Una dintre structurile interne de analiză a Armatei Statelor Unite ale Americii a elaborat o sinteză cuprinzătoare a tuturor tacticilor și manevrelor care au fost puse în aplicare de către forțele militare ale Federației Ruse în cei doi ani de când a început operațiunea de invadare a Ucrainei. Documentul de 280 de pagini a fost diseminat la nivelul structurilor militare americane cu scopul de a sprijini personalul acestora în încercarea de a înțelege mai bine modul de operare al unităților rusești în eventualitatea în care, la un moment dat, soldații americani vor fi nevoiți să înfrunte direct diviziile Kremlinului. De asemenea, analiza ,,Russian Tactics – February 2024’’ sau ATP 7-100.1 a fost pusă la dispoziția publicului general pe site-ul oficial al Statului Major al SUA.
Analiza este structurată în două părți, prima având trei capitole, iar cea de-a doua patru. Prima parte se axează pe partea de fundamente și convingeri care afectează modul în statul rus și-a construit doctrinele politico-militare. Partea secundă se axează pe aspectele concrete ale operațiunilor militare.
Rusia și-a construit o strategie globală condusă de dorința de a fi percepută din nou ca o putere mondială. Strategiile sale de politică externă vor rămâne dincolo de actuala conducere și este foarte probabil ca următorii lideri ruși să urmeze aceste politici în viitorul imediat, având în vedere instituționalizarea lor în întregul sistem birocratic. Ca putere mondială, Rusia crede că poate asigura stabilitatea pentru țările de la periferia sa, în special fostele state sovietice, dar consideră și că poate influența mediul politic internațional care nu se află în sfera de influență a Occidentului.
Lupta Rusiei pentru dominație regională este o caracteristică de lungă durată a politicii sale externe și este direct legată de percepția sa despre eforturile de încercuire și ,,containment’’ din partea Occidentului. Rusia crede că menținerea dominației regionale va conserva capacitatea sa de a exercita influență în ,,vecinătatea apropiată” a Rusiei – termenul Rusiei pentru fostele state sovietice și alte țări din apropiere. Perspectiva fundamentală care ghidează abordarea Rusiei în afacerile internaționale este că alți actori sunt activi în încercarea deliberată de a contracara acțiunile sale. Principala preocupare o reprezintă NATO și Statele Unite, pe care Federația Rusă îi consideră principalii vinovați pentru această interferență, iar prin urmare Rusia se pregătește pentru a face față acestor acțiuni.
Perspectiva Rusiei asupra mediului operațional se caracterizează printr-un sentiment de vulnerabilitate strategică și o dorință intensă de a obține statutul de mare putere. Există preocupări cu privire la propria populație în legătură cu posibila instabilitate generată de nemulțumirea generală față de nivelul de trai, iar încrederea în Statele Unite și aliații lor din Europa Occidentală este practic inexistentă.
Rusia consideră că pentru a obține victoria în orice conflict viitor, este crucial să aibă controlul asupra domeniului informațional (,,informatsionnye protivoborstvo’’), să mobilizeze populația pentru a sprijini operațiunile sale și să utilizeze atacuri integrate pentru a înfrânge orice agresor. Aceste elemente, folosite unitar, reprezintă conceptul actual al Rusiei privind războiul, cu accentul pus în principal pe voința politică a agresorului. Aceste concepte au fost centrale în procesul de reorganizare militară al Rusiei și în prioritizarea dezvoltării capacităților viitoare.
Rusia utilizează în mod regulat, și va continua să utilizeze elemente proxy (companii militare private, forțe separatiste în zonele de conflict înghețat, aliați și parteneri) pentru a obține succes în conflicte și pe tot parcursul perioadei de competiție. Utilizarea de către Rusia a forțelor proxy îi oferă o ,,perdea de fum’’ plauzibilă și îi permite să atingă obiective tactice, operaționale și strategice pe care altfel nu le-ar putea atinge. Aceste forțe, care nu pot fi controlate de comandanții tactici ruși, au o influență semnificativă pe câmpul de luptă tactic și oferă Rusiei avantajul suplimentar de a submina obiectivele tactice, operaționale și strategice ale Vestului. Statele Unite sunt cel mai probabil să întâlnească trei forme de proxy rusesc: grupuri militante locale (separatiste), companii militare private și organizații criminale.
Rusia are o istorie lungă în utilizarea companiilor militare private (PMC-uri) sau a forțelor străine care datează de la folosirea cazacilor de către țar în secolul al XVIII-lea pentru securitatea internă și acțiuni la periferia Rusiei. Indivizii angajați de PMC-uri pot fi recunoscuți ca mercenari de comunitatea internațională. Definiția internațională tradițională a unui mercenar este o persoană care luptă pentru câștig material în loc de loialitate față de o anumită națiune și care este indiferentă față de problemele de legalitate. În timp ce legea rusă interzice utilizarea mercenarilor, implicarea continuă a PMC-urilor rusești în conflictele din Siria și în unele țări africane indică faptul că Rusia va continua să utilizeze aceste structuri. Organizațiile criminale transnaționale joacă un rol important în abordarea rusă. Criminalitatea organizată este profund înrădăcinată în societatea rusă și probabil este un instrument major al politicii de stat a Rusiei. Mai multe țări din periferia Rusiei și din întreaga lume acuză Rusia că folosește activități criminale pentru a submina controlul țărilor lor. Rusia a folosit, și probabil va continua să folosească, rețelele criminale organizate ca armă geopolitică. Organizațiile criminale rusești, asistate de agenți de informații ruși, sunt cunoscute pentru colaborarea cu activiști politici locali, partide politice marginale și oligarhi.
Armata rusă, deși mai mică în comparație cu forțele sovietice anterioare, și-a dezvoltat semnificativ capacitățile în domeniul informațional, a acordat prioritate achiziționării și dezvoltării tehnologiei pentru a îmbunătăți capacitățile sale de luptă și a intensificat eforturile de profesionalizare a subofițerilor săi. Au apărut noi formațiuni, precum Grupului Tactic de nivel Batalion (BTG). Perspectiva sovietică asupra câmpului de luptă era una liniară, cu forțele conectate pe ambele flancuri. Evaluarea actuală a Rusiei este că, datorită impactului devastator al armelor de precizie, câmpurile de luptă vor fi dispersate și nelineare, cu brigăzi și divizii care se apără sau lansează atacuri pe direcții separate. Tacticile rusești sunt rezultatul unei combinații de inovații și continuarea practicilor sovietice anterioare.
În lumina conflictelor recente și a analizei critice a performanței sale proprii și a Statelor Unite, Rusia a demarat o restructurare și reorganizare semnificativă a forțelor sale armate pentru a putea concura eficient împotriva potențialilor agresori. Acest proces a fost motivat de anii de restricții bugetare, lipsuri de personal și deficiențe în pregătirea forțelor, evidențiate în special de performanța de luptă a Rusiei în conflictele din Cecenia din 1994-1995 și în Georgia în 2008.
În urma acestor experiențe, Rusia a conștientizat necesitatea unei reorganizări și modernizări profunde a forțelor sale armate, astfel încât să poată răspunde provocărilor viitoare și să-și atingă obiectivele strategice și doctrinare. În acest sens, Rusia a adoptat conceptul său de reorganizare, cunoscut sub numele de ,,New Look”.
Conceptul acesta urmărește exploatarea slăbiciunilor percepute ale forțelor occidentale și minimizarea expunerii forțelor terestre la confruntări directe cu acestea, cu excepția cazului în care este obținută o superioritate clară pe câmpul de luptă. Un element esențial al acestui concept este dominația informațională în toate domeniile, recunoscută drept un principiu fundamental. Astfel, Rusia a investit considerabil în dezvoltarea unor noi tehnologii și capacități, inclusiv în domeniul recunoașterii, războiului electromagnetic și a sistemelor de comandă și control automatizat.
Principalele obiective ale conceptului ,,New Look” includ eliminarea mobilizării în masă prin crearea unor unități permanente de pregătire, tranziția de la o structură tradițională armată-divizie-regiment la una mai flexibilă de armată-brigadă și creșterea profesionalismului liderilor și soldaților.
Analiza din perspectiva rusă a conflictelor recente a evidențiat necesitatea trupelor terestre pentru a fi capabile de acțiuni independente împotriva agresorilor moderni. Rusia își dorește să obțină o forță combinată de arme capabilă să desfășoare campanii scurte și de mare intensitate în faza inițială a războiului pentru a atinge obiectivele sale strategice. În acest context, liderii ruși au definit componentele esențiale ale noii forțe militare. De asemenea, strategia rusă include implementarea unor sisteme ofensive și defensive stratificate, care să poată nega penetrarea forțelor occidentale și să poată trece rapid între ofensivă și apărare, în funcție de condițiile de pe câmpul de luptă. Platformele militare trebuie să fie fiabile și construite pe șasiuri standardizate, pentru a simplifica logistica și întreținerea în timpul operațiunilor.
Un alt aspect crucial este monitorizarea zonelor disputate în toate domeniile de luptă. Aceasta necesită investiții în tehnologii de recunoaștere avansate și în capacitatea de a obține informații în timp real despre mișcările și intențiile adversarului. Totodată, Rusia caută să-și îmbunătățească capacitățile de lovire, atât letale, cât și neletale, pentru a permite lovituri precise în momentele și locațiile strategice necesare pentru a facilita succesul pe teren. Strategiile ruse sunt concepute pentru a ridica costurile unei confruntări astfel încât misiunile agresorului să devină insuportabile din punct de vedere politic, economic și diplomatic. Scopul Rusiei este să slăbească voința națională sau colectivă a agresorului de a menține conflictul prin provocarea de pierderi vizibile și umilitoare pentru forțele agresorului. Națiunile moderne au manifestat o sensibilitate la opinia publică internă și internațională în legătură cu conflictele prelungite și pierderile aparent nejustificate. Rusia este de părere că are un avantaj comparativ în fața forțelor militare superioare datorită ceea ce percepe ca o voință națională colectivă mai puternică de a suporta dificultăți sau pierderi.
Rusia își propune să obțină victorii în conflicte cu un minim de confruntări la distanță mică și să asigure că orice angajamente care au loc sunt în favoarea intereselor sale. Ea va încerca să creeze condiții în mediul informațional astfel încât desfășurarea forțelor agresorului să fie în cele din urmă contrară intereselor acestuia. Dacă totuși agresorul desfășoară forțele, obiectivele Rusiei se concentrează pe crearea de constrângeri în mediul informațional care să împiedice succesul campaniei agresorului.
Federația Rusă folosește patru tipuri de acțiuni ofensive tactice la diferite niveluri operaționale, incluzând divizia, regimentul, brigada, grupul tactic de nivel batalion: atac împotriva unui agresor care se apără, bătălia de întâlnire, urmărirea și retragerea din încercuire.
