Războiul aerian în Ucraina

Războiul aerian în Ucraina

Evenimentele din ultimele zile, când ucrainenii au doborât 14 avioane rusești în două săptămâni (practic unul pe zi) m-au făcut să realizez o analiză sumară asupra războiului aerian din Ucraina. Am să încerc să o fac pe înțelesul tuturor, cu cât mai puține detalii tehnice și cât mai multe explicații. Desigur, nu am cum să acopăr integral toate aspectele acestui gen de război, ci doar cele pe care le consider esențiale pentru înțelegerea cât mai bună de către cititori.

Doctrina militară, atât a NATO, cât și a URSS/Rusiei, preconizează câștigarea supremației aeriene ca și o premisă fundamentală a victoriei în război. De aici înțelegem motivul investițiilor enorme din ultimele decenii în avioane performante, până la generația a V-a, dar și în sisteme de apărare antiaeriană din ce în ce mai capabile, cu rază de acțiune tot mai extinsă, o apărare antiaeriană multistratificată, pe mai multe paliere.

Superioritatea aeriană în conflictele post Război Rece

Despre importanța supremației aeriene în conflictele moderne e suficient să dăm câteva exemple.

În Războiul din Golf (1991), în prima fază, elicopterele americane zburând la joasă înălțime au distrus sistemele radar și de apărare antiaeriană ale irakienilor creând un culoar de zbor pentru aviația care a atacat obiectivele militare din interior, începând cu restul sistemelor antiaeriene și continuând cu obiectivele militare într-o campanie aeriană de o lună înainte de a începe ofensiva terestră la 24 februarie 1991 care a durat cam 100 de ore (patru zile) până la cedarea armatei irakiene. Aviația irakiană (circa 100 de avioane de fabricație sovietică) a evitat o luptă disproporționată și a fost distrusă la sol sau a fugit în Iran. După campania aeriană de o lună, în care toate obiectivele militare irakiene au fost distruse și supremația aerului a fost incontestabil de partea aliaților, campania terestră a durat extrem de puțin. Practic, stăpânind cerul, aliații nu au avut de întâmpinat o rezistență serioasă de durată.

În intervenția NATO împotriva Serbiei din 1999, o campanie strict aeriană timp de trei luni, la fel, supremația aeriană a NATO a fost incontestabilă, prea puține avioane sârbești au încercat ceva, două fiind doborâte în lupte aeriene. Cu toate acestea, în ciuda acestei superiorități aeriene totale, la 27 martie 1999 apărarea antiaeriană sârbă reușește să doboare un F-117A (avion invizibil radar, înlocuit ulterior de mult mai performantul B-2 Spirit) cu o rachetă S-125 Neva/Pechora de fabricație sovietică. În consecință, NATO a continuat bombardamentele de la altitudine superioară, peste 3000 de metri, iar acuratețea loviturilor a avut de suferit. De aici putem vedea cum un adversar cu aviația militară scoasă din funcțiune poate să provoace pierderi împotriva unei puteri cu supremație aeriană totală doar cu sistemele de apărare antiaeriană, la fel cum vom vedea în cazul Georgiei contra Rusiei. În Irak (2003) și Afghanistan (2001), tot așa, supremația aeriană a SUA a fost totală și de necontestat, eșecurile ulterioare din timpul ocupației fiind cauzate de gherilă.

De partea cealaltă, ar trebui să începem cu URSS în Afghanistan (1979-1988), unde avea superioritate aeriană totală. Dar această superioritate aeriană a început să fie contestată la palierul inferior de când mujahedinii au primit rachete FIM-92 Stinger și au început să doboare elicopterele rusești. Au doborât și câteva avioane, dar numai la decolare sau la altitudine mică.

În conflictele din Georgia pentru Osetia de Sud (1992) și Abhazia (1993), rușii au pierdut cel puțin un avion în fața unui adversar care nu avea deloc aviație, dar mai mult, în 2008, tot în Georgia, au pierdut patru avioane în cinci zile de război, tot împotriva aceluiași adversar fără putere militară aeriană. Această enumerare arată nu numai importanța sistemelor defensive antiaeriene, ci și faptul că rușii au o problemă cu aviația de mai demult, iar această problemă, dacă nu e rezolvată, tinde să se acutizeze.

Începutul războiului

Fără îndoială, unul din obiectivele principale ale Rusiei la declanșarea invaziei în 24 februarie 2022 a fost câștigarea supremației aeriene încă de la începutul războiului. Nu numai că așa zice doctrina, ci și din motivul practic evident că dobândirea acestei supremații aeriene ar fi facilitat mișcarea fără probleme a trupelor ruse pe teritoriul Ucrainei și ar fi descurajat din start orice fel de tentativă de rezistență, la fel cum s-a întâmplat în Irak în 1991. Dominația totală a cerului de către aviația rusă ar fi fost un factor determinant în ecuația evoluției conflictului în această fază. Iar prin dobândirea acesteia, rușii puteau fi aproape siguri că nu va mai exista altă fază, ci doar cedarea apărării ucrainene în fața inevitabilului. În mod sigur planurile rușilor s-au bazat pe o idee preconcepută (foarte dăunătoare în planificările militare) conform căreia vor fi așteptați în Ucraina cu flori, o parte din armata ucraineană li se va alătura sau va rămâne neutră, iar restul va ceda în scurtă vreme în fața puterii militare ruse, iar supremația aeriană totală va fi o dovadă incontestabilă a acestei puteri.

Astfel că primele obiective vizate de atacul rus din 24 februarie 2022 au fost bazele aeriene, sistemele radar și cele de apărare antiaeriană. Dar ucrainenii, prevăzând acest atac, și-au disimulat și mutat avioanele și sistemele de apărare antiaeriană, astfel că atacul inițial rusesc cu rachete și aviație a căzut în mare parte în gol. Apărarea antiaeriană și aviația a supraviețuit șocului și a ripostat provocând pierderi neașteptate rușilor, fapt care a schimbat paradigma inițială și a dus situația aeriană într-o fază neașteptată pentru agresor. Aviația ucraineană s-a ridicat și a luptat în dueluri aeriene (dog-fight), într-unul din acestea a căzut la datorie și pilotul ucrainean de origine română Ștefan Ciobanu la 28 februarie 2022.

Pierderile rușilor în aviație în fața avioanelor de luptă ucrainene și apărării antiaeriene, chiar în această primă fază a războiului, i-a făcut să abordeze situația în mod diferit, evitând expunerea avioanelor de luptă de multe milioane de dolari în spațiul aerian contestat al Ucrainei. Mă refer la regiunile extinse în care ucrainenii luptau și se apărau, cum ar fi direcțiile de atac spre Kiev, Cernigov, Summy, Harkov. Iar asta a avut repercusiuni majore în evoluția conflictului, fără supremație aeriană totală, rușii au început să înregistreze pierderi importante la trupele terestre lăsate fără acoperire din aer. Acolo, la plafonul inferior, dronele turcești Bayraktar TB-2 au făcut dezastru în coloanele de blindate rusești.

Dar bătălia pentru Kiev a fost pierdută de către ruși la aeroportul Hustomel, lângă capitală, când au eșuat în tentativa lor de a-l ocupa în prima zi de război pentru a asigura un pod aerian care să aducă trupe suplimentare care să ocupe Kievul rapid. Dintre elicopterele rusești care au desantat trupe speciale pe aeroport, cel puțin două au fost doborâte în aer de apărarea antiaeriană. Acum putem face doar prezumții, dar este discutabil dacă reușita rușilor la Hustomel ar fi asigurat căderea rapidă a Kievului, ne amintim de rezistența eroică a Mariupolului timp de 82 de zile în care a fost total încercuit și izolat de către trupele rusești. Kievul, mult mai mare și atacat fără a fi încercuit, ar fi putut rezista mult și bine în lupte de stradă, am văzut cazurile Sieverodonetsk, Bakhmut și mai recent Avdiivka. Singura posibilitate în care Kievul ar fi putut să cadă rapid (dar nu este sigur) ar fi fost eliminarea din primele zile a lui Zelenski, și chiar s-a încercat. Ca să fac o paralelă, invazia sovietică din Afghanistan a început cu eliminarea fizică (asasinarea) liderului afghan Hafizullah Amin de către un comando Spetnaz la 27 decembrie 1979.

Revenind, la invazia rusă din 24 februarie 2022 armata ucraineană dispunea de 120 avioane de luptă dintre care doar 40 erau deplin operaționale și de 33 de batalioane de rachete cu rază scurtă și medie, dintre care doar 18 erau pe deplin încadrate și operaționale, după cum spunea generalul Valery Zaluzhny, fostul comandant șef al armatei ucrainene. Și totuși, au produs suficiente pierderi aviației rusești în prima fază a războiului ca să o facă să renunțe la atacul agresiv cu avioane de luptă și să lase problema superiorității aeriene în suspensie.

Adică o zonă a nimănui, în sensul că niciuna dintre părți nu are superioritate aeriană deplină sau totală, această superioritate aeriană este disputată pe anumite regiuni, mai ales pe liniile de front (practic o bandă de câțiva zeci de kilometri de ambele părți ale frontului), este difuză și foarte repede schimbătoare.

Continuarea războiului

Dacă în planul superior al aviației cu aripă fixă situația este cea descrisă, rușii au încercat să suplinească bombardamentul strategic cu lansările de rachete de croazieră. Nu vedem atacuri masive în adâncimea teritoriului ucrainean cu roiuri de avioane de bombardament însoțite de avioane de vânătoare ca și protecție, cum am văzut în Războiul din Golf, de exemplu, tocmai din cauza lipsei superiorității aeriene totale. În lipsa acesteia riscurile de a pierde numeroase avioane prețioase (valorând multe milioane de dolari fiecare) este prea mare în comparație cu avantajele aduse de un astfel de bombardament aviatic. Așa că rușii au schimbat strategia trecând la rachete de croazieră și, puțin mai târziu, la drone kamikaze, mai cu seamă cele iraniene de tipul Shahed-3 pe care regimul ayatollahilor (și el supus sancțiunilor și oprobiului internațional de către comunitatea vestică) s-a grăbit să le pună la dispoziția regimului partener putinist în număr mare, dar cu niște costuri destul de mari, după cum arată unele informații. Se pare că iranienii îi ajută pe camarazii ruși, dar și îi exploatează pe cât pot, știind că aceștia din urmă nu prea au alte surse de unde să poată procura tipul acesta de armament.

Astfel, confruntările haotice din februarie-martie 2023, după ce situația pe teren s-a mai stabilizat, au lăsat locul unui nou tip de război aerian, bazat mai mult pe angajamente de la distanță, din afara razei de acțiune a sistemelor antiaeriene. Iar aceste angajamente au fost de partea rusă, care menținea inițiativa pe câmpul de luptă (până în septembrie 2022, la declanșarea contraofensivelor de la Kherson și Harkov), chiar dacă a fost nevoită să renunțe la ofensivele din nord (către Kiev, Cernigov, Summy și Harkov), continuând bombardamentele de la distanță cu rachete de croazieră de tip Iskander (chiar și rachetele hipersonice Kinjal), plus dronele Shahed-3, la care se vor adăuga ulterior bombele ghidate (glide bombs).

Dar și atacurile cu rachete de croazieră de tip Iskander au fost limitate, mult mai puține ca număr chiar și în faza inițială a războiului, ca să comparăm cu numărul de rachete lansate, spre exemplu de coaliția aliată la debutul Războiului din Golf. Asta denotă că stocul rușilor de astfel de rachete este limitat, de aceea au încercat să suplinească cu dronele iraniene Shahed-3. Problema principală cu dronele kamikaze Shahed-3 este că acestea au o încărcătură explozivă foarte mult redusă față de o rachetă de croazieră (cam a douăzecea parte). Revenind la Kinjal, racheta hipersonică rusească despre care Putin spune că nu poate fi interceptată, au fost lansate împotriva Ucrainei până acum mai puțin de 20 de astfel de rachete. La 4 mai 2023 ucrainenii susțin că au doborât o rachetă Kh-47M2 Kinjal deasupra Kievului folosind un sistem MIM-104 Patriot. Rușii contestă, chiar dacă fragmente au fost prezentate către media, dar important este faptul că rușii au foarte puține astfel de rachete în inventar, sau nu riscă să le lanseze pentru a nu fi interceptate și astfel ar putea fi distrus mitul invulnerabilității acestora.

O altă chestiune ține de eficacitatea acestor tipuri de bombardamente. Vedem cum rușii lovesc cartiere de locuințe, blocuri, zone rezidențiale, toate ținte civile și prea puține ținte militare, pe când logic ar fi să atace preponderent tocmai aceste ținte militare, mă refer aici la țintele lovite mult în adâncime. Fiindcă pe linia frontului rușii folosesc tactica bombardamentului masiv de artilerie, de nivelare și distrugere totală a orașelor ce vor să le cucerească, așa a fost la Siverodonetsk, Popasna, Bakhmut și mai recent Marinka și Avdiivka. Ca și la Groznâi, în Cecenia, în 1996 și 2000.

