Federația Rusă, mastodontul geopolitic de la Pontus Euxinus

Federația Rusă, mastodontul geopolitic de la Pontus Euxinus

Controlul total al Mării Negre și al strâmtorilor Bosfor și Dardanele reprezintă visul umed al Rusiei, indiferent de culoarea istorică ori politică vremelnică. Atât Imperiul Țarist și Uniunea Sovietică, cât și Federația Rusă au depus toate eforturile geopolitice de a-și menține supremația militară și politică în regiune. Din păcate, popoarele din zona Mării Negre, precum românii și bulgarii, dar mai ales georgienii ori ucrainenii, au avut de suferit în urma confrunării dintre diferite imperii în spațiul pontic.

Particularități istorice

Istoria a permis Rusiei să devină un mare imperiu, ajungând treptat la Marea Baltică, Oceanul Arctic, Oceanul Pacific și Marea Neagră. Dintre toate aceste ieșiri maritime, doar Marea Neagră putea oferi, în context istoric, o ieșire care să asigure accesul navelor comerciale în toate anotimpurile.
De-a lungul istoriei, geografia a conferit Imperiului Otoman și mai târziu Turciei o influență majoră în această regiune. Imperiul Otoman a controlat cele două strâmtori majore – Dardanelele, care se întinde de la Marea Marmara până la Marea Egee – precum și Bosfor, care se întinde de la Marea Neagră până la Marea Marmara, fiind singura cale de acces dintre Marea Neagră și Marea Mediterană.
La cucerirea Crimeei în 1475, Imperiul Otoman a exclus toate navele străine din Marea Neagră, creând efectiv un „lac turcesc” timp de trei secole. Dominația otomană a Mării Negre s-a încheiat în 1774, după decizia de a se alătura Poloniei într-un război împotriva Rusiei. Ecaterina cea Mare a ocupat Crimeea și a transformat-o într-un protectorat rus, obținând libertatea de circulație prin strâmtori pentru navele țariste.
Ulterior, problema strâmtorilor a rămas supusă voinței marilor puteri, Imperiul rus declanșând numeroase războie pentru a obține accesul liber la Marea Mediterană.

Rusia rămâne o putere nucleară

Rusia rămâne o putere nucleară

Strategia veche

Strategia veche de a menține strâmtoarea închisă tuturor navelor de război a continuat până la Tratatul de la Lausanne din 1923, la doar un an după apariția Uniunii Sovietice. Tratatul a stabilit principiul libertății de trecere pentru toate navele – chiar și navele de război, dar numai în timp de pace. De asemenea, a dus la înființarea unei Comisii Internaționale a Strâmtorilor pentru a supraveghea respectarea prevederilor tratatului. În 1931, Turcia devenea din ce în ce mai îngrijorată de faptul că clauza de demilitarizare din Tratatul de la Lausanne era incompatibilă cu dreptul său legitim de autoapărare. Mai apoi, sistemul de securitate colectivă imaginat de Liga Națiunilor a început să se dezintegreze după ce Germania nazistă s-a remilitarizat și Italia a invadat Abisinia (Etiopia actuală). Această schimbare fundamentală a circumstanțelor a permis Turciei să redeschidă problema strâmtorilor la vestita conferință de la Montreux. Prevederile acestei Convenții au ajutat Moscova să mențină o superioritate militară de facto în ultimul secol.
Asta deși scopul Convenției de la Montreux a fost de a preveni competiția dintre marile puteri și conflictele armate prin controlul intrării și ieșirii și dimensiunii navelor de război în Marea Neagră. Deși a fost înființat pentru a oferi securitate și stabilitate pentru regiune, în realitatea actuală îi conferă unei singure puteri, Rusia, capacitatea de a domina Marea Neagră și de a amenința, ataca și ocupa statele de coastă.

Marea Neagră în doctrina navală rusă

Noua doctrină navală rusă, aprobată Vladimir Putin, în august 2022, stipulează că SUA și statele NATO sunt principalele rivale al Rusiei, iar forţa militară navală rusă va putea fi folosită pe mările și oceanele lumii în mod corespunzător, dacă alte mijloace vor fi epuizate.
Noua doctrină stabileşte ambiţiile maritime globale rusești în zone cruciale precum Arctica şi Marea Neagră, unul din aliniate subliniind necesitatea întăririi poziţiei geopolitice a Rusiei în Marea Neagră şi Marea Azov.
„Ghidată de această doctrină, Federaţia Rusă îşi va apăra ferm şi hotărât interesele naţionale în oceanele lumii, iar având suficientă putere maritimă, le va garanta securitatea şi protecţia”, se arată în document, lăsând loc de interpretare privind adevăratele intenții ale Moscovei. Însă, luând în considerare diferența mare de înzestrare dintre flota militară rusă și cea a statelor din NATO, mai ales SUA, pare greu de crezut că partea rusă va reuși să devină o forță care poate rivaliza cu acestea.
Ducând lipsă cronică de portavioane, partea rusă stă oarecum bine în ceea ce privește submarinele nucleare, capabile să descurajeze orice atac nuclear împotriva Rusiei, o moștenire tangibilă a perioadei flotei sovietice. Însă, fără extinderea masivă și rapidă a flotei actuale ruse, obiectivele noii doctrine nu vor putea fi îndeplinite.

Evoluții posibile

Invazia pe scară largă a Ucrainei de către Rusia, lansată la 24 februarie 2022, a readus în prim plan comportamentul din ce în ce mai agresiv al Moscovei la Marea Neagră.
Prin acțiunile din 2014, contrare dreptului internațional, Rusia a blocat libertatea de navigație în Marea Azov și dreptul la trecere în apele teritoriale ale Ucrainei de lângă Peninsula Crimeea. O situație similară se poate vedea și în zona coastei abhaze din Georgia, unde Rusia menține un șir de baze navale împreună cu autoritățile regiunii separatiste Abhazia.
Canalul Volga-Don permite Rusiei să mute navele militare din Marea Caspică în Marea Azov și apoi spre sud în Marea Neagră prin strâmtoarea Kerci. Dacă Kremlinul își va atinge obiectivele militare în Ucraina, atunci coasta ucraineană din zona Odessa îi va oferi acces direct și la Dunăre.
În acest moment putem doar specula care va fi relația dintre Federația Rusă și alte state în problema Mării Negre pe parcursul actualului război din Ucraina.
Într-un posibil scenariu, între țările membre NATO și UE apar fricțiuni, iar dezbinarea slăbește sancțiunile împotriva Rusiei și livrările de arme către Ucraina. Agresiunea rusă împotriva Ucrainei continuă, iar Rusia folosește și mai mult Convenția de la Montreux în avantajul său.
De asemenea, Rusia continuă să încalce alte aspecte ale dreptului internațional în Marea Neagră, cum ar fi împiedicarea dreptului de trecere prin apele teritoriale ale Ucrainei din zona Crimeea, blocarea accesului la Marea Azov prin blocarea tranzitului prin strâmtoarea Kerci și blocarea aprovizionării cu alimente și energie.

Turcia, între NATO și neo-otomanism pontic

Turcia, între NATO și neo-otomanism pontic

Convenția revizuită

Încurajată de lipsa de reacție a unor state, Rusia va dori să obțină noi câștiguri teritoriale în jurul Mării Negre și să identifice modalități de a-și spori proiecția puterii în estul și centrul Mediteranei.
Într-un alt posibil scenariu, Moscova este învinsă în războiul din Ucraina, dar nu există voință politică la nivel internațional pentru a renegocia Convenția de la Montreux. Acest scenariu este posibil, asigurând menținerea superiorității militare ruse în următoarele decenii.
Dacă Rusia este învinsă în acest război, iar statele UE și NATO, mai ales cele de la Marea Neagră reușesc să obțină revizuirea Convenției de la Montreux, acest lucru ar asigura stabilitatea și securitatea pe termen lung în regiunea pontică.
Un scenariu ar fi ca strâmtorile de la Marea Neagră să nu mai dispună de regimul juridic separat al Convenției de la Montreux, ci să intre sub incidența regulilor privind strâmtorile internaționale, așa cum sunt stabilite în Convenția Națiunilor Unite privind dreptul mării. De menționat că Turcia a respins orice demers de schimbare a actualului statut, indiferent de evoluțiile de pe front.