Unitățile ruse la nivel tactic utilizează metodele ofensive menționate mai sus, aplicând exercițiile de luptă standardizate. Pentru a efectua o recunoaștere în vederea confruntării, Federația Rusă își organizează forțele în așa fel încât să obțină o combinație optimă de senzori și platforme pentru detectarea și identificarea suficientă a forțelor agresoare. La nivelul tactic, Federația Rusă identifică patru metode de bază folosite în desfășurarea acțiunilor ofensive: ambuscadă, asalt, raid și recunoaștere de luptă.
Federația Rusă este cunoscută pentru adaptabilitatea, flexibilitatea și agilitatea sa, permițându-i să ajusteze rapid compoziția forțelor pentru a îmbunătăți capacitățile organizaționale împotriva vulnerabilităților cunoscute sau percepute ale agresorilor potențiali. Cu toate acestea, odată ce operațiunile de luptă încep, ritmul rapid și schimbările dinamice caracteristice câmpurilor de luptă moderne pot împiedica semnificativ capacitatea unei unități sau subunități de a genera și distribui noi informații, sau de a concepe și emite noi planuri și ordine. Ca urmare, Federația Rusă susține managementul descentralizat al bătăliilor la nivel tactic, menținând totuși controlul operațional centralizat.
La nivel tactic, gestionarea bătăliilor în cadrul Federației Ruse este în primul rând condusă de către comandanți. Execuția rapidă a planurilor sau adaptarea acțiunilor de susținere este adesea crucială pentru atingerea succesului. Comandanții tactici din cadrul Federației Ruse au autoritate crescută și se așteaptă să manifeste inițiativă în a răspunde prompt la schimbările bruște din mediul de luptă. Ofițerii ruși sunt instruiți să aplice standardele militare la condițiile de pe câmpul de luptă pentru a formula planuri eficiente.
Unitățile tactice ruse se concentrează pe îndeplinirea scopului misiunii tactice, chiar și atunci când detaliile unui plan inițial sunt schimbate din cauza acțiunii agresorului sau a evenimentelor neprevăzute. Flexibilitatea și agilitatea în acțiunile tactice sunt rezultatul instruirii, experienței practice și a pregătirii unității. Desfășurarea tactică a unităților și subunităților în formațiile de luptă este influențată de factori precum puterea de luptă, pregătirea agresorului, condițiile terenului, vremea și anotimpul.
Unitățile și subunitățile rusești formează în mod tipic două eșaloane atât în ofensivă, cât și în defensivă. În ofensivă, un prim eșalon al unei divizii sau brigăzi efectuează atacul inițial; funcția sa este de a atinge obiectivul imediat al armatei. În defensivă, primul eșalon ocupă poziția principală înaintată, iar funcția sa este de a perturba atacul agresorului în fața sau în interiorul acestei poziții și de a se repoziționa într-o apărare de manevră.
Atât în ofensivă, cât și în defensivă, al doilea eșalon are atribuită o funcție specifică, iar această atribuire îl distinge de o rezervă. În ofensivă, al doilea eșalon are rolul de a exploata succesul primului eșalon și de a atinge obiectivul principal al organizației părinte. Alte funcții specifice ale celui de-al doilea eșalon pot fi de a desfășura urmărirea, de a distruge elemente agresoare depășite sau de a respinge un contraatac.
Reorganizarea ,,New Look” a schimbat structurile militare rusești din structura sovietică cu patru niveluri – district militar, armată, divizie și regiment – la o forță modernizată cu trei niveluri – district militar, armată și brigadă. Statul Major al Rusiei consideră brigada drept cel mai bun element de construcție organizațională, având capacitățile necesare pentru a lupta în războaie locale și conflicte armate, și cel puțin inițial, pentru a lupta în războaie de amploare mare. Formația de brigadă oferă un nivel de mobilitate strategică pe care Rusia nu a reușit să-l obțină folosind structura divizională sovietică anterioară. Diviziile de infanterie motorizată și tancuri au un număr mai mare de soldați mobilizați și recruți, cu o forță totală de aproximativ 8.500 și 6.500 de persoane. Diviziile aeropurtate și brigăzile de infanterie navală, ca unități de elită, sunt predominant formate din soldați profesioniști și au aproximativ 5.500 și respectiv 2.500 de persoane.
Militarii ruși sunt responsabili de integrarea tuturor capacităților și resurselor disponibile pentru a contracara o forță agresoare, adoptând o abordare amplă care include atât acțiuni înainte de conflict, cât și utilizarea focurilor nucleare. În contrast cu tactica sovietică care se concentra pe artilerie masată, forțele terestre actuale și viitoare ale Rusiei se bazează pe recunoaștere mai precisă, îmbunătățiri tehnologice și o mai mare coordonare a operațiunilor pentru a obține avantajul în luptă.
Diversele capacități ale forțelor armate ruse sunt integrate la nivel strategic și operațional, având drept scop principal punerea în situația de incapacitate a adversarului. În timp ce focurile directe și indirecte sunt esențiale pentru succesul misiunilor tactice, integrarea lor cu alte elemente de lovitură și război neregulat este esențială pentru realizarea obiectivelor strategice. Astfel, forțele terestre ruse își adaptează tacticile și capacitățile pentru a se alinia cu noile provocări și oportunități de pe câmpul de luptă modern.
Transformarea continuă a forțelor terestre ruse vizează o integrare mai eficientă a tehnologiilor moderne și a cunoștințelor tactice, cu scopul de a-și menține superioritatea pe câmpul de luptă. Principiile fundamentale ale folosirii focurilor de artilerie rămân de o importanță crucială pentru forțele terestre, care văd aceste focuri ca principala lor forță și mijloc de realizare a obiectivelor în operațiuni de apărare și ofensivă.
Doctrina militară rusă consideră că focurile indirecte sunt esențiale pentru desfășurarea tuturor operațiunilor de luptă. Este necesară distrugerea sau suprimarea forțelor agresoare prin utilizarea unităților și a complexelor de foc eficiente pentru a crea condițiile favorabile desfășurării cu succes a operațiunilor terestre. În etapa inițială, comandantul principal al forțelor terestre și personalul său elaborează planul de aplicare a focurilor de la diferite niveluri, folosind justificări științifice care includ determinarea corelației dintre forțele și mijloacele disponibile și aplicarea cantităților normative stabilite. Această aplicare normativă definește spațiul și momentul manevrelor unităților și subunităților, consumul de forțe și mijloace și cantitățile de aprovizionare necesare.
În ceea ce privește focurile, se realizează calcule care stabilesc volumul și momentul necesar al focului pentru a îndeplini o anumită misiune. Pe măsură ce forțele terestre ruse desfășoară planul comandantului în timpul operațiunilor armate, unitățile de foc desfășoară o țintire precisă pentru a obține efecte concentrate și selective, reacționând la țintele identificate de recunoaștere sau manevrarea unităților terestre. Pentru formațiunile tactice, acest proces determină utilizarea sistemelor organice de foc în cadrul unei brigăzi sau a unui regiment și eventualele efecte ale loviturilor din unitățile sau subunitățile de nivel superior, precum și acțiunile de sprijin din partea unităților aeriene VKS.
Comandantul senior al artileriei dirijează focurile unităților și subunităților de artilerie subordonate și își mută postul de comandă împreună cu comandantul senior al manevrei. În funcție de situația de pe teren, comandantul senior al artileriei poate fi desfășurat înainte pentru a efectua alegerea țintelor și direcționarea focului. Rețelele integrate de comandă și control fiabile permit o separare mai mare a posturilor de comandă decât proximitatea fizică utilizată în trecut. Rețelele de transmitere a datelor în timp real, protejate de complexele extinse de război electromagnetic, facilitează comanda și controlul rapid al tuturor forțelor și mijloacelor forțelor terestre ruse.
Într-o situație defensivă, vehiculele de recunoaștere a artileriei sunt plasate în spatele companiilor din primul eșalon sau în punctele fortificate ale companiilor din al doilea eșalon. Aceste vehicule de recunoaștere oferă o observare directă a frontului și a flancurilor unei unități defensive. Această capacitate permite colectarea, analiza și evaluarea tuturor acțiunilor detectate pe teren și adaptarea rapidă la schimbările condițiilor. Vehiculele de recunoaștere furnizează, de asemenea, capacități suplimentare de identificare a țintelor și transmit informațiile către un centru de dirijare a focului, care furnizează soluții de tragere subunităților de artilerie. În timpul acțiunilor ofensive, vehiculele de recunoaștere a artileriei se deplasează împreună cu detașamentele de recunoaștere din față pentru a asigura direcționarea focului către grupurile de artilerie de sprijin, chiar și la o distanță de până la 20 de kilometri în fața grupului principal. Vehiculele de recunoaștere a artileriei, precum PRP-4A Argus la nivel de brigadă și regiment, detectează țintele de tip tanc în mișcare folosind radarul la o distanță de până la 12 kilometri. Argus utilizează, de asemenea, senzori electro-optici pentru identificarea țintelor de tanc la distanțe de până la 8 kilometri în timpul zilei și 3 kilometri în timpul nopții. Informațiile obținute de la vehiculele aeriene fără pilot sunt transmise vehiculelor de recunoaștere a artileriei prin intermediul controlului de sol al unității sau subunității UAV și al postului de comandă al manevrei.
Forțele terestre realizează manevra de schimbare a obiectivelor prin transferul focului indirect de la o țintă desemnată la alta. Acest lucru se face cu o repoziționare limitată a unităților și subunităților pentru a răspunde rapid cerințelor de angajament și pentru a evita focul de contrabaterie al inamicului. Unitățile de tragere se deplasează după ce și-au finalizat focul asupra unei ținte, având în vedere că fiecare poziție defensivă sau linie de tragere ofensivă implică crearea a 2-3 poziții alternative. Pe măsură ce o baterie își termină focul, alta preia misiunea, în timp ce prima se relochează la una dintre pozițiile sale alternative. Capacitatea de a executa rapid lovirea unui agresor cu ajutorul focului este în creștere, odată cu dezvoltarea complexelor de tragere de precizie înaltă. Aceste focuri pot fi efectuate la distanțe de până la 20 km pentru mortiere grele și 70 km pentru artilerie clasică, când sunt integrate în rețele de recunoaștere și control de la distanță cu UAV-uri. Modernizarea continuă a tunurilor și a lansatoarelor multiple de rachete permite forțelor terestre să execute focuri de precizie, iar comandanții de brigadă și regiment rămân capabili să folosească salve de focuri masive pentru a susține acțiunile tactice pe teren.
Artileria operează din poziții ,,deschise” sau ,,închise” conform planului comandantului. O poziție deschisă este un loc de tragere care nu este ascuns de supravegherea la nivelul solului, în timp ce o poziție închisă este ascunsă sau neobservată în timpul tragerii. Pozițiile de tragere ale bateriei includ amplasamentele tunurilor, buncărele sau zonele de depozitare a munițiilor, locul vehiculelor de comandă pentru dirijarea focului, adăposturile pentru personal și pozițiile defensive, zonele de reîncărcare pentru artileria cu rachete și suportul meteorologic.
