Povești siriene: Cele peste 1001 de nopți de război fără de sfârșit
Probabil nimeni nu-și mai amintește care a fost scânteia internă care a declanșat războiul din Siria. În fatidica zi de 16 ianuarie 2011, în plină Primăvară Arabă, un copil de numai 14 ani scria cu un spray, pe zidul școlii sale din orașul Daraa, următorul mesaj: „Este rândul Dvs., Dr. Bashar al-Assad”. Acesta avea să fie punctul de cotitură pentru anii de război civil ce aveau să se abată asupra Siriei și a întregii regiuni. Adolescentul Naief Abazid a fost mai întâi arestat, torturat, după care împușcat în braț. A ajuns într-un spital din Iordania, pentru ca mai apoi, la câțiva ani distanță, să ajungă în Austria via Turcia. Povestea sa se regăsește fragmentar în aproape toate celelalte ale celor 11 milioane de sirieni care au trebuit să-și părăsească casele, dintre care circa 4,8 milioane spre alte țări, potrivit datelor oficiale ale Înaltului Comisariat pentru Refugiați al Națiunilor Unite (UNCHR).
Pe jos către graniță cu șase copii mici
Cei mai mulți sirieni au fugit în imediata apropiere. Iordania este țara care găzduiește în prezent peste 1,3 milioane de refugiați sirieni. Fie în taberele special amenajate, fie pe tot teritoriul său. Drumul dintre Amman și Irbid este circa 70 de kilometri. Nici o oră de mers cu mașina pe șosele bune care leagă principalele orașe din Iordania. Printre imensele suprafețe aride despărțite de șosea, apar periodic mici localități care trădează nerespectarea niciunui plan urbanistic sau a vreunei reguli arhitecturale. Totul pare cufundat în legile locului, iar mormanele de pietre ce nu au mai încăput în zidurile caselor, zac aruncate undeva pe la marginea gospodăriilor.
Curând aveam să ajungem în Irbid, un oraș de circa 300.000 de locuitori, dar ale cărui statistici demografice au fost date peste cap de invazia de refugiați sirieni. Situat în nordul extrem al Iordaniei, Irbidul se află la o aruncătură de băț de granița cu Siria și în apropiere de Platoul Golan. Orașul este micuț, de provincie și are un aspect sărăcăcios.
[youtube]FeZCRZlqoOs[/youtube]
Aici am întâlnit-o pe Fatimah, mamă a șase copii pe care a vrut să-i salveze din calea bombelor lui Assad. La cei 35 de ani ai săi, ea a trăit deja multe prea multe experiențe traumatizante. Povestește că toată dezordinea a început în satul său, El Karak, după ce forțele lui Assad au pătruns în localitate și au încercat să recruteze tineri care să li se alăture. „Nu știm ce s-a mai întâmplat cu cei care au fost luați”, spune ea. Apoi a urmat calvarul, după ce localnicii au opus rezistență. „Erau zile în care număram și 80 de bombe”, spune aceasta.
Fără niciun viitor
Pe 28 ianuarie 2013 avea să ia una dintre cele mai grele decizii din viața ei, după ce una dintre bombele armatei siriene loiale lui Bashar Al-Assad a rănit-o pe una dintre fetele sale în zona abdomenului. Așa s-a hotărât Fatimah să-și părăsească satul natal. Și-a strâns toți copii și, împreună cu soacra sa, au mers o zi pe jos preț de 35 de kilometri până la granița cu Iordania. Dar aici problemele nu au dispărut dintr-o dată. Odată ajunși în tabăra de refugiați sirieni de la Zaatari din Iordania, cel mai mic dintre copii a făcut o criză de epilepsie, boală pe care o ține acum sub tratament. De parcă nu era de ajuns, acesta a și fost ultimul contact cu soțul ei, cel care le-a trimis o sumă de bani pentru ca cel mic să fie îngrijit cât mai bine. Totuși, tatăl nu este lângă ei. A decis să plece să lucreze în Kuweit, unde s-a căsătorit cu o altă femeie și, din 2013, nu le-a mai dat niciun semn. Ahmed are acum cinci ani și desenează liniștit lipit de mama sa, în timp ce ea depanează aceste triste amintiri.