Mulți spun că scopul lovirii civililor este producerea de victime pentru a înmuia dorința de rezistență a ucrainenilor, care să se revolte împotriva conducerii și să ceară pacea, o pace în interesul Rusiei, desigur.

Și da, și nu. Rușii lovesc ținte civile poate cu acest scop, dar numărul loviturilor și distrugerilor este minor față de ceea ce a însemnat un bombardament aerian masiv asupra unui oraș în timpul celui de-al doilea război mondial, spre exemplu. Poate suna cinic, fiindcă vorbim de morți și răniți civili, femei și copii, necombatanți, dar facem o analiză la rece aici. Bombardamentele cu rachete și drone asupra Kievului, Odessei sau altor orașe ucrainene sunt mai nimic față de bombardamentele aviației americane asupra Bucureștiului la 4 aprilie 1944, să nu mai vorbim de cele germane asupra Londrei în 1940 sau cele aliate asupra orașelor germane în 1944 sau asupra celor japoneze în 1944-1945. Loviturile rusești provoacă zeci de victime în fiecare zi de bombardament, pe când cele din ww2 provocau mii de victime la fiecare atac. Atunci de ce rușii atacă civilii, având în vedere că nu au cum să provoace atâtea victime ca și bombardamentele din ww2?

Mai mult, bombardamentele asupra civililor în ww2 au făcut ca aceștia să se revolte și să ceară guvernelor lor să ceară pacea? Bombardamentele germane asupra Londrei și orașelor engleze în 1940 i-au făcut pe britanici să cedeze? Sau bombardamentele aliaților asupra orașelor germane și japoneze i-a făcut pe aceștia să cedeze? Nu, dimpotrivă, le-a întărit dorința de luptă și de răzbunare. Efectul a fost exact invers față de cel dorit. Germanii i-au bombardat pe britanici în 1940, nu au cedat, ci dimpotrivă, la fel în cazul aliaților. Bombardamentele asupra Dresdei, un masacru, nu i-a făcut pe germani să capituleze, nici cele ale americanilor asupra Tokioului sau orașelor japoneze. În cazul japonezilor a fost nevoie de bombele atomice de la Hiroshima (6 august 1945) și Nagasaki (9 august 1945) pentru ca aceasta să capituleze la 15 august 1945.

Având în minte aceste exemple, chiar dacă acum trăim într-o altă epocă față de cea din ww2, chiar cred rușii că cu câteva rachete care omoară zeci de civili zilnic pot obține ceea ce nu s-a obținut cu zeci de mii de victime în ww2? Chiar ei, rușii, care nu se revoltă când au pierdut până acum în războiul din Ucraina peste 200000 (după alte estimări 300000) de morți, răniți și dispăruți?

Mi se pare absurd, dar în cazul rușilor nimic nu pare așa cum este. Cred că realitatea este puțin diferită, rușii lovesc ținte civile fiindcă nu au cum să lovească ținte militare, altfel s-ar concentra pe acestea, nu pe cartiere rezidențiale și blocuri de locuințe. Nu au informații asupra locațiilor țintelor militare, ucrainenii și-au disimulat aceste posibile ținte, le-au mutat și camuflat și reușesc să păstreze secretul militar. Lovesc din frustrare sau pentru a lovi ceva, plus pentru a atinge și ideea că distrugând obiective civile și ucigând civili nevinovați, poate tot îi vor face pe ucraineni să cedeze la un moment dat.

În schimb, vedem cum ucrainenii țintesc și lovesc cu succes doar ținte militare rusești în teritoriul ocupat, faptul că foarte rar lovesc ținte civile poate fi din cauza unor erori sau greșeli. De ce? Fiindcă au informații asupra obiectivelor militare rusești și știu unde și când să le lovească, pe când rușii nu au acest gen de informații și lovesc ținte civile ca să facă ceva. De unde au ucrainenii aceste informații? Dintr-un cumul de surse. Sunt informațiile de la aliați, de genul sateliților sau radarelor, dar și rușii au proprii sateliți sau radare. Din intercepțiile comunicațiilor rusești, inclusiv ale convorbirilor pe telefon ale soldaților ruși cu rudele lor de acasă (s-a făcut un documentar cutremurător pe această temă, numit Interception, merită văzut pentru a ne da seama de concepția rușilor de rând asupra acestui război).

Dar cel mai important aport îl au partizanii ucraineni din teritoriul ocupat. Am văzut în 2022 multe informații despre colaboraționiștii ucraineni din teritoriul ocupat executați de către partizani, dar de la un moment dat aceste informații au încetat. Au fost prinși toți partizanii sau au renunțat? Mișcarea de partizani a fost esențială în toate războaiele de până acum, fie că vorbim de cei din Franța ocupată sau din URSS în ww2. Și partizanii anticomuniști români dintre 1945-1962 au fost o permanentă problemă pentru regimul comunist, deci partizanii ucraineni din teritoriul ocupat de ruși sunt un atu important în desfășurarea războiului. În mod sigur, partizanii ucraineni au primit directive de la Kiev să nu se mai expună eliminând colaboraționiști, ci să se concentreze pe ceea ce ajută mai mult Kievul în această fază, respectiv furnizarea de informații. Fiindcă informația este cea care câștigă războiul, iar când armata ucraineană va trece la ofensivă, abia atunci partizanii vor trece la acțiuni de sabotaj în spatele frontului pentru a destabiliza situația forțelor de ocupație. Iar informațiile necesare acum sunt pozițiile și coordonatele centrelor de comandă, ale depozitelor de muniții, centrele logistice etc. Și vedem cum acestea sunt lovite precis de către ucraineni cu drone și rachete, mare parte dintre ele furnizate de către aliații occidentali, iar toate acestea nu ar fi fost posibile fără informațiile furnizate de către partizani, ca dovadă fiind faptul că rușii nu reușesc decât foarte rar să lovească ținte militare ucrainene în adâncime.

Mai este un aspect pe care nu am cum să nu îl amintesc aici. Este vorba de neprofesionalismul rușilor, dus de multe ori până la prostie. Doar două exemple: în 2022 un jurnalist rus face un interviu cu câțiva comandanți Wagner într-un oraș ocupat din Donbass, chiar la sediul acestora. În final, se pozează cu aceștia în fața clădirii ce le servea drept sediu. Postează interviul și fotografia pe rețelele de socializare rusești, dar în acea fotografie apare numele străzii în spate pe un gard. Mai mult, nu și-a scos geolocalizarea telefonului când a postat fotografia. La foarte puțină vreme o rachetă ucraineană spulberă clădirea sediu.

Al doilea exemplu, la 27 februarie 2022 rușii ocupă Kherson, inclusiv aeroportul Chornobaivka aflat la câțiva kilometri la vest de oraș. Rușii presează spre Odessa, angajându-se în bătălia pentru Nikolaev. Ucrainenii lovesc aeroportul Chornobaivka cu drone turcești Bayraktar TB-2 prima oară la 27 februarie 2022, cu pierderi importante pentru ruși. Totuși, aceștia continuă să îl folosească ca și bază de elicoptere și depozit de muniții. Aeroportul a fost lovit de către ucraineni de peste douăzeci de ori în intervalul 27 februarie – 5 noiembrie 2022, când a fost ocupat de către ucraineni împreună cu orașul Kherson în urma contraofensivei de toamnă. De fiecare dată rușii au înregistrat importante pierderi în elicoptere, personal și muniții. Aici au murit și doi generali ruși. Totuși, după fiecare lovitură ucraineană, rușii au continuat să folosească aeroportul ca și bază, chiar dacă a fost lovit și distrus de peste douăzeci de ori, ceea ce este mai mult decât incompetență. Este prostie.

Adaptare și contraadaptare

În acest conflict, ucrainenii au fost primii care s-au adaptat și au improvizat, fapt care le-a asigurat un avantaj important în fața unui adversar net superior numeric și material. Au rezistat în prima fază, cea critică, a războiului, nu au cedat superioritatea aeriană, apoi au improvizat cu succes.

Dar problema cu improvizarea este că ea este de scurtă durată. În orice conflict sau război, de fiecare dată când cineva vine cu o improvizație, cu ceva nou, dacă nu câștigă un avantaj major cu această improvizație, un avantaj major care să îl facă să câștige războiul în scurt timp, adversarul vine rapid cu o contra-improvizație, în sensul că vine cu ceva care să anuleze avantajul câștigat inițial de către acesta. Și procesul se reia de la început.

Ca exemple din istorie, a apărut lancea, i s-a răspuns cu scutul, tunului i s-a răspuns cu blindajul, și multe altele. Prima dată tancurile au fost folosite în Bătălia de pe Somme în 15 septembrie 1916, deși au fost o surpriză pentru germani, aceștia s-au adaptat folosind artileria cu foc direct împotriva acestora, astfel că tancurile nu au câștigat războiul atunci, războiul s-a încheiat după mai bine de doi ani, la 11 noiembrie 1918. Un lucru este cert, războiul este un catalizator pentru descoperirile științifice, care primesc subvenții imense doar pentru a găsi aplicabilitatea lor în război. Așa a fost cu aviația, radarul, sonarul și multe altele. Dar, de fiecare dată când cineva descoperă ceva și aplică în război, fiindcă primele aplicații sunt în plan militar, inclusiv internetul, adversarul va căuta și va găsi ceva care să contracareze acest avantaj inițial înainte de a fi învins de acesta.

Ucrainenii au răspuns atacului rușilor cu dronele Bayraktar TB-2 care au provocat dezastru în prima fază a războiului. La 24 februarie 2022 ucrainenii aveau 18 astfel de drone cu care au distrus coloanele de blindate ce se îndreptau spre Kiev sau spre alte orașe din nord. Au primit și altele ulterior, dar rușii s-au adaptat și au contracarat cu mijloace de război electronic (Electronic Warfare sau EW). Ucrainenii s-au adaptat și au trecut apoi la lovirea rușilor cu drone qudrocoptere, de multe ori drone din comerț cărora li se atașa o grenadă sau un proiectil pe care îl lansau asupra adversarului. Au produs prăpăd în rândul rușilor și continuă să o facă și în prezent. Dar rușii au răspuns cu o îmbunătățire a mijloacelor de EW și intrând și ei cu dronele Lancet, de observație și lovire.

În timpul ofensivei ucrainene din 2023 rușii au folosit intensiv elicopterele Ka-52 pentru a ataca coloanele ucrainene ce înaintau spre punctele alese pentru străpungere. Ucrainenii nu aveau suficiente sisteme antiaeriene, precum nu aveau suficiente echipamente de deminare și altele necesare străpungerii unei linii defensive puternice la și linia Surovikin.Ei se bazau pentru protecția antiaeriană pe lansatoarele portabile de tipul MANPADS, dar acestea au o rază de acțiune de circa 2 km. Rușii își lansau rachetele din elicoptere de la peste 3 km, acuratețea loviturilor având de suferit, dar cu toate acestea au produs pierderi importante efortului ofensiv ucrainean. Ucrainenii au reușit să se adapteze abia după ce au primit sistemele franco-britanice Storm Shadow cu care au lovit direct baza aeriană rusă de la Berdiansk, locul de decolare al elicopterelor Ka-52 provocând distrugerea mai multor aparate. Atacurile cu Ka-52 au scăzut simțitor, dar a fost prea târziu pentru a influența în timp util efortul ofensiv ucrainean înainte de venirea toamnei.

La fel și în alte tactici, ucrainenii improvizează și se adaptează, dar rușii, în scurt timp se adaptează și ei la tacticile ucrainenilor venind cu contramăsuri. Astfel că avantajul adaptabilității este doar de scurtă durată, în toate domeniile.

Revenind la războiului aerian, ucrainenii au primit de la occidentali sisteme antiaeriene performante care i-au ajutat să își protejeze mai bine spațiul aerian, inclusiv orașele lovite de rachetele și dronele rusești, sisteme occidentale cum ar fi MIM-23 Hawks, NASAMS, IRIS-T, Eurosam SAMP/T sau Patriot PAC-3. Dar problema ucrainenilor este de altă natură. Pe lângă faptul că aceste sisteme sunt prea puține față de mărimea teritoriului ucrainean, chiar adăugând și propriile lor sisteme antiaeriene de moștenire sovietică, nu au cum să suplinească o problemă majoră. Respectiv, ce să aperi în primul rând, orașele sau frontul? Fiindcă aceste sisteme antiaeriene, având în vedere apetența rușilor de a lovi orașele și țintele civile, vor trebui împărțite pentru protejarea orașelor și pentru protejarea frontului, acolo unde militarii ucraineni se bat pentru apărarea țării. Așa că sunt prea puține pentru a apăra tot. Cum spunea Frederick cel Mare al Prusiei (1740-1786), cine apără totul nu apără nimic.