În timp ce planifică și stabilește pozițiile de tragere, comandantul principal al unității din Forțelor Terestre desemnează două sau trei poziții pentru fiecare baterie. Aceste poziții permit deplasarea după trageri pentru a evita loviturile de contrabaterie. Ele sunt amplasate la minim 300 de metri distanță una de cealaltă. Aceste poziții primesc prioritate pentru stabilirea lor, fiind pregătite să atace orice forță agresoare. De asemenea, comandantul desemnează tunurile care acoperă sectorul cel mai probabil al unui atac al agresorului. Misiunea acestor tunuri este să observe sectorul desemnat, să identifice și să distrugă armele de foc ale agresorului care pot împiedica avansul și, dacă este necesar, să înlocuiască tunurile dezactivate. În plus, ca parte a strategiei de înșelăciune, forțele terestre pregătesc și poziții de tragere false, precum și posturi mobile ale tunurilor utilizate pentru a confunda inamicul. Un tun trage 1-2 proiectile și apoi se deplasează pentru a fi înlocuit de un tun fals, contribuind astfel la inducerea în eroare a adversarului.
Unitățile și subunitățile antitanc reprezintă o parte semnificativă a structurii brigăzii motorizate. În cadrul Forțelor Terestre, tragerile antitanc provin atât din tancuri, vehicule de luptă de infanterie, lansatoare de grenade, cât și din rachete ghidate antitanc (ATGM). Pe o lungime de front de 10 km, densitatea ATGM-urilor poate fi între 4–5 într-o brigadă de tancuri și 9–10 într-o brigadă motorizată. Batalioanele bazate pe vehicule blindate de transport cum ar fi BTR și MT-LB de obicei includ cel puțin un pluton antitanc. Brigăzile de infanterie motorizată au în componență un batalion antitanc propriu, iar comandantul acestui batalion are responsabilitatea de a comanda orice rezervă antitanc formată pentru a susține planul de luptă.
Tancurile și unitățile antitanc sunt în mod obișnuit poziționate în spatele primului sau celui de-al doilea eșalon al batalioanelor de infanterie motorizată. Aceste unități sunt orientate pe axa cea mai probabilă a avansului tancurilor inamice și stabilesc puncte de tragere pentru a contracara orice incursiune în defensiva proprie. În timpul unei acțiuni ofensive, aceeași strategie se aplică, cu batalioanele de infanterie motorizată atacând liniile defensive ale inamicului, iar subunitățile antitanc concentrându-se pe neutralizarea tancurilor, vehiculelor de luptă și transportoarelor blindate ale adversarului.
În anul 2015, Rusia a reorganizat structura forțelor sale aero-spațiale, unind Forțele Spațiale, Forțele Aeriene, Apărarea Spațială și Apărarea Aeriană sub o singură ramură, denumită Forțele Aero-Spațiale (Vozduzhno-kosmicheskiesily – VKS). Principalele obiective ale VKS includ controlul spațiului aerian pentru a reduce capacitățile agresorului și colectarea de informații concentrate pe amenințări. Atât aeronavele cu aripi fixe, cât și cele cu rotoare sunt echipate pentru a folosi diverse tipuri de armament, precum rachete ghidate aer-la-pământ, rachete neghidate, rachete aer-la-aer, bombe cu cădere liberă și foc de tun. Bombardierele cu aripi fixe pot, de asemenea, să utilizeze rachete ghidate, bombe ajustabile, bombe cu grupuri, rezervoare incendiare, muniții chimice și bombe nucleare. Distanțele obișnuite de securitate între aeronave și forțele terestre sunt de 1.000 m pentru rachetele cu zbor liber, 500 m pentru tunurile de elicopter și 300 m pentru mitralierele de elicopter.
În timp ce majoritatea Sistemelor Aeriene Fără Pilot (UAS) sunt regăsite în cadrul Forțelor Terestre, nu VKS, sunt în desfășurare eforturi de dezvoltare pentru a extinde capacitățile UAV în toate ramurile militare ruse. UAV-urile din Forțele Terestre folosesc platforme stabilite pentru a îndeplini mai multe funcții diferite, inclusiv recunoaștere, identificare a țintelor, luptă electronică și lovituri directe. UAS-urile folosite pentru a susține acțiunile la nivel tactic sunt în mod tipic rezistente și ușor de transportat. Acestea sunt lansate fie prin catapultă, fie manual și sunt recuperate cu ajutorul unui parașute sau balon. În schimb, UAS-urile operate de VKS necesită un aerodrom atât pentru lansare, cât și pentru recuperare.
Principala platformă de lansare pentru rachetele termobarice este reprezentată de sistemele TOS-1 și TOS-1A configurate sub forma unui complex de lansare multiplă de rachete (MLRS). Acest complex este folosit în principal împotriva unor ținte extinse, cum ar fi unități de infanterie ușoară și vehicule aflate în poziții fortificate. De asemenea, este utilizat pentru a distruge buncăre și alte ținte în mediul urban. Utilizarea sistemului TOS-1/1A se face ca o subunitate de artilerie alocată unei brigăzi de tancuri sau unei divizii mecanizate care efectuează o penetrare în linia de apărare a agresorului. Bateriile de tragere ale batalionului TOS-1/1A se deplasează spre linia frontală a forțelor terestre pentru a lansa un bombardament asupra punctului planificat pentru atac. Un bombardament cu 24 de rachete este capabil să acopere o zonă țintă de aproximativ 4 kilometri pătrați, folosind muniții termobarice care generează flăcări și presiune intensă. Unitățile și subunitățile de tancuri profita de deschiderea breșei în linia de apărare a agresorului pentru a penetra și a ocupa obiectivele sau pentru a finaliza distrugerea unităților inamice. Complexul de artilerie MRLS este format dintr-un batalion cu optsprezece lansatoare, împărțit în trei baterii cu câte șase lansatoare fiecare. Fiecare lansator este însoțit de două vehicule de reîncărcare, capabile să reumple lansatorul într-un interval de 24 de minute sau chiar mai puțin.
Pentru a menține stabilitatea în timpul apărării, este crucial ca unitățile terestre ruse să fie în stare să reziste impactului armelor nucleare și să reducă la minim expunerea la armele de precizie ale inamicului. Aceasta implică disiparea, acoperirea și ascunderea unităților, precum și utilizarea resurselor pentru a-și masca pozițiile, astfel încât acestea să fie mai puțin detectabile de radar și dispozitivele de imagistică termică ale adversarului. În plus, pentru a menține stabilitatea, unitățile terestre trebuie să fie echipate și cu mijloace de protecție împotriva munițiilor de precizie, prin utilizarea tehnologiilor de război electromagnetic. Apărarea activă implică, de asemenea, plasarea inamicului sub focuri concentrate și integrate, în timp ce se creează condiții nefavorabile pentru gestionarea luptei de către acesta. Această strategie include manevre extensive și o planificare atentă a acțiunilor de contraatac, având ca scop anihilarea adversarului cu ajutorul mijloacelor de foc nuclear și convențional.
Atunci când forțele defensive nu se află în contact direct cu agresorul, se poate crea o zonă de securitate în fața liniei de apărare, până la distanța la care pot acționa focurile de sprijin. Această zonă poate include mai multe poziții distincte, amplasate la o distanță suficientă una de cealaltă pentru a nu putea fi afectate decisiv de aceeași forță a agresorului, în general la 6-8 km una de cealaltă. De asemenea, pot fi stabilite ,,strong points’’pentru companii și plutoane, pentru a proteja zonele critice care pot fi întărite cu obstacole de către unitățile de ingineri.
În situația în care nu se stabilește o zonă de securitate înaintea liniei de apărare, o brigadă motorizată sau de tancuri poate forma o poziție avansată la 6-8 km de marginea frontală a apărării. Această tactică are ca scop inducerea în eroare a agresorului cu privire la locația reală a liniei de apărare, respingerea unor acțiuni ofensive neprevăzute și forțarea agresorului să-și dezvăluie în grabă elementele principale de luptă.
Poziția defensivă principală constă în puncte puternice integrate ale companiilor, într-o zonă de apărare a unui batalion, cu o adâncime de până la trei km, în cazul în care timpul permite pregătirea. Prima tranșeu, situată în fața apărării, este apărată de plutoanele din prima linie, iar minele sunt plasate în fața acesteia. Al doilea tranșeu, amplasat la 400–600 m în spatele primului, acoperă subunitățile din față și zonele adiacente. Al treilea tranșeu, la 600–1000 m în spatele celei de al doilea, permite subunităților să tragă în zonele vulnerabile și să servească ca punct de plecare pentru manevre. Al patrulea tranșeu, la 600–1000 m în spatele celei de al treilea, asigură acoperire și apărare.
Fiecare brigadă din Forțele Terestre este echipată cu cel puțin o companie de drone aeriene. Prin intermediul sistemelor conectate la sistemul Strelets de comandă, control, comunicații și recunoaștere, intervalul de timp de la detectarea unei ținte până la angajarea acesteia poate fi redus la mai puțin de patru minute. În timp ce folosirea munițiilor ghidate cu precizie este preferabilă pentru acțiuni împotriva țintelor de valoare mare, brigada va răspunde adesea cu focuri masive de proiectile convenționale, care pot cauza daune similare în multe situații. Compania de drone aeriene este utilă pentru identificarea țintelor, ajustarea focului de artilerie și evaluarea daunelor după atac.
Unitățile și subunitățile combinate ale Forțelor Terestre ruse urmează principiile luptei moderne de arme combinate descrise în doctrina lor. Acestea sunt elementele fundamentale care stau la baza inițiativei și creativității comandantului și facilitează luarea deciziilor corecte pentru atingerea obiectivelor stabilite. Textele și discuțiile moderne despre acțiunile tactice ale Forțelor Terestre ruse încurajează inițiativa și găsirea de soluții creative pentru a contracara potențialele capacități de luptă ale agresorului. Comandanții sunt încurajați să utilizeze mijloacele adecvate pentru a îndeplini obiectivele misiunii cu cele mai mici pierderi, într-un timp mai scurt decât cel prevăzut de norme sau manuale de luptă.
Forțele Terestre Ruse efectuează două tipuri de acțiuni ofensive împotriva unei forțe agresoare defensive: atac din adâncime și atac din poziții de contact direct. În faza de pregătire, se organizează unitățile și subunitățile pentru a optimiza acțiunile ofensive și pentru a crea sau profita de oportunități. Pregătirile ofensive integrează toate resursele pentru a perturba sistemele de luptă ale agresorului și pentru a crea vulnerabilități. După o execuție reușită a unei misiuni ofensive, se continuă acțiunile ofensive pentru a exploata oportunitățile tactice. În unele situații, ofensiva poate trece temporar la apărare pentru a consolida câștigurile sau pentru a evita contraatacurile agresorului.