Share our work
Republica Moldova, amenințată de războiul hibrid rus

Republica Moldova, amenințată de războiul hibrid rus

Doamna Natalia Albu, directoare executivă a Platforma pentru Inițiative de Securitate și Apărare (PISA) și una dintre cele mai cunoscute voci din societatea civilă din Republica Moldova, a avut amabilitatea să acorde un interviu KARADENIZ-PRESS. Dr. Natalia Albu este și conferențiară universitară la Academia Militară a Forțelor Armate „Alexandru cel Bun”. Domenii de interes: provocările și perspectivele mediului de securitate; problemele actuale ale politicii de securitate națională, analiza și evaluarea vulnerabilităților și amenințărilor; integrarea perspectivei de gen în sectorul de securitate și apărare. Ea a contribuit în calitate de membru al grupului de experți responsabil de elaborarea Propunerilor de Politici Publice pe probleme de securitate, „Strategiei Naționale de Apărare a Republicii Moldova” și a fost membră a grupului de lucru care a elaborat „Programul Național privind implementarea RCSONU 1325 Femeile, Pacea și Securitatea pentru 2018-2021”. 

Natalia Albu deține o diplomă de doctor în Științe Politice și este absolventă a Centrului European de Studii de Securitate George C. Marshall (GCMC) – Seminarul privind securitatea regională (SRS 17-07) și programul de cercetare a GCMC, selecția (2018); absolventă a Centrului Daniel K. Inouye Asia-Pacific pentru Studii de Securitate, curs Advanced Security Cooperation (ASC 19-02).

Republica Moldova Moldova este vulnerabilă la consecințele războiului de pe teritoriul satului vecin, de la probleme economice și energetice la cele societale. Evident că aceasta presupune depunerea unui efort comun în realizarea etapelor, adică efectuarea temelor pentru acasă, pentru a fi acceptată ca membră a UE, dar și confruntarea cu mai multe provocări de ordin intern, cum ar fi polarizarea societății și prezența „coloanei a cincea” a Federației Ruse gata să submineze vectorul de integrare europeană. Republica Moldova rămâne sub amenințarea directă și indirectă a Federației Rusă, care folosește metode diverse pentru a submina autoritățile constituționale de la Chișinău și a îndepărta Republica Moldova de calea integrării euro-atlantice. Doamna Natalia Albu, directoare executivă a Platforma pentru Inițiative de Securitate și Apărare (PISA) și una dintre cele mai cunoscute voci din societatea civilă din Republica Moldova, a avut amabilitatea să acorde un interviu KARADENIZ-PRESS.

Doamna Natalia Albu, directoare executivă a Platforma pentru Inițiative de Securitate și Apărare (PISA)

Doamna Natalia Albu, directoare executivă a Platforma pentru Inițiative de Securitate și Apărare (PISA)

K.P: Care sunt consecințele războiului din Ucraina asupra relațiilor dintre Republica Moldova și partenerii strategici, precum NATO și UE?

Cu părere de rău, numai invazia militară a Federației Ruse în Ucraina a arătat necesitatea de dezvoltare a sectorului de securitate și apărare a Republicii Moldova, care a devenit un subiect discutat atât la nivel de autorități, cât și societate, respectiv aceasta a contribuit la valorificarea parteneriatelor strategice atât cu organizații, cât și la nivel bilateral cu state separate cum ar fi SUA, Germania, România. Cu privire la UE, deja e bine cunoscut faptul că a fost acceptată cererea de aderare a Republicii Moldova alături de Ucraina. Evident că aceasta presupune depunerea unui efort comun în realizarea etapelor, adică efectuarea temelor pentru acasă, pentru a fi acceptată ca membră a UE, dar și confruntarea cu mai multe provocări de ordin intern, cum ar fi polarizarea societății și prezența „coloanei a cincea” a Federației Ruse gata să submineze vectorul de integrare europeană. De asemenea, ca urmare a războiului de pe teritoriul statului vecin, UE a aprofundat și consolidat suportul său în dezvoltarea sectorului de apărare prin Instrumentul European de Pace.

În ceea ce privește cooperarea cu NATO, subiect sensibil pe parcursul celor 31 de ani de independență a țării în contextul contradicțiilor privind funcționalitatea statului de neutralitate, devine în ultimele luni o perspectivă care merită a fi valorificată, mai ales că declarațiile de la ministerialele NATO din 14-15 februarie curent evidențiază că aceasta își intensifică sprijinul pentru Republica Moldova, Ucraina și Georgia și Bosnia, în contextul amenințărilor Rusiei.

Mai mult, miniștrii au decis, în același timp, să-și consolideze în mod semnificativ postura de descurajare și apărare, sporind stocurile de armament și muniție. Deocamdată nu este clar care va fi concret suportul pentru Republica Moldova din partea NATO, dar anterior, în contextul vizitei la NATO a ex-Premierului, Natalia Gavriliță, s-a vorbit despre un pachet adaptat al programului de consolidare a capacităților de apărare cu accent pe sprijinul și expertiza NATO în consolidarea apărării civile și a domeniilor care asigură pacea și stabilitatea în Republica Moldova și în regiune.

K.P.: Cum caracterizați reacția autorităților de la Chișinău în fața problemelor de securitate generate de razboiul din țara vecină? Ce ar putea să mai facă in plus?

Moldova este și ea vulnerabilă la consecințele războiului de pe teritoriul satului vecin, de la probleme economice și energetice la cele societale. Dar ceea ce a determinat ca țara să-și merite  calificativul „Stat mic, dar cu inimă mare” este faptul că R. Moldova a trebuit să facă față la cea mai gravă criză umanitară, când pe 24 februarie o parte din populația Ucrainei a fost forțată de circumstanțe de război să părăsească țara.

Din primele zile ale războiului din Ucraina, frontierele Republicii Moldova au fost asaltate de mii de refugiați, iar apogeul fluxului a fost în lunile martie-aprilie 2022. Războiul continuă și respectiv  fluxul de refugiați mai persistă, chiar dacă nu are o intensitate amplă ca la început. Majoritatea refugiaților au utilizat R. Moldova ca zonă de tranzit, găsindu-și refugiu în mai multe state din spațiul UE, dar un număr aproximativ de 80 de mii de persoane se mai află pe teritoriul ţării.Suportul oferit refugiaților a fost atât la nivel de societate, cât și instituții specializate.

Totodată, acest flux de refugiați a impus necesitatea sporirii securității la frontiera țării, căci de astfel de situații pot profita persoane rău intenționate. Astfel Poliția de Frontieră în cadrul controalelor efectuate au identificat automobile aflate în căutare, precum și persoane suspecte care au legături cu grupări criminale. Pe de altă parte, să nu uităm că majoritatea refugiaților sunt femei și copii, care actualmente sunt în jur de 89 % din numărul total de refugiați, respectiv și necesitățile de securitate ale acestora sunt diferite, cum ar fi necesitățile de asistență medicală sau repartizarea copiilor la grădiniță, etc.

Plus că prezența refugiaților este exploatată de propaganda pro-rusă, promovând mesaje de ură și știri false pe care societatea civilă trebuie să le combată prin diferite campanii de dezinformare. Ce e de mai făcut? De fapt, tot mai des se vorbește că securitate noastră depinde și de rezistența Ucrainei față de acest război, respectiv și fortificarea capacităților interne a R. Moldova de rezista provocărilor și o societate consolidată privind necesitatea integrării europene va diminua implicațiile instrumentelor hibride utilizate de Federația Rusă, iar o țară stabilă la frontieră este și o siguranță. Mai mult, continuarea susținerii umanitare din partea R. Moldova precum și manifestarea solidarității la nivel regional în cadrul platformelor UE și NATO.

