Fostul premier georgian Bidzina Ivanişvili, un miliardar care a făcut avere în Rusia şi este considerat ca având o influenţă politică uriaşă, a anunţat recent că revine în prima linie a politicii de la Tbilisi, după doi ani, înaintea alegerilor parlamentare din 2024 din această fostă republică sovietică ce încearcă să scape de dominaţia rusă şi să se apropie de UE. Anunțul oligarhului pro-rus a trezit îngrijorare în cancelariile europene, pe fondul consolidării influenței Moscovei în statutul caucazian.
Situație complicată
Potrivit unui discurs postat online de partidul de guvernământ, Visul Georgian, Bidzina Ivanişvili, care a fondat acest partid în 2012, a spus că revine în politică din cauza situaţiei geopolitice „complicate” şi a ceea ce spune el că este eşecul opoziţiei de a trage guvernul la răspundere.
Se ştie în general că Ivanişvili este cel care trage sforile în guvern, în ciuda faptului că nu a avut nicio funcţie oficială de când a demisionat din funcţia de prim-ministru în 2013.
În discursul său de sâmbătă, el a declarat că se află în contact regulat cu conducerea Georgiei şi a sugerat că va avea un rol activ în campania electorală în calitate de preşedinte de onoare al partidului Visul Georgian pe care l-a fondat.
Partidele de opoziţie îl acuză de mult timp pe Ivanişvili, care a făcut avere în Rusia în anii 1990, de loialitate faţă de Moscova, care încă mai consideră Caucazul de Sud ca fiind în sfera sa de influenţă.
Rusia este totuşi nepopulară în rândul georgienilor obişnuiţi, după ce a sprijinit separatiştii înarmaţi din regiunile separatiste proruse Abhazia şi Osetia de Sud, în anii 1990 şi din nou în 2008.
Atât Visul Georgian, cât şi Ivanişvili neagă orientarea către Rusia şi spun că sunt în favoarea aderării la Uniunea Europeană şi la alianţa militară NATO condusă de SUA.
Georgia, guvernată de partidul lui Ivanişvili, dar care are un şef al statului prooccidental, în persoana preşedintei Salome Zurabişvili, şi-a atins luna trecută obiectivul de lungă durată de a obţine statutul de candidat oficial la UE, chiar dacă Bruxelles-ul şi-a reafirmat cererea de „dezoligarhizare” a politicii georgiene, o expresie despre care se crede în general că se referă la Ivanişvili.
În ultimii ani, guvernul a fost, de asemenea, acuzat de tendinţe autoritare. În martie anul trecut, a încercat să adopte un proiect de lege care sancţionează aşa-numiţii „agenţi străini”, despre care criticii au spus că seamănă cu o lege pe care Kremlinul a folosit-o pentru a zdrobi disidenţa în Rusia. Intenţia guvernului de a adopta această lege a declanşat ample proteste la Tbilisi, susţinute de preşedinta Salome Zurabişvili, iar în cele din urmă guvernul a fost nevoit să renunţe la proiect.
Abhazia, fortăreață rusă
Cincizeci de parlamentari de opoziţie din Georgia s-au adresat, la începutul lunii noiembrie, NATO şi statelor membre ale UE cerând o poziţie unitară în faţa planului Rusiei de a stabili o bază navală permanentă din zona separatistă a Georgiei Abhazia.
Planurile Kremlinului au provocat temeri că baza ar putea târî Georgia, care speră la o aderare la UE, în războiul Rusiei în Ucraina şi ar strica propriile planurile de la Tbilisi privind un port la Marea Neagră.
”Condamnăm unanim şi ferm ocuparea, militarizarea şi alte acţiuni ale Rusiei care ţintesc anexarea regiunilor ocupate din Georgia, care au o nouă exprimare în deschiderea unei baze navale permanente ruseşti în portul Ochamchire”, se arăta în declaraţia parlamentarilor.
Cu câteva săptămâni înainte, liderul de facto al Abhaziei, Aslan Bzhania, a confirmat că a fost semnat un acord cu Kremlinul privind o bază navală permanentă în portul Ochamchire de la Marea Neagră.
Abhazia este recunoscută internaţional ca parte din Georgia, dar s-a aflat sub control rusesc şi al forţelor separatiste din 1990.
Ministerul de Externe din Georgia a condamnat planul Rusiei drept ”o încălcare grosolană a suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Georgiei”, deşi autorităţile de la Tbilisi au minimizat semnificaţia bazei navale permanente, considerând că nu este o ameninţare iminentă.