În ciuda tuturor informațiilor din spațiul media, care de multe ori au luat în derâdere capacitatea Armatei Ruse de a purta operațiuni militare, perceția rezultată din eșecurile inițiale ale operațiunilor din Ucraina, realitatea stă extrem de diferit. Armata americană consideră trupele Moscovei ca fiind o amenințare extrem de serioasă, având în vedere capacitatea de adaptare și viteza cu care învață din propriile greșeli. Privită de multe ori cu superioritate de către alte armate NATO, Rusia a demonstrat că este mai mult decât un adversar rudimentar, iar asta ar trebui să stârnească îngrijorare suplimentară pentru publicul occidental. Având în vedere numărul forțelor sale și resursele disponibile, în eventualitatea unei victorii în Ucraina, Federația Rusă va fi statul cu cea mai experimentată armată raportat la caracteristicile războiului modern, iar asta va genera consecințe puternice pentru echilibrul de putere la nivel global.
Alegerile prezidențiale și referendumul constituțional privind aderarea R.Moldova la UE ar urma să aibă loc în luna octombrie 2024, a anunțat președinta Maia Sandu, citată de mass-media de peste Prut.
Miză electorală
Șeful statului a amintit că a solicitat Parlamentului să declanșeze procedura de organizare și desfășurare a celor două scrutine, precizând că anume Legislativul de la Chișinău va veni cu o decizie în acest sens.Rugată să precizeze dacă cunoaște o dată preliminară când ar urma să se desfășoare scrutinele, Maia Sandu a menționat că „cel mai probabil în luna octombrie”.Maia Sandu îndeamnă societatea să își coordoneze eforturile pentru a combate propaganda și dezinformările, promovând în același timp beneficiile aderării R. Moldova la Uniunea Europeană.Președinta Republicii Moldova a mai făcut un apel către Parlament să inițieze procedura de organizare a referendumului de aderare a R. Moldova la UE.„Vreau să fac un apel către Parlamentul Republicii Moldova să inițieze procesul propriu-zis și să pornim activitățile pentru organizarea referendumului în această toamnă”, a declarat Maia Sandu.Șefa statului a ținut să sublinieze beneficiile aderării la Uniunea Europeană, menționând că cel mai mare avantaj este pacea.„Cel mai mare avantaj este pacea. Cu toții cunoaștem că pacea este garantată în UE. În toate statele membre ale UE oamenii se bucură de pace și de aici încrederea mea că toți cetățenii R. Moldova vor ca statul nostru să devină stat membru al UE, pentru că toți cetățenii R. Moldova își doresc pace aici în R. Moldova poate doar cu excepția câtorva slujitori ai Kremlinului, da în marea majoritate cetățenii noștri cor pace. UE e în primul rând un proiect de pace și așa putem să consolidăm pacea prin aderarea la UE”, a explicat președintele.
Ocazie istorică
Maia Sandu a declarat că astăzi R. Moldova se află în fața unei oportunități istorice, deși de trei decenii s-a vorbit despre integrare europeană fără să se implementeze măsurile necesare.
„Auzim voci din opoziție care spun că acest proiect nu este al poporului ci al guvernării ca să convingem că acesta este un proiect al poporului e nevoie să facem acest referendum acum, a declarat Maia Sandu.
Totodată, președintele s-a adresat societății civile cu îndemnul de a-și coordona eforturile în combaterea falsurilor și dezinformărilor despre UE, să explice societății ce înseamnă UE și care sunt transformările.
Pe lângă principalul avantaj de pace, aderarea la UE va aduce bunăstare și prosperitate cetățenilor R. Moldova, a menționat șeful statului.
Maia Sandu a adus drept exemplu nivelul de viață în statele care au aderat la UE – România, făcând trimitere și la recentele date cu privire la volumul exporturilor.
Astfel, în anul 2023, 65% din volumul total al exporturilor a fost direcționat pe piața Uniunii Europene, 47 de miliarde de lei venind din UE în R. Moldova. În Federația Rusă, exporturile au constituit 3,5 %.
Strategie online
„Pentru Referendum” este platforma ce conține informații despre activitățile pe care le desfășoară Uniunea Europeană în R. Moldova, precum și beneficiile aderării la UE. Această poate fi accesată chiar de astăzi pe link-ul pentru.md. Site-ul a fost lansat pentru a oferi o informați amplă și complexă despre avantajele integrării europene, dar și pentru a combate falsurile și dezinformările despre Uniunea Europenă, a subliniat președintele R. Moldova, Maia Sandu, la conferința de presă susținută astăzi.
Potrivit Maiei Sandu, pe acest site se vor prezenta informații despre ce face UE în R. Moldova și care sunt avantajele, beneficiile integrării europene.
„Așa încât să ajungem la cât mai multă lume cu această informație și doi- să putem să combatem falsurile despre UE pentru că vedem că ele sunt mai multe și vor fi și mai multe în următoarele luni pentru că știm că sunt forțe externe care nu își doresc ca R. Moldova să fie o țară liberă, un stat puternic, o țară liberă de corupție și o țară care își alege propriul viitor, propriul drum fără amestec din afară”.
„Integrarea Europeană nu este proiectul unei singure persoane, unui partide politic, nu poate o singură persoană să reușească în acest proiect, acest proiect este al tuturor cetățenilor, indiferent unde locuiesc aici în țară sau peste hotare”, a menționat Maia Sandu.
Platforma „Pentru Referendum” conține o secțiune separată dedicată avantajelor aderării la UE. Drept exemple sunt prezentate informații despre transformările prin care au trecut România și Lituania, indicatori ai nivelului de trai, mărimea salariilor și a pensiilor.
O altă secțiune „Combaterea falsurilor despre UE”, evidențiază 10 minciuni despre UE răspândite prin intermediul instrumentelor de propagandă și despre care cetățenii trebuie să cunoască că aceste informații sunt false.
Opoziție pro-rusă
Deputații Blocului Comuniștilor și Socialiștilor au contestat acum câteva săptămâni la Curtea Constituțională articolul din Codul Electoral care permite organizarea unui referendum republican în aceeași zi cu alegerile parlamentare sau prezidențiale.
Referendumul republican va putea fi organizat în ziua desfășurării alegerilor parlamentare și prezidențiale. Un amendament care prevede acest lucru a fost propus de către deputata din Fracțiunea „Partidul Acțiune și Solidaritate”, Veronica Roșca. Documentul a fost adoptat în Parlament.
Președinta Maia Sandu a venit cu precizări cum va putea fi organizat referendumul din toamnă în Transnistria, privind integrarea europeană. „Pe teritoriul regiunii transnistrene nu se pot deschide secții de vot, pentru că acesta nu este controlat de organele constituționale. Dar cetățenii Republicii Moldova de pe malul stâng al Nistrului pot veni să voteze în secțiile de pe malul drept”, a declarat șefa statului.
Șefa statului Maia Sandu a venit cu un mesaj la trei ani de la învestirea sa în funcția de președintă a Republici Moldova. „Mai avem pași importanți de făcut și mă angajez să continui, dacă îmi veți oferi încrederea pentru un nou mandat în 2024. Solicit Parlamentului să inițieze organizarea unui referendum la toamna viitoare, la care vocea cetățenilor să fie hotărâtoare”, a scris aceasta pe rețele.
În septembrie 2023, președinta Maia Sandu refuza să spună dacă va candida sau nu pentru al doilea mandat de șef de stat. „E devreme să discutăm acest subiect”, a spus atunci șefa statului.
La data de 15 noiembrie, candidata PAS, Maia Sandu a câștigat detașat alegerile prezidențiale din Republica Moldova, ea având un avans de peste 15 puncte procentuale după numărarea a 100% de procese verbale, obținând 57,75%.
Contracandidatul său, candidatul independent, Igor Dodor, susţinut de Partidul Socialiştilor din Republica Moldova, a fost votat de 690.139 dintre alegători, respectiv 42,25%.
Maia Sandu a fost aleasă de 943.486 de cetățeni, devenind astfel, primul președinte al țării votat de un număr atât de mare de alegători.
Evenimentele din ultimele zile, când ucrainenii au doborât 14 avioane rusești în două săptămâni (practic unul pe zi) m-au făcut să realizez o analiză sumară asupra războiului aerian din Ucraina. Am să încerc să o fac pe înțelesul tuturor, cu cât mai puține detalii tehnice și cât mai multe explicații. Desigur, nu am cum să acopăr integral toate aspectele acestui gen de război, ci doar cele pe care le consider esențiale pentru înțelegerea cât mai bună de către cititori.
Doctrina militară, atât a NATO, cât și a URSS/Rusiei, preconizează câștigarea supremației aeriene ca și o premisă fundamentală a victoriei în război. De aici înțelegem motivul investițiilor enorme din ultimele decenii în avioane performante, până la generația a V-a, dar și în sisteme de apărare antiaeriană din ce în ce mai capabile, cu rază de acțiune tot mai extinsă, o apărare antiaeriană multistratificată, pe mai multe paliere.
Superioritatea aeriană în conflictele post Război Rece
Despre importanța supremației aeriene în conflictele moderne e suficient să dăm câteva exemple.
În Războiul din Golf (1991), în prima fază, elicopterele americane zburând la joasă înălțime au distrus sistemele radar și de apărare antiaeriană ale irakienilor creând un culoar de zbor pentru aviația care a atacat obiectivele militare din interior, începând cu restul sistemelor antiaeriene și continuând cu obiectivele militare într-o campanie aeriană de o lună înainte de a începe ofensiva terestră la 24 februarie 1991 care a durat cam 100 de ore (patru zile) până la cedarea armatei irakiene. Aviația irakiană (circa 100 de avioane de fabricație sovietică) a evitat o luptă disproporționată și a fost distrusă la sol sau a fugit în Iran. După campania aeriană de o lună, în care toate obiectivele militare irakiene au fost distruse și supremația aerului a fost incontestabil de partea aliaților, campania terestră a durat extrem de puțin. Practic, stăpânind cerul, aliații nu au avut de întâmpinat o rezistență serioasă de durată.
În intervenția NATO împotriva Serbiei din 1999, o campanie strict aeriană timp de trei luni, la fel, supremația aeriană a NATO a fost incontestabilă, prea puține avioane sârbești au încercat ceva, două fiind doborâte în lupte aeriene. Cu toate acestea, în ciuda acestei superiorități aeriene totale, la 27 martie 1999 apărarea antiaeriană sârbă reușește să doboare un F-117A (avion invizibil radar, înlocuit ulterior de mult mai performantul B-2 Spirit) cu o rachetă S-125 Neva/Pechora de fabricație sovietică. În consecință, NATO a continuat bombardamentele de la altitudine superioară, peste 3000 de metri, iar acuratețea loviturilor a avut de suferit. De aici putem vedea cum un adversar cu aviația militară scoasă din funcțiune poate să provoace pierderi împotriva unei puteri cu supremație aeriană totală doar cu sistemele de apărare antiaeriană, la fel cum vom vedea în cazul Georgiei contra Rusiei. În Irak (2003) și Afghanistan (2001), tot așa, supremația aeriană a SUA a fost totală și de necontestat, eșecurile ulterioare din timpul ocupației fiind cauzate de gherilă.