Împreună cu cei șase copii, Fatimah trăiește din banii pe care îi strânge din făcut curățenie în diferite case în Irbid și din ajutoarele bănești ale celor de la Norwegian Refugee Council (NRC). Organizația europeană, ne povestește ea, a ajutat-o și să economisească bani la întreținerea casei prin instalarea unor panouri solare. Asta i-a redus factura de la 135 de dinari iordanieni (circa 200 de dolari americani) la numai 104 dinari. Totuși, cu șase copii, dintre care cel mai mic are doar șapte luni, viața nu se anunță a fi una nici măcar normală. Spune că, dacă ar avea de ales, s-ar întoarce să trăiască în Siria, țară pe care o consideră mai aproape de sufletul ei, deoarece încă mai are rude acolo.
Fuga din Damasc: numai noaptea și fără lumini la mașină
În centrul Amman-ului, UE a finanțat Muzeul Copiilor, loc unde sunt promovate evenimente educative sub patronajul familiei regală iordaniene. Multe dintre ele îi includ și pe copii sirieni ce se refugiază împreună cu familiile lor în Iordania. Așa am cunoscut-o Aya, o fată în vârstă de 18, la o expoziție de fotografie unde își expunea creațiile. Încearcă să fie optimistă, dar tristețea i se poate citi lesne pe față. Este doar o copilă traumatizată care încearcă să zâmbească forțat din bun simț, atunci când stăm de vorbă cu ea. Adolescența ei s-a pierdut undeva între sesiunile de bombardamente ale armatei siriene și adăposturile periodice în care a fost nevoită să se mute mereu, după ce și-au pierdut locuința.
Ea și familia ei locuiau în Qaboun, un cartier central al Damascului. Odată cu începerea ostilităților, viața Ayei avea să se schimbe. „Am trăit printre bombe. Începusem să ne obișnuim cu războiul și ieșeam afară pe stradă. Când auzeam bombele fugeam repede spre adăposturi”, își amintește ea. „Unii copii erau răpiți. Nu știm ce se întâmpla apoi cu ei”, povestește Aya. Își amintește că a plecat împreună cu familia sa într-o mașină împreună cu femeie însărcinată și una rănită. „Am mers numai pe timpul nopții de la Damasc, până la granița cu Iordania. Ni s-a spus să nu spunem nimănui de undeva suntem (…) Am făcut 10 ore pe drum, numai noaptea, fără lumini la mașină”, își mai amintește ea.
A refuzat SUA și Canada
După ce ea și familia sa au ajuns la granița cu Iordania au stat circa o lună de zile într-o tabără de refugiați. Apoi s-au mutat la niște rude pentru puțin timp în Amman. Tatăl său a reușit să se angajeze și muncește pe rupte între două slujbe ca instalator. Deși au avut oportunitatea de pleca în SUA sau Canada din tabăra de refugiați, tatăl său s-a opus din cauza diferențelor culturale și pentru că, speră el, să se poată întoarce cât mai repede în Siria la terminarea conflictului. Ba chiar și în Europa, acolo unde trăiesc veri de-ai săi, însă tatăl s-a opus din nou.
La școală, Aya s-a adaptat rapid printre fetele iordaniene, dar totuși războiul a costat-o și doi ani școlari. Ar vrea să meargă să studieze mai departe la universitate, dacă va avea posibilitatea. Îi place mult fotografia, iar expoziția a fost realizată de ea într-un program implementat de Universitatea din Iordania cu finanțare de la UE. Cu toate astea, spune că nu a încetat să creadă într-un viitor mai bun pentru ea și ceilalți doi frați ai săi.
Zaatari, „orașul refugiaților”
După ce părăsim Ammanul și ne despărțim de Aya și a sa expoziție de fotografie de la Muzeul Copiilor, itinerarul ne poartă spre un adevărat „oraș al refugiaților”, tabăra de la Zaatari. Un loc bine securizat, cu garduri înalte, pline de cercuri mari cu sârmă ghimpată. Ai putea zice că mergi spre o închisoare, dar totul este gândit ca să ofere siguranță celor peste 80.000 de suflete ce trăiesc în acest adevărat oraș. Unul construit în câmpul de lângă granița iordaniano-siriană. Nimeni nu intră și iese fără un permis special.
