R. Moldova: alegerile prezidențiale și referendumul constituțional vor avea loc în octombrie 2024

R. Moldova: alegerile prezidențiale și referendumul constituțional vor avea loc în octombrie 2024

Alegerile prezidențiale și referendumul constituțional privind aderarea R.Moldova la UE ar urma să aibă loc în luna octombrie 2024, a anunțat președinta Maia Sandu, citată de mass-media de peste Prut.

Miză electorală

Șeful statului a amintit că a solicitat Parlamentului să declanșeze procedura de organizare și desfășurare a celor două scrutine, precizând că anume Legislativul de la Chișinău va veni cu o decizie în acest sens.Rugată să precizeze dacă cunoaște o dată preliminară când ar urma să se desfășoare scrutinele, Maia Sandu a menționat căcel mai probabil în luna octombrie”.Maia Sandu îndeamnă societatea să își coordoneze eforturile pentru a combate propaganda și dezinformările, promovând în același timp beneficiile aderării R. Moldova la Uniunea Europeană.Președinta Republicii Moldova a mai făcut un apel către Parlament să inițieze procedura de organizare a referendumului de aderare a R. Moldova la UE. Vreau să fac un apel către Parlamentul Republicii Moldova să inițieze procesul propriu-zis și să pornim activitățile pentru organizarea referendumului în această toamnă, a declarat Maia Sandu.Șefa statului a ținut să sublinieze beneficiile aderării la Uniunea Europeană, menționând că cel mai mare avantaj este pacea.„Cel mai mare avantaj este pacea. Cu toții cunoaștem că pacea este garantată în UE. În toate statele membre ale UE oamenii se bucură de pace și de aici încrederea mea că toți cetățenii R. Moldova vor ca statul nostru să devină stat membru al UE, pentru că toți cetățenii R. Moldova își doresc pace aici în R. Moldova poate doar cu excepția câtorva slujitori ai Kremlinului, da în marea majoritate cetățenii noștri cor pace. UE e în primul rând un proiect de pace și așa putem să consolidăm pacea prin aderarea la UE, a explicat președintele.

Ocazie istorică

Maia Sandu a declarat că astăzi R. Moldova se află în fața unei oportunități istorice, deși de trei decenii s-a vorbit despre integrare europeană fără să se implementeze măsurile necesare.

„Auzim voci din opoziție care spun că acest proiect nu este al poporului ci al guvernării ca să convingem că acesta este un proiect al poporului e nevoie să facem acest referendum acum, a declarat Maia Sandu.

Totodată, președintele s-a adresat societății civile cu îndemnul de a-și coordona eforturile în combaterea falsurilor și dezinformărilor despre UE, să explice societății ce înseamnă UE și care sunt transformările.

Pe lângă principalul avantaj de pace, aderarea la UE va aduce bunăstare și prosperitate cetățenilor R. Moldova, a menționat șeful statului.

Maia Sandu a adus drept exemplu nivelul de viață în statele care au aderat la UE – România, făcând trimitere și la recentele date cu privire la volumul exporturilor.

Astfel, în anul 2023, 65% din volumul total al exporturilor a fost direcționat pe piața Uniunii Europene, 47 de miliarde de lei venind din UE în R. Moldova. În Federația Rusă, exporturile au constituit 3,5 %.

Strategie online

„Pentru Referendum” este platforma ce conține informații despre activitățile pe care le desfășoară Uniunea Europeană în R. Moldova, precum și beneficiile aderării la UE. Această poate fi accesată chiar de astăzi pe link-ul pentru.md. Site-ul a fost lansat pentru a oferi o informați amplă și complexă despre avantajele integrării europene, dar și pentru a combate falsurile și dezinformările despre Uniunea Europenă, a subliniat președintele R. Moldova, Maia Sandu, la conferința de presă susținută astăzi.

Potrivit Maiei Sandu, pe acest site se vor prezenta informații despre ce face UE în R. Moldova și care sunt avantajele, beneficiile integrării europene.

„Așa încât să ajungem la cât mai multă lume cu această informație și doi- să putem să combatem falsurile despre UE pentru că vedem că ele sunt mai multe și vor fi și mai multe în următoarele luni pentru că știm că sunt forțe externe care nu își doresc ca R. Moldova să fie o țară liberă, un stat puternic, o țară liberă de corupție și o țară care își alege propriul viitor, propriul drum fără amestec din afară”.

„Integrarea Europeană  nu este proiectul unei singure persoane, unui partide politic, nu poate o singură persoană să reușească în acest proiect, acest proiect este al tuturor cetățenilor, indiferent unde locuiesc aici în țară sau peste hotare”, a menționat Maia Sandu.

Platforma „Pentru Referendum” conține o secțiune separată dedicată avantajelor aderării la UE. Drept exemple sunt prezentate informații despre transformările prin care au trecut România și Lituania, indicatori ai nivelului de trai, mărimea salariilor și a pensiilor.

O altă secțiune „Combaterea falsurilor despre UE”, evidențiază 10 minciuni despre UE răspândite prin intermediul instrumentelor de propagandă și despre care cetățenii trebuie să cunoască că aceste informații sunt false.

Opoziție pro-rusă

Deputații Blocului Comuniștilor și Socialiștilor au contestat acum câteva săptămâni la Curtea Constituțională articolul din Codul Electoral care permite organizarea unui referendum republican în aceeași zi cu alegerile parlamentare sau prezidențiale.

Referendumul republican va putea fi organizat în ziua desfășurării alegerilor parlamentare și prezidențiale. Un amendament care prevede acest lucru a fost propus de către deputata din Fracțiunea „Partidul Acțiune și Solidaritate”, Veronica Roșca. Documentul a fost adoptat în Parlament.

Președinta Maia Sandu a venit cu precizări cum va putea fi organizat referendumul din toamnă în Transnistria, privind integrarea europeană. „Pe teritoriul regiunii transnistrene nu se pot deschide secții de vot, pentru că acesta nu este controlat de organele constituționale. Dar cetățenii Republicii Moldova de pe malul stâng al Nistrului pot veni să voteze în secțiile de pe malul drept”, a declarat șefa statului.

Șefa statului Maia Sandu a venit cu un mesaj la trei ani de la învestirea sa în funcția de președintă a Republici Moldova. „Mai avem pași importanți de făcut și mă angajez să continui, dacă îmi veți oferi încrederea pentru un nou mandat în 2024. Solicit Parlamentului să inițieze organizarea unui referendum la toamna viitoare, la care vocea cetățenilor să fie hotărâtoare”, a scris aceasta pe rețele.

În septembrie 2023, președinta Maia Sandu refuza să spună dacă va candida sau nu pentru al doilea mandat de șef de stat. „E devreme să discutăm acest subiect”, a spus atunci șefa statului.

La data de 15 noiembrie, candidata PAS, Maia Sandu a câștigat detașat alegerile prezidențiale din Republica Moldova, ea având un avans de peste 15 puncte procentuale după numărarea a 100% de procese verbale, obținând 57,75%.

Contracandidatul său, candidatul independent, Igor Dodor, susţinut de Partidul Socialiştilor din Republica Moldova, a fost votat de 690.139 dintre alegători, respectiv 42,25%.

Maia Sandu a fost aleasă de 943.486 de cetățeni, devenind astfel, primul președinte al țării votat de un număr atât de mare de alegători.

Share our work
Războiul aerian în Ucraina

Războiul aerian în Ucraina

Evenimentele din ultimele zile, când ucrainenii au doborât 14 avioane rusești în două săptămâni (practic unul pe zi) m-au făcut să realizez o analiză sumară asupra războiului aerian din Ucraina. Am să încerc să o fac pe înțelesul tuturor, cu cât mai puține detalii tehnice și cât mai multe explicații. Desigur, nu am cum să acopăr integral toate aspectele acestui gen de război, ci doar cele pe care le consider esențiale pentru înțelegerea cât mai bună de către cititori.

Doctrina militară, atât a NATO, cât și a URSS/Rusiei, preconizează câștigarea supremației aeriene ca și o premisă fundamentală a victoriei în război. De aici înțelegem motivul investițiilor enorme din ultimele decenii în avioane performante, până la generația a V-a, dar și în sisteme de apărare antiaeriană din ce în ce mai capabile, cu rază de acțiune tot mai extinsă, o apărare antiaeriană multistratificată, pe mai multe paliere.

Superioritatea aeriană în conflictele post Război Rece

Despre importanța supremației aeriene în conflictele moderne e suficient să dăm câteva exemple.

În Războiul din Golf (1991), în prima fază, elicopterele americane zburând la joasă înălțime au distrus sistemele radar și de apărare antiaeriană ale irakienilor creând un culoar de zbor pentru aviația care a atacat obiectivele militare din interior, începând cu restul sistemelor antiaeriene și continuând cu obiectivele militare într-o campanie aeriană de o lună înainte de a începe ofensiva terestră la 24 februarie 1991 care a durat cam 100 de ore (patru zile) până la cedarea armatei irakiene. Aviația irakiană (circa 100 de avioane de fabricație sovietică) a evitat o luptă disproporționată și a fost distrusă la sol sau a fugit în Iran. După campania aeriană de o lună, în care toate obiectivele militare irakiene au fost distruse și supremația aerului a fost incontestabil de partea aliaților, campania terestră a durat extrem de puțin. Practic, stăpânind cerul, aliații nu au avut de întâmpinat o rezistență serioasă de durată.

În intervenția NATO împotriva Serbiei din 1999, o campanie strict aeriană timp de trei luni, la fel, supremația aeriană a NATO a fost incontestabilă, prea puține avioane sârbești au încercat ceva, două fiind doborâte în lupte aeriene. Cu toate acestea, în ciuda acestei superiorități aeriene totale, la 27 martie 1999 apărarea antiaeriană sârbă reușește să doboare un F-117A (avion invizibil radar, înlocuit ulterior de mult mai performantul B-2 Spirit) cu o rachetă S-125 Neva/Pechora de fabricație sovietică. În consecință, NATO a continuat bombardamentele de la altitudine superioară, peste 3000 de metri, iar acuratețea loviturilor a avut de suferit. De aici putem vedea cum un adversar cu aviația militară scoasă din funcțiune poate să provoace pierderi împotriva unei puteri cu supremație aeriană totală doar cu sistemele de apărare antiaeriană, la fel cum vom vedea în cazul Georgiei contra Rusiei. În Irak (2003) și Afghanistan (2001), tot așa, supremația aeriană a SUA a fost totală și de necontestat, eșecurile ulterioare din timpul ocupației fiind cauzate de gherilă.

