerciale cu Israel, fapt care a stârnit critici atât în interiorul țării, cât și în Iran.
Pe de altă parte, în contextul războiului din Gaza, Turcia și Iranul au căzut de acord asupra necesității menținerii stabilității regionale. Liderii celor două țări, Erdogan și Raisi, într-o întâlnire la Ankara, au discutat despre punerea capăt atacurilor „inhumane” ale Israelului asupra Gazei și necesitatea unei păci corecte și durabile în regiune. Această cooperare sugerează o abordare comună împotriva acțiunilor Israelului, deși ambele țări au propriile lor probleme complexe în relațiile bilaterale.
Situația din Gaza în sine este una gravă. Obiectivele de război ale premierului israelian Benjamin Netanyahu și liderului Hamas din Gaza, Yahya Sinwar, par de neatins în 2024. Conflictul a dus la devastări semnificative în teritoriul palestinian și la o ocupație israeliană pe termen lung. Luptele intense continuă în enclava Gaza, cu un număr mare de victime și distrugeri considerabile. Netanyahu și-a exprimat intenția de a elimina Hamas, în timp ce Sinwar speră să schimbe ostaticii rămași de la atacurile Hamas pentru mii de prizonieri palestinieni și să pună capăt blocadei israeliene-egiptene a Gazei.
În acest context regional și internațional tensionat, Turcia își manifestă poziția fermă împotriva acțiunilor Israelului și caută să joace un rol activ în stabilizarea situației din Orientul Mijlociu.
În 2024, relațiile dintre Turcia și Egipt au cunoscut o evoluție pozitivă, marcând o îmbunătățire semnificativă comparativ cu perioadele anterioare de tensiune. Această schimbare este evidențiată de mai multe evenimente și declarații.
Consiliul Uniunii Europene, prin vocea președintelui său, Charles Michel, a salutat dialogul dintre Turcia și Egipt, subliniind importanța stabilității și securității în estul Mediteranei. În cadrul unei convorbiri telefonice cu președintele Egiptului, Abdulfettah al-Sisi, Michel a discutat despre relațiile bilaterale și problemele regionale, apreciind eforturile Egiptului în procesul de pace din Orientul Mijlociu și încetarea focului dintre Israel și Hamas.
Ministrul de Externe al Egiptului a anunțat demararea unui proces de consultări pentru îmbunătățirea relațiilor cu Turcia, exprimând o voință politică puternică de normalizare a acestor relații. Aceste consultări vor stabili temele de negociere și vor prezenta viziuni clare privind atitudinea fiecărei țări, având ca scop îndreptarea rapidă a relațiilor bilaterale.
În plus, relațiile diplomatice dintre Turcia și Egipt au evoluat la nivel de ambasadă, un pas semnificativ în direcția renormalizării relațiilor. Turcia a numit un ambasador la Cairo, iar Egiptul a numit un ambasador la Ankara, reflectând dorința reciprocă de îmbunătățire a relațiilor bilaterale în interesul popoarelor turc și egiptean.
Aceste evoluții indică o schimbare pozitivă în dinamica relațiilor dintre Turcia și Egipt, subliniind dorința ambelor națiuni de a colabora în vederea asigurării stabilității regionale și a abordării problemelor comune în Orientul Mijlociu și în estul Mediteranei.
Axa Ankara-Beijing
Relațiile dintre Turcia și China în 2024 sunt marcate de o serie de tensiuni și provocări, având la bază mai multe chestiuni sensibile. Legăturile economice dintre Turcia și China în 2024 prezintă o serie de aspecte interesante, reflectând ambițiile economice ale ambelor națiuni.
Economia Chinei se așteaptă să aibă o creștere puternică în 2024, cu un elan mai mare decât în anul precedent. Aceasta se datorează în parte politicii active de stimulare a creșterii economice și de gestionare a riscurilor din piața imobiliară și datoria guvernamentală locală. De asemenea, China intenționează să își extindă și să consolideze infrastructura financiară internațională și piața datoriei naționale.
Pe de altă parte, economia Turciei este prognozată de Banca Mondială să crească cu 3,2% în 2023 și cu 4% în 2024. Această creștere este susținută de investiții și reconstrucții în urma cutremurelor devastatoare, care au provocat pagube semnificative. Se estimează că reconstrucțiile vor avea un impact pozitiv asupra creșterii economice în perioada 2024-2025.
Relațiile economice bilaterale dintre Turcia și China sunt încadrate în contextul mai larg al ambițiilor economice globale ale Chinei și al rolului Turciei ca partener strategic în Inițiativa „Belt and Road” a Chinei.
Una dintre principalele surse de tensiune este situația Uigurilor, o minoritate musulmană turcică din regiunea Xinjiang a Chinei. Turcia, având legături culturale și etnice cu Uigurii, a fost critică față de tratamentul pe care China îl aplică acestei minorități. Această problemă a creat tensiuni politice între cele două țări de mai multe ori. De exemplu, Turcia a reacționat dur la represiunile din Urumqi din 2009, descriind evenimentele ca fiind genocid, ceea ce a determinat China să rupă relațiile cu Turcia.
Cu toate acestea, relațiile dintre Turcia și China au cunoscut și perioade de îmbunătățire, în special între anii 2010-2018, care pot fi considerați ca fiind „anii de aur” ai relației lor. În această perioadă, cele două țări au schimbat vizite diplomatice la nivel înalt și au semnat acorduri economice, culturale și educaționale. De asemenea, Turcia este un partener strategic al Chinei în implementarea Inițiativei „Belt and Road” (BRI).
Cu toate acestea, relațiile dintre cele două țări au cunoscut din nou tensiuni în 2019, în urma rapoartelor privind moartea unui poet Uigur faimos într-un lagăr de detenție chinez. După acest incident, relațiile dintre Turcia și China s-au recuperat rapid.
Pe lângă aceste probleme, China a început recent să pună în discuție chestiunea kurzilor și să acuze Turcia de abuzuri ale drepturilor omului în aceste regiuni, ceea ce indică o schimbare în abordarea Chinei. Acest lucru este văzut ca un mesaj clar către Turcia că China va riposta dacă Ankara continuă să se amestece în chestiunea Uigurilor.
Relațiile dintre Turcia și China în 2024 sunt complexe și volatile, marcate de preocupări comune, dar și de provocări semnificative, în special în legătură cu drepturile minorităților etnice și politica regională.