Ucrainenii nu pot renunța la protecția orașelor, vedem aici scopul cinic al rușilor, bombardează orașele pentru a-i lipsi pe ucraineni de protecția antiaeriană pe câmpul de luptă, dar nici să-și lase expuși militarii de pe front.

Așa că și ucrainenii se adaptează, adică pun exact aceeași problemă rușilor. Chiar dacă SUA și aliații nu au dorit să livreze ucrainenilor muniție cu rază lungă de acțiune care ar putea lovi teritoriul rusesc în adâncime, pentru a nu escalada (!) conflictul. Ce să mai escaladezi, mi se pare destul de escaladat și la ora actuală. Iar ideea că Putin ar putea reacționa mai dur dacă rachete occidentale vor lovi Rusia mi se pare desuetă, el oricum reacționează cât de dur poate la ora actuală, dar adevărul este că Rusia, ca toate dictaturile, nu recunoaște alt limbaj decât al forței. Astfel, ucrainenii lovesc obiective militare și economice rusești adânc în teritoriul Rusiei folosind drone și alte mijloace, silindu-i și pe ruși să îți păzească aceste obiective cu sisteme antiaeriene care vor lipsi de pe front. Vedem cum sunt lovite rafinării, depozite, baze militare nu numai în teritoriul ucrainean ocupat, ci și pe teritoriul rus, nu numai la Belgorod, dar și mai departe, până în vecinătatea Moscovei sau Sankt Petersburgului. Un aspect esențial, ucrainenii nu țintesc civilii, zone rezidențiale etc., deși au demonstrat că o pot face (și după logica ww2, ar fi îndreptățiți să o facă, din moment ce rușii au lovit fără cruțare astfel de obiective civile), lovesc doar obiectivele militare și economice, dar și sedii ale instituțiilor de forță. Chiar și acestea din urmă sunt lovite noaptea, evitând pe cât posibil pierderile în civili ruși.

Perspectivele lui 2024 în războiul aerian

Războiul din Ucraina în general, dar cel aerian în special, este un nou tip de război care seamănă și nu seamănă cu celelalte războaie de până acum. În multe privințe este asemănător cu altele, dar în unele este unic, un nou tip de război pentru care nimeni nu a fost pregătit, nici NATO și nici Rusia (vezi https://karadeniz-press.ro/razboiul-din-ucraina-spre-o-noua-rma/ ).

Suntem martorii unui proces continuu de adaptabilitate și contra adaptabilitate din partea ambelor părți, în care fiecare inovație adusă de una din părți este urmată de o reacție de contracarare a acestei inovații, practic un proces continuu, caracteristic fiecărui război în parte.

Important este ca o inovație pe câmpul de luptă, ca să devină crucială, sau un game-changer, trebuie să fie ori una revoluționară, ceea ce este cam greu, sau să fie imediat urmată de o ofensivă în care, folosind această nouă inovație, să distrugă capacitatea de luptă a inamicului în scurt timp, înainte ca acesta să apuce să se contraadapteze.

În situația actuală, vedem cum ucrainenii încearcă să modeleze câmpul de luptă al viitorului apropiat în perspectiva unor eventuale acțiuni ofensive decisive. Pentru aceasta aplică tactici neconvenționale inclusiv în războiul aerian.

Respectiv, mută în secret sistemele Patriot aproape de linia frontului, extinzându-le astfel raza de acțiune în adâncimea teritoriului controlat de ruși, identifică avioanele rusești ce se cred în siguranță în zbor deasupra sudului Ucrainei sau Crimeii, achiziționează țintele și lansează rachete contra lor, apoi revin rapid înapoi în adâncime înainte ca rușii să poată reacționa. Aceste tactici au dus la doborârea a 14 avioane rusești în 14 zile, un record negru pentru aviația rusă. Majoritatea celor doborâte sunt Su-34, dar a fost și un Beriev A-50. Acesta din urmă are o importanță majoră, fiind un avion de tipul AWACS, avion de avertizare timpurie, comandă, control și supraveghere a spațiului aerian, echivalentul americanului E-3 Sentry. Rușii aveau în inventar doar nouă astfel de aparate, dintre care trei au fost doborâte deja de ucraineni. Asta înseamnă că și-au pierdut capacitatea de a supraveghea aerian nonstop, 24 de ore din 24, spațiul aerian al câmpului de luptă ucrainean. Ce să mai vorbim de spațiul aerian pe restul frontierelor extinse ale Rusiei?

Scopul ucrainenilor este nu numai distrugerea avioanelor rusești, ci împingerea acestora cât mai departe de linia de front, fiindcă niciun avion rusesc nu se va mai aventura prea aproape de teama de a fi doborât. Iar decimarea flotei de A-50 are același scop și rezultat, scăderea și pierderea capacității de supraveghere din partea rușilor a frontului de luptă în perspectiva unor acțiuni ofensive ale ucrainenilor. Slăbirea capacității de supraveghere aeriană va duce la intensificarea lovirii țintelor din adâncime și extinderea acestei zone de lovire până în Crimeea. Practic o extindere în adâncime a superiorității aeriene ucrainene prin interzicerea accesului aviației rusești, pe principiul A2AD (Anti Acces Area Denial).

Dar și rușii se adaptează, și-au revenit din surpriză, am văzut că au lovit și avariat două sisteme Patriot, dar acest aspect este inevitabil când se presează pe acest avantaj al unei tactici inovative. Vom vedea dacă ucrainenii continuă cu această tactică sau vor improviza cu ceva nou, fiindcă balanța le este favorabilă, 14 avioane dintre care un A-50 contra două sisteme Patriot avariate, posibil recuperabile. Cred că vom asista la intensificarea acestor dueluri, urmate de lovituri de drone ucrainene tot mai în adâncime și tot mai precise.

Următorul pas, dar care va fi făcut doar la declanșarea unei ofensive terestre, va fi distrugerea podului Kerci, ucrainenii au demonstrat deja că au capacitatea să îl lovească. Dar îl vor distruge la momentul oportun, atunci când rușii vor avea mai multă nevoie de el, când ucrainenii vor ataca. După cum arată situația actuală, ucrainenii se pregătesc și modelează spațiul de luptă pentru ceva important, cel mai probabil o ofensivă majoră în 2024.

Iar faptul că americanii trimit un nou ajutor ocolind Congresul ce îl blochează, iar acest ajutor conține și rachete ATACMS cu rază mare de acțiune capabile să fie lansate din sistemele MLRS deja livrate (pe care americanii au tot ezitat să le trimită din motivele expuse mai sus) nu poate fi decât o veste bună pentru ucraineni.

Întrebarea majoră care persistă în analizele tuturor este dacă livrarea de avioane F-16 ucrainenilor în acest an va fi cu adevărat un game-changer care să încline decisiv balanța războiului.

Părerea mea, având în vedere cele discutate, este că da și nu. Adică F-16 pentru ucraineni poate fi un game-changer, sau ar putea să nu fie, intrând în capcana adaptabilității și contra adaptabilității.

Dacă vor veni în număr redus, ca și tancurile Leopard sau Abrams, ultimele în număr de 31 de bucăți, când armata SUA are mii în depozite, pot fi doar un avantaj de moment fără schimbări majore, ci doar punctuale, ale cursului războiului. La fel ca și tancurile în bătălia de pe Somme, au produs unele avantaje pe front, dar nu au încheiat războiul. Dacă vor veni în număr suficient, și aici depinde de mai mulți factori, cum vor fi utilizate și momentul în care vor fi utilizate, deoarece și acesta din urmă este esențial. Dacă vor intra în luptă doar pentru hărțuieli pe linia de front vor da timp rușilor să se adapteze și să improvizeze ca răspuns la tacticile F-16. Vor putea să adapteze și să pregătească un răspuns adecvat cu sistemele lor de apărare antiaaeriană, de exemplu, sau cu mijloace de EW care să scadă eficiența avioanelor F-16 pe câmpul de luptă.

Dar dacă vor fi suficiente și angajate decisiv și masiv, în momentul unei ofensive terestre majore, da, ar putea fi un game-changer. E vorba de aplicarea avantajului tehnologic la locul și momentul potrivit, cumularea efectului avantajului în timp scurt, fără a da șansa inamicului de a se putea adapta, lipsindu-l de resursa esențială, respectiv timpul. Practic cumularea efectului ofensivei cinetice cu avantajul tehnologic care crește șansa unui succes major care să ducă la ruperea frontului, nu neapărat la capitularea inamicului, ci la o schimbare strategică importantă. Atunci ar putea fi un game-changer.

Cert este că avioanele americane sau occidentale sunt superioare tehnologic celor rusești, este un aspect clar, chiar dacă rușii sau admiratorii acestora contestă ideea. Dar este logic și normal, concepția și proiectarea sunt rezultatul concurenței acerbe între două mari companii capitaliste, respectiv Boeing și Lokheed Martin, iar concurența generează inovație și progres, investiții majore în cercetare-dezvoltare care au ca rezultat produse de cea mai bună calitate, fiind vârful de lance în progresul tehnologic. Chiar și avioanele fabricate cu ani în urmă au loc pe platformele lor pentru adăugarea permanentă și upgradarea de noi tehnologii ca și senzori sau noi tipuri de armament, în asta constă modernizarea acestora. Mai este aspectul că cele americane sunt fabricate în mii de exemplare și exportate în toată lumea, pe când cele rusești doar în sute de bucăți, astfel că feedbackul și corectarea unor deficiențe este mult mai ușor pe partea celor americane. Spre exemplu, rușii au un singur portavion, Amiral Kuznețov, care este total depășit și a petrecut mai mult timp în reparații decât în serviciu operațional. Când este în croazieră este însoțit permanent de două remorchere în caz că i se întâmplă ceva. Singurele avioane rusești capabile să decoleze și să aterizeze de pe portavion sunt Suhoi-33, fabricate inițial în număr de vreo 40 de bucăți. La ora actuală mai sunt operaționale doar opt, restul sunt scoase din uz sau au fost canibalizate pentru piesele de schimb.

Problema tacticii de luptă, modul în care sunt angajate aceste avioane în confruntările directe, fiindcă una este să arunci un avion în confruntare directă cu un roi de avioane inamice, sau să angajezi la nivel de patrulă sau escadrilă. Dar aceste aspecte nu sunt de natura acestei analize.

Dar mai există un aspect esențial care trebuie luat în considerare, pe lângă avantajul tehnologic superior al avioanelor occidentale față de cele rusești și al tacticii de angajare în luptă. Problema piloților este cea mai importantă. Piloții occidentali sunt mult mai experimentați decât cei ruși, ei au de patru-cinci ori mai multe ore de zbor de antrenament decât cei ruși, ceea ce este esențial când se ajunge la angajamente pe timp de război. Diferența este enormă, să ne amintim de piloții români din ww2 care, deși inferiori numeric, au provocat mari daune inamicilor tocmai datorită experienței lor superioare. Piloți ca și Bâzu Cantacuzino, Alexandru Șerbănescu, Tudor Greceanu și alții au avut rezultate deosebite în luptele aeriene, ajungând să fie trecuți în clasamentele internaționale la un loc de cinste, tocmai datorită experienței lor în lupta aeriană, românii având un meritat loc între așii aviației, imediat după cei germani și britanici.

Dar, întrebarea este dacă piloții ucraineni, chiar antrenați în vest, inclusiv în România, reușesc să dobândească un număr suficient de ore de zbor, suficientă experiență, ca să poată manevra și lupta eficient pe F-16? În așa fel încât să învingă aviația rusă și să poată înclina decisiv balanța la momentul oportun? Poți să îi dai unui pilot neexperimentat cel mai bun avion din lume, dacă acesta nu poate sau nu știe să îl folosească la modul optim.

Fiindcă aceasta este una din întrebările de al cărei răspuns depinde cum va evolua războiul aerian în 2024, dar și războiul în general. Cine are răspuns la această întrebare va putea prezice cu un grad destul de mare de acuratețe ce va fi în 2024 pe frontul din Ucraina.

Share our work
Uniunea Europeană, pregătită de negocieri cu Bosnia-Herțegovina

Uniunea Europeană, pregătită de negocieri cu Bosnia-Herțegovina

Comisia Europeană va recomanda celor 27 de state membre să deschidă negocieri de aderare cu Bosnia-Herţegovina, aceasta fiind cea mai recentă decizie în cadrul unei campanii de extindere a UE care a luat amploare după invazia Rusiei în Ucraina, relatează mass-media regională.

Salutând „progresul impresionant” înregistrat de mica ţară din Balcani, preşedinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a declarat recent că Bruxellesul va recomanda celor 27 de state membre să deschidă negocieri oficiale în vederea aderării, o decizie care deja a fost luată, la sfârşitul anului 2023, în cazul Ucrainei şi Moldovei.