De partea cealaltă, ar trebui să începem cu URSS în Afghanistan (1979-1988), unde avea superioritate aeriană totală. Dar această superioritate aeriană a început să fie contestată la palierul inferior de când mujahedinii au primit rachete FIM-92 Stinger și au început să doboare elicopterele rusești. Au doborât și câteva avioane, dar numai la decolare sau la altitudine mică.

În conflictele din Georgia pentru Osetia de Sud (1992) și Abhazia (1993), rușii au pierdut cel puțin un avion în fața unui adversar care nu avea deloc aviație, dar mai mult, în 2008, tot în Georgia, au pierdut patru avioane în cinci zile de război, tot împotriva aceluiași adversar fără putere militară aeriană. Această enumerare arată nu numai importanța sistemelor defensive antiaeriene, ci și faptul că rușii au o problemă cu aviația de mai demult, iar această problemă, dacă nu e rezolvată, tinde să se acutizeze.

Începutul războiului

Fără îndoială, unul din obiectivele principale ale Rusiei la declanșarea invaziei în 24 februarie 2022 a fost câștigarea supremației aeriene încă de la începutul războiului. Nu numai că așa zice doctrina, ci și din motivul practic evident că dobândirea acestei supremații aeriene ar fi facilitat mișcarea fără probleme a trupelor ruse pe teritoriul Ucrainei și ar fi descurajat din start orice fel de tentativă de rezistență, la fel cum s-a întâmplat în Irak în 1991. Dominația totală a cerului de către aviația rusă ar fi fost un factor determinant în ecuația evoluției conflictului în această fază. Iar prin dobândirea acesteia, rușii puteau fi aproape siguri că nu va mai exista altă fază, ci doar cedarea apărării ucrainene în fața inevitabilului. În mod sigur planurile rușilor s-au bazat pe o idee preconcepută (foarte dăunătoare în planificările militare) conform căreia vor fi așteptați în Ucraina cu flori, o parte din armata ucraineană li se va alătura sau va rămâne neutră, iar restul va ceda în scurtă vreme în fața puterii militare ruse, iar supremația aeriană totală va fi o dovadă incontestabilă a acestei puteri.

Astfel că primele obiective vizate de atacul rus din 24 februarie 2022 au fost bazele aeriene, sistemele radar și cele de apărare antiaeriană. Dar ucrainenii, prevăzând acest atac, și-au disimulat și mutat avioanele și sistemele de apărare antiaeriană, astfel că atacul inițial rusesc cu rachete și aviație a căzut în mare parte în gol. Apărarea antiaeriană și aviația a supraviețuit șocului și a ripostat provocând pierderi neașteptate rușilor, fapt care a schimbat paradigma inițială și a dus situația aeriană într-o fază neașteptată pentru agresor. Aviația ucraineană s-a ridicat și a luptat în dueluri aeriene (dog-fight), într-unul din acestea a căzut la datorie și pilotul ucrainean de origine română Ștefan Ciobanu la 28 februarie 2022.

Pierderile rușilor în aviație în fața avioanelor de luptă ucrainene și apărării antiaeriene, chiar în această primă fază a războiului, i-a făcut să abordeze situația în mod diferit, evitând expunerea avioanelor de luptă de multe milioane de dolari în spațiul aerian contestat al Ucrainei. Mă refer la regiunile extinse în care ucrainenii luptau și se apărau, cum ar fi direcțiile de atac spre Kiev, Cernigov, Summy, Harkov. Iar asta a avut repercusiuni majore în evoluția conflictului, fără supremație aeriană totală, rușii au început să înregistreze pierderi importante la trupele terestre lăsate fără acoperire din aer. Acolo, la plafonul inferior, dronele turcești Bayraktar TB-2 au făcut dezastru în coloanele de blindate rusești.

Dar bătălia pentru Kiev a fost pierdută de către ruși la aeroportul Hustomel, lângă capitală, când au eșuat în tentativa lor de a-l ocupa în prima zi de război pentru a asigura un pod aerian care să aducă trupe suplimentare care să ocupe Kievul rapid. Dintre elicopterele rusești care au desantat trupe speciale pe aeroport, cel puțin două au fost doborâte în aer de apărarea antiaeriană. Acum putem face doar prezumții, dar este discutabil dacă reușita rușilor la Hustomel ar fi asigurat căderea rapidă a Kievului, ne amintim de rezistența eroică a Mariupolului timp de 82 de zile în care a fost total încercuit și izolat de către trupele rusești. Kievul, mult mai mare și atacat fără a fi încercuit, ar fi putut rezista mult și bine în lupte de stradă, am văzut cazurile Sieverodonetsk, Bakhmut și mai recent Avdiivka. Singura posibilitate în care Kievul ar fi putut să cadă rapid (dar nu este sigur) ar fi fost eliminarea din primele zile a lui Zelenski, și chiar s-a încercat. Ca să fac o paralelă, invazia sovietică din Afghanistan a început cu eliminarea fizică (asasinarea) liderului afghan Hafizullah Amin de către un comando Spetnaz la 27 decembrie 1979.

Revenind, la invazia rusă din 24 februarie 2022 armata ucraineană dispunea de 120 avioane de luptă dintre care doar 40 erau deplin operaționale și de 33 de batalioane de rachete cu rază scurtă și medie, dintre care doar 18 erau pe deplin încadrate și operaționale, după cum spunea generalul Valery Zaluzhny, fostul comandant șef al armatei ucrainene. Și totuși, au produs suficiente pierderi aviației rusești în prima fază a războiului ca să o facă să renunțe la atacul agresiv cu avioane de luptă și să lase problema superiorității aeriene în suspensie.

Adică o zonă a nimănui, în sensul că niciuna dintre părți nu are superioritate aeriană deplină sau totală, această superioritate aeriană este disputată pe anumite regiuni, mai ales pe liniile de front (practic o bandă de câțiva zeci de kilometri de ambele părți ale frontului), este difuză și foarte repede schimbătoare.

Continuarea războiului

Dacă în planul superior al aviației cu aripă fixă situația este cea descrisă, rușii au încercat să suplinească bombardamentul strategic cu lansările de rachete de croazieră. Nu vedem atacuri masive în adâncimea teritoriului ucrainean cu roiuri de avioane de bombardament însoțite de avioane de vânătoare ca și protecție, cum am văzut în Războiul din Golf, de exemplu, tocmai din cauza lipsei superiorității aeriene totale. În lipsa acesteia riscurile de a pierde numeroase avioane prețioase (valorând multe milioane de dolari fiecare) este prea mare în comparație cu avantajele aduse de un astfel de bombardament aviatic. Așa că rușii au schimbat strategia trecând la rachete de croazieră și, puțin mai târziu, la drone kamikaze, mai cu seamă cele iraniene de tipul Shahed-3 pe care regimul ayatollahilor (și el supus sancțiunilor și oprobiului internațional de către comunitatea vestică) s-a grăbit să le pună la dispoziția regimului partener putinist în număr mare, dar cu niște costuri destul de mari, după cum arată unele informații. Se pare că iranienii îi ajută pe camarazii ruși, dar și îi exploatează pe cât pot, știind că aceștia din urmă nu prea au alte surse de unde să poată procura tipul acesta de armament.

Astfel, confruntările haotice din februarie-martie 2023, după ce situația pe teren s-a mai stabilizat, au lăsat locul unui nou tip de război aerian, bazat mai mult pe angajamente de la distanță, din afara razei de acțiune a sistemelor antiaeriene. Iar aceste angajamente au fost de partea rusă, care menținea inițiativa pe câmpul de luptă (până în septembrie 2022, la declanșarea contraofensivelor de la Kherson și Harkov), chiar dacă a fost nevoită să renunțe la ofensivele din nord (către Kiev, Cernigov, Summy și Harkov), continuând bombardamentele de la distanță cu rachete de croazieră de tip Iskander (chiar și rachetele hipersonice Kinjal), plus dronele Shahed-3, la care se vor adăuga ulterior bombele ghidate (glide bombs).

Dar și atacurile cu rachete de croazieră de tip Iskander au fost limitate, mult mai puține ca număr chiar și în faza inițială a războiului, ca să comparăm cu numărul de rachete lansate, spre exemplu de coaliția aliată la debutul Războiului din Golf. Asta denotă că stocul rușilor de astfel de rachete este limitat, de aceea au încercat să suplinească cu dronele iraniene Shahed-3. Problema principală cu dronele kamikaze Shahed-3 este că acestea au o încărcătură explozivă foarte mult redusă față de o rachetă de croazieră (cam a douăzecea parte). Revenind la Kinjal, racheta hipersonică rusească despre care Putin spune că nu poate fi interceptată, au fost lansate împotriva Ucrainei până acum mai puțin de 20 de astfel de rachete. La 4 mai 2023 ucrainenii susțin că au doborât o rachetă Kh-47M2 Kinjal deasupra Kievului folosind un sistem MIM-104 Patriot. Rușii contestă, chiar dacă fragmente au fost prezentate către media, dar important este faptul că rușii au foarte puține astfel de rachete în inventar, sau nu riscă să le lanseze pentru a nu fi interceptate și astfel ar putea fi distrus mitul invulnerabilității acestora.

O altă chestiune ține de eficacitatea acestor tipuri de bombardamente. Vedem cum rușii lovesc cartiere de locuințe, blocuri, zone rezidențiale, toate ținte civile și prea puține ținte militare, pe când logic ar fi să atace preponderent tocmai aceste ținte militare, mă refer aici la țintele lovite mult în adâncime. Fiindcă pe linia frontului rușii folosesc tactica bombardamentului masiv de artilerie, de nivelare și distrugere totală a orașelor ce vor să le cucerească, așa a fost la Siverodonetsk, Popasna, Bakhmut și mai recent Marinka și Avdiivka. Ca și la Groznâi, în Cecenia, în 1996 și 2000.

Mulți spun că scopul lovirii civililor este producerea de victime pentru a înmuia dorința de rezistență a ucrainenilor, care să se revolte împotriva conducerii și să ceară pacea, o pace în interesul Rusiei, desigur.