K.P.: Atât autoritățile de la Chișinău cât și statele occidentale atenționează cu privire la războiul hibrid al Federației Ruse împotriva Republicii Moldova? Puteți să ne detaliați unele tactici folosite de Federația Rusă?

Războiul hibrid este un fenomen cu care se confruntă țările din regiune, în mod special, de la anexarea Crimeii. Iar în contextul invaziei militare în Ucraina, instrumentele hibride ale Federației Ruse în Republica Moldova devin mai intense, devenind o sursă de amenințare care, prin politica agresivă față de Republica Moldova, atentează la exploatarea și amenințarea vulnerabilităților interne, de exemplu lipsa resurselor energetice, cu scopul impunerii unui regim de guvernare docil. Acest obiectiv strategic poate fi, și chiar putea să fie materializat în toamna anului 2022, atins printr-un șir de scenarii ostile, ce se pot manifesta individual ori cumulativ, fiind percepute în cazul Republicii Moldova ca riscuri de securitate: (-) Deloializarea maselor largi ale populației și a instituțiilor de stat față de Guvern, cu provocarea unei crize politice; (-) Organizarea unor alegeri parlamentare și prezidențiale anticipate în condiții maxim favorabile forțelor politice controlate sau aliate Kremlinului; (-) Producerea unor dezordini în masă care să culmineze cu o lovitură de stat sau cu o criză politică și social-economică profundă, care ar duce Republica Moldova fie spre alegeri anticipate, fie ar arunca țara în haos și într-o criză umanitară; (-) Acutizarea crizei economice și a tensiunilor sociale care pot eroda capacitatea de reziliență în fața amenințărilor și vor consuma resursele necesare aprofundării integrării europene și a parteneriatelor în domeniul securității; (-) Șantajul și presiunea propagandistică ar putea descuraja și reduce voința conducerii Republicii Moldova să consolideze sectorul de securitate, să sporească eficient reziliența în fața amenințărilor, inclusiv prin parteneriate cu țările occidentale și Ucraina; (-) Promovarea narativelor care provoacă ură în societate, de exemplu față de refugiați.  O altă tendință a instrumentelor hibride este de a testa vigilența sau de a destabiliza viața normală a cetățenilor, cum a fost situația anului 2022 în contextul multiplelor alerte false cu bombă. Plus, conflictul nereglementat de pe malul stâng al râului Nistru, numit transnistrean, poate fi utilizat de Federația Rusă în anumite contexte pentru extinderea amenințării cu război neoconvențional de tip hibrid, generând un pericol sporit în adresa tuturor componentelor securității naționale. La momentul actual, experții apreciază Forțele militare și paramilitare din Transnistria vor fi activate doar în cazul obținerii inițiativei strategice de către forțele armate al Federației Ruse în raioanele de est ale Ucrainei. Conducerea politică a enclavei nu va îndrăzni să imită careva activități de „guvernare” în aceasta și va rămâne în așteptare.

Guvernul Republicii Moldova rămâne în funcție

Guvernul Republicii Moldova rămâne în funcție

K.P.: Ce măsuri ați recomanda autorităților de la București și din alte capitale NATO pentru a ajuta Republica Moldova să lupte în acest tip de război?

Deși, războiul hibrid nu are caracteristici ale unui război clasic, adică nu înseamnă utilizarea unor mijloace palpabile, cum ar fi arme, tancuri au bombe, totuși acesta definește specificul conflictelor actuale care combină intimidarea strategică a statelor cu arme de distrugere în masă, operațiuni comune care implică și unități speciale, și mercenari, și manevre de dezinformare la scară largă. Respectiv, cooperarea în contractarea astfel de amenințări este o necesitate care trebuie a fi realizată multidimensional și informarea la timp pentru a asigura prevenția. În același timp, să nu uităm că în aplicarea tacticilor cu caracter hibrid un instrument important pentru Federația Rusă este „coloana a 5-a” care are o semnificație geopolitică reală și la nivel regional, iar unul din obiective majore ale acesteia este schimbarea puterii. Acest grup de oameni fac un joc de propagandă pentru a submina situația din țară. Astfel de agenți de influență a Federației Ruse care compromite vectorul de dezvoltare a țării, de fapt sunt activi și-n alte țări, inclusiv în România, încercând să dezinformeze populația privind cauza reală a evenimentelor ce se desfășoară la nivel regional sau de a manipula cu opinia publică sau chiar viziuni ostile privind necesitatea unui suport orchestrat în contracararea tacticilor hibride. Și aici, țările membre NATO, ar putea fi mai vigilenți în identificarea astfel de tendințe și eliminarea acestora. Inclusiv, prin înțelegerea și susținerea măsurilor pe care le întreprinde R. Moldova la intrarea în țară, ultimul cazi fiind ne permiterea cetățenilor sârbi să asiste la meciul de fotbal dintre echipele Partizan (Belgrad) și Șerif (Tiraspol) la data de 15.02.2023, în contextul declarației Președintei, M. Sandu, precum în R. Moldova se pregătea o lovitură de stat prin crearea unor manifestații interne și implicarea cetățenilor străin ca agenți ai Moscovei. Mai mult, țările membre NATO au mai multe instrumente de blocare a finanțării din exterior a acestor agenți.

K.P.: Președinta Republicii Moldova, doamna Maia Sandu, a acuzat public Moscova că are o strategie de schimbare prin forță a autorităților constituționale de la Chișinău. Ce pot face România și alți parteneri pentru a ajuta Republica Moldova?

Conform declarației Președintei R. Moldova, Maia Sandu, făcută la data de 13.02.2023, Rusia este în proces de pregătire a unei lovituri de stat în R. Moldova, care ar avea ca executori cetățeni străini. De fapt, această tendință a existat și-n toamna anului trecut și mereu atunci când guvernarea R. Moldova încerca să ia decizii de politică externă în asigurarea interesului național fără a lua în calcul interesele de putere a Federației Ruse în regiune. Revenind la acești cetățeni străini, aceștia ar urma să se infiltreze în R. Moldova pentru a ocupa clădiri guvernamentale, lua ostatici și sprijini protestatarii organizați de formațiuni politice dubioase, cu scopul preluării puterii în stat. Această formă de intervenție la nivel național conține atât o componentă hibridă, cât și una militară. Despre cea hibridă am vorbit anterior. Însă, din punct de vedere militar o operațiune de anvergură necesita resurse mult mai mari, pe care Federația Rusă la moment le direcționează în Ucraina, totuși vigilența la frontiera țării presupune luarea de măsuri preventive. În general, aplicarea acestor măsuri subversive dirijate din exteriorul țării sunt determinate de vulnerabilitățile țării într-un context de criză energetică și consecințele războiului din Ucraina. Plus că statutul de neutralitate nu are nicio garanție atât internațională, cât și internă, adică suficientă capacitate de valorificare a dreptului la autoapărare, mai ales că după cum era de așteptat rachetele de croazieră rusești au continuat să survoleze spațiul aerian al țării. În acest sens, suportul extern trebuie să fie multidimensional, căci atunci când guvernarea încearcă să-și fortifice securitatea energetică prin diversificarea resurselor și acceptarea prețurilor de piață, aceasta provoacă distorsiuni în societate și limitează capacitatea de reacție sau fortificare sectorului de apărare sau alte domenii. Acțiunile partenerilor trebuie orchestrate și prioretizarea sectoarelor care scindează societatea sau care aprofundează vulnerabilitatea R. Moldova, mai ales atunci când este vorba de protecția civilă, neglijată de la independență în coace. Deși, nu putem neglija rolul platformelor deja create care au scop să asiste R. Moldova în contractarea amenințărilor care vin nu numai din exteriorul țării, dar și din inteior.