”Chiar dacă încep să construiască baza la Ochamchire, le va lua cel puţin trei ani”, a declarat pentru BBC Nikoloz Samkharadze, şeful Comisiei pentru Relaţii Externe a Georgiei. ”Ne preocupă ameninţările iminente, nu ameninţări care ar putea să apară în viitor”, a afirmat el.
El a spus că guvernul se concentrează mai mult asupra cetăţenilor georgieni ucişi sau răpiţi de forţele ruse în apropierea liniei de ocupaţie care desparte Georgia de teritoriile sale separatiste Abhazia şi Osetia.
”Nu vedem vreo mişcare privind începerea construcţiei la Ochamchire”, a arătat el.
BBC Newsnight and Verify a analizat imaginile satelitare care indică noi dragări şi lucrări de construcţii în port, de la invadarea pe care scară a Ucrainei de către Rusia, în februarie 2022.
Potrivit administraţiei de factor a Abhaziei, lucrările de dragare înseamnă că Ochamchire ar putea găzdui acum nave cargo mai mari, cu un deplasament de până la 13.000 de tone.
Agenţia de spionaj a Ucrainei susţine că lucrările au loc pentru a permite navelor de luptă din flota rusească din Marea Neagră să folosească Ochamchire ca un adăpost.
Dacă Rusia ar folosi Ochamchire pentru a ataca Ucraina sau dacă Ucraina ar alege să ţintească navele de acolo, Georgia ar deveni parte a războiului, afirmă Natia Seskuria de la Institutul Serviciile Regale Unite.
”Dacă Putin vrea ca Georgia să fie implicată sau să fie cumva atrasă în acest război, o va face, dacă este în interesul său şi, din păcate, are toate capabilităţile de a pune presiune pe Georgia”, a spus ea.
Acest lucru nu doar că alimentează temerile georgienilor de a fi târâţi în război, dar există îngrijorări că propriile planuri de la Tbilisi privind un mega-proiect de infrastructură pe coasta Mării Negre ar putea fi afectat.
Interese divergente
Un port din Anaklia este cel mai apropiat oraş din Georgia de Abhazia controlată de ruşi. Proiectul Anaklia este considerat vital pentru impulsionarea comerţului pe aşa-numitul Coridor de Mijloc, cea mai rapidă rută de a livra marfă între Asia şi Europa.
Ruta evită folosirea Rusiei ca intermediar terestru, iar Banca Mondială a estimat că ar putea înjumătăţi timpii de călătorie şi tripla volumul schimburilor până în 2030.
Kremlinul s-a opus mult timp acestui proiect, ca fiind unul al SUA, iar ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a susţinut că submarine militare ale SUA vor putea andoca acolo.
Însă deşi Georgia are o populaţie majoritar pro-UE, guvernarea are o relaţie complexă cu Moscova.
În 2020, guvernul georgian a anulat un contract privind construirea portului, atribuit unui consorţiu susţinut de bănci şi investitori occidentali.
Mamuka Khazaradze, care a condus Consorţiul pentru Dezvoltarea Anaklia iniţial, a afirmat că guvernul de la Tbilisi a subminat dezvoltarea portului pentru a împăca Moscova.
”Cea mai mare problemă pe care o avem cu acest guvern este că serveşte intereselor Rusiei, pentru că nu este interesul Rusiei ca (portul) Anaklia să fie construit”, a spus el. El a menţionat că dovada este baza rusească construită la doar 30 de kilometri în sus pe coasta Mării Negre.
Consorţiul său a chemat Guvernul georgian la arbritraj internaţional.
”Am dragat 5 milioane de metri cubi de nisip, la 11 metri adâncime. Am amplasat 3.500 de kilometri de conducte”, a afirmat Khazaradze, care conduce partidul de opoziţie Lelo.
Guvernul georgian a insistat că planurile privind portul de adâncime vor fi relansate şi că oferta câştigătoare va fi anunţată în scurt timp.
Nikoloz Samkharadze, care conduce Comisia Parlarmentară pentru Relaţii Externe, a afirmat că acuzaţiile că guvernul său este pro-rsu sunt ”absurde”.
”Cum poate un guvern pro-rus să semneze un acord de asociere cu Uniunea Europeană, să obţină un regim fără vize cu Uniunea Europeană şi statutul de candidat la Uniunea Europeană”, a arătat Samkharadze.
Dar, a spus, Tbilisi este obligat să păşească precaut faţă de vecinul de la nord. ”Am avut trei războaie cu Rusia în ultimii 30 de ani. Nu avem umbrela de securitate NATO. Nu avem solidaritatea economică a Uniunii Europene”, a explicat el.
El a sugerat că Rusia foloseşte Ochamchire pentru a ameninţa Georgia pentru ambiţia sa de a adera la UE.