Și da, și nu. Rușii lovesc ținte civile poate cu acest scop, dar numărul loviturilor și distrugerilor este minor față de ceea ce a însemnat un bombardament aerian masiv asupra unui oraș în timpul celui de-al doilea război mondial, spre exemplu. Poate suna cinic, fiindcă vorbim de morți și răniți civili, femei și copii, necombatanți, dar facem o analiză la rece aici. Bombardamentele cu rachete și drone asupra Kievului, Odessei sau altor orașe ucrainene sunt mai nimic față de bombardamentele aviației americane asupra Bucureștiului la 4 aprilie 1944, să nu mai vorbim de cele germane asupra Londrei în 1940 sau cele aliate asupra orașelor germane în 1944 sau asupra celor japoneze în 1944-1945. Loviturile rusești provoacă zeci de victime în fiecare zi de bombardament, pe când cele din ww2 provocau mii de victime la fiecare atac. Atunci de ce rușii atacă civilii, având în vedere că nu au cum să provoace atâtea victime ca și bombardamentele din ww2?

Mai mult, bombardamentele asupra civililor în ww2 au făcut ca aceștia să se revolte și să ceară guvernelor lor să ceară pacea? Bombardamentele germane asupra Londrei și orașelor engleze în 1940 i-au făcut pe britanici să cedeze? Sau bombardamentele aliaților asupra orașelor germane și japoneze i-a făcut pe aceștia să cedeze? Nu, dimpotrivă, le-a întărit dorința de luptă și de răzbunare. Efectul a fost exact invers față de cel dorit. Germanii i-au bombardat pe britanici în 1940, nu au cedat, ci dimpotrivă, la fel în cazul aliaților. Bombardamentele asupra Dresdei, un masacru, nu i-a făcut pe germani să capituleze, nici cele ale americanilor asupra Tokioului sau orașelor japoneze. În cazul japonezilor a fost nevoie de bombele atomice de la Hiroshima (6 august 1945) și Nagasaki (9 august 1945) pentru ca aceasta să capituleze la 15 august 1945.

Având în minte aceste exemple, chiar dacă acum trăim într-o altă epocă față de cea din ww2, chiar cred rușii că cu câteva rachete care omoară zeci de civili zilnic pot obține ceea ce nu s-a obținut cu zeci de mii de victime în ww2? Chiar ei, rușii, care nu se revoltă când au pierdut până acum în războiul din Ucraina peste 200000 (după alte estimări 300000) de morți, răniți și dispăruți?

Mi se pare absurd, dar în cazul rușilor nimic nu pare așa cum este. Cred că realitatea este puțin diferită, rușii lovesc ținte civile fiindcă nu au cum să lovească ținte militare, altfel s-ar concentra pe acestea, nu pe cartiere rezidențiale și blocuri de locuințe. Nu au informații asupra locațiilor țintelor militare, ucrainenii și-au disimulat aceste posibile ținte, le-au mutat și camuflat și reușesc să păstreze secretul militar. Lovesc din frustrare sau pentru a lovi ceva, plus pentru a atinge și ideea că distrugând obiective civile și ucigând civili nevinovați, poate tot îi vor face pe ucraineni să cedeze la un moment dat.

În schimb, vedem cum ucrainenii țintesc și lovesc cu succes doar ținte militare rusești în teritoriul ocupat, faptul că foarte rar lovesc ținte civile poate fi din cauza unor erori sau greșeli. De ce? Fiindcă au informații asupra obiectivelor militare rusești și știu unde și când să le lovească, pe când rușii nu au acest gen de informații și lovesc ținte civile ca să facă ceva. De unde au ucrainenii aceste informații? Dintr-un cumul de surse. Sunt informațiile de la aliați, de genul sateliților sau radarelor, dar și rușii au proprii sateliți sau radare. Din intercepțiile comunicațiilor rusești, inclusiv ale convorbirilor pe telefon ale soldaților ruși cu rudele lor de acasă (s-a făcut un documentar cutremurător pe această temă, numit Interception, merită văzut pentru a ne da seama de concepția rușilor de rând asupra acestui război).

Dar cel mai important aport îl au partizanii ucraineni din teritoriul ocupat. Am văzut în 2022 multe informații despre colaboraționiștii ucraineni din teritoriul ocupat executați de către partizani, dar de la un moment dat aceste informații au încetat. Au fost prinși toți partizanii sau au renunțat? Mișcarea de partizani a fost esențială în toate războaiele de până acum, fie că vorbim de cei din Franța ocupată sau din URSS în ww2. Și partizanii anticomuniști români dintre 1945-1962 au fost o permanentă problemă pentru regimul comunist, deci partizanii ucraineni din teritoriul ocupat de ruși sunt un atu important în desfășurarea războiului. În mod sigur, partizanii ucraineni au primit directive de la Kiev să nu se mai expună eliminând colaboraționiști, ci să se concentreze pe ceea ce ajută mai mult Kievul în această fază, respectiv furnizarea de informații. Fiindcă informația este cea care câștigă războiul, iar când armata ucraineană va trece la ofensivă, abia atunci partizanii vor trece la acțiuni de sabotaj în spatele frontului pentru a destabiliza situația forțelor de ocupație. Iar informațiile necesare acum sunt pozițiile și coordonatele centrelor de comandă, ale depozitelor de muniții, centrele logistice etc. Și vedem cum acestea sunt lovite precis de către ucraineni cu drone și rachete, mare parte dintre ele furnizate de către aliații occidentali, iar toate acestea nu ar fi fost posibile fără informațiile furnizate de către partizani, ca dovadă fiind faptul că rușii nu reușesc decât foarte rar să lovească ținte militare ucrainene în adâncime.

Mai este un aspect pe care nu am cum să nu îl amintesc aici. Este vorba de neprofesionalismul rușilor, dus de multe ori până la prostie. Doar două exemple: în 2022 un jurnalist rus face un interviu cu câțiva comandanți Wagner într-un oraș ocupat din Donbass, chiar la sediul acestora. În final, se pozează cu aceștia în fața clădirii ce le servea drept sediu. Postează interviul și fotografia pe rețelele de socializare rusești, dar în acea fotografie apare numele străzii în spate pe un gard. Mai mult, nu și-a scos geolocalizarea telefonului când a postat fotografia. La foarte puțină vreme o rachetă ucraineană spulberă clădirea sediu.

Al doilea exemplu, la 27 februarie 2022 rușii ocupă Kherson, inclusiv aeroportul Chornobaivka aflat la câțiva kilometri la vest de oraș. Rușii presează spre Odessa, angajându-se în bătălia pentru Nikolaev. Ucrainenii lovesc aeroportul Chornobaivka cu drone turcești Bayraktar TB-2 prima oară la 27 februarie 2022, cu pierderi importante pentru ruși. Totuși, aceștia continuă să îl folosească ca și bază de elicoptere și depozit de muniții. Aeroportul a fost lovit de către ucraineni de peste douăzeci de ori în intervalul 27 februarie – 5 noiembrie 2022, când a fost ocupat de către ucraineni împreună cu orașul Kherson în urma contraofensivei de toamnă. De fiecare dată rușii au înregistrat importante pierderi în elicoptere, personal și muniții. Aici au murit și doi generali ruși. Totuși, după fiecare lovitură ucraineană, rușii au continuat să folosească aeroportul ca și bază, chiar dacă a fost lovit și distrus de peste douăzeci de ori, ceea ce este mai mult decât incompetență. Este prostie.

Adaptare și contraadaptare

În acest conflict, ucrainenii au fost primii care s-au adaptat și au improvizat, fapt care le-a asigurat un avantaj important în fața unui adversar net superior numeric și material. Au rezistat în prima fază, cea critică, a războiului, nu au cedat superioritatea aeriană, apoi au improvizat cu succes.

Dar problema cu improvizarea este că ea este de scurtă durată. În orice conflict sau război, de fiecare dată când cineva vine cu o improvizație, cu ceva nou, dacă nu câștigă un avantaj major cu această improvizație, un avantaj major care să îl facă să câștige războiul în scurt timp, adversarul vine rapid cu o contra-improvizație, în sensul că vine cu ceva care să anuleze avantajul câștigat inițial de către acesta. Și procesul se reia de la început.

Ca exemple din istorie, a apărut lancea, i s-a răspuns cu scutul, tunului i s-a răspuns cu blindajul, și multe altele. Prima dată tancurile au fost folosite în Bătălia de pe Somme în 15 septembrie 1916, deși au fost o surpriză pentru germani, aceștia s-au adaptat folosind artileria cu foc direct împotriva acestora, astfel că tancurile nu au câștigat războiul atunci, războiul s-a încheiat după mai bine de doi ani, la 11 noiembrie 1918. Un lucru este cert, războiul este un catalizator pentru descoperirile științifice, care primesc subvenții imense doar pentru a găsi aplicabilitatea lor în război. Așa a fost cu aviația, radarul, sonarul și multe altele. Dar, de fiecare dată când cineva descoperă ceva și aplică în război, fiindcă primele aplicații sunt în plan militar, inclusiv internetul, adversarul va căuta și va găsi ceva care să contracareze acest avantaj inițial înainte de a fi învins de acesta.

Ucrainenii au răspuns atacului rușilor cu dronele Bayraktar TB-2 care au provocat dezastru în prima fază a războiului. La 24 februarie 2022 ucrainenii aveau 18 astfel de drone cu care au distrus coloanele de blindate ce se îndreptau spre Kiev sau spre alte orașe din nord. Au primit și altele ulterior, dar rușii s-au adaptat și au contracarat cu mijloace de război electronic (Electronic Warfare sau EW). Ucrainenii s-au adaptat și au trecut apoi la lovirea rușilor cu drone qudrocoptere, de multe ori drone din comerț cărora li se atașa o grenadă sau un proiectil pe care îl lansau asupra adversarului. Au produs prăpăd în rândul rușilor și continuă să o facă și în prezent. Dar rușii au răspuns cu o îmbunătățire a mijloacelor de EW și intrând și ei cu dronele Lancet, de observație și lovire.

În timpul ofensivei ucrainene din 2023 rușii au folosit intensiv elicopterele Ka-52 pentru a ataca coloanele ucrainene ce înaintau spre punctele alese pentru străpungere. Ucrainenii nu aveau suficiente sisteme antiaeriene, precum nu aveau suficiente echipamente de deminare și altele necesare străpungerii unei linii defensive puternice la și linia Surovikin.Ei se bazau pentru protecția antiaeriană pe lansatoarele portabile de tipul MANPADS, dar acestea au o rază de acțiune de circa 2 km. Rușii își lansau rachetele din elicoptere de la peste 3 km, acuratețea loviturilor având de suferit, dar cu toate acestea au produs pierderi importante efortului ofensiv ucrainean. Ucrainenii au reușit să se adapteze abia după ce au primit sistemele franco-britanice Storm Shadow cu care au lovit direct baza aeriană rusă de la Berdiansk, locul de decolare al elicopterelor Ka-52 provocând distrugerea mai multor aparate. Atacurile cu Ka-52 au scăzut simțitor, dar a fost prea târziu pentru a influența în timp util efortul ofensiv ucrainean înainte de venirea toamnei.