„Desigur, sunt necesare progrese suplimentare pentru a adera la Uniunea noastră. Dar ţara demonstrează că poate îndeplini criteriile de aderare şi poate răspunde aspiraţiei cetăţenilor săi de a face parte din familia noastră”, a asigurat Ursula von der Leyen în faţa Parlamentului European de la Strasbourg.

Statele membre vor discuta această recomandare a Comisiei la următorul lor summit, din 21-22 martie, la Bruxelles.

Bosnia rămâne foarte divizată în urma conflictului intercomunitar care a devastat această fostă republică iugoslavă şi a făcut peste 100.000 de morţi la începutul anilor 90.

La aproape 30 de ani de la acordurile de la Dayton, care au pus capăt conflictului în 1995, instituţiile ţării sunt încă paralizate. Aceasta este împărţită în două: o entitate sârbă, acuzată în mod regulat că face jocul Moscovei în regiune şi care are ambiţii separatiste, şi o entitate bosniaco-croată, ai cărei lideri doresc ca ţara să adere la NATO.

„Am deschis uşa principală către UE şi nu mai există cale de întoarcere”, a reacţionat cu bucurie Nermin Niksic, premierul entităţii croate, una dintre cele două entităţi care alcătuiesc ţara împreună cu cea a sârbilor bosniaci.

Şi Milorad Dodik, liderul sârbilor bosniaci, a salutat, marţi, anunţul Comisiei. „Pentru noi (sârbii bosniaci), drumul european este important, deoarece reprezintă realizarea unui mare obiectiv naţional pentru sârbi – acela de a trăi într-un spaţiu economic şi politic fără frontiere” cu Serbia vecină, a scris el.

Şefa diplomaţiei germane, Annalena Baerbock, avertizase însă marţea trecută, la Sarajevo, în privinţa „retoricii” ruseşti din Bosnia – o aluzie chiar la liderul sârbilor bosniaci, Milorad Dodik, care a fost decorat recent de Vladimir Putin.

Săptămâna trecută, şi înaltul reprezentant al comunităţii internaţionale în Bosnia, Christophe Schmidt, a denunţat comportamentul „antieuropean” al liderului sârbilor bosniaci, dar i-a cerut acestuia să nu transforme acest lucru într-un obstacol în calea integrării.

Von der Leyen a declarat marţi că Bosnia este acum „pe deplin aliniată” la politica externă şi de securitate a UE, „ceea ce este crucial în aceste vremuri geopolitice tulburi”, a subliniat ea.

Bosnia este candidată la aderarea la UE încă din 2016, dar negocierile s-au accelerat abia după invazia rusă din Ucraina din februarie 2022, care a reaprins interesul UE pentru regiunea balcanică, unde Rusia este, de asemenea, foarte influentă.

„În ultimii ani, am trecut la o viteză superioară în abordarea noastră faţă de această regiune”, a recunoscut preşedinta Comisiei Europene.

Mai mulţi miniştri şi şefi de guvern europeni s-au deplasat recent la Sarajevo pentru a sprijini procesul de aderare.

Rămân, totuşi, mai multe obstacole. Ţara tocmai a adoptat o lege împotriva spălării banilor, cerută de Bruxelles, dar nu există încă un acord privind reforma justiţiei şi nici o lege referitoare la conflictele de interese în cadrul instituţiilor.

„S-au înregistrat mai multe progrese într-un an şi ceva decât în peste un deceniu”, a dat asigurări, marţi, Ursula von der Leyen.

Recent, avioane de luptă F-16 au survolat Bosnia pentru a sublinia sprijinul SUA pentru integritatea teritorială a acestei ţări şi pentru a descuraja „activitatea secesionistă” a sârbilor, care vine în contradicţie cu acordurile de pace de la Dayton din 1995, a anunţat Ambasada SUA la Sarajevo, relatează Reuters.

Comunicatul ambasadei SUA se referă la eforturile separatiste a lui Milorad Dodik, liderul naţionalist pro-rus al regiunii sârbe din Bosnia, Republica Srpska, care cere de mult timp ca aceasta să se separe de Bosnia şi Herţegovina şi să se alăture aliatului său vecin, Serbia.

„Această instruire bilaterală este un exemplu de cooperare militară avansată între militari care contribuie la pacea şi securitatea în Balcanii de Vest şi demonstrează totodată angajamentul Statelor Unite de a asigura integritatea teritorială a Bosniei-Herţegovina în faţa activităţilor anti-Dayton şi secesioniste”, se arată în comunicat.

Washingtonul a intermediat acordul de la Dayton, care a pus capăt războiului din Bosnia din 1992-1995, în care au fost ucise aproximativ 100.000 de persoane, în timp ce două milioane de persoane au fost strămutate. Tratatul a împărţit Bosnia în Republica Srpska (RS) şi o Federaţie împărţită între croaţi şi bosniaci, cu un guvern central relativ slab.

„Statele Unite au subliniat că Constituţia Bosniei-Herţegovina nu prevede niciun drept de secesiune şi vor acţiona dacă cineva va încerca să schimbe acest element de bază al acordului de la Dayton”, punctează comunicatul ambasadei.

Dodik este acuzat de tribunalul de stat din Sarajevo pentru că a promulgat o lege în care suspendă în Republica Srpska aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale şi ale trimisului internaţional care supraveghează implementarea acordurilor de la Dayton. Procesul lui Dodik pentru sfidarea hotărârilor emisarului de pace ar fi trebuit să înceapă la 20 decembrie, dar a fost amânat până la 20 ianuarie din cauza unor probleme procedurale ridicate de echipa sa juridică. Dodik a refuzat să spună cum pledează.

Liderul separatist al sârbilor bosniaci, Milorad Dodik, continuă cu planurile sale de a desprinde Republica Srpska de Bosnia şi Herţegovina, în ciuda promisiunii Statelor Unite de a preveni un astfel de rezultat.

„Fie că SUA şi Marea Britanie vor dori sau nu, vom transforma graniţa administrativă dintre (cele două entităţi din Bosnia) în graniţa noastră naţională”, a insistat Dodik într-un interviu recent pentru AP.

Dodik, care cere de peste un deceniu separarea entităţii sârbe de restul Bosniei, s-a confruntat cu sancţiuni britanice şi americane pentru politicile sale, dar a beneficiat de sprijinul Rusiei. Există temeri larg răspândite că Rusia încearcă să destabilizeze Bosnia şi restul regiunii pentru a abate cel puţin o parte din atenţia lumii de la războiul său din Ucraina.

„Nu sunt iraţional, ştiu că răspunsul Americii va fi să folosească forţa, dar nu am niciun motiv să mă sperii de acest lucru sacrificând interesele naţionale (sârbe)”, a declarat acesta.

El a declarat că orice încercare de a se folosi intervenţia internaţională pentru a consolida instituţiile multietnice comune ale Bosniei se va lovi de decizia sârbilor bosniaci de a abandona complet aceste instituţii comune, ceea ce riscă să ducă ţara înapoi la starea de dezbinare şi disfuncţionalitate în care se afla la sfârşitul războiului interetnic din anii 1990.

Democraţiile occidentale nu vor fi de acord cu acest lucru, a adăugat el, iar „în etapa următoare, vom fi forţaţi de reacţia lor să declarăm independenţa totală” a regiunilor controlate de sârbi din Bosnia, a spus Dodik.

Războiul din Bosnia a început în 1992, când sârbii bosniaci susţinuţi de Belgrad au încercat să creeze o regiune „pură din punct de vedere etnic” cu scopul de a se alătura Serbiei vecine, ucigând şi expulzând croaţii şi bosniacii din ţară, aceştia din urmă fiind în majoritate musulmani. Peste 100.000 de persoane au fost ucise şi peste 2 milioane de oameni, adică mai mult de jumătate din populaţia ţării, au fost alungaţi din casele lor înainte de încheierea unui acord de pace la Dayton, Ohio, la sfârşitul anului 1995.

Acordul a împărţit Bosnia în două entităţi – Republika Srpska, condusă de sârbi, şi Federaţia croato-bosniacă. Celor două entităţi li s-a acordat o largă autonomie, dar au rămas legate între ele prin intermediul unor instituţii multietnice comune. De asemenea, a fost instituit Biroul Înaltului Reprezentant (OHR), un organism internaţional însărcinat cu supravegherea punerii în aplicare a acordului de pace, care a primit puteri largi pentru a impune legi sau a-i demite pe funcţionarii care subminează echilibrul etnic fragil de după război, inclusiv judecători, funcţionari publici şi membri ai parlamentului. De-a lungul anilor, OHR a exercitat presiuni asupra liderilor etnici arţăgoşi ai Bosniei pentru a construi instituţii comune la nivel de stat, inclusiv armata, agenţiile de informaţii şi de securitate, sistemul judiciar de vârf şi administraţia fiscală. Cu toate acestea, pentru ca Bosnia să îşi atingă obiectivul declarat de a adera la Uniunea Europeană, este necesară consolidarea în continuare a instituţiilor existente şi crearea altora noi.

„În rândul sârbilor, un lucru este clar şi cert, şi anume o conştientizare tot mai mare a faptului că anii şi deceniile care ne aşteaptă sunt anii şi deceniile unificării naţionale sârbe”, a comentat Dodik. „Bruxelles-ul se foloseşte de promisiunea aderării la UE ca de un instrument pentru a uniformiza Bosnia”, a declarat Dodik. „În principiu, politica noastră este în continuare aceea că dorim să aderăm (la UE), dar nu mai considerăm că aceasta este singura noastră alternativă”, a spus Dodik, considerat un lider pro-rus convins.

UE „a dovedit că este capabilă să lucreze împotriva propriilor interese”, dându-se de partea Washingtonului împotriva Moscovei atunci când Rusia a lansat invazia în curs de desfăşurare din Ucraina, a adăugat liderul sârbilor din Bosnia.

Share our work
De ce Donald Trump nu va retrage America din arhitectura de securitate a Europei 

De ce Donald Trump nu va retrage America din arhitectura de securitate a Europei 

Statele Unite și Europa sunt două dintre cele mai mari blocuri economice din lume. Intens conectate pe multiple niveluri, relația lor nu a fost și nu este lipsită de fricțiuni, diferențele de opinii politice și decizii politice deteriorând periodic acest parteneriat. Perioada primului mandat al lui Donald Trump a exacerbat tensiunile dar Administrația Joe Biden a readus America în afacerile europene în forță, prin implicarea în conflictul din Ucraina și mai ales prin deconectarea Europei de Rusia. 

Percepția Europei despre America este o narațiune dinamică și în permanentă evoluție, care a fost modelată de o multitudine de factori istorici, culturali, economici și geopolitici. Prezența Statelor Unite în Europa nu a fost întotdeauna lipsită de controverse dar relația dintre SUA și Europa este în esență o bogată întrepătrundere de colaborare, influență reciprocă și conflicte sporadice. Este o relație definită atât de admirație, cât și de critică, cooperare și discordie ocazională. 

Europa, la rându-i, are un interes special și vital în menținerea rolului Americii în afacerile globale. Opiniile referitoare la nivelul intervenționismului american sunt diverse, unii europeni susținând o abordare mai restrânsă, în timp ce alții apreciază rolul vital al SUA în menținerea și funcționarea ordinii internaționale.

Legăturile Americii cu Europa sunt un creuzet de legături istorice, culturale și politice de istorie comună, schimb cultural și interdependență geopolitică. Relația dintre aceste două continente a evoluat de-a lungul secolelor, neputând să nu observăm că, în esență, America a fost fondată de un puternic nucleu uman plecat din Europa. 

Istoria Europei este împletită cu cea a Statelor Unite, de la valorile comune, înrădăcinate în Iluminismul secolului al XVII-lea, până la moștenirile complexe ale epocii coloniale.

Din punct de vedere politic, alianța transatlantică servește ca punct pivotal pentru geopolitica mondială. În ocazii istorice cruciale, cum ar fi anii care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial și când s-au confruntat cu dificultățile Războiului Rece, Statele Unite și Europa au conlucrat împreună. Relația transatlantică care a izvorât din ruinele celui de-al Doilea Război Mondial s-a clădit pe baza principiilor comune și a dușmanilor comuni.  Europa vede America ca pe un partener important, care a salvat-o de distrugerea războaielor mondiale, dar unul ale cărei acțiuni trebuie analizate cu atenție pentru a menține un parteneriat crucial, dar amenințat de incertitudini. 

Există și cazuri de divergență, când perspectivele asupra afacerilor externe pot provoca dificultăți și dispute, cum este cazul poziționării fostului președinte Donald Trump față de contractul istoric cu Europa.

În cadrul unui miting electoral din Carolina de Sud desfășurat în 9 februarie 2024, Trump a relatat o întâlnire cu liderii NATO din timpul mandatului său de președinte în care ar fi fost întrebat de un lider politic al unei țări membre NATO, pe care nu a numit-o: „Ei bine, domnule, dacă nu plătim, și noi suntem atacați de Rusia – ne veți proteja?”