O decizie finală privind oferta Goergiei pentru statutul de candidat la UE este aşteptată de la liderii europeni la summit-ul din decembrie, care va avea loc săptămâna aceasta.
”Ruşii… întotdeauna folosesc cel mai bun moment pentru a submina în primul rând stabilitatea Georgiei şi în al doilea rând drumul Georgiei pentru integrarea europeană”, a spus el.
”Ei încearcă să le arste partenerilor noştri europeni şi america că ei sunt stăpâni în Caucazul de Sud şi că pot face tot ce doresc”, a susţinut el.
Conflict diplomatic
Tbilisi are relații încordate cu Ucraina și R. Moldova pe fondul inaugurării negocierilor cu Uniunea Europeană.
Georgia „aşteaptă scuze” de la preşedintele Republicii Moldova, Maia Sandu, şi de la preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, în legătură cu „torturarea” fostului preşedinte al ţării Mihail Saakaşvili, care se află în arest preventiv.
Declaraţia a fost făcută de preşedintele Parlamentului de la Tbilisi, Shalva Papuaşvili, după ce UE a publicat un raport în care se indică faptul că Saakaşvili se află în condiţii „bune”.
Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante a publicat un raport privind condiţiile în care este ţinut Saakaşvili în clinica privată Vivamed din Tbilisi, acolo unde este internat.
În general, condiţiile din clinică au fost evaluate ca fiind „bune”. În acelaşi timp, raportul consemnează că fostul preşedinte georgian „a fost ţinut singur timp de mai multe luni” şi a fost privat de exerciţii fizice în aer liber. De asemenea, în document se indică că acesta se află sub supraveghere video permanentă. „Toţi aceşti factori creează o situaţie deprimantă şi umilitoare care nu este favorabilă îmbunătăţirii stării sale de sănătate”, se arată în raport.
Misiunea care a întocmit raportul a criticat lipsa de date sistematizate privind starea pacienţilor, deoarece constatările fiecărui specialist sunt stocate separat şi astfel este dificil să se obţină o imagine de ansamblu şi o dinamică a stării pacientului. De asemenea, misiunea a menţionat „lipsa unor planuri de tratament cu adevărat individualizate şi a unei abordări integrate”.
În cadrul unei emisiuni televizate, preşedintele Parlamentului de la Tbilisi, Shalva Papuaşvili, a comentat raportul Comitetului. Printre altele, politicianul georgian a declarat că acuzaţiile privind torturarea lui Saakaşvili ar fi false.
„Astăzi am aflat că preşedintele Zelenski a minţit când a acuzat Georgia că l-a torturat pe Saakaşvili, am aflat că preşedinta Sandu a minţit când a acuzat Georgia că l-a torturat pe Saakaşvili. Am aflat că şi legislatorii europeni care au acuzat Georgia că l-a torturat pe Saakaşvili au minţit”, a spus el.
Papuaşvili a subliniat că Georgia „aşteaptă scuze” din partea politicienilor menţionaţi.
După arestul din 2021, starea de sănătate a lui Saakaşvili s-a deteriorat brusc. Din mai 2022, politicianul se află la clinica Vivamed. În timpul audierilor în instanţă, 20 de medici au declarat că Saakaşvili se află într-o stare extrem de gravă. În februarie 2023, s-a raportat că Saakaşvili cântărea 67 kg. Înainte de a fi arestat, acesta cântărea 116 kg în condiţiile în care are înălţimea de 1.95.
La începutul lunii iulie 2023, Mihail Saakaşvili a participat la o audiere în instanţă în format online pentru prima dată din luna februarie şi părea extrem de epuizat.
De-a lungul timpului, Maia Sandu şi Vladimir Zelenski au criticat condiţiile în care este ţinut Saakaşvili, meţionând că acesta este „torturat”. Cei doi şefi de stat au făcut apel, în multiple rânduri, la autorităţile georgiene să îl elibereze imediat pe politician şi să îl trimită în străinătate pentru tratament medical.
Pelerinaj la Beijing
Liderul partidului de guvernământ din Georgia a efectuat recent o vizită de şase zile în China, în contextul în care ţara, care tocmai a obţinut statutul de candidat la aderarea la Uniunea Europeană, încearcă să îşi aprofundeze relaţiile cu Beijingul.
Presa georgiană a relatat că Irakli Kobahidze, preşedintele blocului guvernamental Visul Georgian, s-a întâlnit luni cu şeful Departamentului Internaţional al Partidului Comunist Chinez.