Totul este contorizat atent, deoarece nici Iordania nu este ferită de furia Statului Islamic cu care se află în război. Aici am fost primiți de către Hanan, o femeie cu șapte copiii, dintre care patru locuiau cu ea în tabără, iar trei erau deja mari și căsătoriți în Siria. A plecat numai cu soțul și cu cei mai mici dintre ei. Acum locuiește cu familia ei în două barăci improvizate, în care dorm separat fetele și băieții din familia lor. Se încălzesc de la o sobă electrică, după că electricitate este de la orele 18 până la 2 dimineața, iar noaptea temperatura coboară bine sub zero grade încă din toamnă.
„Jumătate din Siria este aici!”
Motivul plecării este același ca la restul refugiaților. „Am plecat cu ce aveam pe noi într-o noapte. 200 de oameni au fost uciși în satul Al Hrak (provincia Daraa din nord-vestul Siriei – n.r.) de unde am plecat noi. Ei au fost omorâți de către guvern, mulți dintre ei alăturându-se rebelilor sirieni”, își amintește ea cu tristețe. „Am fugit circa 200 de familii din acest sat, era sânge până la genunchi. Am plecat repede cu mașinile”, mai spune ea. Nu se plânge de condițiile din tabără. „Nu plecăm nicăieri, aici e ca în Siria. Zaatari este locul nostru”, spune ea, adăugând că iordanieni i-au primit ca pe frați. Are și puterea de a glumi cum că „jumătate din Siria este aici!”
[youtube]Z4iqrfzZLpk[/youtube]
Hahan spune că ar vrea să muncească. „Vreau o slujbă, am patru fete care să mă ajute la treburile casei. Nu am și eu dreptul la o slujbă?”, are puterea să glumească. „Eram fericiți înainte de criză. Avem siguranță, aveam serviciu, soțul lucra în domeniul construcțiilor”, își amintește ea. Totuși, Hanan rămâne optimistă și gata să meargă mai departe. „Nu am ce face, viața merge înainte, fie că suntem fericiți sau nu. Sunt fericită că nu am pierdut pe nimeni din familie, dar totuși am pierdut mulți prieteni, suntem norocoși să fim în viață”, mai spune ea.
Hanan își amintește și de momentele de normalitate din tabără și cele de bucurie cu familia și vecinii. „Soțul meu se distrează seara cu prietenii, micul dejun îl luăm împreună și este foarte frumos. La 7 dimineața beau cafeaua împreună cu prietenele mele. Pe vecini nu poți să-i izolezi, este urât să trăiești singur, cu ei îți dezvălui și îți împărtășești grijile și disperările”, mai spune ea.
Cu burta pe carte
Educația este poate cea mai importantă activitate a taberei de refugiați de la Zaatari. Aici se regăsesc pe băncile școlii aproape de 30.000 de copii de toate vârstele. Toți visează să reușească în viața, iar directorul primei școli din tabără, profesorul Jacob Stepaz, ne spune că scorurile liceenilor sirieni din rândul refugiaților sunt bune, chiar comparativ cu cele ale liceenilor iordanieni. Cei care trec examenul de maturitate, un fel de Bacalaureat european, sunt încurajați și finanțați să învețe la nivel de universitate.
În tabără de la Zaatari, am stat de vorbă cu șase tineri de 16 și 17 ani care învață la prima școală fondată aici din banii statului Bahrain. Aici studiază circa 775 de elevi de la clasele primare până la nivel de liceu. Cu toții speră ca printr-o educație mai bună să poată reuși în viață. Visează să devină cu toții ingineri sau medici. Doresc la rândul lor să-i salveze pe alții, așa cum li s-a oferit și lor o a doua șansă în aceste minimale condiții din tabără de refugiați.