De partea cealaltă, ar trebui să începem cu URSS în Afghanistan (1979-1988), unde avea superioritate aeriană totală. Dar această superioritate aeriană a început să fie contestată la palierul inferior de când mujahedinii au primit rachete FIM-92 Stinger și au început să doboare elicopterele rusești. Au doborât și câteva avioane, dar numai la decolare sau la altitudine mică.
În conflictele din Georgia pentru Osetia de Sud (1992) și Abhazia (1993), rușii au pierdut cel puțin un avion în fața unui adversar care nu avea deloc aviație, dar mai mult, în 2008, tot în Georgia, au pierdut patru avioane în cinci zile de război, tot împotriva aceluiași adversar fără putere militară aeriană. Această enumerare arată nu numai importanța sistemelor defensive antiaeriene, ci și faptul că rușii au o problemă cu aviația de mai demult, iar această problemă, dacă nu e rezolvată, tinde să se acutizeze.
Începutul războiului
Fără îndoială, unul din obiectivele principale ale Rusiei la declanșarea invaziei în 24 februarie 2022 a fost câștigarea supremației aeriene încă de la începutul războiului. Nu numai că așa zice doctrina, ci și din motivul practic evident că dobândirea acestei supremații aeriene ar fi facilitat mișcarea fără probleme a trupelor ruse pe teritoriul Ucrainei și ar fi descurajat din start orice fel de tentativă de rezistență, la fel cum s-a întâmplat în Irak în 1991. Dominația totală a cerului de către aviația rusă ar fi fost un factor determinant în ecuația evoluției conflictului în această fază. Iar prin dobândirea acesteia, rușii puteau fi aproape siguri că nu va mai exista altă fază, ci doar cedarea apărării ucrainene în fața inevitabilului. În mod sigur planurile rușilor s-au bazat pe o idee preconcepută (foarte dăunătoare în planificările militare) conform căreia vor fi așteptați în Ucraina cu flori, o parte din armata ucraineană li se va alătura sau va rămâne neutră, iar restul va ceda în scurtă vreme în fața puterii militare ruse, iar supremația aeriană totală va fi o dovadă incontestabilă a acestei puteri.
Astfel că primele obiective vizate de atacul rus din 24 februarie 2022 au fost bazele aeriene, sistemele radar și cele de apărare antiaeriană. Dar ucrainenii, prevăzând acest atac, și-au disimulat și mutat avioanele și sistemele de apărare antiaeriană, astfel că atacul inițial rusesc cu rachete și aviație a căzut în mare parte în gol. Apărarea antiaeriană și aviația a supraviețuit șocului și a ripostat provocând pierderi neașteptate rușilor, fapt care a schimbat paradigma inițială și a dus situația aeriană într-o fază neașteptată pentru agresor. Aviația ucraineană s-a ridicat și a luptat în dueluri aeriene (dog-fight), într-unul din acestea a căzut la datorie și pilotul ucrainean de origine română Ștefan Ciobanu la 28 februarie 2022.
Pierderile rușilor în aviație în fața avioanelor de luptă ucrainene și apărării antiaeriene, chiar în această primă fază a războiului, i-a făcut să abordeze situația în mod diferit, evitând expunerea avioanelor de luptă de multe milioane de dolari în spațiul aerian contestat al Ucrainei. Mă refer la regiunile extinse în care ucrainenii luptau și se apărau, cum ar fi direcțiile de atac spre Kiev, Cernigov, Summy, Harkov. Iar asta a avut repercusiuni majore în evoluția conflictului, fără supremație aeriană totală, rușii au început să înregistreze pierderi importante la trupele terestre lăsate fără acoperire din aer. Acolo, la plafonul inferior, dronele turcești Bayraktar TB-2 au făcut dezastru în coloanele de blindate rusești.
Dar bătălia pentru Kiev a fost pierdută de către ruși la aeroportul Hustomel, lângă capitală, când au eșuat în tentativa lor de a-l ocupa în prima zi de război pentru a asigura un pod aerian care să aducă trupe suplimentare care să ocupe Kievul rapid. Dintre elicopterele rusești care au desantat trupe speciale pe aeroport, cel puțin două au fost doborâte în aer de apărarea antiaeriană. Acum putem face doar prezumții, dar este discutabil dacă reușita rușilor la Hustomel ar fi asigurat căderea rapidă a Kievului, ne amintim de rezistența eroică a Mariupolului timp de 82 de zile în care a fost total încercuit și izolat de către trupele rusești. Kievul, mult mai mare și atacat fără a fi încercuit, ar fi putut rezista mult și bine în lupte de stradă, am văzut cazurile Sieverodonetsk, Bakhmut și mai recent Avdiivka. Singura posibilitate în care Kievul ar fi putut să cadă rapid (dar nu este sigur) ar fi fost eliminarea din primele zile a lui Zelenski, și chiar s-a încercat. Ca să fac o paralelă, invazia sovietică din Afghanistan a început cu eliminarea fizică (asasinarea) liderului afghan Hafizullah Amin de către un comando Spetnaz la 27 decembrie 1979.
Revenind, la invazia rusă din 24 februarie 2022 armata ucraineană dispunea de 120 avioane de luptă dintre care doar 40 erau deplin operaționale și de 33 de batalioane de rachete cu rază scurtă și medie, dintre care doar 18 erau pe deplin încadrate și operaționale, după cum spunea generalul Valery Zaluzhny, fostul comandant șef al armatei ucrainene. Și totuși, au produs suficiente pierderi aviației rusești în prima fază a războiului ca să o facă să renunțe la atacul agresiv cu avioane de luptă și să lase problema superiorității aeriene în suspensie.
Adică o zonă a nimănui, în sensul că niciuna dintre părți nu are superioritate aeriană deplină sau totală, această superioritate aeriană este disputată pe anumite regiuni, mai ales pe liniile de front (practic o bandă de câțiva zeci de kilometri de ambele părți ale frontului), este difuză și foarte repede schimbătoare.
Continuarea războiului
Dacă în planul superior al aviației cu aripă fixă situația este cea descrisă, rușii au încercat să suplinească bombardamentul strategic cu lansările de rachete de croazieră. Nu vedem atacuri masive în adâncimea teritoriului ucrainean cu roiuri de avioane de bombardament însoțite de avioane de vânătoare ca și protecție, cum am văzut în Războiul din Golf, de exemplu, tocmai din cauza lipsei superiorității aeriene totale. În lipsa acesteia riscurile de a pierde numeroase avioane prețioase (valorând multe milioane de dolari fiecare) este prea mare în comparație cu avantajele aduse de un astfel de bombardament aviatic. Așa că rușii au schimbat strategia trecând la rachete de croazieră și, puțin mai târziu, la drone kamikaze, mai cu seamă cele iraniene de tipul Shahed-3 pe care regimul ayatollahilor (și el supus sancțiunilor și oprobiului internațional de către comunitatea vestică) s-a grăbit să le pună la dispoziția regimului partener putinist în număr mare, dar cu niște costuri destul de mari, după cum arată unele informații. Se pare că iranienii îi ajută pe camarazii ruși, dar și îi exploatează pe cât pot, știind că aceștia din urmă nu prea au alte surse de unde să poată procura tipul acesta de armament.
Astfel, confruntările haotice din februarie-martie 2023, după ce situația pe teren s-a mai stabilizat, au lăsat locul unui nou tip de război aerian, bazat mai mult pe angajamente de la distanță, din afara razei de acțiune a sistemelor antiaeriene. Iar aceste angajamente au fost de partea rusă, care menținea inițiativa pe câmpul de luptă (până în septembrie 2022, la declanșarea contraofensivelor de la Kherson și Harkov), chiar dacă a fost nevoită să renunțe la ofensivele din nord (către Kiev, Cernigov, Summy și Harkov), continuând bombardamentele de la distanță cu rachete de croazieră de tip Iskander (chiar și rachetele hipersonice Kinjal), plus dronele Shahed-3, la care se vor adăuga ulterior bombele ghidate (glide bombs).
Dar și atacurile cu rachete de croazieră de tip Iskander au fost limitate, mult mai puține ca număr chiar și în faza inițială a războiului, ca să comparăm cu numărul de rachete lansate, spre exemplu de coaliția aliată la debutul Războiului din Golf. Asta denotă că stocul rușilor de astfel de rachete este limitat, de aceea au încercat să suplinească cu dronele iraniene Shahed-3. Problema principală cu dronele kamikaze Shahed-3 este că acestea au o încărcătură explozivă foarte mult redusă față de o rachetă de croazieră (cam a douăzecea parte). Revenind la Kinjal, racheta hipersonică rusească despre care Putin spune că nu poate fi interceptată, au fost lansate împotriva Ucrainei până acum mai puțin de 20 de astfel de rachete. La 4 mai 2023 ucrainenii susțin că au doborât o rachetă Kh-47M2 Kinjal deasupra Kievului folosind un sistem MIM-104 Patriot. Rușii contestă, chiar dacă fragmente au fost prezentate către media, dar important este faptul că rușii au foarte puține astfel de rachete în inventar, sau nu riscă să le lanseze pentru a nu fi interceptate și astfel ar putea fi distrus mitul invulnerabilității acestora.
O altă chestiune ține de eficacitatea acestor tipuri de bombardamente. Vedem cum rușii lovesc cartiere de locuințe, blocuri, zone rezidențiale, toate ținte civile și prea puține ținte militare, pe când logic ar fi să atace preponderent tocmai aceste ținte militare, mă refer aici la țintele lovite mult în adâncime. Fiindcă pe linia frontului rușii folosesc tactica bombardamentului masiv de artilerie, de nivelare și distrugere totală a orașelor ce vor să le cucerească, așa a fost la Siverodonetsk, Popasna, Bakhmut și mai recent Marinka și Avdiivka. Ca și la Groznâi, în Cecenia, în 1996 și 2000.
Mulți spun că scopul lovirii civililor este producerea de victime pentru a înmuia dorința de rezistență a ucrainenilor, care să se revolte împotriva conducerii și să ceară pacea, o pace în interesul Rusiei, desigur.