Kobahidze a subliniat necesitatea de a aprofunda relaţiile politice şi economice ale Georgiei cu Beijingul şi de a implementa pe deplin un acord de parteneriat semnat între cele două ţări anul trecut, a relatat agenţia de presă Interpress din Georgia.
China este un investitor important în Georgia, companiile chineze construind în prezent o nouă autostradă care leagă Tbilisi de al doilea oraş al Georgiei, portul Batumi de la Marea Neagră.
Guvernul Georgiei a încercat, în ultimii ani, să combine urmărirea obiectivului său de lungă durată de aderare la Uniunea Europeană cu aprofundarea relaţiilor cu China şi Rusia, cu care UE are legături tensionate.
Tbilisi a refuzat să urmeze ţările occidentale în introducerea de sancţiuni împotriva Rusiei după invazia rusă în Ucraina, iar anul trecut a permis companiilor aeriene ruseşti să-şi reia zborurile directe către Georgia, care fuseseră întrerupte în 2019.
Atunci când a acordat Georgiei statutul de candidat la aderare, în decembrie, UE a spus că, pentru a progresa spre o viitoare aderare, Tbilisi trebuie să îşi alinieze mai mult politica externă cu Bruxelles-ul.
Umbra Kremlinului
Relațiile dintre Rusia și Georgia sunt profund încărcate istoric, datând din perioada în care ambele făceau parte din Imperiul Rus și, ulterior, din Uniunea Sovietică. După prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, Georgia și-a obținut independența, ceea ce a marcat începutul unei noi ere în relațiile ruso-georgiene.
Tensiunile dintre Georgia și regiunile separatiste Abhazia și Osetia de Sud au început în anii 1990, imediat după obținerea independenței Georgiei. Rusia a jucat un rol important în aceste conflicte, oferind sprijin politic și militar separatiștilor.
În august 2008, un conflict major a izbucnit între Rusia și Georgia, centrat pe Osetia de Sud. Conflictul a dus la o deteriorare semnificativă a relațiilor dintre cele două țări și la recunoașterea de către Rusia a independenței Abhaziei și Osetiei de Sud, o mișcare condamnată internațional și considerată ilegală de majoritatea comunității internaționale.
După războiul din 2008, relațiile diplomatice între Rusia și Georgia au fost rupte. Tensiunile politice au rămas ridicate, cu acuzații reciproce și o lipsă de dialog direct.
Diverse organizații internaționale și țări terțe au încercat să medieze și să faciliteze dialogul între cele două părți, dar cu succes limitat.
Rusia a impus embargouri asupra produselor georgiene în diferite perioade, afectând economia Georgiei. Cu toate acestea, unele dintre aceste restricții au fost ridicate în anii următori.
Georgia depinde parțial de Rusia pentru aprovizionarea cu energie, deși a căutat să diversifice sursele sale energetice.
Rusia menține o prezență militară semnificativă în ambele regiuni separatiste, ceea ce este considerat de Georgia o ocupație ilegală. Tensiunile dintre Rusia și Georgia au implicații pentru securitatea regională în Caucaz și pentru relațiile Rusiei cu alte țări din regiune.
Relațiile dintre cele două țări rămân încordate, cu provocări majore în calea normalizării relațiilor.
Eforturile internaționale de mediere, inclusiv de către UE și ONU, sunt cruciale pentru a facilita dialogul și pentru a aborda problemele de securitate.
Relațiile dintre Rusia și Georgia sunt complexe și tensionate, marcate de conflicte istorice și probleme nerezolvate legate de Abhazia și Osetia de Sud. Aceste tensiuni nu doar că afectează direct cele două națiuni, dar au și implicații largi pentru securitatea și stabilitatea în regiunea Caucazului.
În timpul Uniunii Sovietice, Abhazia și Osetia de Sud au avut statutul de regiuni autonome în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Georgia. Tensiunile etnice și naționaliste au fost adesea suprimate în această perioadă, dar nu au fost complet eliminate.
În anii care au precedat dezintegrarea Uniunii Sovietice, creșterea sentimentelor naționaliste în Georgia, Abhazia și Osetia de Sud a condus la tensiuni crescute. Aceste regiuni au aspirat la un grad mai mare de autonomie sau independență.
Războiul din Osetia de Sud (1991-1992) a izbucnit între forțele georgiene și separatiștii ossetieni, cu implicarea Rusiei în sprijinirea Osetiei de Sud. Războiul a dus la un armistițiu precar și la crearea unei zone tampon monitorizate de forțe de menținere a păcii, majoritatea ruse.