Președinția româneacă a Consiliului Uniunii Europene, o șansă pentru impulsionarea reformelor în Republica Moldova

Președinția româneacă a Consiliului Uniunii Europene, o șansă pentru impulsionarea reformelor în Republica Moldova

K.P: Care este rolul Transnistriei în strategia rusă din Republica Moldova? Cum poate fi rezolvat diferendul transnistrean în contextul geopolitic actual?

De fapt, existența unui conflict înghețat, sau mai bine zis într-un proces de negocieri înghețat, căci Karabahul de Munte ne-a arătat cum pot reescalada astfel de conflicte, este o strategie a Federație Ruse în regiune pentru a menține influența și interesele sale de putere în regiune. Strategia este foarte simplă, este vorba de a controla R. Moldova, dincolo de instrumentele hibride de care am vorbit anterior, prin posibilitatea reescaladării conflictului și subminării posibilității de reintegrare a țării, limitând capacitatea autorităților de la Chișinău de avansare în reformele de integrare europeană. Instrumentele de realizare a aceste strategii sunt multiple, create încă în perioada sovietică, cum ar fi industrializarea regiunii respective și construcția infrastructurii energetice de care depinde R. Moldova. Sau susținerea intereselor de grup în desfășurarea activităților economice ilegale etc. Mereu au existat tendințe de a intimida autoritățile de la Chișinău cu prezența așa numitor pacificatori ruși pe teritoriul necontrolat al țării. Dacă să ne referim la situația actuală, așa-zisele forțe armate și contingentul Federației Ruse „GOTR” vor putea desfășura activități de rutină sub forma de exerciții tactice pregătitoare, exerciții tactice și aplicații tactice de nivel companie, probabil, cu executarea tragerilor de luptă. De asemenea, ar putea să existe activități de refacere a stocurilor de muniții de la depozitele din Colbasna către locurile de dislocare a unităților militare. Cum am mai menționat, forțele militare și paramilitare din transnistria vor fi activate doar în cazul obținerii inițiativei strategice de către forțele armate al Federației Ruse în raioanele de est ale Ucrainei. În ceea ce privește reglementarea acestuia,  format 5+2 deja nu este funcțional, deși nici anterior nu înregistrat progrese. De fapt, cum ar putea acest format să reglementeze conflictul în interesele R. Moldova dacă principalul negociator este interesat de menținerea R. Moldova într-o zonă de instabilitate continuă, precum este situația în Georgia, privind Abhazia sau Ucraina din 2014, creându-se autonomii artificiale și separatiste. De aceea, astăzi, în mediul actual de securitate, tot mai mulți experți susțin că reglementarea conflictului transnistrean va depinde și cum vor evolua evenimentele din Ucraina.

K.P.: Este importantă Republica Moldova pentru războiul purtat de Federația Rusă în Ucraina? Poate influența cursul războiului în sudul Ucrainei?

Moldova a fost mereu importantă pentru Federația Rusă, aceasta găsim în majoritatea documentelor strategice ale acesteia, de exemplu Doctrina militară adoptată după anexarea Crimeii, menționează clar că Federația Rusă își asumă dreptul de a aplica apărarea preemtivă, inclusiv prin descurajarea nucleară, asupra zonei sale de interes cum ar fi Ucraina și Republica Moldova, așa numită vecinătatea apropiată, speculând ca va apărare interesele cetățenilor ruși aflați pe teritoriul acestor țări. Chiar recentele declarații în Duma rusească ale Ministrului de externe al Rusiei, Serghei Lavrov, evidențiază interesele acesteia și intențiile de a interveni în politica internă unui stat suveran, astfel acesta a spus că „știe mai bine ce vor cetățeni moldoveni și că guvernul pro-european de la Chișinău nu reprezintă interesele populației”. Cu toate acestea, dacă să ne referim la situația din teatrul de acțiuni ucrainean nu va afecta în perioada imediat următoare Republica Moldova, deoarece, chiar dacă forțele Federației Ruse vor reuși să declanșeze ofensiva, aceasta, probabil, va avea ca obiectiv principal cucerirea doar a regiunilor ucrainene anexate/recunoscute ilegal în granițele existente ale acestora. Pe direcția operativă Nicolaev – Odessa este puțin probabil ca forțele rusești să treacă la ofensivă, deoarece nici mediul geografic (prezența obstacolelor naturale severe) și nici forțele și mijloacele disponibile nu permit declanșarea acesteia. Nemijlocit pe teritoriul Republicii Moldova în perioada lunilor februarie-martie nu vor fi observate activități militare majore, însă aceasta nu înseamnă că nu or să fie intenții serioase de a destabiliza situația în interiorul țării.

Republica Moldova, sprijinită de UE

Republica Moldova, sprijinită de UE

K.P.: Vă mulțumim pentru amabilitate

Dr. Natalia Albu este și conferențiară universitară la Academia Militară a Forțelor Armate „Alexandru cel Bun”. Domenii de interes: provocările și perspectivele mediului de securitate; problemele actuale ale politicii de securitate națională, analiza și evaluarea vulnerabilităților și amenințărilor; integrarea perspectivei de gen în sectorul de securitate și apărare. Ea a contribuit în calitate de membru al grupului de experți responsabil de elaborarea Propunerilor de Politici Publice pe probleme de securitate, „Strategiei Naționale de Apărare a Republicii Moldova” și a fost membră a grupului de lucru care a elaborat „Programul Național privind implementarea RCSONU 1325 Femeile, Pacea și Securitatea pentru 2018-2021”.

Doamna Natalia Albu deține o diplomă de doctor în Științe Politice și este absolventă a Centrului European de Studii de Securitate George C. Marshall (GCMC) – Seminarul privind securitatea regională (SRS 17-07) și programul de cercetare a GCMC, selecția (2018); absolventă a Centrului Daniel K. Inouye Asia-Pacific pentru Studii de Securitate, curs Advanced Security Cooperation (ASC 19-02).

Share our work
Ucraina, afirmare geopolitică la Marea Neagră

Ucraina, afirmare geopolitică la Marea Neagră

Odessa, principalul port al Ucrainei la Marea Neagră (foto: wikipedia)

Cu o istorie lungă de confruntări între principalele puteri din zona Mării Negre, teritoriul Ucrainei actuale este considerat o regiune strategică nu numai în bazinul pontic, dar și la nivelul întregii Europe. Dominând partea de nord a Pontus Euxinus, Ucraina a fost disputată în ultimele secole de Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei, Hanatul Crimeei, Imperiul Țarist, respectiv Germania nazistă și Uniunea Sovietică.

Granițe problemă

Ucraina este situată în Europa de Est, la granița cu alte două state pontice, România la sud-vest și Rusia la nord-est, precum și Republica Moldova, Ungaria și Slovacia la vest și Belarus la nord. Cu o suprafață de peste 600 de mii de km pătrați și o populație de peste 45 de milioane de locuitori, Ucraina post-sovietică reprezintă o moștenire complexă, pe fondul problemelor acute cu care se confruntă noul stat.

De asemenea, se învecinează cu Transnistria, regiune separatistă din estul Republicii Moldova, devenită o problemă majoră de securitate pentru Kiev în condițiile invaziei militare rusești din 2022. În sud, Ucraina are o coastă pontică de aproape 1000 de km, revendicând o vastă zonă economică exclusivă (ZEE), care se învecinează cu ZEE turcă și românească.
Anul 2014 a fost punctul definitoriu al prezentului și viitorului Ucrainei în ceea ce privește politica sa de securitate. Pierderea Crimeei și conflictul din estul țării au schimbat dramatic relațiile Ucrainei cu Rusia și poziția acesteia la Marea Neagră.
Astfel, insurgența pro-rusă din 2014 și invazia masivă a armatei ruse din 2022 a împins definitiv Ucraina către NATO și Uniunea Europeană.