La fel și în alte tactici, ucrainenii improvizează și se adaptează, dar rușii, în scurt timp se adaptează și ei la tacticile ucrainenilor venind cu contramăsuri. Astfel că avantajul adaptabilității este doar de scurtă durată, în toate domeniile.

Revenind la războiului aerian, ucrainenii au primit de la occidentali sisteme antiaeriene performante care i-au ajutat să își protejeze mai bine spațiul aerian, inclusiv orașele lovite de rachetele și dronele rusești, sisteme occidentale cum ar fi MIM-23 Hawks, NASAMS, IRIS-T, Eurosam SAMP/T sau Patriot PAC-3. Dar problema ucrainenilor este de altă natură. Pe lângă faptul că aceste sisteme sunt prea puține față de mărimea teritoriului ucrainean, chiar adăugând și propriile lor sisteme antiaeriene de moștenire sovietică, nu au cum să suplinească o problemă majoră. Respectiv, ce să aperi în primul rând, orașele sau frontul? Fiindcă aceste sisteme antiaeriene, având în vedere apetența rușilor de a lovi orașele și țintele civile, vor trebui împărțite pentru protejarea orașelor și pentru protejarea frontului, acolo unde militarii ucraineni se bat pentru apărarea țării. Așa că sunt prea puține pentru a apăra tot. Cum spunea Frederick cel Mare al Prusiei (1740-1786), cine apără totul nu apără nimic.

Ucrainenii nu pot renunța la protecția orașelor, vedem aici scopul cinic al rușilor, bombardează orașele pentru a-i lipsi pe ucraineni de protecția antiaeriană pe câmpul de luptă, dar nici să-și lase expuși militarii de pe front.

Așa că și ucrainenii se adaptează, adică pun exact aceeași problemă rușilor. Chiar dacă SUA și aliații nu au dorit să livreze ucrainenilor muniție cu rază lungă de acțiune care ar putea lovi teritoriul rusesc în adâncime, pentru a nu escalada (!) conflictul. Ce să mai escaladezi, mi se pare destul de escaladat și la ora actuală. Iar ideea că Putin ar putea reacționa mai dur dacă rachete occidentale vor lovi Rusia mi se pare desuetă, el oricum reacționează cât de dur poate la ora actuală, dar adevărul este că Rusia, ca toate dictaturile, nu recunoaște alt limbaj decât al forței. Astfel, ucrainenii lovesc obiective militare și economice rusești adânc în teritoriul Rusiei folosind drone și alte mijloace, silindu-i și pe ruși să îți păzească aceste obiective cu sisteme antiaeriene care vor lipsi de pe front. Vedem cum sunt lovite rafinării, depozite, baze militare nu numai în teritoriul ucrainean ocupat, ci și pe teritoriul rus, nu numai la Belgorod, dar și mai departe, până în vecinătatea Moscovei sau Sankt Petersburgului. Un aspect esențial, ucrainenii nu țintesc civilii, zone rezidențiale etc., deși au demonstrat că o pot face (și după logica ww2, ar fi îndreptățiți să o facă, din moment ce rușii au lovit fără cruțare astfel de obiective civile), lovesc doar obiectivele militare și economice, dar și sedii ale instituțiilor de forță. Chiar și acestea din urmă sunt lovite noaptea, evitând pe cât posibil pierderile în civili ruși.

Perspectivele lui 2024 în războiul aerian

Războiul din Ucraina în general, dar cel aerian în special, este un nou tip de război care seamănă și nu seamănă cu celelalte războaie de până acum. În multe privințe este asemănător cu altele, dar în unele este unic, un nou tip de război pentru care nimeni nu a fost pregătit, nici NATO și nici Rusia (vezi https://karadeniz-press.ro/razboiul-din-ucraina-spre-o-noua-rma/ ).

Suntem martorii unui proces continuu de adaptabilitate și contra adaptabilitate din partea ambelor părți, în care fiecare inovație adusă de una din părți este urmată de o reacție de contracarare a acestei inovații, practic un proces continuu, caracteristic fiecărui război în parte.

Important este ca o inovație pe câmpul de luptă, ca să devină crucială, sau un game-changer, trebuie să fie ori una revoluționară, ceea ce este cam greu, sau să fie imediat urmată de o ofensivă în care, folosind această nouă inovație, să distrugă capacitatea de luptă a inamicului în scurt timp, înainte ca acesta să apuce să se contraadapteze.

În situația actuală, vedem cum ucrainenii încearcă să modeleze câmpul de luptă al viitorului apropiat în perspectiva unor eventuale acțiuni ofensive decisive. Pentru aceasta aplică tactici neconvenționale inclusiv în războiul aerian.

Respectiv, mută în secret sistemele Patriot aproape de linia frontului, extinzându-le astfel raza de acțiune în adâncimea teritoriului controlat de ruși, identifică avioanele rusești ce se cred în siguranță în zbor deasupra sudului Ucrainei sau Crimeii, achiziționează țintele și lansează rachete contra lor, apoi revin rapid înapoi în adâncime înainte ca rușii să poată reacționa. Aceste tactici au dus la doborârea a 14 avioane rusești în 14 zile, un record negru pentru aviația rusă. Majoritatea celor doborâte sunt Su-34, dar a fost și un Beriev A-50. Acesta din urmă are o importanță majoră, fiind un avion de tipul AWACS, avion de avertizare timpurie, comandă, control și supraveghere a spațiului aerian, echivalentul americanului E-3 Sentry. Rușii aveau în inventar doar nouă astfel de aparate, dintre care trei au fost doborâte deja de ucraineni. Asta înseamnă că și-au pierdut capacitatea de a supraveghea aerian nonstop, 24 de ore din 24, spațiul aerian al câmpului de luptă ucrainean. Ce să mai vorbim de spațiul aerian pe restul frontierelor extinse ale Rusiei?

Scopul ucrainenilor este nu numai distrugerea avioanelor rusești, ci împingerea acestora cât mai departe de linia de front, fiindcă niciun avion rusesc nu se va mai aventura prea aproape de teama de a fi doborât. Iar decimarea flotei de A-50 are același scop și rezultat, scăderea și pierderea capacității de supraveghere din partea rușilor a frontului de luptă în perspectiva unor acțiuni ofensive ale ucrainenilor. Slăbirea capacității de supraveghere aeriană va duce la intensificarea lovirii țintelor din adâncime și extinderea acestei zone de lovire până în Crimeea. Practic o extindere în adâncime a superiorității aeriene ucrainene prin interzicerea accesului aviației rusești, pe principiul A2AD (Anti Acces Area Denial).

Dar și rușii se adaptează, și-au revenit din surpriză, am văzut că au lovit și avariat două sisteme Patriot, dar acest aspect este inevitabil când se presează pe acest avantaj al unei tactici inovative. Vom vedea dacă ucrainenii continuă cu această tactică sau vor improviza cu ceva nou, fiindcă balanța le este favorabilă, 14 avioane dintre care un A-50 contra două sisteme Patriot avariate, posibil recuperabile. Cred că vom asista la intensificarea acestor dueluri, urmate de lovituri de drone ucrainene tot mai în adâncime și tot mai precise.

Următorul pas, dar care va fi făcut doar la declanșarea unei ofensive terestre, va fi distrugerea podului Kerci, ucrainenii au demonstrat deja că au capacitatea să îl lovească. Dar îl vor distruge la momentul oportun, atunci când rușii vor avea mai multă nevoie de el, când ucrainenii vor ataca. După cum arată situația actuală, ucrainenii se pregătesc și modelează spațiul de luptă pentru ceva important, cel mai probabil o ofensivă majoră în 2024.

Iar faptul că americanii trimit un nou ajutor ocolind Congresul ce îl blochează, iar acest ajutor conține și rachete ATACMS cu rază mare de acțiune capabile să fie lansate din sistemele MLRS deja livrate (pe care americanii au tot ezitat să le trimită din motivele expuse mai sus) nu poate fi decât o veste bună pentru ucraineni.

Întrebarea majoră care persistă în analizele tuturor este dacă livrarea de avioane F-16 ucrainenilor în acest an va fi cu adevărat un game-changer care să încline decisiv balanța războiului.

Părerea mea, având în vedere cele discutate, este că da și nu. Adică F-16 pentru ucraineni poate fi un game-changer, sau ar putea să nu fie, intrând în capcana adaptabilității și contra adaptabilității.

Dacă vor veni în număr redus, ca și tancurile Leopard sau Abrams, ultimele în număr de 31 de bucăți, când armata SUA are mii în depozite, pot fi doar un avantaj de moment fără schimbări majore, ci doar punctuale, ale cursului războiului. La fel ca și tancurile în bătălia de pe Somme, au produs unele avantaje pe front, dar nu au încheiat războiul. Dacă vor veni în număr suficient, și aici depinde de mai mulți factori, cum vor fi utilizate și momentul în care vor fi utilizate, deoarece și acesta din urmă este esențial. Dacă vor intra în luptă doar pentru hărțuieli pe linia de front vor da timp rușilor să se adapteze și să improvizeze ca răspuns la tacticile F-16. Vor putea să adapteze și să pregătească un răspuns adecvat cu sistemele lor de apărare antiaaeriană, de exemplu, sau cu mijloace de EW care să scadă eficiența avioanelor F-16 pe câmpul de luptă.

Dar dacă vor fi suficiente și angajate decisiv și masiv, în momentul unei ofensive terestre majore, da, ar putea fi un game-changer. E vorba de aplicarea avantajului tehnologic la locul și momentul potrivit, cumularea efectului avantajului în timp scurt, fără a da șansa inamicului de a se putea adapta, lipsindu-l de resursa esențială, respectiv timpul. Practic cumularea efectului ofensivei cinetice cu avantajul tehnologic care crește șansa unui succes major care să ducă la ruperea frontului, nu neapărat la capitularea inamicului, ci la o schimbare strategică importantă. Atunci ar putea fi un game-changer.