Și da, și nu. Rușii lovesc ținte civile poate cu acest scop, dar numărul loviturilor și distrugerilor este minor față de ceea ce a însemnat un bombardament aerian masiv asupra unui oraș în timpul celui de-al doilea război mondial, spre exemplu. Poate suna cinic, fiindcă vorbim de morți și răniți civili, femei și copii, necombatanți, dar facem o analiză la rece aici. Bombardamentele cu rachete și drone asupra Kievului, Odessei sau altor orașe ucrainene sunt mai nimic față de bombardamentele aviației americane asupra Bucureștiului la 4 aprilie 1944, să nu mai vorbim de cele germane asupra Londrei în 1940 sau cele aliate asupra orașelor germane în 1944 sau asupra celor japoneze în 1944-1945. Loviturile rusești provoacă zeci de victime în fiecare zi de bombardament, pe când cele din ww2 provocau mii de victime la fiecare atac. Atunci de ce rușii atacă civilii, având în vedere că nu au cum să provoace atâtea victime ca și bombardamentele din ww2?
Mai mult, bombardamentele asupra civililor în ww2 au făcut ca aceștia să se revolte și să ceară guvernelor lor să ceară pacea? Bombardamentele germane asupra Londrei și orașelor engleze în 1940 i-au făcut pe britanici să cedeze? Sau bombardamentele aliaților asupra orașelor germane și japoneze i-a făcut pe aceștia să cedeze? Nu, dimpotrivă, le-a întărit dorința de luptă și de răzbunare. Efectul a fost exact invers față de cel dorit. Germanii i-au bombardat pe britanici în 1940, nu au cedat, ci dimpotrivă, la fel în cazul aliaților. Bombardamentele asupra Dresdei, un masacru, nu i-a făcut pe germani să capituleze, nici cele ale americanilor asupra Tokioului sau orașelor japoneze. În cazul japonezilor a fost nevoie de bombele atomice de la Hiroshima (6 august 1945) și Nagasaki (9 august 1945) pentru ca aceasta să capituleze la 15 august 1945.
Având în minte aceste exemple, chiar dacă acum trăim într-o altă epocă față de cea din ww2, chiar cred rușii că cu câteva rachete care omoară zeci de civili zilnic pot obține ceea ce nu s-a obținut cu zeci de mii de victime în ww2? Chiar ei, rușii, care nu se revoltă când au pierdut până acum în războiul din Ucraina peste 200000 (după alte estimări 300000) de morți, răniți și dispăruți?
Mi se pare absurd, dar în cazul rușilor nimic nu pare așa cum este. Cred că realitatea este puțin diferită, rușii lovesc ținte civile fiindcă nu au cum să lovească ținte militare, altfel s-ar concentra pe acestea, nu pe cartiere rezidențiale și blocuri de locuințe. Nu au informații asupra locațiilor țintelor militare, ucrainenii și-au disimulat aceste posibile ținte, le-au mutat și camuflat și reușesc să păstreze secretul militar. Lovesc din frustrare sau pentru a lovi ceva, plus pentru a atinge și ideea că distrugând obiective civile și ucigând civili nevinovați, poate tot îi vor face pe ucraineni să cedeze la un moment dat.
În schimb, vedem cum ucrainenii țintesc și lovesc cu succes doar ținte militare rusești în teritoriul ocupat, faptul că foarte rar lovesc ținte civile poate fi din cauza unor erori sau greșeli. De ce? Fiindcă au informații asupra obiectivelor militare rusești și știu unde și când să le lovească, pe când rușii nu au acest gen de informații și lovesc ținte civile ca să facă ceva. De unde au ucrainenii aceste informații? Dintr-un cumul de surse. Sunt informațiile de la aliați, de genul sateliților sau radarelor, dar și rușii au proprii sateliți sau radare. Din intercepțiile comunicațiilor rusești, inclusiv ale convorbirilor pe telefon ale soldaților ruși cu rudele lor de acasă (s-a făcut un documentar cutremurător pe această temă, numit Interception, merită văzut pentru a ne da seama de concepția rușilor de rând asupra acestui război).
Dar cel mai important aport îl au partizanii ucraineni din teritoriul ocupat. Am văzut în 2022 multe informații despre colaboraționiștii ucraineni din teritoriul ocupat executați de către partizani, dar de la un moment dat aceste informații au încetat. Au fost prinși toți partizanii sau au renunțat? Mișcarea de partizani a fost esențială în toate războaiele de până acum, fie că vorbim de cei din Franța ocupată sau din URSS în ww2. Și partizanii anticomuniști români dintre 1945-1962 au fost o permanentă problemă pentru regimul comunist, deci partizanii ucraineni din teritoriul ocupat de ruși sunt un atu important în desfășurarea războiului. În mod sigur, partizanii ucraineni au primit directive de la Kiev să nu se mai expună eliminând colaboraționiști, ci să se concentreze pe ceea ce ajută mai mult Kievul în această fază, respectiv furnizarea de informații. Fiindcă informația este cea care câștigă războiul, iar când armata ucraineană va trece la ofensivă, abia atunci partizanii vor trece la acțiuni de sabotaj în spatele frontului pentru a destabiliza situația forțelor de ocupație. Iar informațiile necesare acum sunt pozițiile și coordonatele centrelor de comandă, ale depozitelor de muniții, centrele logistice etc. Și vedem cum acestea sunt lovite precis de către ucraineni cu drone și rachete, mare parte dintre ele furnizate de către aliații occidentali, iar toate acestea nu ar fi fost posibile fără informațiile furnizate de către partizani, ca dovadă fiind faptul că rușii nu reușesc decât foarte rar să lovească ținte militare ucrainene în adâncime.
Mai este un aspect pe care nu am cum să nu îl amintesc aici. Este vorba de neprofesionalismul rușilor, dus de multe ori până la prostie. Doar două exemple: în 2022 un jurnalist rus face un interviu cu câțiva comandanți Wagner într-un oraș ocupat din Donbass, chiar la sediul acestora. În final, se pozează cu aceștia în fața clădirii ce le servea drept sediu. Postează interviul și fotografia pe rețelele de socializare rusești, dar în acea fotografie apare numele străzii în spate pe un gard. Mai mult, nu și-a scos geolocalizarea telefonului când a postat fotografia. La foarte puțină vreme o rachetă ucraineană spulberă clădirea sediu.
Al doilea exemplu, la 27 februarie 2022 rușii ocupă Kherson, inclusiv aeroportul Chornobaivka aflat la câțiva kilometri la vest de oraș. Rușii presează spre Odessa, angajându-se în bătălia pentru Nikolaev. Ucrainenii lovesc aeroportul Chornobaivka cu drone turcești Bayraktar TB-2 prima oară la 27 februarie 2022, cu pierderi importante pentru ruși. Totuși, aceștia continuă să îl folosească ca și bază de elicoptere și depozit de muniții. Aeroportul a fost lovit de către ucraineni de peste douăzeci de ori în intervalul 27 februarie – 5 noiembrie 2022, când a fost ocupat de către ucraineni împreună cu orașul Kherson în urma contraofensivei de toamnă. De fiecare dată rușii au înregistrat importante pierderi în elicoptere, personal și muniții. Aici au murit și doi generali ruși. Totuși, după fiecare lovitură ucraineană, rușii au continuat să folosească aeroportul ca și bază, chiar dacă a fost lovit și distrus de peste douăzeci de ori, ceea ce este mai mult decât incompetență. Este prostie.
Adaptare și contraadaptare
În acest conflict, ucrainenii au fost primii care s-au adaptat și au improvizat, fapt care le-a asigurat un avantaj important în fața unui adversar net superior numeric și material. Au rezistat în prima fază, cea critică, a războiului, nu au cedat superioritatea aeriană, apoi au improvizat cu succes.
Dar problema cu improvizarea este că ea este de scurtă durată. În orice conflict sau război, de fiecare dată când cineva vine cu o improvizație, cu ceva nou, dacă nu câștigă un avantaj major cu această improvizație, un avantaj major care să îl facă să câștige războiul în scurt timp, adversarul vine rapid cu o contra-improvizație, în sensul că vine cu ceva care să anuleze avantajul câștigat inițial de către acesta. Și procesul se reia de la început.
Ca exemple din istorie, a apărut lancea, i s-a răspuns cu scutul, tunului i s-a răspuns cu blindajul, și multe altele. Prima dată tancurile au fost folosite în Bătălia de pe Somme în 15 septembrie 1916, deși au fost o surpriză pentru germani, aceștia s-au adaptat folosind artileria cu foc direct împotriva acestora, astfel că tancurile nu au câștigat războiul atunci, războiul s-a încheiat după mai bine de doi ani, la 11 noiembrie 1918. Un lucru este cert, războiul este un catalizator pentru descoperirile științifice, care primesc subvenții imense doar pentru a găsi aplicabilitatea lor în război. Așa a fost cu aviația, radarul, sonarul și multe altele. Dar, de fiecare dată când cineva descoperă ceva și aplică în război, fiindcă primele aplicații sunt în plan militar, inclusiv internetul, adversarul va căuta și va găsi ceva care să contracareze acest avantaj inițial înainte de a fi învins de acesta.
Ucrainenii au răspuns atacului rușilor cu dronele Bayraktar TB-2 care au provocat dezastru în prima fază a războiului. La 24 februarie 2022 ucrainenii aveau 18 astfel de drone cu care au distrus coloanele de blindate ce se îndreptau spre Kiev sau spre alte orașe din nord. Au primit și altele ulterior, dar rușii s-au adaptat și au contracarat cu mijloace de război electronic (Electronic Warfare sau EW). Ucrainenii s-au adaptat și au trecut apoi la lovirea rușilor cu drone qudrocoptere, de multe ori drone din comerț cărora li se atașa o grenadă sau un proiectil pe care îl lansau asupra adversarului. Au produs prăpăd în rândul rușilor și continuă să o facă și în prezent. Dar rușii au răspuns cu o îmbunătățire a mijloacelor de EW și intrând și ei cu dronele Lancet, de observație și lovire.
În timpul ofensivei ucrainene din 2023 rușii au folosit intensiv elicopterele Ka-52 pentru a ataca coloanele ucrainene ce înaintau spre punctele alese pentru străpungere. Ucrainenii nu aveau suficiente sisteme antiaeriene, precum nu aveau suficiente echipamente de deminare și altele necesare străpungerii unei linii defensive puternice la și linia Surovikin.Ei se bazau pentru protecția antiaeriană pe lansatoarele portabile de tipul MANPADS, dar acestea au o rază de acțiune de circa 2 km. Rușii își lansau rachetele din elicoptere de la peste 3 km, acuratețea loviturilor având de suferit, dar cu toate acestea au produs pierderi importante efortului ofensiv ucrainean. Ucrainenii au reușit să se adapteze abia după ce au primit sistemele franco-britanice Storm Shadow cu care au lovit direct baza aeriană rusă de la Berdiansk, locul de decolare al elicopterelor Ka-52 provocând distrugerea mai multor aparate. Atacurile cu Ka-52 au scăzut simțitor, dar a fost prea târziu pentru a influența în timp util efortul ofensiv ucrainean înainte de venirea toamnei.