Trump ar fi răspuns: „Am spus: „Nu ai plătit? Ești delincvent?” El a spus: „Da, să spunem că s-a întâmplat”. Nu, nu te-aș proteja. De fapt, i-aș încuraja să facă ce naiba vor ei. Trebuie să plătești. Trebuie să-ți plătești facturile.” Declarațiile sale au generat valuri de reacții internaționale și de teamă.

Donald Trump a amenințat și în primul mandat că, dacă aliații nu-și vor spori cheltuielile militare dincolo de acordurile anterioare până în ianuarie, Statele Unite vor „merge singure”. Nicholas Burns, fost ambasador al SUA la NATO, a spus că Trump „este primul președinte american de la Harry Truman, care nu crede că NATO este esențială pentru interesele securității naționale americane”. Trump a sugerat în mod repetat că arhitectura de securitate postbelică a Statelor Unite este o „afacere proastă”, una negociată de „incompetenți”, „slabi” și „proști”. Politica externă, în opinia sa, este un joc cu sumă zero în care orice beneficiu pentru o altă națiune trebuie să fie o pierdere pentru Statele Unite. „Țările NATO”, a declarat el pe Twitter, „trebuie să plătească mai mult, Statele Unite trebuie să plătească mai puțin. Foarte nedrept!”

Problema este că opiniile sale nu sunt ceva chiar întâmplător. Încrederea între Europa și America s-a erodat mai ales în ultimii cincisprezece ani într-o măsură în care vechea relație transatlantică trebuia să fie reclădită.

Războiul Rece a asigurat, indirect, că această legătură, construită pe garanția de securitate americană pentru Europa de Vest, a fost păstrată intactă. Când Războiul Rece s-a încheiat cu prăbușirea blocului comunist, relația transatlantică a continuat la început ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat cu adevărat. Treptat, transformările geopolitice a dus la o discrepanță în percepția amenințărilor de pe cele două maluri ale Atlanticului, odată ce dușmanul comun dispăruse. Factorul de discordie a devenit percepția comună asupra lumii exterioare și a noțiunii de securitate văzută diferit.

Liderii europeni deveniseră, până la războiul din Ucraina, prea divizați pentru a se pune de acord asupra amenințărilor pe care să le ia în serios. Barack Obama a fost cea care a distanțat America din ce în ce mai mult de Europa dar revenirea la multilateralism a Administrației Biden a fost salutată de europeni. 

Europa, marele triumf al politicii externe americane 

Secolul al XX-lea va fi amintit, chiar mai mult decât ascensiunea Americii, mai ales pentru cât de repede și de cât de complet s-au distrus complet imperiile europene unul pe altul în două războaie devastatoare care le-au secat bogăția, forța de muncă și moralul național. America, împreună cu URSS și Marea Britanie, au fost una din puterile mari care, alături de statele mai mici au eliberat Europa de nazism. Și a ales să rămână în Europa printr-o formă de suzeranitate permanentă.

Dependența Europei de SUA a făcut parte din planul postbelic. Oamenii de stat americani de după război au proiectat ordinea mondială așa cum este ea pentru un motiv. Acela că au trăit ceea ce s-a întâmplat fără această ordine controlată de un hegemon suficient de puternic să țină Europa pacificată. Hegemon care, probabil, ar fi împiedicat cele două războaie mondiale, dacă exista atunci.

Statele Unite posedau, la finalul războiului, aproape toate caracteristicile unei mari puteri, în ceea ce privește populația, dimensiunea geografică și plasarea pe două mări, resursele economice și capacitatea militară.

Marele rol al hegemoniei americane în Europa postbelică și în lume a fost de a înăbuși rivalitățile regionale, prevenind războaie mondiale viitoare. Cumva, se pare că Europa nu poate să stea cuminte dacă este lăsată de capul ei iar două războaie mondiale au fost exemplul tragic. Patru sute de mii de americani și-au pierdut viața în teatrele europene ale Primului și celui de-al Doilea Război Mondial. Pacea, unitatea, prosperitatea și stabilitatea s-au dovedit a nu fi starea naturală a Europei. 

Timp de secole, Europa a fost punctul de sprijin al violenței globale. Odată cu era explorării geografice, a devenit principalul  exportator  de violență al globului. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Europa s-a autodistrus, lăsând Statele Unite ale Americii extrem de puternice, prin comparație, singurul rival real fiind Uniunea Sovietică. Numai America și puterea ei masivă ar fi putut pacifica și unifica Europa sub oblăduirea ei. 

Prin aplicarea  forței majore economice, diplomatice și militare, Statele Unite au suprimat concurența în securitatea internă a Europei și au oprit-o să se sfâșie interior într-un nou conflict. Această înflorire a păcii și a drepturilor omului nu poate fi explicată printr-o izbucnire bruscă a pacifismului european ci a fost permanent modelată de intervențiile americane. În urma celui de-al Doilea Război Mondial democrația liberală și-a văzut cea mai deplină realizare în Occidentul european.

Acesta este motivul pentru care Europa Occidentală postbelică a încetat să fie principalul exportator mondial de violență și a devenit, în schimb, principalul exportator mondial de bunuri de lux. America a avut autoritatea de a fi respectată și cu grad ridicat de încredere, în mare măsură, de către toate părțile și indiferentă față de antitezele regionale. Nicio altă țară nu a avut o viziune constructivă pentru Europa pe care locuitorii săi să poată fi convinși cu plăcere să o împărtășească. America a devenit, astfel, arbitrul necesar. 

Europa Occidentală este datoare Americii pentru înflorirea economică postbelică. Oamenii de stat americani de după război credeau că democrațiile prospere, liberale, care au comerț liber între ele, nu vor intra nici în război între ele și nici cu Statele Unite.

Ordinea globală postbelică proiectată de SUA a fost construită pe instituții precum Națiunile Unite, Fondul Monetar Internațional și Curtea Internațională de Justiție. Această ordine este în multe privințe un imperiu transatlantic garantat de Pax Americana.

Statele Unite au sprijinit redresarea economică postbelică a Europei cu un ajutor de aproximativ 113 miliarde de dolari actuali sub forma Planului  Marshall. Tot ea a creat organismele și tratatele care aveau să devină Uniunea Europeană și a adus Europa de Vest sub umbrela sa de securitate, prin tratatul NATO. Articolul 5 al tratatului, cel mai important element al său, declară că un atac asupra unui membru al NATO este un atac asupra tuturor membrilor. Aceste politici au fost menite nu numai să contracareze Uniunea Sovietică, ci să condiționeze prosperitatea Europei Occidentale de integrarea acesteia într-o piață unică, cu libera circulație a mărfurilor, capitalului și muncii.

Rolul armatei Statelor Unite în funcționarea Europei 

Secolul al XX-lea va fi amintit chiar mai mult decât ascensiunea Americii, mai ales pentru cât de repede și de cât de complet s-au distrus complet imperiile europene unul pe altul în două războaie cataclismice. Războaie care le-au supt măduva bogăției, forței de muncă și, cel mai rău, moralul național. Cu puțin peste un secol în urmă, Germania, Franța și Marea Britanie erau, fiecare, mai puternice decât America. Astăzi, ei nici măcar nu pot rivaliza colectiv cu SUA.

Armata Statelor Unite a fost întotdeauna o parte integrantă a planului de a uni și de a reconstrui Europa din dărâmături. Începând cu cel de-al Doilea Război Mondial, trupele americane au fost dislocate în diverse baze din Europa de Vest pentru a se asigura că bătrânul continent nu poate fi dominat de o singură putere capabilă să-și monopolizeze resursele și să le întoarcă împotriva SUA. Marea strategie americană se bazează pe credibilitatea promisiunii și angajamentului său de a proteja aliații care nu mai trebuie să se înarmeze. În schimbul angajamentului Statelor Unite, aliații SUA au acceptat rolul dominant al Americii în sistemul internațional.

SUA cheltuiește mai mult pe armata sa, ca procent din PIB, decât orice țară europeană. Asta a făcut întotdeauna parte din înțelegerea inițială. SUA este o superputere globală și poate duce un război oriunde în lume, iar asta costă mai mult. Este în avantajul Americii să fie singura mare putere care poate susține aproape orice tip de război, nu neapărat o favoare făcută europenilor.

În schimb, nu este nici pe departe în avantajul Americii ca alte țări să cheltuiască la fel de mulți bani pe armatele lor. 

Europa este cea mai mare piață de export a Americii, așa cum a fost proiectat după război. Europenii trebuie să-și cheltuiască banii pe bunurile și serviciile americane, nu să înceapă să se bată între ei.

 Exemplul neputinței europene și al predominanței puterii militare americane în teatrul european, este războiul în curs din Ucraina. O criză în vecinătatea UE care necesită o putere non-europeană de la mii de mile depărtare, pentru a susține cea mai mare parte a efortului anti-rusesc. 

De ce Europa nu se poate descurca singură militar? Europenii au toate datele să fie o mare putere militară: forță de muncă, bogăție și tehnologie dar se pare că nu este suficient din cauză că nu pot acționa împreună sau nu sunt încurajați. Obiectivele națiunilor componente ale UE nu sunt doar diferite, ele sunt adesea contrare unele cu altele. De aceea nu s-a putut vorbi de  „autonomie strategică” și de o „putere militară europeană”, cum visa Emmanuel Macron. America de astăzi este pentru puterile europene ceea ce Roma în zorii primului mileniu era pentru orașele-state grecești.

Din ce în ce mai puține mari puteri în curs de dezvoltare acordă multă atenție la ceea ce se spune la Paris, Berlin sau la Bruxelles. Chiar și adversarul principal din Europa, Rusia, preferă să aibă de-a face doar cu președintele american.

Ce se întâmplă dacă America ar încerca să se retragă 

În timpul mandatului lui Trump, retragerea din NATO nu a avut loc, în pofida declarațiilor sale contondente. Asta pentru că parte din consilierii săi au fost mereu acolo pentru a-l convinge să nu facă asta. Dacă Trump este reales în 2024, niciunul dintre foștii colaboratori, John Bolton, Jim Mattis, John Kelly, Rex Tillerson, Mike Pompeo și chiar Mike Pence, nu vor mai fi la Casa Albă. 

  Motivul este că s-au rupt de fostul președinte și nu există un alt grup de analiști republicani din staff-ul său care să înțeleagă Rusia și Europa suficient de bine. Teoretic, există un risc ca Trump să fie înconjurat de oameni care îi împărtășesc antipatia lui față de alianțele de securitate americane sau nu știu nimic despre ele și nu le pasă. Al doilea său posibil mandat riscă, și din aceste cauze, o schimbare clară de politică față de aliații americani. Profilul său de președinte businessman ar putea, astfel, să aibă un impact puternic asupra Europei. Dar, vom vedea cum aceste calcule ar putea rămâne doar în cadrul probabilităților.

De ce Trump sau alți președinți nu pot retrage trupele americane din Europa? Deoarece armata SUA a fost întotdeauna o parte integrantă a planului de a uni și de a reconstrui Europa după război. Nici America nu s-ar simți prea bine odată luată această decizie.

Din punct de vedere instituțional și politic, părăsirea NATO ar putea fi dificilă pentru Trump. Nefiind un președinte cu mecanisme totalitare la dispoziție, după ce ar decide exit-ul, ar urma o criză constituțională. Constituția americană nu spune nimic despre aprobarea Congresului pentru retragerea din tratate, deși Senatul are atribuții în acest sens. Există, introdusă recent, o legislație, care a trecut deja de Senat, menită să împiedice orice președinte american să se retragă din NATO fără aprobarea a două treimi din Senat sau un act al Congresului. 

Impactul psihologic, în primă fază, asupra alianței, ar fi, însă, mai important decât o invalidare din partea Senatului american deoarece așteptarea de apărare colectivă ar fi lovită fatal. 

Dacă Uniunea Sovietică s-a oprit în a ataca blocul vestic, la fel și Federația Rusă în a avansa pe alte ținte în prezent, se întâmplă din cauza angajamentului american în apărarea acelor țări.

Președintele SUA, în mod tradițional, angajat să acționeze dacă securitatea colectivă este contestată, ar putea pune capăt cu un singur discurs, un singur comentariu, chiar și o singură postare pe o rețea de socializare, acestui contract istoric. Vulnerabilizarea Europei ar fi imediată, în lipsa propriilor capacități de apărare. Acesta este adevaratul călcâi al lui Ahile pentru Europa. Închiderea efectivă a bazelor americane în Europa și transferul a mii de soldați ar dura, desigur, mai mult. Nu există nicio conducere alternativă disponibilă, nicio sursă alternativă de sisteme de comandă și control, arme spațiale alternative și nici o aprovizionare alternativă de muniție. 

Temerea este că Europa ar fi imediat expusă unui (improbabil, totuși) atac rusesc pentru care nu este pregătită.