[youtube]4UBB0ecJUEs[/youtube]
Par ambițioși, iar pe fețele lor se citește voința de a reuși. De altfel asta este și singura lor opțiune în fața handicapului impus de destin încă din copilărie. Nu fac altceva decât să meargă la școală și la ore suplimentare pentru a ajunge cu materia la zi. Seara, fie joacă fotbal în praful de lângă corturile sau barăcile în care trăiesc, fie se uită la fotbal. Mai toți sunt fani Real Madrid și îl necăjesc pe singurul fan din grupul lor care „îndrăznește” să țină cu F.C. Barcelona.
Și totuși mai există speranță
După ce ne-am luat la revedere de la acești adolescenți, aveam să mergem la Universitatea din orașul Zarqa care se află undeva la mijlocul distanței dintre Amman și tabăra de la Zaatari. Din cauza decalării programului, studenții au avut de așteptat circa patru ore pe „jurnaliștii europeni” care veneau să stea de vorbă cu ei. Nu s-au plâns. Chiar erau nerăbdători să discute cu niște europeni aciuați în aceste locuri nefrecventabile pentru ei. Frumos îmbrăcați cu sacou și cămăși, iar fetele cu obișnuitele hijab-uri, tinerii studenți sirieni erau grupați ordonat la mesele festive. Acolo i-am întâlnit pe tinerii studenți Refat, Mohamed și Jamal. Toți sunt originari din provincia siriana Daraa. Studiază la Universitatea din Zarqa cu ajutorul unor burse europene și mulțumesc necontenit pentru ajutorul dat de UE. Nu vor să vină în Europa, ci le-ar plăcea să se întoarcă în Siria, unde să pună umărul la reconstrucția țării lor.
Unul dintre ei îmi povestește cum recent, în urma unui bombardament comun ar trupelor siriene și ruse și-a pierdut toată familia unchiului său, împreună cu cei cinci copii ai lor. Toți studiază contabilitate sau literatură. Ca toți cei de vârsta lor își fac planuri de viitor. Fie că este vorba de integrare în piața muncii din Iordania sau în zona țărilor din Golful Persic, fie să se lanseze în afaceri private. Învață mult și se mândresc că cele mai mari note la această universitate le obțin sirienii. Numai în week end-uri mai au timp să privească meciuri de fotbal sau să se întâlnească cu prietenii.
Cert este că acum privesc spre viitor cu încredere și speră ca țara lor să revină la normal pentru a se întoarce și a-și construi un viitor acolo. Însă războiul din Siria este departe de a se fi terminat. Marile puteri nu ajung la un consens atunci când se pun la masa negocierilor și arată cu degetul unul spre altul. Între timp, Siria este în continuare în haos, iar lumea întreagă se pregătește să primească o nouă tranșă de imigranți din orașul sirian Alep. Până atunci, toate forțele combatante continuă să transforme Siria într-un imens „cimitir al războiului”.
Publicat de EvZ Moldova
Cei mai mulți trăiesc din mila organizațiilor internaționale, dar tabăra are o viață proprie. Se găsește și câte ceva de muncă, fie în tabără, fie în satele din vecinătate. Paradoxul face că există deja circa 2.500 de magazine, puncte de schimb a valutei, ATM-uri și chiar vouchere de cumpărături în unele magazine. Copiii se înghesuie pe lângă gardurile barăcilor organizațiilor internaționale pentru un strop de internet wi-fi, iar adolescenții se strâng seara la povești și se uită la fotbal. Aproape în unanimitate toți sunt fani Real Madrid și Cristiano Ronaldo. Poate că povestea de viață a starului de fotbal portughez îi aproape cumva.
În general, atmosfera din tabără este una de pustietate. Singurele străzi mai animate sunt cele cu magazine, în fapt mici buticuri de unde se poate cumpăra mai orice. De altfel, ironia face ca stradă principală a taberei să fie denumită Champs-Elysees. Nu din pricina vreunei frumuseți arhitecturale, ci mai degrabă a istoriei acelei străzi care, la început, a fost toată tabăra, fiind administrată de o misiune umanitară civilă franceză.