Cert este că avioanele americane sau occidentale sunt superioare tehnologic celor rusești, este un aspect clar, chiar dacă rușii sau admiratorii acestora contestă ideea. Dar este logic și normal, concepția și proiectarea sunt rezultatul concurenței acerbe între două mari companii capitaliste, respectiv Boeing și Lokheed Martin, iar concurența generează inovație și progres, investiții majore în cercetare-dezvoltare care au ca rezultat produse de cea mai bună calitate, fiind vârful de lance în progresul tehnologic. Chiar și avioanele fabricate cu ani în urmă au loc pe platformele lor pentru adăugarea permanentă și upgradarea de noi tehnologii ca și senzori sau noi tipuri de armament, în asta constă modernizarea acestora. Mai este aspectul că cele americane sunt fabricate în mii de exemplare și exportate în toată lumea, pe când cele rusești doar în sute de bucăți, astfel că feedbackul și corectarea unor deficiențe este mult mai ușor pe partea celor americane. Spre exemplu, rușii au un singur portavion, Amiral Kuznețov, care este total depășit și a petrecut mai mult timp în reparații decât în serviciu operațional. Când este în croazieră este însoțit permanent de două remorchere în caz că i se întâmplă ceva. Singurele avioane rusești capabile să decoleze și să aterizeze de pe portavion sunt Suhoi-33, fabricate inițial în număr de vreo 40 de bucăți. La ora actuală mai sunt operaționale doar opt, restul sunt scoase din uz sau au fost canibalizate pentru piesele de schimb.

Problema tacticii de luptă, modul în care sunt angajate aceste avioane în confruntările directe, fiindcă una este să arunci un avion în confruntare directă cu un roi de avioane inamice, sau să angajezi la nivel de patrulă sau escadrilă. Dar aceste aspecte nu sunt de natura acestei analize.

Dar mai există un aspect esențial care trebuie luat în considerare, pe lângă avantajul tehnologic superior al avioanelor occidentale față de cele rusești și al tacticii de angajare în luptă. Problema piloților este cea mai importantă. Piloții occidentali sunt mult mai experimentați decât cei ruși, ei au de patru-cinci ori mai multe ore de zbor de antrenament decât cei ruși, ceea ce este esențial când se ajunge la angajamente pe timp de război. Diferența este enormă, să ne amintim de piloții români din ww2 care, deși inferiori numeric, au provocat mari daune inamicilor tocmai datorită experienței lor superioare. Piloți ca și Bâzu Cantacuzino, Alexandru Șerbănescu, Tudor Greceanu și alții au avut rezultate deosebite în luptele aeriene, ajungând să fie trecuți în clasamentele internaționale la un loc de cinste, tocmai datorită experienței lor în lupta aeriană, românii având un meritat loc între așii aviației, imediat după cei germani și britanici.

Dar, întrebarea este dacă piloții ucraineni, chiar antrenați în vest, inclusiv în România, reușesc să dobândească un număr suficient de ore de zbor, suficientă experiență, ca să poată manevra și lupta eficient pe F-16? În așa fel încât să învingă aviația rusă și să poată înclina decisiv balanța la momentul oportun? Poți să îi dai unui pilot neexperimentat cel mai bun avion din lume, dacă acesta nu poate sau nu știe să îl folosească la modul optim.

Fiindcă aceasta este una din întrebările de al cărei răspuns depinde cum va evolua războiul aerian în 2024, dar și războiul în general. Cine are răspuns la această întrebare va putea prezice cu un grad destul de mare de acuratețe ce va fi în 2024 pe frontul din Ucraina.

Share our work
Jens Stoltenberg: membrii NATO sunt responsabili de lipsa de armament a Ucrainei

Jens Stoltenberg: membrii NATO sunt responsabili de lipsa de armament a Ucrainei

În conferința de presă susținută joi, 14 martie 2024, după lansarea ultimului său raport anual, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a afirmat că membrii alianței sunt răspunzători de lipsa de armament a Ucrainei. Conform acestuia, problema cea mai mare nu este lipsa capacităților militare sau financiare, ci a voinței politice din partea statelor aliate.

Acesta a avertizat că apatia politică față de Ucraina are consecințe pe front în fiecare zi, fiind cauza pentru care Rusia a reușit să avanseze în ultimele luni. În timpul discursului, a făcut încă un apel urgentând membrii NATO să trimită mai multă amuniție. La sfârșitul lunii februarie, și președintele ucrainean Volodimir Zelenski a cerut aliaților să livreze ajutor militar statului, ale căror forțe armate sunt în prezent nevoite să își raționalizeze stocurile de armament pe frontul de est.

Mesajul lui Stoltenberg vine în contextul în care Congresul Statelor Unite continuă să amâne aprobarea unui sprijin militar în valoare de 60 miliarde de dolari pentru Ucraina, sub presiunile negative crescânde ale Republicanilor. Totuși, în decursul zilei de marți, SUA au anunțat că vor trimite Ucrainei un nou pachet militar în valoare de 300 milioane dolari, conținând ammuniție, rachete și rachete anti-aeriene. Acesta ar reprezenta prima livrare de arme în Ucraina din partea SUA în ultimele trei luni și, conform consilierului pentru securitate națională, Jake Sullivan, este departe de a fi suficientă pentru a întruni nevoile Ucrainei pentru o perioadă semnificativă.

În același timp, a fost anunțat faptul că Uniunea Europeană nu va mai contribui la Fondul de Asistență pentru Ucraina strict sub formă de bani. Miercuri, 13 martie, liderii EU au convenit asupra unui fond de 5 miliarde euro pentru susținerea unor noi expedieri de arme către Ucraina – totuși, acesta nu presupune explicit noi contribuții financiare din partea statelor, ci ia în calcul și contribuțiile individuale de armament. În plus, câteva state membre ale Uniunii Europene s-au pronunțat împotriva planului Comisiei de a folosi profiturile generate de înghețarea activelor rusești pentru a cumpăra arme pentru Ucraina.

În final, liderul NATO a avetizat și asupra faptului că, în 2023, numai 11 state membre NATO au atins sau au depășit obiectivul de 2% din PIB alocat apărării. Acesta a reiterat importanța investițiilor naționale în apărare și securitate, într-un context global ce prezintă riscuri emergente în diverse arii, pe lângă războiul Rusiei în Ucraina: instabilitate crescândă în Orientul Mijlociu, competiție din partea statelor autoritare, atacuri cibernetice, schimbări climatice etc.

Share our work
Ucraina întărește liniile defensive pe o distanță de 2000 de kilometri

Ucraina întărește liniile defensive pe o distanță de 2000 de kilometri

După ce ultimul bastion al apărării ucrainene, Avdiivka, a căzut sub ocupația forțelor rusești, atenția s-a îndreptat către evaluarea solidității liniilor de apărare ale Ucrainei. Eșecul contraofensivei din vara anului 2023 a marcat un moment crucial în dinamica conflictului. O serie de factori au contribuit la această înfrângere, inclusiv așteptările nerealiste, dificultățile întâmpinate în avansarea prin liniile rusești și pierderile de vieți omenești suferite de forțele ucrainene.

În fața acestor provocări, la începutul iernii, Kievul a decis să-și schimbe strategia, trecând într-o postură defensivă. La mijlocul lunii decembrie 2023, forțele armate ucrainene din regiunea Cernihiv, de la frontiera cu Belarus și Rusia, au prezentat liniile de apărare construite în nordul țării. Acestea sunt compuse dintr-o rețea solidă de tranșee fortificate, interconectate pentru a crea un sistem unitar ce leagă adăposturile și pozițiile de tragere. De asemenea, liniile defensive includ blocuri piramidale din beton, cunoscute sub numele de „dinții dragonului”, menite să încetinească avansul vehiculelor blindate rusești.

Situația precară a liniilor de apărare

Însă, după ce trupele ruse au ocupat Avdiivka și au realizat progrese limitate în zonă, s-a demonstrat că liniile defensive ale Ucrainei sunt slab fortificate. Conform unei analize a imaginilor realizate de Planet Labs, tranșeele rare și rudimentare sunt predominante în zona de lângă Avdiivka. Imaginile din satelit furnizate de această companie comercială evidențiază golurile apărute din cauza lipsei de fortificații suplimentare, cum ar fi cele destinate încetinirii vehiculelor blindate sau pentru apărarea punctelor strategice importante.

Situația precară a fost confirmată de serviciile de informații britanice la sfârșitul lunii februarie. Acestea au raportat că forțele ruse au reușit să avanseze aproximativ 6,5 km de la centrul orașului Avdiivka în doar două săptămâni după ce reduta ucraineană a fost cucerită. Deși este un avans mic, acesta este neobișnuit de rapid în comparație cu operațiunile ofensive anterioare. Informații cu privire la progresele din zonă au fost confirmate și de serviciile de informații americane, ce au confirmat că trupele ruse au reușit să captureze încă 3 localități. În context, într-o evaluare recentă a Institutului pentru Studiul Războiului (ISW), experții se arată îngrijorați de faptul că armata rusă ar putea să spargă linia frontului și să înainteze rapid.

Reacția Kievului

Subiectul privind fragilitatea liniilor de apărare ucrainene a fost comentat și de către președintele Ucrainei. Volodimir Zelenski a subliniat că fortificarea liniilor defensive reprezintă un proces continuu și complex. ”Construcția a 2.000 de kilometri de fortificații pe trei linii de apărare este o sarcină de amploare, dar ritmul este bun. Mă aștept să fie finalizat la timp.”, a spus liderul de la Kiev. În luna ianuarie, prim-ministrul Denis Șmihal a menționat că guvernul din Kiev a destinat aproximativ 17,5 miliarde de grivne, echivalentul a circa 466 de milioane de dolari, pentru dezvoltarea acestor linii de apărare, catalogând suma alocată drept „record”.

În replică la criticile din presa occidentală referitoare la ritmul lent de desfășurare a lucrărilor, autoritățile ucrainene au reacționat prin postarea unor imagini foto și video. Aceste imagini, conform autorităților ucrainene, provin din regiunea Zaporojie, unde sunt în curs de construcție buncăre din plăci de beton, tranșee și diverse obstacole concepute pentru a contracara amenințările tancurilor și vehiculelor blindate rusești.

De cealaltă parte, presa rusă raportează că liniile de fortificație ale Ucrainei sunt construite pe o adâncime variabilă, întinzându-se de la 3 până la 20 de kilometri. De asemenea, se menționează că forțele armate ruse bombardează în mod constant șantierele în lucru pentru a împiedica construcția acestor linii defensive.

De menționat că apărarea ucraineană este îngreunată de lipsa de muniții și armament, care este o cauză directă a întârzierilor privind asistența militară din Occident. SUA a anunțat marți, 12 martie, primul ajutor militar în valoare de 300 milioane dolari din acest an destinat Ucrainei. Washingtonul nu a mai oferit sprijin financiar Kievului din octombrie 2023, de când republicanii din Congresul american au blocat toate inițiativele de aprobare a noilor pachete de ajutor militar pentru armata ucraineană.