Fără NATO și fără un angajament american față de securitatea europeană, suportul occidental pentru Ucraina s-ar diminua abrupt. Odată ridicată presiunea pentru ajutorarea Ucrainei din partea americană multe țări europene ar conserva propriile resurse militare, mai ales că perspectiva ca America să părăsească NATO le pune în fața unei resetări strategice naționale. 

O decizie a lui Trump de exit din NATO ar afecta grav mai ales statutul de hiperputere al țării sale. Această schimbare s-ar produce imediat și dincolo de Europa. Toate celelalte alianțe de securitate ale Americii, Taiwan, Coreea de Sud, Japonia și chiar Israelul ar fi, de asemenea, în pericol și s-ar gândi că nu mai pot conta pe sprijinul american, implicit. Sfârșitul NATO ar putea să nu-i afecteze în mod direct, dar dispariția sa ar semnala că toată lumea, pretutindeni, trebuie să presupună că Statele Unite nu mai sunt un aliat de încredere. Alunecarea acestora s-ar putea face natural către alternativele multipolare reprezentate de China sau Rusia, tocmai pentru a evita o preluare geopolitică forțată de tip invazie.

Influența economică americană va scădea și ea, în mod semnificativ. Acordurile comerciale și acordurile financiare s-ar schimba, ceea ce ar avea un impact asupra companiilor americane și, în cele din urmă, asupra economiei SUA în sine. 

Sfârșitul influenței americane s-ar desfășura, probabil, într-o relativă obscuritate. Pericolul pentru America este că Rusia, China și alte țări vor savura eclipsa ordinii liberale occidentale postbelice, perspectivă care, cu siguranță, nu este deloc în interesul Washington-ului.

Norocul Europei este, însă, că Statele Unite au obligații și interese globale care se extind dincolo de Europa și mai ales depășesc timpul istoric al lui Donald Trump. 

Proiectul hegemonic american nu poate fi pus în pericol de Donald Trump

Bunăstarea Europei a făcut ca majoritatea liderilor UE să nu vadă nevoia de o strategie europeană de securitate. Europa, practic, s-a înmuiat după ce a fost lipsită de posibilitatea de a declanșa războaie intercontinentale. America s-a asigurat de acest lucru.

Pentru cei care cred că Trump ar face ce amenință, adevărul este că nu se va schimba politica americană pe dosarele mari: China, Orientul Mijlociu, Ucraina sau pivotarea spre Pacific. Nici un dosar nu se va schimba radical. Disparitatea în cheltuieli, reclamată de Trump, cu SUA plătind mai mult decât aliații săi, nu este o eroare a sistemului, ci este o caracteristică.

Încă de la începutul ordinii postbelice, oamenii de stat americani postbelici așa l-au proiect, pentru a asigura absența unui conflict de mare putere – și a războiului nuclear – timp de trei sferturi de secol.

America vrea ca Europa să fie mai puternică dar nu autonomă total în materie de securitate, deoarece nu are încredere în ea. Perspectiva Washingtonului este că europenii au făcut două războaie mondiale și mai pot face încă unul și, drept urmare, nu trebuie să-i lași de capul lor pentru că direcția în care o pot lua este imprevizibilă. De aceea, trebuie să fii cu ochii pe ei. Mai nuanțat, America vrea ca Europa să fie puternică în materie de asigurare a securității proprii și de export de securitate în lume, tot în paradigma unipolară americană, dar armele care să apere Europa să fie cumparate de la industria de apărare din Statele Unite, deoarece când îți vând o armă trebuie tot ei să-ți dea muniția aferentă. În acest fel, Europa ar depinde de americani. Iar această abordare este mai curând una strategică, de control al tendinței europene de a nu mai derapa.

America, inclusiv prin poziționările lui Trump, dar și în general, vrea ca europenii să fie mai atenți la propria securitate. Ce nu vor americanii este ca această securizare să se facă strict în termeni europeni.

Pragmatismul este trăsătura Americii care, în esență, își apără oamenii și banii. Trump poate gândi că dacă NATO poate funcționa doar pe implicarea majoritară americană, nu își mai are rostul ca investiție dar contractul țării sale cu Europa excede mandatele sale și nu este doar o afacere. Este contractul Americii ca actor istoric, nu doar al Americii de pe timpul lui Trump.

Nu se poate nega că sentimentul anti-american, alături de sentimentele de recunoștință și apropiere față de America, sunt în creștere și a devenit o forță notabilă. Dar, există o nevoie strategică covârșitoare de cooperare transatlantică puternică.

Într-o lume marcată de o concurență sporită pentru putere, Occidentul va putea rămâne ferm și va reuși să-și apere interesele doar atâta timp cât va rămâne unit. Europa rămâne dependentă de protecția militară a SUA, atât nucleară, cât și convențională, dar SUA nu vor putea purta singure steagul valorilor occidentale.

În al treilea rând, atât America, cât și Europa trebuie să accepte pe deplin realitățile de descurajare nucleară continuă a SUA pe continentul european.

Iluziile autonomiei strategice europene pare că au fost retezate de corul pe mai multe voci, pe care America le-au frânat pe fondul noilor frământări geopolitice internaționale. Mesajul Administrației Biden a fost că europenii nu vor putea înlocui rolul crucial al Americii ca furnizor de securitate.

Pentru SUA, aceasta înseamnă că trebuie să mențină Europa sub umbrela sa nucleară și în viitorul apropiat. Inclusiv America are nevoie de Europa. Valoarea SUA ca putere globală depinde într-o măsură semnificativă de faptul că rolul său de protector al Europei rămâne credibil. De fapt, Europa este tocmai perla hegemoniei americane. Pierderea ei înseamnă chiar începutul sfârșitului statutului de hegemon pentru Statele Unite

Ordinea globală construită de SUA s-a bazat pe principiul că numai o lume a democrațiilor liberale poate fi pașnică și prosperă. Teama este că dacă SUA nu va mai susține acest mecanism, lumea nu va fi în curând nici pașnică, nici prosperă. Ordinea mondială condusă, după 1991, de americani, susținută de idealul democrației liberale, a fost extrem de imperfectă dar a fost lucrul cel mai apropiat de una anumit ideal de pace și bunăstare. Beneficiile prezenței americane, nu doar economice, trebuie măsurate în războaie care nu sunt purtate și vieți care nu sunt pierdute. 

Share our work
Războiul ruso-ucrainean: poate Moscova ocupa aeroporturile din Republica Moldova?

Războiul ruso-ucrainean: poate Moscova ocupa aeroporturile din Republica Moldova?

Mai mulți experți americani în domeniul apărării au identificat o serie de acțiuni caracteristice operațiunile militare rusești îndreptate împotriva unor state din ultimele 5 decenii. Sursele citate consideră că, ţinând cont de acest model, potenţialele ţinte ale Kremlinului ar putea să-şi dezvolte o strategie care să împiedice invazia, relatează mass-media internațională.

Prelungirea invaziei militare ruse împotriva Ucrainei și situația tensionate din Transnistria îngrijorează autoritățile de la Chișinău, care încearcă să prevină un posibil desant militar rusesc.

Ucraina, piatra de încercare

Încercarea Rusiei de a pune mâna pe aeroportul Hostomel din Kiev la începutul invaziei din 2022 în Ucraina a făcut parte dintr-un „manual bine stabilit”, au scris Kevin Stringer și Heather Gregg într-un eseu pentru Institutul de Război Modern de la West Point. Pentru că, spun experţii, aeroportul este primul obiectiv vizat de armata rusă.

În susţinerea acestei idei, ei amintesc că, în trecut, Moscova a trimis comandouri și parașutiști pentru a cuceri aeroporturile din Praga, în 1968, în Kabul, în 1979, și în Sevastopol, în 2014. Ocuparea unui aeroport poate facilita un avans al trupelor terestre, care invadează peste graniță.

„Apărarea aeroportului este esențială pentru statele care s-ar putea afla în vizorul unei viitoare agresiuni rusești”, avertizează experţii. Strategia clasică a ruşilor poate funcționa cu o viteză fulminantă, pe măsură ce trupele de asalt de elită cuceresc aeroportul, pentru a crea un cap de pod aerian. Avioanele militare pot transporta apoi întăriri pentru a extinde capul de pod aerian, în timp ce așteaptă să se conecteze cu coloanele de blindate care se revarsă peste graniță.

Kevin Stringer și Heather Gregg au explicat secvenţa tipică pe care au identificat-o analizând strategia de luptă a Rusiei din ultimii 50 de ani.

„Poziționarea forțelor convenționale la granițele țării vizate pentru a amplifica presiunea politică și a organiza invazia; infiltrarea unităților de operațiuni speciale (Spetsnaz) pentru a pregăti și a fi vârful de lance al incursiunii; capturarea unui aeroport strategic prin intermediul unităților aeropurtate; și aterizarea pe calea aerului a unor trupe de asalt suplimentare pentru a securiza spațiul de luptă și a decapita guvernul național, împreună cu unitățile de operațiuni speciale deja inserate” – sunt cei mai importanţi paşi ai invaziei ruseşti.

Forța de invazie a aeroportului cuprinde, de obicei, „un detașament de forțe speciale pentru a obține surpriza, urmat de un element de mărimea unui batalion, pentru a pregăti terenul pentru ca cel puțin o brigadă să urmeze”, a declarat Kevin Stringer, colonel în retragere al armatei americane, pentru Business Insider. O brigadă rusă numără de obicei aproximativ 4.000 de parașutiști.

Schimbări de tactică

Din fericire, în Ucraina, aerian din 2022 de la Kiev a fost un fiasco: loviturile aeriene nu au reușit să suprime apărarea aeriană ucraineană care a doborât numeroase elicoptere, sprijinul aerian apropiat pentru capul de atac a lipsit, iar forțele ucrainene au contraatacat rapid cei 300 de parașutiști asediați.

Cu toate acestea, alte acțiuni ruseşti de ocupare a aeroporturilor au fost în mare parte reușite. Atacul de la Praga a ajutat forțele Pactului de la Varșovia să ocupe Cehoslovacia cu lupte și pierderi minime. Atacul de la Kabul, care avea ca scop răsturnarea președintelui afgan Hafizullah Amin, a fost mai sângeros. Sute de afgani, precum și comandouri KGB și Spetznaz au murit în timpul unui asalt asupra palatului prezidențial, care s-a încheiat cu uciderea lui Amin de către trupele rusești.

La Sevastopol, unitățile Spetznaz (faimoșii „omuleți verzi” în uniforme nemarcate) au cucerit două aerodromuri într-o operațiune în mare parte fără vărsare de sânge.

Unități de elită

Având în vedere că ocuparea aeroporturilor a funcționat pentru Rusia în trecut, experţii presupun că aceasta ar putea folosi metode similare împotriva altor ținte potențiale, cum ar fi statele baltice, Moldova sau Georgia. Pentru națiunile mici, cu armate mici, este însă extrem de dificil de organizat o misiune de apărare a aeroporturilor.

„Modelul Rusiei de a invada o țară și de a-i «decapita» conducerea face ca pentru țările vulnerabile să fie esențiale măsurile pentru a contracara amenințarea. Însă, pentru țări precum Moldova și Georgia, această pregătire nu este este deloc uşoară, având în vedere că ambele au deja trupe rusești în țara lor, sunt relativ mici și se confruntă cu o serie de constrângeri legate de resurse” – au scris cei doi experţii în eseul lor.

Experții sugerează însă câteva soluții mai puţin costisitoare. Prima este desfășurarea de unități militare speciale pentru a apăra aeroporturile-cheie. „Ucrainenii au lăsat elemente ale Brigăzii a 4-a de Reacție Rapidă a Gărzii Naționale la Aeroportul Antonov, în ciuda nevoii copleșitoare a trupelor ucrainene de a face față invaziei rusești la granițele sale”, se arată în eseu. Această unitate a reuşit să-i împiedice pe ruşi să preia aeroportul şi să urmeze modelul deja stabilit.

Kevin Stringer arată că un model bun de contraofensivă la un eventual asalt rusesc a fost un regiment special de apărare a aeroporturilor, care a staționat în Elveția, pe aeroportul din Zurich, în timpul Războiului Rece.

Chiar dacă Rusia ar putea eclipsa un stat mic în ceea ce privește puterea militară, acest lucru nu garantează succesul ocupării unui aeroport. Trupele aeropurtate slab înarmate au fost, din punct de vedere istoric, vulnerabile la apărările antiaeriene în timp ce zburau și la contraatacuri ale apărătorului înainte de a putea organiza o poziție la sol. „Dacă apărarea este pregătită, rușii sunt vulnerabili. Această vulnerabilitate crește dacă nu au superioritate aeriană asupra aerodromului”, a mai spus Kevin Stringer.

Sprijin european

În cazul în care trupele rusești reușesc să captureze un aeroport, cea mai bună opțiune a apărătorului este „contraatacul imediat pentru a disloca forța de asalt și a bloca pista pentru a împiedica întărirea și extinderea capului aerian”, crede expertul.