Apoi s-a născut și new-yorkeza Fifth Avenue care întretaie Champs-Elysees, dar nimeni nu știe de unde îi vine acest nume. Cel mai probabil „misionarii” americani nu au vrut să se lase mai prejos și și-au pus și ei amprenta nominală, doar ca să le facă în ciudă francezilor.
Zilele par să treacă greu pentru refugiații din tabără. Numai copiii sunt veseli și vin să socializeze și eu cum pot cu „străinii” pe care îi văd prin tabără. Curentul electric este și el cu țârâita, de la 6 seara la 2 dimineața. Pentru această brumă de curent, administrația UE din tabără cheltuie lunar 400.000 de dolari americani. Doar străzile principale sunt luminate, iar pe cele adiacente ar fi bine să nu te aventurezi după lăsarea întunericului. Pe timpul nopții, temperaturile coboară toamna sub zero grade, iar vântul șuieră din toate colțurile barăcilor sau corturilor improvizate ca adăpost pentru refugiați. Sunt multe familii cu copii mici, dar oricum este mai bine decât în ruinele lăsate în spate din Siria și periodicitatea terorii provenite de la bombele lansate de trupele regimul Assad și, mai nou, de aviația rusă.
În ciuda propagandei mass-media rusești, care prezintă UE ca pe un bătrân în cărucior inabil să facă față crizei refugiaților, europenii gospodăresc destul de bine tabăra de la Za`atari. Începând de la un sistem de securitate foarte bine pus la punct, la școli și grădinițe și continuând cu spitale și maternități. Statisticile oficiale arată că UE și statele membre au cheltuit deja, de la începutul crizei umanitare din Siria, circa 5,5 miliarde de euro. Banii au mers atât în interiorul Siriei, cât și în țări gazdă ale refugiaților precum Iordania, Liban, Irak și Turcia.
Interesant este că tinerii din tabără nu visează decât să se reîntoarcă în Siria. Toți ar vrea să se facă medici sau ingineri. Drumul lor este însă departe de casă pe care au lăsat-o în urmă, chiar dacă granița se află la 10 kilometri nord de Za`atari. Începând cu anul 2015, UE oferă pentru circa 10.000 de studenți din rândul refugiaților iordanieni cursuri de engleză, cursuri de licență și masterat, învățământ de la distanța sau alte cursuri vocaționale, în mai sistemul universitar public și private din Iordania.
Pe lângă „viața vibrantă” economică a taberei, după cum o descriu angajații diferitelor misiuni umanitare ale UE, există una și la fel de vibrantă și în rândul populației. Nu mai puțin de 300 de bebeluși se nasc în fiecare lună, iar rata mortalității la naștere este aproape 0%. UE a construit aici „spitale de campanie” ce beneficiază de aparatură modernă și personal calificat. Aceștia oferă asistență medicală pentru cele circa 20.000 de femei siriene aflate la vârste reproductive și celor circa 2.000 de femei însărcinate în prezent.
Ceea ce însă nu spun statisticile oficiale și cifrele oferite în mapă de presă este că multe dintre tinere sunt vândute sau pur și simplu date de către familiile lor spre căsătorie la vârste fragede. Fie din motive de bani, fie pentru a „scăpa” de o gură în plus de hrănit. O adevărată tragedie. Multe tinere sunt silite să se căsătorească la vârste foarte mici. Nunta are loc în tabără, în prezența unui preot și a familiilor, care apoi se pun pe petrecere. Și asta face parte din puținele bucurii ale taberei, după cum spun refugiații cu care am stat de vorbă, iar oficialii UE recunosc fenomenul numai în off the record.
Viața refugiaților sirieni este cu totul diferită, iar drama lor se vede cel mai bine în ochii copiilor acestora care, în naivitatea lor, visează spre o lume mai bună și la un astfel de viitor. Nici măcar în Germania, ci la ei acasă, înapoi în Siria. Până atunci, Iordania rămâne să aibă grijă de toate rănile războiului pe care le-au suferit acești oameni cu adevărat bătuți de soartă. Fie ele fizice, fie emoționale, iar UE își pune toate resursele pentru a da o mână de ajutor acestor nevoiași.