The Wall Street Journal a venit cu noi precizări privind ajutorul american în valoare de 300 milioane de dolari anunțat recent de Casa Albă. Conform publicației, noile pachete ar putea să includă rachete ATACMS cu rază de acțiune de 290 km. Până în prezent armata ucraineană primise rachete ATACMS cu rază de până la 160 km. Această decizie a fost luată după ce armata americană urmează să fie înzestrată cu noile rachete PrSM, care au o rază de acțiune de 500 km.

La o zi după anunțul de la Casa Albă, Uniunea Europeană a declarat că va suplimenta fondul destinat furnizării și achiziționării de arme pentru Ucraina cu 5 miliarde de euro. Aceste decizii vin într-un moment critic, când Ucraina se confruntă cu provocări și presiuni din partea forțelor armate ruse. Cu toate că hotărârile liderilor din Occident reprezintă o veste îmbucurătoare, efectele acestora nu vor fi resimțite imediat pe terenul de luptă, deoarece procesul de implementare ar putea dura mai multe săptămâni sau chiar luni.

Share our work
Precedent periculos pentru Moscova? Războiul pentru tezaurul românesc ajunge în Parlamentul European

Precedent periculos pentru Moscova? Războiul pentru tezaurul românesc ajunge în Parlamentul European

Legislativul European a votat, cu o largă majoritate, rezoluția privind restituirea tezaurului României sechestrat de Rusia, relatează mass-media internațională. Tezaurul românesc din Federația Rusă se referă, în general, la bunurile materiale, inclusiv rezerve de aur, valori monetare și alte obiecte de patrimoniu cultural, care au fost trimise de România în Rusia în timpul Primului Război Mondial pentru a fi păstrate în siguranță. Contextul istoric al acestei decizii a fost invazia teritoriilor românești de către Puterile Centrale și nevoia de a proteja tezaurul național.

Succes politic

Rezoluția pe care am inițiat-o este primul document oficial european prin care solicităm Rusiei în mod explicit returnarea Tezaurului sechestrat ilegal. Este o chestiune de demnitate națională. România nu poate si nu trebuie să accepte nimic mai puțin decât restituirea celor 91,5 tone de aur și a întregului Tezaur cultural. Le mulțumesc colegilor mei din Parlamentul European pentru implicare și susținere. A însemnat mult. Mulțumesc, bineînțeles, Băncii Naționale a României pentru întregul sprijin de-a lungul acestui drum la capătul căruia avem astăzi, în premieră, o Rezoluție a Parlamentului European pe chestiunea Tezaurului României. Nu suntem singuri în acest demers. Avem recunoaștere și sprijin european ferm. După votul istoric de astăzi, Comisia Europeană va fi alături de România și împreună vom aduce Tezaurul României acasă. Important este să nu renunțăm!, a scris pe Facebook Eugen Tomac.

Anterior, Comisia Europeană anunșa că va susține o declaraţie în faţa eurodeputaţilor pe tema restituirii tezaurului românesc, însuşit ilegal de Rusia în timpul Primului Război Mondial. Declaraţia Comisiei a fost urmată de o dezbatere, după care a fost supusă la vot o rezoluţie conexă, conform agendei sesiunii plenare a Parlamentului European, reunit la Strasbourg. Eurodeputatul Eugen Tomac (PPE) susține că iniţiativa se înscrie în contextul în care Uniunea Europeană şi-a adoptat anul trecut strategia privind recuperarea bunurilor de patrimoniu traficate ilicit în Europa. „Am participat la această dezbatere (privind strategia – n.r.) în calitate de eurodeputat membru al Subcomisiei pentru drepturile omului (DROI) şi am constatat cu acel prilej că situaţia tezaurului nostru aflat la Moscova este aproape complet necunoscută la nivelul instituţiilor europene. Atunci mi-am dat seama că este foarte greu să vii să prezinţi un subiect care este de maxim interes pentru noi, românii, dar este complet necunoscut pentru publicul european, pentru instituţiile europen”, a spus preşedintele PMP. „În acest context, am luat decizia de a propune o serie de acţiuni prin care să facem cunoscută chestiunea tezaurului Băncii Naţionale a României şi a întregului nostru tezaur aflat la Moscova. În momentul de faţă am reuşit să prezentăm tuturor europarlamentarilor două volume complete în limba engleză, publicate de Banca Naţională a României şi, mai mult decât atât, să iniţiem chiar o rezoluţie (…) prin care să creăm mecanismele necesare pentru ca dosarul tezaurului României, aflat la Moscova, să devină un subiect de interes european”, a explicat el.

Sprijin politic

Eurodeputatul PSD Victor Negrescu a declarat anterior că discuţia din plenul Parlamentului European despre tezaurul României însuşit ilegal de Rusia e importantă, pentru că oferă vizibilitate unui subiect despre care partenerii europeni nu aveau cunoştinţe. În timpul Primului Război Mondial, între 1916 şi 1917, România a trimis în Rusia ţaristă tezaurul naţional (ce a inclus cantităţi însemnate de aur, obiecte de partimoniu, colecţii de artă, bijuterii, arhive), pentru a fi protejate în cazul ocupaţiei teritoriului naţional. După instalarea la putere a regimului comunist, Rusia a sechestrat tezaurul şi a refuzat înapoierea acestuia, o mare parte din valori rămânând nerestituite până în ziua de astăzi, precizează PE pe site-ul său în prezentarea acestui punct de pe ordinea de zi a sesiunii plenare.

În 1916, în timpul Primului Război Mondial, guvernul român a decis să trimită o parte semnificativă a tezaurului Băncii Naționale a României în Rusia, cu scopul de a-l proteja de avansul forțelor germane și austro-ungare. Acest tezaur includea importante cantități de aur, precum și obiecte de patrimoniu cultural de neprețuit, cum ar fi colecții de artă, documente istorice și alte valori.

Înțelegerea dintre România și Rusia prevedea că bunurile urmau să fie păstrate în siguranță de către guvernul rus până la sfârșitul conflictului, când urmau să fie returnate. Cu toate acestea, după Revoluția Bolșevică din 1917 și colapsul Imperiului Rus, situația tezaurului românesc a devenit extrem de complicată.

Eforturile guvernului român de a recupera tezaurul după război s-au confruntat cu numeroase obstacole politice și birocratice. Relațiile dintre România și Uniunea Sovietică, succesoarea Rusiei imperiale, au fluctuat de-a lungul secolului XX, complicând și mai mult situația.

Deși o mică parte a tezaurului a fost returnată în anii ’50, majoritatea acestuia rămâne în Rusia. Subiectul tezaurului românesc este în continuare un punct sensibil în relațiile dintre România și Federația Rusă, fiind adesea asociat cu discuții privind dreptatea istorică și relațiile internaționale.

Recuperarea tezaurului românesc din Federația Rusă rămâne o chestiune deschisă, cu implicații atât istorice, cât și diplomatice. Este un subiect care continuă să stârnească pasiuni și dezbateri atât în rândul istoricilor, cât și în sfera politică.

Pentru detalii mai recente sau specifice despre stadiul actual al discuțiilor sau orice demersuri recente pentru recuperarea tezaurului, ar fi necesar să consult informații actualizate, având în vedere că situația se poate schimba.

Tezaurul românesc din Federația Rusă reprezintă una dintre cele mai complexe și sensibile probleme nerezolvate ale relațiilor dintre România și Rusia, având rădăcini adânci în istoria secolului XX. Negocierile dintre România și Federația Rusă privind restituirea tezaurului au avut loc pe parcursul mai multor decenii, dar au rămas fără un rezultat concret.

În anii ’90, discuțiile privind un nou tratat bilateral între România și Rusia nu au inclus clauze referitoare la restituirea tezaurului. De exemplu, tratatul din 2003, semnat între Ion Iliescu și Vladimir Putin, nu a menționat problema tezaurului, ceea ce a păstrat status quo-ul și a limitat perspectivele de recuperare a acestuia în contextul relațiilor dintre cele două state.

Negocieri degeaba

Răspunsul Rusiei la cererile de recuperare ale României a fost adesea evaziv sau însoțit de referiri la datorii istorice ale României față de URSS, considerând că acestea echilibrează sau chiar anulează orice obligație a Rusiei de a returna tezaurul.

În plus, în spațiul public și în discursurile politice au existat frecvent întorsături de situație, cu acuzații și contra-acuzații legate de istoricul relațiilor dintre cele două țări.

De-a lungul anilor, au existat diverse estimări privind valoarea tezaurului, cu mențiuni specifice despre cantitățile de aur trimise la Moscova și despre obiectele de patrimoniu cultural de însemnătate națională. Este important de reținut că, în ciuda asigurărilor primite de la autoritățile ruse la momentul transferului, doar o mică parte a fost returnată României până în prezent.

În ciuda eforturilor diplomatice și a discuțiilor în forumuri internaționale, recuperarea tezaurului rămâne o problemă deschisă, complicată atât de contextul istoric, cât și de dinamica politică actuală. Presiunile internaționale și apelurile la dreptate istorică continuă să fie elemente prezente în discursul public românesc, dar soluționarea definitivă a acestei probleme rămâne incertă.

Tezaurul românesc aflat la Moscova include nu doar rezerve de aur, ci și o serie de obiecte de patrimoniu de o valoare culturală și istorică inestimabilă, reflectând bogăția și diversitatea moștenirii culturale a României.

Această complexitate adaugă o dimensiune suplimentară problemei, subliniind importanța tezaurului nu doar din perspectiva valorii sale materiale, ci și ca simbol al identității și istoriei naționale.

Alte exemple

Cazul tezaurului românesc și refuzul părții ruse de a îl înapoia aduce aminte de modul de acțiune al Germaniei naziste. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, naziștii au furat peste 20% din operele de artă ale Europei, inclusiv lucrări valoroase precum Ghent Altarpiece și Madonna of Bruges de Michelangelo. Această jefuire sistematică a implicat mutarea și ascunderea operelor de artă în diferite locații pentru a fi protejate sau utilizate în scopuri personale de către oficialii naziști. Unele dintre aceste opere de artă au fost recuperate după război, dar multe încă sunt considerate pierdute.