Șoc istoric

Alungarea regimului pro-rus condus de către fostul președinte Viktor Ianukovici nu a reprezentat decât ultimul episod al rezistenței ucrainene în fața demersurilor imperiale rusești. Moștenirea disputată privind Rusia Kieveană sau Rutenia Kieveană stă la baza demersurilor elitei culturale și politice ucrainene de consolidare a identității politice și etnice. Rusia Kieveană a fost cel mai timpuriu demers statal al slavilor estici, dominat de orașul Kiev din punct de vedere politic și militar, aproximativ din anul 880 până la mijlocul secolului al XII-lea. Istoric vorbind Rusia Kieveană poate fi considerată primul dintre statele predecesoare a celor trei națiuni politice slave din zilele noastre: Republica Belarus, Ucraina și Federația Rusă. Aceste formațiuni statale moderne au fost precedate de principate slave, formate în urma cuceririi Rusiei Kieviene de către armatele mongole în secolul 13, iar ulterior de către Imperiul Rus și Uniunea Sovietică.
În prezent, această moștenire este revendicată de către Federația Rusă, care folosește moștenirea Rusiei Kieviene pentru a justifica propriile ambiții imperiale întruchipate de așa-zisa lume rusă (Russkiy mir), care se supraoune geografic peste fosta zonă de influență sovietică.

Securitate maritimă

Marea Neagră nu se regăsea prea mult în strategiile de securitate implementate de Kiev înainte de 2014. Ucraina nu a văzut nicio amenințare esențială pentru securitate la Marea Neagră, iar flota militară ucraineană primea cele mai puține resurse din toate componentele aparatului militar ucrainean, doar Georgia dispunând de mai puține capabilități navale în Marea Neagră.
Strategia de securitate națională din 2012 menționa doar problema reprezentată de necesitatea delimitării frontierelor de stat din regiunea Mării Negre și problemele legate de desfășurarea Flotei ruse de la Marea Neagră pe teritoriul ucrainean.
În prezent, Strategia de securitate națională nominalizează Rusia drept principala amenințare, pe care o consideră „pe termen lung”, Marea Neagră jucând un rol aparte, în prim plan fiind problema eliberării Crimeei și a orașului Sevastopol. Evenimentele din 2014 din Crimeea, care au culminat cu anexarea ilegală de către Federația Rusă a peninsulei Crimeea și orașului Sevastopol, incluzând infrastructura portuară militară, au schimbat definitiv balanța puterii navale în favoarea Moscovei. Pierderea, de către Ucraina, a unui număr important de nave militare, precum și dezertarea unui număr mare de cadre ale flotei militare ucrainene au limitat, coroborat cu insuficienta alocare de fonduri, capacitatea Kiev-ului de a reforma marina militară pentru a face față amenințării militare ruse.

Lecții de război

Din nefericire, Ucraina este forțată să învețe aceste lecții dureroase din mers, fiind plătite cu sângele militarilor și civililor. Modul rapid în care Flota Militară Rusă a Mării Negre a reușit să blocheze activitatea principalelor porturi comerciale ucrainene de la Marea Neagră și Marea Azov a readus în discuție poziția, uneori ambiguă, a Kievului față de statutul actual al Mării Negre, dar și necesitatea clădirii unei marine militare capabile să facă față amenințărilor militare.
Treptat, Ucraina a devenit un poligon de încercare a unor noi tactici de luptă și a unor noi sisteme de armament în confruntările navale și nu numai. De la drone Bayraktar, rachete Neptun și până la navele canonieră Gyurza-M, Kiev-ul a aruncat tot ce a putut ntr-un război asimetric împotriva Federației Ruse.
Sprijinul serviciilor de informații occidentale, precum și furnizarea unor categorii de arme, a permis părții ucrainene obținerea unor victorii și pe frontul maritim, cum ar fi eliberarea Insulei Șerpilor și scufundarea crucișătorului Moskva – nava amiral al Flotei militare ruse a Mării Negre.
Din păcate, este greu de crezut că Ucraina va reuși să elibereze prea curând regiunile ocupate de Federația Rusă la Marea Neagră, precum peninsula Crimeea ori țărmul Mării Azov. Însă, lecțiile dureroase învățate de Ucraina și experiența Kievului în gestionarea efectelor invaziei sunt importante pentru toate statele din regiunea Mării Negre, iar necesitatea staționării unei flote permanente a NATO în bazinul Mării Negre devine tot mai evidentă. O soluție de scurtă durată ar fi donarea unor nave militare performante de către aliații NATO cu tradiție navală României și Bulgariei, aceste active putând juca un rol important în descurajarea agresiunii rusești în bazinul pontic.

Share our work
Bulgaria, în căutarea identității pontice

Bulgaria, în căutarea identității pontice

Flota militară bulgară la Varna

Flota militară bulgară la Varna (foto: wikipedia)

Marea Neagră reprezintă pentru Sofia un șir de posibilități economice și geopolitice nefructificate, în pofida celor aproape 400 de kilometri de coastă și a unei zone economice exclusive, promițătoare din punct de vedere al resurselor energetice.
Bulgaria nu a implementat niciodată în istorie o politică dedicată regiunii pontice și nici nu a încercat să joace un rol, activ în bazinul Mării Negre în calitate de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene și al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).

Pași timizi

Tradiția politică bulgară nu a legat niciodată existența statului de accesul la Marea Neagră, iar dominația politico-militară a întregului bazin pontic de către Uniunea Sovietică, urmată de dominația Federației Ruse nu a provocat îngrijorare la Sofia, datorită relațiilor privilegiate dintre cele două state.
Prezența unei Turcii aliate puternice, cu o flotă militară importantă, a limitat posibilitățile de afirmare a unor posibile ambiții bulgare la Marea Neagră. Intrarea în NATO a fost percepută de Sofia și ca o modalitate de a limita implementarea unor proiecte de dezvoltare a marinei militare, pe fondul crizelor economice și politice care au afectat periodic țara. Apartenența la NATO a dus la dispariția aproape completă a grijilor pentru securitatea maritimă, pasată aliaților cu tradiții navale militare.
Elita politică bulgară a tratat cu indiferență transformarea bazinului pontic în regiunea cea mai afectată de tensiunile dintre Kremlin și NATO, pe fondul conflictelor active ori înghețate din Georgia, Ucraina, Republica Moldova, Armenia și Azerbaidjan. Această strategie a tensiunii este folosită de Federația Rusă pentru a menține controlul asupra regiunii și a forța statele occidentale să facă față la un război hibrid pe mai multe fronturi.

Axa Sofia-Ankara-Moscova

În ultimii ani, sub presiunea realităților geopolitice și la inițiativa aliaților din NATO, Sofia a demarat, cu pași timizi, revitalizarea infrastructurii sale navale. Rolul bulgar în strategia NATO din bazinul pontic este accentuat și de cele două mari porturi, Varna și Burgas, care oferă posibilități de găzduire pe termen lung a unor nave din alte state NATO.
Tradițional, Moscova încearcă să își mențină controlul geopolitic asupra „străinătății apropiate” din bazinul pontic prin aplicarea unor presiuni economice și politice sistematice, dar și prin folosirea amenințărilor directe ori indirecte.
La rândul său, proiectul turc urmărește câștigarea influenței în comunitățile musulmane turce din regiunea balcanică, prin folosirea mijloacelor soft-power. Bulgaria este un bun exemplu de funcționare a acestui sistem, Ankara controlând de facto formațiunile politice sprijinite de populația turcă și pomacă (etnici bulgari musulmani).

Flotă militară NATO în Marea Neagră?