SUA și Europa pot, de asemenea, să ajute națiunile vulnerabile în apărarea aeroporturilor lor. „Armata Statelor Unite are mai multe unități dedicate preluării sau securizării pistelor de aterizare (…). Aceste unități ar putea oferi o pregătire valoroasă cu privire la modul de planificare și de întrerupere a unui asalt rusesc asupra aeroporturilor critice. Capacități similare există în cadrul forțelor europene de operațiuni speciale și convenționale, inclusiv în țările cu planuri de apărare totală, cum ar fi Finlanda și Suedia” – se arată în materialul experților americani.

În plus, SUA și Europa ar putea, de asemenea, să furnizeze informații cu privire la planurile rusești de capturare a aeroporturilor. De exemplu, înainte de invazia Rusiei din februarie 2022, CIA ar fi avertizat Ucraina cu privire la planurile de a captura aeroportul Hostomel.

„Înțelegerea și delimitarea secvenței de evenimente pe care Rusia a folosit-o din punct de vedere istoric pentru a iniția o lovitură de stat și conceperea de contramăsuri pentru a contracara aceste acțiuni s-ar putea dovedi critice în apărarea împotriva următoarei invazii rusești” – este concluzia celor doi experţi americani în apărare.

Măsuri de apărare

Apărarea unui aeroport împotriva unui atac cu parașutiști implică implementarea unor măsuri complexe și integrate, care să acopere atât aspectele de detectare și interceptare, cât și cele de răspuns rapid și eficient.

Una dintre măsurile recomandate de specialiști este instalarea unor sisteme avansate de supraveghere aeriană și terestră, inclusiv radare și senzori de mișcare, care pot detecta aeronavele și parașutiștii înainte de a ajunge la obiectiv.

Pregătirea și menținerea în alertă a unor unități speciale de intervenție rapidă, echipate corespunzător pentru a contracara rapid orice încercare de infiltrare prin parașutare, este o altă recomandare a experților militari.

Autoritățile din statele vizare ar trebui să instaleze sisteme de apărare antiaeriană capabile să intercepteze și să neutralizeze aeronavele inamice înainte ca parașutiștii să poată fi lansați.

Statele amenințate de posibilitatea ueni intervenții militare ruse trebuie să asigure un sistem robust de comunicații între diferitele entități de securitate de la aeroport pentru coordonarea eficientă în timp real a răspunsurilor la amenințări.

Organizarea periodică a exercițiilor de antrenament pentru forțele de securitate, pentru a simula scenarii de atac cu parașutiști și a îmbunătăți timpul de reacție și eficiența intervențiilor, este o altă recomandare.

Colaborarea strânsă cu forțele aeriene naționale și alte agenții de securitate pentru a asigura o acoperire aeriană și o capacitate de răspuns îmbunătățită, dar și consolidarea securității perimetrului aeroportului, inclusiv a zonelor de aterizare, prin bariere fizice, zone tampon și puncte de control acces, sunt alte măsuri considerate necesare.

Implementarea acestor măsuri, alături de o evaluare constantă a riscurilor și adaptarea strategiilor de securitate la noile amenințări, sunt esențiale pentru protejarea eficientă a aeroporturilor împotriva atacurilor cu parașutiști sau alte tipuri de amenințări.

Potențial aerian militar rusesc

Federația Rusă, ca o putere militară majoră, are un potențial aerian considerabil, care include o varietate de aeronave de luptă, bombardiere, avioane de transport, elicoptere și drone. Potențialul aerian al Rusiei este conceput să susțină atât operațiunile militare convenționale, cât și pe cele nucleare, reflectând astfel strategia sa de apărare complexă și capacitățile sale extinse de proiecție a forței.

Rusia dispune de o gamă largă de avioane de luptă și interceptori, precum Su-27, Su-30, Su-35, MiG-29 și MiG-31. Aceste aeronave sunt proiectate să domine spațiul aerian prin superioritate aeriană și intercepție, capabile să angajeze ținte aeriene la distanțe variate și să execute diverse misiuni de luptă aer-aer și aer-sol.

Flota rusă include bombardiere strategice precum Tu-95 și Tu-160, capabile să transporte arme nucleare și convenționale la distanțe intercontinentale. De asemenea, dispune de bombardiere tactice cum ar fi Su-24 și Su-34, proiectate pentru a lovi ținte terestre și maritime cu precizie ridicată.

Rusia folosește avioane de transport militar, precum Il-76, pentru a mobiliza trupe și echipamente pe distanțe lungi. De asemenea, dispune de aeronave de realimentare în zbor, cum ar fi Il-78, esențiale pentru operarea extinsă a flotei sale aeriene.

Flota de elicoptere a Rusiei include modele precum Mi-8, Mi-24, Mi-28 și Ka-52, care îndeplinesc o varietate de roluri, inclusiv transport, atac, recunoaștere și sprijin aerian apropiat.

În ultimii ani, Rusia a dezvoltat și integrat drone în operațiunile sale militare pentru recunoaștere, supraveghere și atacuri de precizie, reflectând tendințele globale în războiul modern.

Rusia continuă să modernizeze și să dezvolte capacitățile sale aeriene, cu accent pe îmbunătățirea tehnologiei stealth, integrarea sistemelor avansate de arme și creșterea eficacității operaționale. Proiecte precum avionul de luptă de generația a cincea Su-57 și noile drone grele subliniază angajamentul Rusiei către inovație și menținerea unei poziții competitive pe scena militară internațională.

Potențialul aerian al Federației Ruse este un element cheie al puterii sale militare, reflectând capacitatea sa de a proiecta forța la nivel global și de a-și susține obiectivele strategice.

VDV, mândria Kremlinului

Unitățile de parașutiști ale Federației Ruse, cunoscute și sub numele de VDV (din rusă: Воздушно-десантные войска, Vozdushno-Desantnye Voyska), reprezintă o componentă esențială a forțelor armate ruse, specializate în operațiuni aeropurtate și asalt aerian. VDV este considerată una dintre cele mai pregătite și respectate forțe din armata rusă, având un rol semnificativ în diferite conflicte și operațiuni militare.

VDV a fost înființată în anii 1930, dar a câștigat notorietate și a fost dezvoltată semnificativ în perioada postbelică, devenind o forță de elită în cadrul armatei sovietice, iar tradiția a continuat și în Federația Rusă. Unitățile VDV sunt pregătite să execute operațiuni în spatele liniilor inamice, includând recunoașterea, sabotajul și capturarea punctelor strategice înaintea înaintării forțelor principale.

VDV este structurată în divizii și brigăzi care sunt echipate pentru a fi desfășurate rapid și eficient în orice parte a lumii. Trupele sunt instruite să opereze o gamă largă de vehicule și echipamente, inclusiv vehicule blindate ușoare, artilerie și sisteme anti-tanc, toate fiind capabile să fie parașutate. De asemenea, VDV dispune de propriile aeronave de transport, care permit desfășurarea rapidă a trupelor și echipamentelor.

Parașutiștii ruși trec printr-un program intensiv de pregătire care include exerciții de parașutare, luptă corp la corp, supraviețuire în condiții extreme și operațiuni combinate. Această pregătire asigură că VDV poate opera într-o varietate de medii, de la Arctica până în deșerturi.

VDV a fost implicată în numeroase conflicte regionale și internaționale, inclusiv în Afganistan, Cecenia, Georgia și, mai recent, în conflictul din Ucraina. Participarea lor în aceste conflicte a subliniat rolul lor strategic în cadrul forțelor armate ruse, fiind adesea folosite în fazele inițiale ale unui conflict pentru a asigura poziții cheie și pentru a deschide calea pentru forțele principale.

VDV este cunoscută și pentru simbolurile și tradițiile sale distincte. Parașutiștii poartă berete albastre și camuflaj în nuanțe de albastru, simbolizând apartenența lor la această forță de elită. Ziua VDV, sărbătorită în fiecare an pe 2 august, este marcată de parade și festivități în întreaga Rusie, demonstrând mândria și coeziunea acestui corp de elită.

VDV reprezintă o componentă cheie a capacității de proiecție a forței militare a Federației Ruse, fiind recunoscută pentru mobilitatea, eficiența și pregătirea de înalt nivel a membrilor săi. Rolul său în operațiuni speciale și capacitatea de a răspunde rapid la diferite scenarii de conflict subliniază importanța strategică a acestei forțe în cadrul armatei ruse.

Forțe de elită

În cadrul forțelor armate ale Federației Ruse, pe lângă unitățile VDV (parașutiști), există și alte forțe speciale pregătite pentru operațiuni rapide și eficiente, inclusiv pentru cucerirea unor aeroporturi și obiective strategice. Aceste forțe includ Spetsnaz GRU, forțele speciale ale marinei (cum ar fi unitățile „Morskie Pekhoty” și Spetsnaz Naval), precum și alte unități de elită.

Spetsnaz GRU reprezintă forțele speciale ale Direcției Principale de Informații a Statului Major General al Forțelor Armate ale Federației Ruse (GRU). Aceste unități sunt antrenate pentru recunoaștere de înaltă calitate, acțiuni de sabotaj, eliminarea țintelor de înaltă valoare, și capturarea sau distrugerea infrastructurilor și echipamentelor inamice. Spetsnaz GRU este cunoscut pentru eficiența și discreția cu care operează în spatele liniilor inamice, având capacitatea de a executa operațiuni complexe, inclusiv asaltul asupra aeroporturilor pentru a facilita desfășurarea ulterioară a forțelor principale.

Marina Militară Rusă dispune de propriile unități speciale, inclusiv brigăzile de infanterie marină (Morskie Pekhoty) și unitățile Spetsnaz Naval. Aceste forțe sunt antrenate pentru asalturi amfibii, securizarea capetelor de pod și operațiuni speciale pe coastă sau în zonele portuare. Deși principalul lor domeniu de operare este legat de mediul acvatic, aceste unități sunt capabile să execute operațiuni pe uscat, inclusiv cucerirea și securizarea aeroporturilor situate în apropierea coastelor sau râurilor.

Federația Rusă dispune de alte forțe și unități speciale în cadrul diferitelor agenții de securitate și departamente militare, inclusiv FSB (Serviciul Federal de Securitate) și Rosgvardia (Garda Națională). Aceste unități pot fi implicate în operațiuni de securitate internă, contraterorism și, în anumite circumstanțe, în operațiuni militare externe, inclusiv asaltul și securizarea obiectivelor strategice precum aeroporturile.

Pentru cucerirea și controlul aeroporturilor, Federația Rusă poate mobiliza o varietate de forțe speciale, fiecare având pregătirea și echipamentul necesar pentru a executa astfel de operațiuni. Aceste forțe sunt antrenate să opereze în condiții diverse, putând să execute operațiuni rapide și precise pentru a asigura obiectivele strategice. Eficiența și succesul acestor operațiuni depind de coordonarea dintre unitățile implicate și de capacitatea de a răspunde rapid și eficient la schimbările din dinamica conflictului.

Aeroportul din Tiraspol

Aeroportul din Tiraspol se află în regiunea Transnistria, un teritoriu separatist din estul Republicii Moldova care nu este recunoscut pe plan internațional ca stat independent, dar care, în practică, funcționează autonom față de guvernul central al Moldovei.

Rusia are o prezență militară în Transnistria sub forma unui contingent de pacificare și a unor trupe care păzesc depozitele de muniții de la Cobasna. Această prezență militară, împreună cu sprijinul politic și economic acordat de Rusia regiunii Transnistria, indică faptul că Rusia ar putea, din punct de vedere tehnic, să exercite controlul asupra acestuia, dacă ar considera necesar, pe fondul intensificării conflictului din Ucraina

Cu toate acestea, orice acțiune de acest fel ar avea implicații complexe din punct de vedere geopolitic și diplomatic. Ar putea duce la escaladarea tensiunilor între Rusia și comunitatea internațională, inclusiv Republica Moldova, Uniunea Europeană și Statele Unite, care susțin suveranitatea și integritatea teritorială a Moldovei. De asemenea, ar putea avea consecințe asupra securității regionale în zona Mării Negre și a Europei de Est.

Decizia de a folosi aeroportului Tiraspol ar depinde de o serie de factori, inclusiv obiectivele strategice ale Rusiei în regiune, relațiile sale cu comunitatea internațională și situația de securitate regională. Este important de menționat că astfel de acțiuni ar fi evaluate în contextul legislației internaționale și al principiilor suveranității statelor.

Chișinău, obiectiv important

Ocuparea Aeroportului Chișinău de către Rusia ar reprezenta o acțiune militară majoră cu implicații semnificative la nivel internațional. Chișinău este capitala Republicii Moldova, o țară suverană și independentă. Orice încercare de ocupare a aeroportului sau a oricărei alte părți a Moldovei de către o putere străină ar constitui o încălcare gravă a dreptului internațional, inclusiv a Cartei Națiunilor Unite, care stipulează suveranitatea națională și integritatea teritorială a statelor membre.