În timpul Războiului Civil Spaniol, guvernul Spaniei a decis să evacueze rezerva sa de aur către Uniunea Sovietică pentru a asigura păstrarea acesteia și pentru a plăti ajutorul militar sovietic. Această decizie a fost luată după lovitura de stat militară din 1936 organizată de Francisco Franco. Stalin a oferit sprijin guvernului spaniol prin furnizarea de arme, muniție și alte necesități, cu condiția ca Spania să plătească pentru aceste servicii cu aur. În total, aproximativ 510 tone de aur, reprezentând aproximativ 74% din rezervele totale de aur ale țării, au fost trimise în Uniunea Sovietică, ambalate în aproape opt mii de cutii.

Operațiunea de export a aurului spaniol în Uniunea Sovietică este adesea descrisă în sursele occidentale ca un jaf al unei țări aflate în război de către oficiali sovietici. Deși o parte semnificativă a rezervei de aur a fost utilizată de guvernul spaniol în scopurile propuse chiar și după ce a fost trimisă, multe dintre evenimentele legate de transferul și folosirea ulterioară a aurului au rămas neclare, iar urmele acestuia s-au pierdut în timp. Deși nu există un consens cu privire la ultimul loc în care a fost depozitat aurul, istoricii spanioli sunt convinși că acesta se află încă în depozitele sovietice.

Este greu de stabilit cu exactitate ce s-a întâmplat cu aurul spaniol după ce a ajuns în URSS, datorită lipsei de documentație clară și a dispariției multor persoane implicate în operațiune. În ciuda tuturor acestor complicații, Spania nu a făcut niciodată pretenții oficiale împotriva URSS pentru returnarea aurului.

Pentru a înțelege contextul politic în care s-a luat decizia de evacuare a aurului, este important de menționat că la alegerile din 1936, o coaliție formată din socialiști, liberali, comuniști și diverse grupări naționaliste regionale, cunoscută sub numele de Frontul Popular, a câștigat alegerile cu un procentaj strâns, ceea ce a dus la temeri generalizate de revoluție și a agravat tensiunile politice și violența în Spania.
Este greu de spus dacă aurul spaniol a stat la baza rezervei de aur sovietice, dar o inspecție moartea lui Stalin a arătat că acesta a lăsat aproximativ 2,500 de tone de aur. Spre comparație: după revoluție, în depozitele fostei Rusii țariste au rămas aproximativ 850 de tone de aur. Cât despre Spania, Madridul nu a avut niciodată pretenții oficiale împotriva URSS.

Istorie dureroasă

În 1916 Consiliului General al Băncii decide strămutarea tezaurului în Rusia, la Kremlin În Primul Război Mondial (1914-1918), România semnează, la 4/17 august 1916, Convenţia politică şi militară cu Antanta. Rusia şi Franţa îi cer imperios să intre în război împotriva Austro-Ungariei, „acum ori niciodată”. Câteva săptămâni mai târziu, la 1 septembrie, forţele germano-bulgaro-otomane au trecut Dunărea, înscriindu-şi în palmares victoria de la Turtucaia. La 24 noiembrie (6 decembrie pe stil nou), aceleaşi trupe, conduse de Mackensen, au intrat în Bucureşti. Guvernul şi armata României s-au retras în Moldova. Regimul militar de ocupaţie a impus şi transferarea sediului central al Băncii Naţionale, cu tot cu tezaur, de la Bucureşti la Iaşi. La 2 decembrie, şedinţa Consiliului General al Băncii decide strămutarea tezaurului în Rusia, la Kremlin, unde era depozitat în condiţii de securitate şi tezaurul imperiului. Transportul tezaurului român în altă ţară aliată, la Londra bunăoară, ar fi comportat riscul unui atac din partea submarinelor germane. La 11 decembrie 1916, ministrul român de finanţe îl împuterniceşte pe guvernatorul Băncii, G.G. Danielopol, să expedieze tezaurul la Moscova, operaţiune aprobată ziua următoare printr-o lege votată de Consiliul de miniştri al României. Generalul rus Mossoloff a semnat cu ministrul român Danielopol protocolul prin care guvernul rus garanta integritatea tezaurului în timpul transportului şi al depozitării la Moscova. Între 12 şi 14 (respectiv, pe stil nou, 25 -27 ) decembrie 1916, tezaurul este încărcat în 17 vagoane, în gara Iaşi, sub directa supraveghere a gen. Mossoloff.

Înainte cu câteva zile de luptele de la Mărăşeşti, Banca Naţională a României decide transportarea tuturor valorilor la Moscova, printr-un al doilea transport. La 27 iulie, seara, un tren de 24 de vagoane, din care trei conţineau valori ale BN, porneşte spre Moscova. Depozitele Băncii erau închise în 188 de casete, în valoare declarată 1.594.721,09 lei, din care aurul valora efectiv 574.523,57 lei, arhiva – 500 mii lei, iar restul – titluri, efecte, depozite ale persoanelor şi băncilor particulare- în valoare de 1. 593.762.197,52 lei. Valori inestimabile, depuse în camere de depozitare care au fost pecetluite cu sigilii româneşti şi ruseşti A doua tranşă a celui de al doilea transport, expediată la 27 iulie 1917 şi recepţionată la Moscova la 3 august 1917, conţinea 1.661 de casete în valoare declarată de 7,5 miliarde lei (casetele conţineau numerar, bijuterii, tablouri şi alte depozite făcute la Casa de Depuneri de către particulari, instituţii publice şi private). în plus, au mai fost recepţionate la destinaţie 3.549 de casete conţinând valori în sumă totală de 9.416.417.177,93 lei aur. În fapt, valoarea unor casete era inestimabilă, ele conţinând: arhivele statului, picturi de Nicolae Grigorescu, tablouri rare din pinacoteca statului, gajuri ale Muntelui de Pietate, odoare mănăstireşti din Moldova şi Muntenia, documente originale din colecţiile Academiei Române, 300 sute de pergamente cu peceţi domneşti, 25 de volume manuscrise române şi slavone, cărţi rare, unice chiar, ca „Răspunsuri ale Mitropolitului Varlaam din 1644 în Catehismul calvinesc”.

La Moscova au ajuns, totodată, colecţii de medalii şi monede vechi, piese rare ale Muzeului de Antichităţi, precum Cloşca cu puii de aur (tezaurul de Pietroasa) care atestă trecerea goţilor prin România, panaghiarele lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Neamţ, evangheliile slavoneşti ferecate în aur şi argint, odoarele brâncoveneşti ale Horezului şi cele cantacuzineşti, odoarele lui Atanaric, chivotele şi epitrahilul de la Bistriţa, darurile lui Vasile Lupu şi ale soţiei sale de la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi şi evanghelia scrisă de Isidor din Bădăuţi. Doar stareţul Mănăstirii Secul din judeţul Neamţ, Ilarion Bălăiţă, a refuzat să cedeze odoarele, pe care a reuşit să le salveze. Valorile conţinute de cel de al doilea transport, cuprinzând tezaurul Casei de Depuneri a României, au fost depozitate în localul Casei de Împrumuturi şi Depozit a Rusiei din Moscova, strada Nastasisnky nr. 3, iar camerele de depozitare au fost pecetluite cu sigilii româneşti şi ruseşti, cheile fiind luate de directorul român al Casei de Depuneri, C. Ionescu, care avea dreptul să inspecteze oricând valorile păzite de o gardă de cazaci. Prin documentele semnate de reprezentanţii oficiali ai Rusiei, în august 1917, Guvernul rus garantase transportul, depozitarea şi repatrierea valorilor româneşti.

Aurul Imperiului ţarist

În 1915, rezerva de aur a Rusiei, de la Petrograd, a fost evacuată la Kazan, de teamă că oraşul ar fi putut fi ocupat de trupele Puterilor Centrale. Acolo a ajuns şi aurul păstrat în sucursalele băncii centrale a Rusiei din Moscova, Samara şi Tambov, se arată într-un amplu material publicat pe site-ul BNR.

În vara lui 1918, mai mult de jumătate din rezerva de aur a Rusiei era în subsolurile Băncii de Stat din Kazan. Bolşevicii au reuşit să mute în zonele controlate de ei mai puţin de 2% din această rezervă, înainte de cucerirea oraşului de către „albi”.

La începutul lunii august 1918, oraşul Kazan a fost ocupat de unităţi ale Legiunii Cehoslovace, constituită din foştii prizonieri de origine cehă din armata austro-ungară, şi din unităţi ale „albilor“. Aurul a fost dus la Omsk şi apoi a ajuns să fie cunoscut drept „aurul lui Kolceak“, unul dintre generalii care luptau contra puterii bolşevice. Valoarea lui a fost evaluată la circa 630 milioane ruble.

După înfrângerea lui Kolceak, cea mai mare parte a rezervei de aur, în valoare de circa 400 milioane de ruble, a ajuns în mâinile bolşevicilor, fiind dus înapoi la Kazan. Soarta restului rezervei, în valoare de peste 230 milioane ruble, a rămas neclară. S-a afirmat fie că l-au furat cehoslovacii, fie japonezii care luptau contra trupelor bolşevice în Extremul Orient.

Pe acest subiect s-au scris romane şi s-au turnat filme. Unele informaţii indică faptul că aurul ar fi fost folosit pentru a garanta unele împrumuturi făcute de emigranţii alb-gardişti. Dar atunci când sovieticii au ocupat Praga, în 1945, şi au avut acces la documente ale emigraţiei ruse, nu au descoperit nimic concret.

Un cercetător rus, Oleg Budnitskii, a publicat în 2008, la Moscova, rezultatele cercetărilor sale în arhive occidentale. El preciza că soarta acestui aur este greu de reconstituit şi pentru că cei care au operat cu el nu au fost foarte dornici să lase evidenţe clare asupra operaţiunilor efectuate. Potrivit lui Budnitskii, emigraţia albă ar fi scos din Rusia o cantitate echivalentă cu 195 milioane, din aurul în valoare de peste 230 milioane de ruble. Cea mai mare parte a aurului scos din Rusia de către emigraţia albă ar fi fost depusă în bănci japoneze, britanice şi americane. Restul se pare că a fost folosit ca garanţie pentru împrumuturi. Tot din acest aur, s-ar fi garantat un credit pentru cumpărarea de armament din S.U.A. În final, o parte a aurului ar fi fost vândută pentru a acoperi împrumuturile.

Ultima tranzacţie cunoscută datează din primăvara anului 1921, când se pare că ceea ce mai rămăsese din aurul luat de emigraţia albă a fost vândut către o bancă japoneză, pentru 500.000 dolari. Banii erau destinaţi unui guvern care ar fi putut să vină la putere în Rusia după căderea bolşevicilor. Ca să ferească aceşti bani de creditorii care vânau orice sumă, au fost investiţi în acţiuni emise de o bancă engleză cu capital rusesc, capital provenit de la antreprenori ruşi, ajunşi în emigraţie după 1917.