Bulgaria dispune de capacități navale limitate, 4 fregate și 3 corvete fiind principalele nave ale flotei militare, fiind necesare investiții majore în acest sens. Burgas și Varna oferă posibilitatea organizării unor baze navale importante pentru NATO.
Convenția de la Montreux oferă Turciei posibilitatea de a controla accesul navelor în Marea Neagră și asigură de facto dominația Flotei Militare Ruse a Mării Negre. NATO are capacitatea de a desfășura și staționa pe termen lung nave militare din state NATO cu tradiții militare navale, deziderat reliefat și de ultimele evoluții de pe frontul din Ucraina.
O lungă perioadă de timp, elita politică de la Sofia s-a opus vehement înființări unor structuri navale militare NATO în bazinul pontic, poziție susținută tacit de Turcia, care nu dorește să împartă rolul pe care îl are cu alte state NATO.
Blocada navală rusească aplicată porturilor din Ucraina și alte pericole derivate la adresa liberei navigații au obligat factorii de decizie bulgari să reanalizeze opoziția lor.
Inițiative precum Black Sea Naval Cooperation Group, la care au participat Turcia, România, Bulgaria, alături de statele non-NATO Rusia, Ucraina și Georgia, arată că o inițiativă din partea NATO, care să ducă la înființarea unui grup naval NATO permanent, care să dispună de capacită extinse de acțiune, este posibilă.
Această inițiativă ar avea nevoie de investiții majore, pe care bugetele Bulgariei ori României nu le pot suporta singure, dar cu asistență din partea aliaților acest fapt este posibil.
Acest grup poate acționa sub steagul statelor NATO din acest bazin, pentru a evita complicațiile juridice provocate de Convenția de la Montreux, din interbelicul 1936, document depășit de necesitățile geopolitice actuale.

Ucraina se confruntă cu o sângeroasă invazie rusă

Ucraina se confruntă cu o sângeroasă invazie rusă

Turism, comerț și investiții rusești

Interesele tradiționale și politica regională a Sofiei este limitată, cu prioritate, la turism, comerț și energie, zone economice unde s-au făcut investiții majore, fiind surse importante de venit pentru economia bulgară
Nici măcar invazia rusă din Georgia din 2008 ori anexarea Crimeei în 2014 nu au convins Sofia de necesitatea unei strategii diferite de Federația Rusă, care a rămas unul dintre cei mai importanți parteneri economici și actori geopolitici în Bulgaria. Ofensiva majoră rusă din 2022 pare a schimba optica clasei politice de la Sofia, dar instabilitatea politică și alegerile parlamentare repetate fac imposibilă stabilirea unei strategii ample de diminuare a acestei influențe.
Războiul din Ucraina a dus la scăderea semnificativă a numărului de turiști ruși care au vizitat Bulgaria, dar și a investițiilor rusești în domeniul imobiliar, mai ales în zona de coastă. Reorientarea spre alte piețe este un proces de durată, fiind greu de estimat perioada de timp în care actorii economici din Bulgaria vor reuși să își revină.
Zona strategică ocupată de Bulgaria pe rutele de transport maritime și terestre nu este încă exploatată pe deplin de Sofia, foarte multe proiecte viabile cazând victime corupției instituționale caracteristică statului balcanic.
Potențialul porturilor Varna și Burgas, dar și al porturilor situate pe segmentul bulgar al Dunării nasc o concurență nesănătoasă între România și Bulgaria. Elitele de la Sofia și București pășesc timid în procesul de implementare a unor strategii economice comune, care ar putea favoriza dezvoltarea regiunii.

Ambiții energetice

Tradițional, interesele economice bulgare eclipsează considerațiile politice și cele de securitate în relațiile cu actorii importanți din această zonă. Deși este membru UE și NATO, Sofia sacrifică frecvent principii politice importante pentru a accesa resursele și piețele energetice, putând intra uneori în conflict cu politica comună a blocului comunitar din acest domeniu.
Bulgaria a fost dependentă foarte mult timp de Federația Rusă, atât în ceea ce privește resursele energetice tradiționale, cât și în problema energiei nucleare. Invazia militară rusă a forțat Sofia să se reorienteze rapid, liderii de la Sofia vizitând Azerbaidjanul și alte state care dispun de resurse energetice, pentru a crea condițiile unor contracte avantajoase.
Recent, Sofia și Atena au anunțat că analizează posibilitatea construirii unui oleoduct din Grecia până în Bulgaria. Conducta de petrol Alexandroupolis-Burgas este considerată strategică, oferind oportunitate de aprovizionare cu petrol non-rusesc a rafinăriei din Burgas, cea mai mare din zona Balcanilor. Conducta bulgaro-elenă este propusă și ca o alternativă pentru evitarea așteptărilor lungi și a riscului ca petrolierele să nu mai poată traversa strâmtorile Bosfor și Dardanele.
Totodată, Bulgaria cultivă relații speciale cu Turcia, încercând să participe la proiectele energetice majore, precum Coridorul Sudic de Gaze, încercând să devină un jucător regional important.
Bulgaria are o zonă economică exclusivă, vecină cu cea a României și Turciei, dar până în acest moment nu au fost anunțate descoperiri menite să atragă investiții majore din partea unor investitori, în pofida unor anunțuri triumfătoare cu iz electoral. Experții au recomandat o colaborare între statele riverane pentru exploatarea în comun a anumitor regiuni aflate la linia de demarcație dintre zonele economice exclusive, fără însă a avea efectul dorit.
Sofia a aprobat recent o viziune strategică pentru dezvoltarea sectorului de energie electrică al țării în perioada 2023-2053, care să permită Bulgariei să rămână lider în producția și exportul de energie electrică în regiune. Partea bulgară ar dori să construiască patru noi reactoare nucleare, două la Kozlodui și alte două la Belene, lângă granița României.
Prin această strategie, estimată la aproximativ 50 de miliarde de euro, se dorește reducerea semnificativă a dependenței Bulgariei de importurile de gaze naturale. Însă, instabilitatea politică cronică și influența rusă fac greu de atins orice obiectiv menit să asigure independența energetică pe termen lung a Bulgariei, dependentă de evoluțiile politice din Caucaz și alte regiuni bogate în resurse energetice.

Share our work
Turcia, între NATO și neo-otomanism la Marea Neagra

Turcia, între NATO și neo-otomanism la Marea Neagra

Turcia, între NATO și neo-otomanism pontic

Turcia, între NATO și neo-otomanism pontic

Republica Turcia se află la intersecția a numeroase zone de conflict, dar și regiuni bogate în resurse energetice. Neuitând că Turcia de azi este urmașa Imperiului Otoman, clasa politică turcă s-a lansat în ultimele decenii într-o ofensivă diplomatică neo-otomană care afectează profund regiunea pontică.
În prezent, controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele, oferit de Convenția de la Montreux, face ca Turcia să joace un rol important în gestionarea crizei de securitate provocată de războiul din Ucraina, aducând în prim plan rolul Turciei de stat membru NATO. Mai mult, diplomația turcă se vede astfel poziționată regional încât trebuie să administreze un număr sporit de crize regionale, majoritatea complicând relațiile dintre Turcia și alți actori geopolitici importanți, precum Federația Rusă, Republica Islamică Iran, Statele Unite ori Israel.

Moștenirea imperială

Neo-otomanismul este o ideologie politică specifică Turciei, care promovează o pătrundere cât mai profundă în fostele regiuni ale Imperiului Otoman, Din punct de vedere geografic, această politică vizează zone largi din Europa, nordul Africii, peninsula Arabia, până în Indonezia și Pakistan, oriunde au existat interese otomane majore, indiferent de perioada istorică.
Înainte de Turcia actuală, Anatolia era centrul Imperiului Otoman, care se întindea din Yemen până la Viena și din Azerbaijan până în Maroc. Separată de Europa doar prin strâmtoarile Bosfor și Dardanele, peninsula este o trambulină geopolitică perfectă pentru proiectarea ambițiilor geopolitice turcești în cele patru zări. Metropola Istanbul, fostul Constantinopole bizantin, reprezintă în continuare principala cheie a accesului economic, politic și spiritual dintre bazinul pontic și restul lumii.
Administrația Erdogan s-a folosit de orice prilej geopolitic pentru a promova neo-otomanismul, un amestec rar de naționalism panturcic, islamism și interese proprii ale Republicii Turcia, mai ales în domeniul energetic.
În ultimele decenii, Ankara a intervenit, oficial și neoficial, în numeroase situații de conflict din state precum Afghanistan, Libia, Siria, Bosnia-Herțegovina, Azerbaijan și, mai recent, Ucraina. Turcia își urmărește conștiincios și interesele energetice, implicându-se agresiv în exploatări gazeifere în Marea Mediterană, situație care a dus la escaladarea tensiunilor cu Grecia. În bazinul pontic, demersurile turcești de exploatare a câmpurilor Caycuma-1 ori Sakarya au furat startul cursei energetice și nici nu au întâmpinat opoziție din cauza riveranilor pontici, a se citi mai ales Federația Rusă.