La fel și în alte tactici, ucrainenii improvizează și se adaptează, dar rușii, în scurt timp se adaptează și ei la tacticile ucrainenilor venind cu contramăsuri. Astfel că avantajul adaptabilității este doar de scurtă durată, în toate domeniile.
Revenind la războiului aerian, ucrainenii au primit de la occidentali sisteme antiaeriene performante care i-au ajutat să își protejeze mai bine spațiul aerian, inclusiv orașele lovite de rachetele și dronele rusești, sisteme occidentale cum ar fi MIM-23 Hawks, NASAMS, IRIS-T, Eurosam SAMP/T sau Patriot PAC-3. Dar problema ucrainenilor este de altă natură. Pe lângă faptul că aceste sisteme sunt prea puține față de mărimea teritoriului ucrainean, chiar adăugând și propriile lor sisteme antiaeriene de moștenire sovietică, nu au cum să suplinească o problemă majoră. Respectiv, ce să aperi în primul rând, orașele sau frontul? Fiindcă aceste sisteme antiaeriene, având în vedere apetența rușilor de a lovi orașele și țintele civile, vor trebui împărțite pentru protejarea orașelor și pentru protejarea frontului, acolo unde militarii ucraineni se bat pentru apărarea țării. Așa că sunt prea puține pentru a apăra tot. Cum spunea Frederick cel Mare al Prusiei (1740-1786), cine apără totul nu apără nimic.
Ucrainenii nu pot renunța la protecția orașelor, vedem aici scopul cinic al rușilor, bombardează orașele pentru a-i lipsi pe ucraineni de protecția antiaeriană pe câmpul de luptă, dar nici să-și lase expuși militarii de pe front.
Așa că și ucrainenii se adaptează, adică pun exact aceeași problemă rușilor. Chiar dacă SUA și aliații nu au dorit să livreze ucrainenilor muniție cu rază lungă de acțiune care ar putea lovi teritoriul rusesc în adâncime, pentru a nu escalada (!) conflictul. Ce să mai escaladezi, mi se pare destul de escaladat și la ora actuală. Iar ideea că Putin ar putea reacționa mai dur dacă rachete occidentale vor lovi Rusia mi se pare desuetă, el oricum reacționează cât de dur poate la ora actuală, dar adevărul este că Rusia, ca toate dictaturile, nu recunoaște alt limbaj decât al forței. Astfel, ucrainenii lovesc obiective militare și economice rusești adânc în teritoriul Rusiei folosind drone și alte mijloace, silindu-i și pe ruși să îți păzească aceste obiective cu sisteme antiaeriene care vor lipsi de pe front. Vedem cum sunt lovite rafinării, depozite, baze militare nu numai în teritoriul ucrainean ocupat, ci și pe teritoriul rus, nu numai la Belgorod, dar și mai departe, până în vecinătatea Moscovei sau Sankt Petersburgului. Un aspect esențial, ucrainenii nu țintesc civilii, zone rezidențiale etc., deși au demonstrat că o pot face (și după logica ww2, ar fi îndreptățiți să o facă, din moment ce rușii au lovit fără cruțare astfel de obiective civile), lovesc doar obiectivele militare și economice, dar și sedii ale instituțiilor de forță. Chiar și acestea din urmă sunt lovite noaptea, evitând pe cât posibil pierderile în civili ruși.
Perspectivele lui 2024 în războiul aerian
Războiul din Ucraina în general, dar cel aerian în special, este un nou tip de război care seamănă și nu seamănă cu celelalte războaie de până acum. În multe privințe este asemănător cu altele, dar în unele este unic, un nou tip de război pentru care nimeni nu a fost pregătit, nici NATO și nici Rusia (vezi https://karadeniz-press.ro/razboiul-din-ucraina-spre-o-noua-rma/ ).
Suntem martorii unui proces continuu de adaptabilitate și contra adaptabilitate din partea ambelor părți, în care fiecare inovație adusă de una din părți este urmată de o reacție de contracarare a acestei inovații, practic un proces continuu, caracteristic fiecărui război în parte.
Important este ca o inovație pe câmpul de luptă, ca să devină crucială, sau un game-changer, trebuie să fie ori una revoluționară, ceea ce este cam greu, sau să fie imediat urmată de o ofensivă în care, folosind această nouă inovație, să distrugă capacitatea de luptă a inamicului în scurt timp, înainte ca acesta să apuce să se contraadapteze.
În situația actuală, vedem cum ucrainenii încearcă să modeleze câmpul de luptă al viitorului apropiat în perspectiva unor eventuale acțiuni ofensive decisive. Pentru aceasta aplică tactici neconvenționale inclusiv în războiul aerian.
Respectiv, mută în secret sistemele Patriot aproape de linia frontului, extinzându-le astfel raza de acțiune în adâncimea teritoriului controlat de ruși, identifică avioanele rusești ce se cred în siguranță în zbor deasupra sudului Ucrainei sau Crimeii, achiziționează țintele și lansează rachete contra lor, apoi revin rapid înapoi în adâncime înainte ca rușii să poată reacționa. Aceste tactici au dus la doborârea a 14 avioane rusești în 14 zile, un record negru pentru aviația rusă. Majoritatea celor doborâte sunt Su-34, dar a fost și un Beriev A-50. Acesta din urmă are o importanță majoră, fiind un avion de tipul AWACS, avion de avertizare timpurie, comandă, control și supraveghere a spațiului aerian, echivalentul americanului E-3 Sentry. Rușii aveau în inventar doar nouă astfel de aparate, dintre care trei au fost doborâte deja de ucraineni. Asta înseamnă că și-au pierdut capacitatea de a supraveghea aerian nonstop, 24 de ore din 24, spațiul aerian al câmpului de luptă ucrainean. Ce să mai vorbim de spațiul aerian pe restul frontierelor extinse ale Rusiei?
Scopul ucrainenilor este nu numai distrugerea avioanelor rusești, ci împingerea acestora cât mai departe de linia de front, fiindcă niciun avion rusesc nu se va mai aventura prea aproape de teama de a fi doborât. Iar decimarea flotei de A-50 are același scop și rezultat, scăderea și pierderea capacității de supraveghere din partea rușilor a frontului de luptă în perspectiva unor acțiuni ofensive ale ucrainenilor. Slăbirea capacității de supraveghere aeriană va duce la intensificarea lovirii țintelor din adâncime și extinderea acestei zone de lovire până în Crimeea. Practic o extindere în adâncime a superiorității aeriene ucrainene prin interzicerea accesului aviației rusești, pe principiul A2AD (Anti Acces Area Denial).
Dar și rușii se adaptează, și-au revenit din surpriză, am văzut că au lovit și avariat două sisteme Patriot, dar acest aspect este inevitabil când se presează pe acest avantaj al unei tactici inovative. Vom vedea dacă ucrainenii continuă cu această tactică sau vor improviza cu ceva nou, fiindcă balanța le este favorabilă, 14 avioane dintre care un A-50 contra două sisteme Patriot avariate, posibil recuperabile. Cred că vom asista la intensificarea acestor dueluri, urmate de lovituri de drone ucrainene tot mai în adâncime și tot mai precise.
Următorul pas, dar care va fi făcut doar la declanșarea unei ofensive terestre, va fi distrugerea podului Kerci, ucrainenii au demonstrat deja că au capacitatea să îl lovească. Dar îl vor distruge la momentul oportun, atunci când rușii vor avea mai multă nevoie de el, când ucrainenii vor ataca. După cum arată situația actuală, ucrainenii se pregătesc și modelează spațiul de luptă pentru ceva important, cel mai probabil o ofensivă majoră în 2024.
Iar faptul că americanii trimit un nou ajutor ocolind Congresul ce îl blochează, iar acest ajutor conține și rachete ATACMS cu rază mare de acțiune capabile să fie lansate din sistemele MLRS deja livrate (pe care americanii au tot ezitat să le trimită din motivele expuse mai sus) nu poate fi decât o veste bună pentru ucraineni.
Întrebarea majoră care persistă în analizele tuturor este dacă livrarea de avioane F-16 ucrainenilor în acest an va fi cu adevărat un game-changer care să încline decisiv balanța războiului.
Părerea mea, având în vedere cele discutate, este că da și nu. Adică F-16 pentru ucraineni poate fi un game-changer, sau ar putea să nu fie, intrând în capcana adaptabilității și contra adaptabilității.
Dacă vor veni în număr redus, ca și tancurile Leopard sau Abrams, ultimele în număr de 31 de bucăți, când armata SUA are mii în depozite, pot fi doar un avantaj de moment fără schimbări majore, ci doar punctuale, ale cursului războiului. La fel ca și tancurile în bătălia de pe Somme, au produs unele avantaje pe front, dar nu au încheiat războiul. Dacă vor veni în număr suficient, și aici depinde de mai mulți factori, cum vor fi utilizate și momentul în care vor fi utilizate, deoarece și acesta din urmă este esențial. Dacă vor intra în luptă doar pentru hărțuieli pe linia de front vor da timp rușilor să se adapteze și să improvizeze ca răspuns la tacticile F-16. Vor putea să adapteze și să pregătească un răspuns adecvat cu sistemele lor de apărare antiaaeriană, de exemplu, sau cu mijloace de EW care să scadă eficiența avioanelor F-16 pe câmpul de luptă.
Dar dacă vor fi suficiente și angajate decisiv și masiv, în momentul unei ofensive terestre majore, da, ar putea fi un game-changer. E vorba de aplicarea avantajului tehnologic la locul și momentul potrivit, cumularea efectului avantajului în timp scurt, fără a da șansa inamicului de a se putea adapta, lipsindu-l de resursa esențială, respectiv timpul. Practic cumularea efectului ofensivei cinetice cu avantajul tehnologic care crește șansa unui succes major care să ducă la ruperea frontului, nu neapărat la capitularea inamicului, ci la o schimbare strategică importantă. Atunci ar putea fi un game-changer.
Cert este că avioanele americane sau occidentale sunt superioare tehnologic celor rusești, este un aspect clar, chiar dacă rușii sau admiratorii acestora contestă ideea. Dar este logic și normal, concepția și proiectarea sunt rezultatul concurenței acerbe între două mari companii capitaliste, respectiv Boeing și Lokheed Martin, iar concurența generează inovație și progres, investiții majore în cercetare-dezvoltare care au ca rezultat produse de cea mai bună calitate, fiind vârful de lance în progresul tehnologic. Chiar și avioanele fabricate cu ani în urmă au loc pe platformele lor pentru adăugarea permanentă și upgradarea de noi tehnologii ca și senzori sau noi tipuri de armament, în asta constă modernizarea acestora. Mai este aspectul că cele americane sunt fabricate în mii de exemplare și exportate în toată lumea, pe când cele rusești doar în sute de bucăți, astfel că feedbackul și corectarea unor deficiențe este mult mai ușor pe partea celor americane. Spre exemplu, rușii au un singur portavion, Amiral Kuznețov, care este total depășit și a petrecut mai mult timp în reparații decât în serviciu operațional. Când este în croazieră este însoțit permanent de două remorchere în caz că i se întâmplă ceva. Singurele avioane rusești capabile să decoleze și să aterizeze de pe portavion sunt Suhoi-33, fabricate inițial în număr de vreo 40 de bucăți. La ora actuală mai sunt operaționale doar opt, restul sunt scoase din uz sau au fost canibalizate pentru piesele de schimb.