O astfel de acțiune ar atrage condamnări internaționale puternice, inclusiv de la Uniunea Europeană, Statele Unite și alte națiuni. Republica Moldova este un partener al Uniunii Europene și a semnat un Acord de Asociere cu UE, iar orice agresiune asupra teritoriului său ar putea duce la sancțiuni severe împotriva Rusiei și la o izolare diplomatică și economică suplimentară a acesteia.

Republica Moldova nu este membră a NATO, dar orice agresiune militară pe teritoriul său ar putea determina o reevaluare a relațiilor de securitate în regiune și ar putea încuraja țările din proximitate să caute sprijin și protecție mai strânsă de la NATO.

Ocuparea aeroportului ar putea declanșa un răspuns militar din partea Moldovei, deși capacitatea sa militară este limitată comparativ cu cea a Rusiei. Totuși, implicarea internațională și sprijinul pentru Moldova ar putea lua diverse forme, de la asistență militară la măsuri diplomatice și economice împotriva agresorului.

O astfel de acțiune ar putea duce la escaladarea tensiunilor în regiunea Mării Negre și în Europa de Est, având potențialul de a declanșa un conflict mai larg, care ar putea atrage mai multe țări și ar avea consecințe imprevizibile.

Deși tehnic posibil, o ocupație a Aeroportului Chișinău de către Rusia ar fi extrem de provocatoare din punct de vedere legal și ar avea consecințe grave din punct de vedere politic, diplomatic și militar. Astfel de acțiuni sunt contrare normelor internaționale și ar duce la o condamnare puternică și la reacții adverse semnificative din partea comunității internaționale.

Aeroportul Internațional Chișinău, cu codul IATA RMO și ICAO LUKK, este principalul aeroport internațional din Republica Moldova și servește drept unul dintre principalele puncte de intrare în țară. Situat la 13 km sud-est de centrul Chișinăului, în cartierul Galata, aeroportul funcționează ca hub pentru companiile Air Moldova, HiSky și FlyOne. Începând cu anii 1970, terminalul actual reflectă arhitectura tipică sovietică, fiind construit pentru a asigura zboruri interne fără facilități de vămuire sau de securitate. În urma renovărilor din 1999 și 2000, finanțate parțial de Guvernul Republicii Moldova și un credit de la Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, aeroportul a fost modernizat pentru a satisface standardele internaționale. În 2023, aeroportul a gestionat 2,838,073 de pasageri și a avut un trafic de 24,947 de avioane.

Date tehnice

Aeroportul dispune de o singură pistă de aterizare din beton, cu lungimi de 3590 m și 2383 m, respectiv, și oferă facilități pentru categoriile de aterizare II. Terminalul principal și anexa sa cuprind o suprafață totală de peste 11,870 metri pătrați, fiind echipate cu 12 porți, 18 birouri de check-in și două benzi de bagaje. Pasagerii au la dispoziție magazine duty-free, baruri, birouri de schimb valutar, un automat bancar, un birou de știri, un magazin de ziare, un punct de prim-ajutor, un birou de informații și o sală lounge pentru pasagerii VIP.

În 2024, codul IATA al aeroportului s-a schimbat din KIV în RMO, reflectând denumirea oficială a țării, Republica Moldova. Aeroportul a fost temporar închis pe 24 februarie 2022, din cauza închiderii spațiului aerian moldovenesc în urma invaziei rusești în Ucraina, dar și-a reluat operațiunile pe 22 martie 2022, după ce autoritățile au redeschis parțial spațiul aerian​

Aeroportul Tiraspol, situat la aproximativ 1 km nord-vest de orașul Tiraspol, este cel mai important din regiunea separatistă de pe malul stâng al Nistrului. Inițial, aeroportul a fost folosit de către militarii ruși, iar în 2012, o delegație a Dumei de Stat din Rusia a anunțat că reconstrucția aeroportului va fi finanțată din bugetul rus. De-a lungul timpului, aeroportul a fost subiectul unor discuții privind transformarea sa într-un aeroport civil, cu finanțare din Rusia. În octombrie 2012, un avion Antonov An-72 rusesc a aterizat la Tiraspol, marcând primul zbor de acest tip din 1998. În 2016, președintele Transnistriei de atunci, Yevgeny Shevchuk, a confirmat intenția de a transforma aerodromul militar într-un aeroport civil, deși existau obstacole legate de permisiunile necesare de tranzit prin teritoriile Moldovei și Ucrainei.

Aeroportul dispune de o pistă cu o lungime de 2.500 de metri, adecvată pentru decolările și aterizările avioanelor militare, și a fost menținut în condiții foarte bune, capabil să primească aeronave de orice tip din dotarea armatei ruse. Ultimele reparații majore la aerodrom au avut loc între 2004 și 2006, când au fost reparate pistele și utilajul de manevrare și ghidare a zborurilor.

Există preocupări legate de posibilitatea utilizării aerodromului de către trupele ruse în contextul conflictului cu Ucraina, deși aceasta ar necesita controlul asupra regiunii Odesa pentru a permite aterizările avioanelor rusești datorită spațiului aerian închis al Ucrainei și parțial al Moldovei. Expertii militari consultati de Gazeta de Chisinau sugerează că utilizarea aerodromului ar fi posibilă doar în anumite condiții specifice legate de evoluția conflictului.

Obiective secundare

Aeroportul Internațional Mărculești, fondat în 2004 în nordul Republicii Moldova, servește ca hub logistic important. Situat la 6 km de Florești și 150 km de Chișinău, aeroportul are o suprafață de 265,2 ha și oferă facilități pentru dezvoltarea transporturilor aeriene și activități comerciale externe. În 2008, a fost transformat într-o zonă economică liberă pentru a atrage investitori și a sprijini proiecte economice. Companii internaționale și-au exprimat interes pentru investiții, iar planurile de modernizare includ un terminal nou și spații de parcare până în 2025​​.

Aeroportul Internațional Bălți, cunoscut anterior sub numele de Aeroportul Internațional Bălți-Leadoveni, este situat în partea de nord a Moldovei, în apropierea orașului Bălți, fiind al doilea cel mai mare aeroport din Moldova. Aeroportul operează servicii comerciale pentru transportul de marfă și zboruri charter și este gestionat de Guvernul Moldovei. Acesta acoperă o suprafață de aproximativ 144 de hectare și include facilități precum terminalul pentru pasageri, instalațiile de manipulare a bagajelor, un hangar din metal, un generator diesel-electric pentru rezervă, spații de parcare pentru vehicule speciale la sol, și alte clădiri necesare pentru procesele tehnologice.

Share our work
Rusia: pregătiri teoretice pentru utilizarea armelor nucleare în Europa și Asia

Rusia: pregătiri teoretice pentru utilizarea armelor nucleare în Europa și Asia

Armele nucleare tactice ale Rusiei sunt concepute pentru a fi utilizate pe câmpul de luptă din Europa și Asia și au o rază de acțiune mai limitată în comparație cu armele nucleare strategice, care ar putea ajunge în SUA, relatează mass-media internațională.

Documentele militare publicate subliniază doctrina Rusiei privind utilizarea armelor nucleare tactice, inclusiv criteriile minime pentru utilizarea armelor nucleare tactice, scrie Financial Times. Cele 29 de dosare militare rusești, care datează între 2008 și 2014, indică un prag „mai mic decât a admis în mod public Rusia vreodată, potrivit experților care au văzut și verificat documentele”, notează FT.

Criteriile variază „de la o incursiune a inamicului pe teritoriul Rusiei până la declanșatoare mai specifice, cum ar fi distrugerea a 20% din submarinele cu rachete balistice strategice ale Rusiei”, susține FT.

Distrugerea a trei sau mai multe nave de război capitale, trei aerodromuri, 30% din submarinele sale de atac cu propulsie nucleară sau o „lovitură simultană asupra centrelor de comandă de coastă principale și de rezervă” sunt, de asemenea, enumerate drept condiții potențiale pentru un atac nuclear.

De asemenea, se așteaptă ca armata Rusiei să poată folosi arme nucleare tactice pentru o gamă largă de obiective, inclusiv „prevenirea statelor să folosească agresiunea […] sau escaladarea conflictelor militare”, „oprirea agresiunii”, prevenirea forțelor ruse să piardă bătălii sau teritoriu, și a face marina Rusiei „mai eficientă”.

Documentele indică, de asemenea, o neîncredere în China , în ciuda legăturilor din ce în ce mai strânse între Moscova şi Beijing. Materialele de instruire indică faptul că districtul militar de est al Rusiei a efectuat exerciții care preconizau un atac ipotetic al Chinei.

Moscova s-ar putea teme că Beijingul ar putea profita de concentrarea sa militară către Occident și ar putea lansa un atac peste graniță pentru a câștiga teritoriu în Orientul Îndepărtat al Rusiei.

Publicația a precizat că Rusia continuă să desfășoare exerciții militare în apropierea Chinei, derulând exerciții în iunie și noiembrie 2023 în regiunile de la granița cu China folosind rachete care au capacitate nucleară.

William Alberque, director de strategie, tehnologie și control al armelor la Institutul Internațional pentru Studii Strategice, a declarat pentru FT că Rusia ar avea probabil un prag mai ridicat pentru a folosi arme nucleare tactice împotriva Ucrainei, care nu are propria capacitate nucleară sau capacitatea de a lansa o invazie terestră la aceeași scară, decât împotriva Chinei sau a SUA.

Liderii ruși consideră că, în timp ce un atac nuclear împotriva Chinei sau a SUA ar putea fi „dezmeticitor”, un atac nuclear asupra Ucrainei ar fi de natură să escaladeze conflictul și să ducă la o intervenție directă din partea SUA sau a Marii Britanii, a declarat Alberque. „Acesta este absolut ultimul lucru pe care Putin îl dorește”.

Rusia încă se comportă în conformitate cu „teoria utilizării” armelor nucleare stabilită în documente, a spus Alberque. „Nu am văzut o regândire fundamentală”, a spus el, adăugând că Moscova este probabil îngrijorată de faptul că China ar putea încerca să profite de faptul că Moscova este distrasă „pentru a-i împinge pe ruși din Asia Centrală”.

Documentele reflectă modele observate în exercițiile desfășurate în mod regulat de către armata rusă înainte și după invadarea Ucrainei de către Putin în 2022. Alberque, care a lucrat anterior pentru NATO și departamentul de apărare al SUA pentru controlul armelor, a arătat exemple de exerciții rusești desfășurate în iunie și noiembrie trecute, folosind rachete Iskander cu capacitate nucleară în două regiuni de la granița cu China.

„Este pentru prima dată când vedem documente ca acesta”, a declarat Aleksander Gabuev, directorul Centrului Carnegie Rusia Eurasia din Berlin. „Ele arată că pragul operațional pentru utilizarea armelor nucleare este destul de scăzut dacă rezultatul dorit nu poate fi atins prin mijloace convenționale.”

Armele nucleare tactice ale Rusiei, care pot fi lansate cu rachete terestre sau maritime sau din aeronave, sunt concepute pentru o utilizare limitată pe câmpul de luptă în Europa și Asia, spre deosebire de armele „strategice” mai mari destinate să vizeze SUA. Focoasele tactice moderne pot elibera în continuare mult mai multă energie decât armele aruncate asupra Nagasaki și Hiroshima în 1945.

Deși dosarele datează de 10 ani și mai mult, experții susțin că rămân relevante pentru doctrina militară rusă actuală. Documentele au fost arătate FT de surse din cadrul serviciilor de informații occidentale.

Putin a declarat în iunie anul trecut că are un sentiment „negativ” în privința utilizării atacurilor nucleare tactice, dar apoi s-a lăudat că Rusia are un arsenal nestrategic mai mare decât țările NATO.

În timp ce președintele Rusiei are singura autoritate de a lansa o primă lovitură nucleară, pragul scăzut pentru utilizarea nucleară tactică stabilit în documente este în conformitate cu o doctrină pe care unii observatori occidentali o numesc „escaladare pentru de-escaladare”.

În cadrul acestei strategii, ar putea fi folosită o armă tactică pentru a încerca să împiedice Rusia să se implice într-un război extins, în special unul în care SUA ar putea interveni. Folosind ceea ce numește „inducerea fricii”, Moscova ar încerca să pună capăt conflictului în propriile sale condiții, șocând adversarul țării cu utilizarea timpurie a unei arme nucleare mici – sau asigurând o înțelegere prin amenințarea de a face acest lucru.

Oficialii ucraineni consideră că amenințările nucleare proliferate Putin au convins SUA și alți aliați să nu înarmeze Kievul mai bine la începutul conflictului, când armamentul avansat al NATO ar fi putut întoarce soarta în favoarea Ucrainei multa mai repede.

Share our work