Primatul musulman

Liderul turc Recep Tayyip Erdogan, confruntat cu un an electoral greu pe plan intern, acordă o atenție deosebită consolidării poziției de lider al Turciei în lumea musulmană sunnită, dar și șiită. Aflată într-o concurență acerbă cu Arabia Saudită, Republica Arabă Egipt ori Republica Islamică Iran pentru cucerirea lumii musulmane, musulmanii din zona Mării Negre sunt, de facto, dependenți de Turcia, care prin Diyanet İşleri Başkanlığı (Direcția Afacerilor Religioase) joacă un rol important, mai ales financiar, în administrarea vieții religioase a musulmanilor din România, Georgia, Bulgaria ori Ucraina.
Comunitățile musulmane din Federația Rusă, având o complexitate aparte din punct de vedere etnic și istoric, sunt mai puțin dependente de Ankara, inclusiv datorită politicii statului rus, care nu a exclus niciodată accesul musulmanilor în rândul elitelor sale politice ori economice.
Chiar dacă nu au acces direct teritorial la Marea Neagră, statele musulmane din Caucaz și Asia Centrală, precum Azerbaijan, Uzbekistan, Kazakhstan, Turkmenistan, Tadjikistan și Kîrgîzstan, joacă, în mod indirect, un rol important în politica turcă la Marea Neagră, populațiile turcice din acest spațiu privind natural la Turcia ca la un frate mai mare.
Chiar dacă Turcia republicană nu susține o revenire la instituția Califatului, desființat de Mustafa Kemal Ataturk în 1924, autoritățile de la Ankara folosesc în mod inteligent relațiile religioase dintre Turcia și diferite comunități musulmane din spațiul pontic. Datorită potențialului demografic al acestor comunități, este posibil ca strategia turcă să influențeze decisiv destinul acestora și relațiile dintre Turcia și statul gazdă.

Erdogan, satisfacut de relatiile dintre Qatar și Turcia

Erdogan, satisfacut de relatiile dintre o parte a lumii arabe și Republica Turcia

Mavi Vatan-Patria Albastră

„Patria albastră” ori Mavi Vatan în limba turcă este o doctrină geopolitică, militară și juridică care ghidează activismul turc în zonele maritime, mai ales în Estul Mediteranei, având potențial de aplicabilitate și în Marea Neagră, în condițiile descoperirii de noi resurse energetice. Prin aplicarea doctrinei Mavi Vatan, Ankara poate încerca revendicarea unui vast domeniu maritim, inclusiv în bazinul pontiv, în funcție de evoluțiile geopolitice.
Dezvoltată de înalți oficiali militari din diferite categorii de forțe militare turcești, dar și de responsabili din cadrul serviciilor de informații de la Ankara, doctrina „Patria albastră” este bine primită de elitele militare, politice, economice și intelectuale ale Turciei.
Inițiatorii doctrinei, conștienți de importanța strategică a mărilor pentru Turcia, subliniază că succesul acestei doctrine depinde și de capacitatea Turciei de a-și moderniza forțele navale, efort care va necesita menținerea unor parteneriate internaționale puternice, mai ales ca parte a NATO.
Chiar dacă vine în contradicție cu viziunea tradițională a mediilor islamiste și conservatoare, care susțin în mod tradițional politica promovată de președintele Recep Tayyip Erdoğan, administrația acestuia a adoptat-o rapid. Acest lucru i-a oferit posibilitatea de consolidare a alianțelor cu mișcările naționaliste din societatea turcă și lumea panturcică, Marea Neagră fiind un potențial câmp de testare în viitor.
Având în vedere că Mavi Vatan ghidează strategia de apărare a suveranității pe mare a Turciei, inclusiv controlul platoului continental al Turciei și al zonei economice exclusive, ne putem aștepta la aplicarea ei și în cursa pontică pentru resurse energetice.

Sultanatul gazelor

Alianța strategică dintre Ankara și Baku, dar și relațiile privilegiate pe care Turcia le are cu state precum Turkmenistan, oferă acesteia posibilitatea de a implementa proiecte energetice pe termen lung. Recent, oficiali din industria de extracție turcă declarau că eforturile pentru a aduce pe piață cât mai curând rezervele de gaze naturale din Marea Neagră ale Turciei continuă fără întreruperi.
În decembrie 2022, președintele Erdoğan anunța descoperirea de rezerve suplimentare de 58 de miliarde de metri cubi de gaze naturale în blocul Çaycuma 1 din Marea Neagră, la o adâncime care permite exploatarea comercială pentru piața internă turcă. El a declarat că rezervele de gaze naturale ale Turciei din bazinul Mării Negre au o valoare de piață de cel puțin 1.000 de miliarde de dolari, lăsând să se înțeleagă că această valoare poate crește semnificativ în cazul confirmării unor noi zăcăminte.
Ankara are planuri ambițioase, având un număr de nave de cercetare seismică și nave de foraj care lucrează în bazinul Mării Negre, accelerând procesul de descoperire al gazelor naturale. Administrația Erdogan a prioritizat acest sector, oficialii turci sperând că producția din Sakarya va crește treptat, atingând un nivel de 40 de milioane de metri cubi pe zi până în 2027-28.
Demersurile părții turce obligă partea română să accelereze dezvoltarea propriilor proiecte, mai ales în zona Neptun Deep, existând posibilitatea unei rivalități neoficiale dintre București și Ankara. Turcia ar putea deveni totuși una dintre statele consumatoare de gaz pontic românesc, având în vedere că Turcia este extrem de dependentă de importurile din străinătate. Conform datelor mass-media din Ankara, producția internă turcă acoperă doar 10% din consumul de țiței și sub 1% în cazul gazelor naturale.

Declarația de la Șușa, semnată de Recep Tayyip Erdogan și omologul său azer Ilham Aliev

Recep Tayyip Erdogan și omologul său azer, Ilham Aliev, au pus bazele unei alianțe geopolitice de succes

Axa Putin-Erdogan

Relațiile complexe dintre liderul turc Recep Tayyip Erdogan și omologul său rus, Vladimir Putin, reprezintă una din marile enigme ale vieții politice mondiale, cei doi rivali fiind forțați de împrejurările geopolitice să încerce să găsească un modus vivendi. În mod tradițional, strategia politică externă turcă nu a încercat să excludă Rusia din politica pontică, dar a mizat pe consolidarea relațiilor transatlantice.
Invazia militară rusă în Ucraina a favorizat un rol crescut pentru Erdogan la nivelul comunității internaționale, acesta încercând să profite de relațiile personale pentru a transforma Turcia în statul care va aduce pacea pe front. Până acum, demersurile sale nu au fost încununate de succes, dar eforturile sale i-au oferit un rol recunoscut de posibil arbitru între Kiev și Moscova.
Aceste relații, îmbunătățite dramatic după evenimentele din Turcia din 2016, se reflectă și în poziția actuală a Rusiei față de Turcia, care rămâne unul din singurele state unde rușii pot călători ori face afaceri după impunerea sancțiunilor.
În afara zonei Mării Negre, Turcia se intersecteză cu interesele Federației Ruse și în Siria, zona Caucazului de Sud, Libia, Asia Centrală și alte regiuni sensibile. Cele două părți și-au arătat disponibilitatea să negocieze înțelegeri la nivel regional, lucru care influențează direct situația din Marea Neagră, privită de mulți oficiali de la Ankara ori Moscova drept un condominium ruso-turc, unde alți jucători geopolitici nu au ce căuta.