Diplomaţii ruşi, care au format Consiliul foştilor ambasadori ai Rusiei ţariste de la Paris, s-au ocupat de administrarea a ceea ce rămăsese din „aurul lui Kolceak“. Resursele s-au diminuat treptat, dar au ajuns până în anii ’50. Oleg Budnitskii le-a putut trasa urmele până la moartea ultimului membru al Consiliului, Maklakov, în 1957. Cartea sa „demontează“ în bună măsură speculaţiile privind furtul aurului rusesc de către japonezi sau cehoslovaci, la finele Primului Război Mondial şi în vremea războiului civil ce i-a urmat.

Aurul belgian

Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, rezerva de aur a Belgiei era de aproximativ 600 tone de aur. Chiar înainte de declanşarea luptelor, o treime a fost depozitată la Londra, altă treime trimisă în Statele Unite şi Canada. La începutul anului 1940, 198 tone de aur au fost trimise în sudul Franţei. În momentul invadării Belgiei, doar o mică parte din aur se mai găsea în subsolul Băncii Belgiei. Aurul trimis în Franţa a fost evacuat împreună cu cel polonez, spre acelaşi loc, fortul Kayes, din Dakar (Senegal).

După capitularea Franţei, germanii au impus noului guvern să le predea aurul belgian. Operaţiunea a durat până în mai 1942, când au ajuns la Marsilia ultimele lăzi. De acolo a fost mutat la Banca Reichului. Din dispoziţia lui Göring, a fost topit şi marcat din nou cu anii 1936 şi 1937, pentru a i se pierde urma. După război, Banca Franţei şi Banca Belgiei au ajuns la un acord şi francezii au plătit o compensaţie integrală.

Ulterior s-a constituit o rezervă atât din aurul descoperit de trupele americane în 1945, într-o mină de sare din Germania (inclusiv documente din care rezulta ce s-a întâmplat cu aurul belgian), cât şi din aurul furat de nazişti şi ajuns în bănci elveţiene.

Comisia Tripartită a Aurului – constituită la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial pentru returnarea aurului monetar şi alcătuită din reprezentanţi ai S.U.A., Marii Britanii şi Franţei – urma să gestioneze repartizarea acestui aur celor care emiteau pretenţii. Banca Belgiei a înaintat o cerere în numele Băncii Franţei şi în final aceasta a recuperat 130 tone de aur, adică două treimi din compensaţia plătită Băncii Belgiei.

Aurul norvegian

În 1940, rezerva de aur a Norvegiei era de 50 tone. Autorităţile au luat din vreme măsuri pentru a-l putea evacua cât mai repede, ambalându-l în lăzi şi butoaie ce puteau fi mânuite uşor. La primele ore ale zilei de 9 aprilie 1941, când s-a aflat vestea că nave germane se apropiau de Oslo, aurul a fost expediat la Lillehammer. Încercarea paraşutiştilor germani de a ataca Lillehammer, unde se refugiase şi familia regală, s-a lovit de rezistenţa dârză a norvegienilor, care a permis evacuarea aurului mai departe, cu un tren, către o localitate de pe coasta Mării Nordului, unde debarcaseră deja trupe britanice.


Britanicii au acceptat să ajute la evacuarea aurului, care urma să fie încărcat pe trei nave de război. Prima, crucişătorul „Galatea“, a reuşit să plece înainte de sosirea germanilor. Restul aurului a fost transportat în alt port. O altă cantitate a fost încărcată la bordul crucişătorului „Glasgow“, dar căpitanul acestuia a decis să plece înainte ca întreaga cantitate să fie urcată la bord. Ce a rămas a pornit mai departe cu un vas de coastă, urmând ca în portul Tromsö să fie urcată la bordul lui „Glasgow“.


Nava costieră a fost atacată de aviaţia germană şi obligată să eşueze. Aurul a fost transferat la bordul a cinci vase de pescuit. După mai multe aventuri, a ajuns la bordul crucişătorului „Enterprise“ şi apoi în Marea Britanie.
S- au pierdut pe drum doar 297 de monede (adică mai puţin de 10 kg), din cele 50 tone de aur. Ulterior, aurul a fost plasat în Statele Unite şi din el s-au finanţat cheltuielile guvernului norvegian în exil. După război, rezerva de aur rămasă a fost repatriată treptat; ultimele 10 tone reîntorcându-se în Norvegia în 1987.

Aurul olandez

La izbucnirea războiului, rezerva de aur a Olandei se găsea împărţită la Amsterdam şi Rotterdam. Cantitatea de aur din Amsterdam a fost evacuată în Anglia fără probleme. La Rotterdam, comandoul englez a reuşit să preia aurul când germanii ajunseseră la 200 m de locul unde fusese depozitat. Dar nava pe care a fost încărcat a sărit în aer şi s-a scufundat. În 1942, nemţii au descoperit locul unde se găsea şi au recuperat o parte din aur. Altă parte a fost recuperată de scafandri olandezi după război.

Ţările baltice au păstrat rezerva de aur în Marea Britanie. În iulie 1940, după ocuparea acestora de către U.R.S.S., Marea Britanie a blocat aurul. În ianuarie 1968, s-a încheiat un acord între Marea Britanie şi U.R.S.S., prin care sovieticii renunţau la aurul balticilor, iar englezii la pretenţiile legate de naţionalizarea bunurilor cetăţenilor britanici din Rusia sovietică.

În 1992 şi 1993 Marea Britanie a acordat Ţărilor Baltice compensaţii în valoare de 90 milioane lire sterline, în contul aurului pierdut.

După ocuparea Cehoslovaciei, germanii i-au obligat pe funcţionarii Băncii Centrale să emită două ordine de transfer. Unul era către Banca Reglementelor Internaţionale (BRI) şi cerea transferul a 21 tone aur din contul Cehoslovaciei la BRI (aur care era păstrat la Banca Angliei) către contul Băncii Reichului de la BRI. Al doilea cerea transferul a 27 tone aur, deţinut de Banca Cehoslovaciei la Banca Angliei, către contul BRI aflat la Banca Angliei.

Primul ordin a fost pus în practică, însă cel de al doilea nu, căci guvernul britanic blocase depozitele Cehoslovaciei după ocuparea acestei țări de către Germania. Primul ordin a fost executat considerându-se că era o tranzacţie în interiorul BRI.

După război, Cehoslovacia a cerut restituirea acestui aur. A primit doar şase tone, restul aurului fiind blocat de Londra şi Washington motivându-se că Cehoslovacia nu rezolvase pretenţiile cetăţenilor britanici şi americani ale căror proprietăţi fuseseră confiscate de către regimul comunist. Au urmat ani lungi de negocieri, problema fiind rezolvată abia în 1981, când Cehoslovacia a achitat despăgubirile cerute şi a primit în schimb aurul rămas.

Aurul albanez

Începând cu anul 1925, Albania a păstrat un stoc de aur monetar la Roma. În 1943, după ce Italia a încheiat armistiţiul cu Aliaţii, germanii au capturat acest stoc de aur. Comisia Tripartită constituită pentru returnarea aurului monetar a decis după război să blocheze restituirea stocului de aur către Albania, stoc evaluat la 6,5 milioane de lire sterline, în baza obiecţiilor formulate de către două state membre: S.U.A. şi Marea Britanie.

Americanii s-au opus pentru că Albania nu accepta să plătească despăgubiri pentru bunurile cetăţenilor americani confiscate de către regimul comunist. Marea Britanie acuza Albania că era vinovată de scufundarea, în octombrie 1946, a două nave britanice care loviseră mine în largul coastelor albaneze, incident care dusese la moartea a 44 de marinari englezi. După căderea regimului comunist din Albania, diferendul a fost rezolvat definitiv în 1996.

La izbucnirea războiului, în mare grabă, rezerva de aur a Bank Polski, răspândită în mai multe locuri, a fost strânsă şi îndreptată către România. În ciuda presiunilor Germaniei, guvernul român a permis evacuarea celei mai mari părţi a acestei rezerve: un tren a preluat-o de la graniţa de nord româno-poloneză şi a transportat-o la Constanţa, unde a fost încărcată pe un vas, cu care a pornit spre Turcia. A călătorit mai departe cu trenul, până în Liban, unde a fost încărcată pe crucişătorul francez „Emile Bertin“ şi pe alte două contratorpiloare. Toate cele trei nave au ajuns în portul francez Toulon, iar de acolo la agenţia din Nevers a Băncii Franţei.

Înaintarea rapidă a trupelor germane pe teritoriul Franţei a impus o nouă evacuare. La 18 iunie, cu o altă navă, aurul polonez a fost transportat în Africa, la Dakar, de unde a ajuns în fortul Kayes. Cum acesta se afla sub autoritatea guvernului de la Vichy iar polonezii din exil erau aliaţii Londrei, sub presiunile Germaniei, polonezilor li s-a interzis accesul la acest aur. În plus, guvernul de la Vichy, „descoperind“ că datoria Poloniei faţă de Franţa (este vorba de împrumuturile acordate anterior) era mai mare decât valoarea aurului, le-a refuzat cererile. Polonezii au dat în judecată guvernul de la Vichy la Curtea Federală din New York, care a dat o sentinţă prin care aurul Franţei aflat în depozit în S.U.A. era pus sub sechestru.

După debarcarea Aliaţilor în Africa, aurul polonez a fost recuperat şi a plecat către Marea Britanie, Canada şi S.U.A. La sfârşitul războiului, deşi în Polonia se instaurase un guvern comunist, după negocieri care au durat câţiva ani (britanicii, de exemplu, cereau plata cheltuielilor făcute de ei pentru înzestrarea unităţilor militare poloneze), aurul polonez s-a întors acasă.

Tot în 1947 s-au întors de la Bucureşti şi cele trei tone de aur rămase în subsolurile Băncii Naţionale a României, deoarece au ajuns în România mai târziu, odată cu exilul polonez, şi nu au mai fost scoase din ţară din cauza presiunilor formidabile exercitate de Germania. Acest aur, împreună cu Tezaurul BNR, a fost adăpostit la Tismana, din 1944 până la începutul lui 1947. Trebuie să precizăm că Banca Naţională a României nu a cerut nicio sumă de bani pentru păstrarea acestui aur atâţia ani.

Share our work