Problema tacticii de luptă, modul în care sunt angajate aceste avioane în confruntările directe, fiindcă una este să arunci un avion în confruntare directă cu un roi de avioane inamice, sau să angajezi la nivel de patrulă sau escadrilă. Dar aceste aspecte nu sunt de natura acestei analize.
Dar mai există un aspect esențial care trebuie luat în considerare, pe lângă avantajul tehnologic superior al avioanelor occidentale față de cele rusești și al tacticii de angajare în luptă. Problema piloților este cea mai importantă. Piloții occidentali sunt mult mai experimentați decât cei ruși, ei au de patru-cinci ori mai multe ore de zbor de antrenament decât cei ruși, ceea ce este esențial când se ajunge la angajamente pe timp de război. Diferența este enormă, să ne amintim de piloții români din ww2 care, deși inferiori numeric, au provocat mari daune inamicilor tocmai datorită experienței lor superioare. Piloți ca și Bâzu Cantacuzino, Alexandru Șerbănescu, Tudor Greceanu și alții au avut rezultate deosebite în luptele aeriene, ajungând să fie trecuți în clasamentele internaționale la un loc de cinste, tocmai datorită experienței lor în lupta aeriană, românii având un meritat loc între așii aviației, imediat după cei germani și britanici.
Dar, întrebarea este dacă piloții ucraineni, chiar antrenați în vest, inclusiv în România, reușesc să dobândească un număr suficient de ore de zbor, suficientă experiență, ca să poată manevra și lupta eficient pe F-16? În așa fel încât să învingă aviația rusă și să poată înclina decisiv balanța la momentul oportun? Poți să îi dai unui pilot neexperimentat cel mai bun avion din lume, dacă acesta nu poate sau nu știe să îl folosească la modul optim.
Fiindcă aceasta este una din întrebările de al cărei răspuns depinde cum va evolua războiul aerian în 2024, dar și războiul în general. Cine are răspuns la această întrebare va putea prezice cu un grad destul de mare de acuratețe ce va fi în 2024 pe frontul din Ucraina.
În conferința de presă susținută joi, 14 martie 2024, după lansarea ultimului său raport anual, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a afirmat că membrii alianței sunt răspunzători de lipsa de armament a Ucrainei. Conform acestuia, problema cea mai mare nu este lipsa capacităților militare sau financiare, ci a voinței politice din partea statelor aliate.
Acesta a avertizat că apatia politică față de Ucraina are consecințe pe front în fiecare zi, fiind cauza pentru care Rusia a reușit să avanseze în ultimele luni. În timpul discursului, a făcut încă un apel urgentând membrii NATO să trimită mai multă amuniție. La sfârșitul lunii februarie, și președintele ucrainean Volodimir Zelenski a cerut aliaților să livreze ajutor militar statului, ale căror forțe armate sunt în prezent nevoite să își raționalizeze stocurile de armament pe frontul de est.
Mesajul lui Stoltenberg vine în contextul în care Congresul Statelor Unite continuă să amâne aprobarea unui sprijin militar în valoare de 60 miliarde de dolari pentru Ucraina, sub presiunile negative crescânde ale Republicanilor. Totuși, în decursul zilei de marți, SUA au anunțat că vor trimite Ucrainei un nou pachet militar în valoare de 300 milioane dolari, conținând ammuniție, rachete și rachete anti-aeriene. Acesta ar reprezenta prima livrare de arme în Ucraina din partea SUA în ultimele trei luni și, conform consilierului pentru securitate națională, Jake Sullivan, este departe de a fi suficientă pentru a întruni nevoile Ucrainei pentru o perioadă semnificativă.
În același timp, a fost anunțat faptul că Uniunea Europeană nu va mai contribui la Fondul de Asistență pentru Ucraina strict sub formă de bani. Miercuri, 13 martie, liderii EU au convenit asupra unui fond de 5 miliarde euro pentru susținerea unor noi expedieri de arme către Ucraina – totuși, acesta nu presupune explicit noi contribuții financiare din partea statelor, ci ia în calcul și contribuțiile individuale de armament. În plus, câteva state membre ale Uniunii Europene s-au pronunțat împotriva planului Comisiei de a folosi profiturile generate de înghețarea activelor rusești pentru a cumpăra arme pentru Ucraina.
În final, liderul NATO a avetizat și asupra faptului că, în 2023, numai 11 state membre NATO au atins sau au depășit obiectivul de 2% din PIB alocat apărării. Acesta a reiterat importanța investițiilor naționale în apărare și securitate, într-un context global ce prezintă riscuri emergente în diverse arii, pe lângă războiul Rusiei în Ucraina: instabilitate crescândă în Orientul Mijlociu, competiție din partea statelor autoritare, atacuri cibernetice, schimbări climatice etc.
După ce ultimul bastion al apărării ucrainene, Avdiivka, a căzut sub ocupația forțelor rusești, atenția s-a îndreptat către evaluarea solidității liniilor de apărare ale Ucrainei. Eșecul contraofensivei din vara anului 2023 a marcat un moment crucial în dinamica conflictului. O serie de factori au contribuit la această înfrângere, inclusiv așteptările nerealiste, dificultățile întâmpinate în avansarea prin liniile rusești și pierderile de vieți omenești suferite de forțele ucrainene.
În fața acestor provocări, la începutul iernii, Kievul a decis să-și schimbe strategia, trecând într-o postură defensivă. La mijlocul lunii decembrie 2023, forțele armate ucrainene din regiunea Cernihiv, de la frontiera cu Belarus și Rusia, au prezentat liniile de apărare construite în nordul țării. Acestea sunt compuse dintr-o rețea solidă de tranșee fortificate, interconectate pentru a crea un sistem unitar ce leagă adăposturile și pozițiile de tragere. De asemenea, liniile defensive includ blocuri piramidale din beton, cunoscute sub numele de „dinții dragonului”, menite să încetinească avansul vehiculelor blindate rusești.
Situația precară a liniilor de apărare
Însă, după ce trupele ruse au ocupat Avdiivka și au realizat progrese limitate în zonă, s-a demonstrat că liniile defensive ale Ucrainei sunt slab fortificate. Conform unei analize a imaginilor realizate de Planet Labs, tranșeele rare și rudimentare sunt predominante în zona de lângă Avdiivka. Imaginile din satelit furnizate de această companie comercială evidențiază golurile apărute din cauza lipsei de fortificații suplimentare, cum ar fi cele destinate încetinirii vehiculelor blindate sau pentru apărarea punctelor strategice importante.
Situația precară a fost confirmată de serviciile de informații britanice la sfârșitul lunii februarie. Acestea au raportat că forțele ruse au reușit să avanseze aproximativ 6,5 km de la centrul orașului Avdiivka în doar două săptămâni după ce reduta ucraineană a fost cucerită. Deși este un avans mic, acesta este neobișnuit de rapid în comparație cu operațiunile ofensive anterioare. Informații cu privire la progresele din zonă au fost confirmate și de serviciile de informații americane, ce au confirmat că trupele ruse au reușit să captureze încă 3 localități. În context, într-o evaluare recentă a Institutului pentru Studiul Războiului (ISW), experții se arată îngrijorați de faptul că armata rusă ar putea să spargă linia frontului și să înainteze rapid.
Reacția Kievului
Subiectul privind fragilitatea liniilor de apărare ucrainene a fost comentat și de către președintele Ucrainei. Volodimir Zelenski a subliniat că fortificarea liniilor defensive reprezintă un proces continuu și complex. ”Construcția a 2.000 de kilometri de fortificații pe trei linii de apărare este o sarcină de amploare, dar ritmul este bun. Mă aștept să fie finalizat la timp.”, a spus liderul de la Kiev. În luna ianuarie, prim-ministrul Denis Șmihal a menționat că guvernul din Kiev a destinat aproximativ 17,5 miliarde de grivne, echivalentul a circa 466 de milioane de dolari, pentru dezvoltarea acestor linii de apărare, catalogând suma alocată drept „record”.
În replică la criticile din presa occidentală referitoare la ritmul lent de desfășurare a lucrărilor, autoritățile ucrainene au reacționat prin postarea unor imagini foto și video. Aceste imagini, conform autorităților ucrainene, provin din regiunea Zaporojie, unde sunt în curs de construcție buncăre din plăci de beton, tranșee și diverse obstacole concepute pentru a contracara amenințările tancurilor și vehiculelor blindate rusești.
De cealaltă parte, presa rusă raportează că liniile de fortificație ale Ucrainei sunt construite pe o adâncime variabilă, întinzându-se de la 3 până la 20 de kilometri. De asemenea, se menționează că forțele armate ruse bombardează în mod constant șantierele în lucru pentru a împiedica construcția acestor linii defensive.
De menționat că apărarea ucraineană este îngreunată de lipsa de muniții și armament, care este o cauză directă a întârzierilor privind asistența militară din Occident. SUA a anunțat marți, 12 martie, primul ajutor militar în valoare de 300 milioane dolari din acest an destinat Ucrainei. Washingtonul nu a mai oferit sprijin financiar Kievului din octombrie 2023, de când republicanii din Congresul american au blocat toate inițiativele de aprobare a noilor pachete de ajutor militar pentru armata ucraineană.
The Wall Street Journal a venit cu noi precizări privind ajutorul american în valoare de 300 milioane de dolari anunțat recent de Casa Albă. Conform publicației, noile pachete ar putea să includă rachete ATACMS cu rază de acțiune de 290 km. Până în prezent armata ucraineană primise rachete ATACMS cu rază de până la 160 km. Această decizie a fost luată după ce armata americană urmează să fie înzestrată cu noile rachete PrSM, care au o rază de acțiune de 500 km.
La o zi după anunțul de la Casa Albă, Uniunea Europeană a declarat că va suplimenta fondul destinat furnizării și achiziționării de arme pentru Ucraina cu 5 miliarde de euro. Aceste decizii vin într-un moment critic, când Ucraina se confruntă cu provocări și presiuni din partea forțelor armate ruse. Cu toate că hotărârile liderilor din Occident reprezintă o veste îmbucurătoare, efectele acestora nu vor fi resimțite imediat pe terenul de luptă, deoarece procesul de implementare ar putea dura mai multe săptămâni sau chiar luni.