Duetul geopolitic Erdogan-Putin dă dureri de cap Casei Albe

Duetul geopolitic Erdogan-Putin dă dureri de cap Occidentului

Convenția de la Montreux, piatra de moară geopolitică

Imediat după începerea invaziei militare rusești în Ucraina, poziția Turciei în regiune și posibila închidere a strâmtorilor Bosfor și Dardanele au devenit una dintre principalele probleme geopolitice. Conform Convenției de la Montreux din 1936, care reglementează traficul maritim prin Marea Neagră, Turcia are dreptul de a împiedica traversarea strâmtorilor de către navele de război, dând Turciei o putere considerabilă în regiune. Potrivit Convenției, Turcia trebuie să garanteze libertatea de trecere pentru toate navele civile și comerciale în timp de pace.
În timp de război, există mai multe articole care reglementează trecerea navelor comerciale și militare în funcție de poziția Turciei în război, adică dacă este o țară beligerantă sau nu și dacă se consideră amenințată sau nu. Prin urmare, în timpul războiului, se aplică reguli diferite, folosite cu dibăcie de Ankara.
Portavioanele, indiferent dacă aparțin statelor riverane sau nu, nu pot trece în niciun caz prin strâmtorile Bosfor și Dardanele, limitând drastic capacitatea SUA, Franței ori Marii Britanii de a interveni direct în anumite zone din bazinul Mării Negre.
Numărul total și tonajul total maxim al tuturor forțelor navale străine care pot fi în curs de trecere prin strâmtori sunt limitate la nouă, respectiv la 15000 de tone. Deoarece navele de război moderne sunt grele, iar Convenția nu a fost modificată pentru a lua în calcul evoluțiile tehnologice, numărul navelor care au voie să treacă scade în mod semnificativ.
Tonajul total maxim pe care îl pot avea în Marea Neagră marinele militare ale statelor neriverane este de 45000 de tone, iar tonajul total maxim al navelor de război pe care un stat non-riveran îl poate avea în Marea Neagră este de 30000 de tone.
Convenția prevede clar că navele de război ale statelor beligerante pot trece prin strâmtori dacă statul beligerant își exercită obligații de apărare colectivă sau navele de război se întorc la bazele lor.
Experiența războiului din Ucraina pare a fi convins Ankara că este în interesul turc menținerea actualului statut al Mării Negre, care prin aplicarea ad litteram a Convenției de la Montreux oferă spațiu de manevră Turciei în relațiile cu aliații din NATO dar și cu amici geopolitici de conjunctură precum Federația Rusă.

Interese energetice și de securitate

Interesele energetice majore ale Turciei, combinate cu sancțiunile impuse Federației Ruse, au favorizat transformarea Turciei într-un hub energetic major, Ankara fiind parte din toate proiectele energetice majore din regiune implementate de Federația Rusă ori influențate de aceasta. Relațiile energetice apropiate dintre Ankara și Baku, care transformă Turcia într-una din porțile energetice ale Europei au avut și acceptul tacit al Moscovei.
Relațiile dintre Erdogan și Putin au influențat și cooperarea nucleară, pe fondul pierderii altor piețe de către industria de profil din Rusia. Ankara vrea ca, până la mijlocul anului 2023, primul reactor al primei centrale turcești, de la Akkuyu, să înceapă să funcționeze în regim normal. Alte trei reactoare ar urma să fie construite și operaționale până în 2026, capacitatea acestora urmând să asigure 10% din consumul intern turc de electricitate. Autoritățile ar dori să mai construiască cel puțin încă trei centrale nucleare mari, Turcia dorind să devină și exportator de energie.
În domeniul securității și apărării, relațiile Turciei cu Rusia s-au intensificat, în ultimul deceniu, mai ales după achiziționarea sistemului de apărare aeriană S-400 și refuzul Turciei de a se ralia la sancțiunile occidentale impuse Rusiei pe fondul evenimentelor din Ucraina, din 2014.
Aceste evoluții au lăsat o ușă deschisă pentru relații aparte cu Rusia, iar continuarea relațiilor economice și comerciale, în ciuda invaziei Ucrainei de către Rusia din 2022, a ridicat semne de întrebare cu privire la alianța strategică a Turciei cu partenerii din NATO, mai ales SUA și Marea Britanie.

Liderul turc, Recep Tayyip Erdogan, lansează o nouă ofensivă diplomatică împotriva Ierusalimului

Liderul turc, Recep Tayyip Erdogan, lansează o nouă ofensivă diplomatică

Diplomația Bayraktar

Invazia militară rusă în Ucraina a oferit posibilitatea liderului turc Recep Tayyip Erdoğan să revină din semi-izolarea provocată de disensiunile cu aliații occidentali și de cooperarea dintre Ankara și Moscova în anumite dosare geopolitice sensibile, precum Siria ori Caucazul.
Ankara a sprijinit în mod clar Ucraina nu doar politic, ci și militar prin vânzările de drone Bayraktar, care au schimbat natura și cursul războiului, ajutând la oprirea primelor ofensive ruse. Bayraktar au devenind un simbol al luptei trupelor ucrainene împotriva blindatelor și fortificațiilor rusești.
Turcia susține independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei și datorită propriilor temeri în problema separatistă kurdă. Ankara a făcut declarații repetate în acest sens și prin prisma eforturilor aliatului său strategiz azer de readucere sub control propriu regiunea separatistă Nagorno-Karabah.
Erdogan a găzduit deja mai multe runde oficiale și neoficiale de pace dintre Kiev și Moscova, încercând să câștige dividendele geopolitice aduse de un astfel de succes. Momentan, demersurile turcești în acest sens sunt blocate, părând că ștafeta a fost preluată de China.
Turcia a mai influențat și din punct de vedere religios situația din Ucraina, oficialii de la Ankara susținând decizia Patriarhatului Ecumenic de Constantinopole de a acorda autocefalia (independența) Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Concomitent, Diyanet İşleri Başkanlığı (Direcția Afacerilor Religioase) de la Ankara sprijină în continuare autoritățile religioase ale comunității tătare crimeene refugiate în zona controlată de autoritățile de la Kiev și care nu recunosc anexarea peninsulei de către Federația Rusă.

Ucraina se confruntă cu o sângeroasă invazie rusă

Ucraina se confruntă cu o sângeroasă invazie rusă

Pacea grânelor

Turcia a fost, de asemenea, atrasă în disputa cu privire la blocarea de către Rusia a porturilor ucrainene, care a dus la o penurie gravă de grâu, porumb și ulei de floarea soarelui pe piețele internaționale. Rusia a fost acuzată că folosește mijloace militare și civile pentru a distruge comerțul ucrainean, blocând ilegal porturile Odesa și Chornomorsk, dar și profitând din vânzarea unor cantități importante de cereale ucrainene furate din zonele cucerite.
Un episod dur a survenit în iulie 2022, când o navă care transporta cereale furate de la fermierii ucraineni, a creat o dispută diplomatică nu numai între Ucraina și Rusia, ci și între Ucraina și Turcia, deoarece Ankara nu oprit nava și nici nu a returnat cerealele. Ministrul turc de externe Mevlüt Çavuşoğlu a anunţat atunci că nu s-au găsit cereale ucrainene pe nava în litigiu.
În acest moment această pace fragilă a cerealelor pare să fie respectată de părțile aflate în conflict, partea turcă încercând să extindă această înțelegere și la alte categorii de produse exportate de către Ucraina, dar și de Federația Rusă.
Este greu de crezut că partea rusă va mai reuși să amenințe pe uscat porturile Odesa și Chornomorsk, dar Flota militară rusă a Mării Negre poate oricând să instituie o nouă blocadă împotriva Ucrainei.

Share our work