Războiul din Abhazia (1992-1993) tensiunile dintre separatiști și guvernul georgian au escaladat în conflict armat. Abhazia a obținut controlul efectiv asupra teritoriului său, cu sprijinul Rusiei, iar conflictul a generat un val masiv de refugiați și a lăsat probleme nerezolvate de securitate și drepturi umane.
Tensiunile acumulate au erupt din nou în august 2008, când un conflict pe scară largă a izbucnit între Rusia și Georgia, concentrat în principal în Osetia de Sud. Conflictul a durat doar câteva zile, dar a avut consecințe profunde.
În urma conflictului, Rusia a recunoscut Abhazia și Osetia de Sud ca state independente, un pas care a fost condamnat de comunitatea internațională și văzut de Georgia ca o ocupare ilegală a teritoriului său.
Ambele regiuni rămân de facto independente de Georgia, cu o prezență militară și economică semnificativă a Rusiei. Această situație a creat o linie de conflict înghețat în Caucaz.
Conflictele din Abhazia și Osetia de Sud sunt văzute într-un context mai larg al influenței și ambițiilor Rusiei în regiune, afectând dinamica de securitate regională în Caucaz și relațiile Rusiei cu statele occidentale.
Eforturile de mediere conduse de UE, OSCE și ONU au avut loc, dar fără o soluție definitivă. Aceste eforturi includ discuții în formatul Geneva și monitorizarea situației de către misiuni internaționale.
Diferențele profunde între părți, statutul internațional nerezolvat al regiunilor și prezența militară a Rusiei complică eforturile de rezolvare a conflictelor.
Conflictele separatiste din Abhazia și Osetia de Sud rămân printre cele mai presante probleme de securitate și politice din Georgia și Caucaz. Acestea reflectă nu doar disputele locale, ci și tensiunile mai largi între Rusia și Occident, precum și problemele complexe de securitate din regiune. Rezolvarea pașnică și durabilă a acestor conflicte necesită o abordare cuprinzătoare, implicarea continuă a comunității internaționale și un dialog deschis între toate părțile implicate.
Axa Erevan-Tbilisi
Georgia și Armenia sunt două dintre cele mai vechi națiuni creștine din lume, cu o istorie profundă și interconectată. Aceste țări au avut perioade de conflict, dar și de cooperare de-a lungul istoriei lor milenare. Cu toate acestea, există diferențe culturale și lingvistice semnificative între cele două.
Relațiile economice dintre Georgia și Armenia sunt importante, deoarece Georgia servește ca un coridor de tranzit vital pentru Armenia, care este o țară fără ieșire la mare. Importurile și exporturile armenești trec adesea prin porturile georgiene de la Marea Neagră. De asemenea, Georgia este un partener comercial semnificativ pentru Armenia.
Deși nu există dispute teritoriale majore între cele două națiuni, situația din regiunile separatiste georgiene, Abhazia și Osetia de Sud, precum și conflictul din Nagorno-Karabakh, influențează relațiile bilaterale. De exemplu, pozițiile diferite față de aceste conflicte pot crea tensiuni sau neînțelegeri.
Atât Georgia cât și Armenia sunt influențate de relațiile lor cu puterile regionale majore – Rusia, Uniunea Europeană și SUA. Georgia are o orientare pro-occidentală mai puternică, căutând aderarea la NATO și UE, în timp ce Armenia are legături mai strânse cu Rusia, fiind membră a Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO).
Există, de asemenea, domenii de cooperare activă, inclusiv în energie, transport și securitate. Proiectele de infrastructură, cum ar fi conductele de gaz și petrol și rețelele de transport, sunt vitale pentru ambele țări.
Există, de asemenea, un schimb cultural și educațional între cele două țări, cu comunități minoritare armene în Georgia și comunități minoritare georgiene în Armenia.
Relația dintre Georgia și Armenia este una de vecinătate cu aspecte atât de cooperare, cât și de tensiune, influențată de contextul istoric, economic și geopolitic.
Georgia-Azerbaidjan, interese comune
Georgia și Azerbaidjan sunt vecini cu o istorie lungă și interconectată. Ambele au fost parte a Imperiului Rus și apoi a Uniunii Sovietice, ceea ce a influențat semnificativ relațiile lor actuale.
Ambele țări sunt caracterizate de diversitate etnică și culturală. Există minorități azerbaidjaneze în Georgia și minorități georgiene în Azerbaidjan, care contribuie la legăturile bilaterale.
Economia reprezintă un punct forte al relațiilor bilaterale. Azerbaidjanul este unul dintre cei mai importanți parteneri economici ai Georgiei, contribuind substanțial la economia georgiană prin investiții și comerț.
Azerbaidjan, bogat în resurse de petrol și gaze, este o sursă vitală de energie pentru Georgia. Proiectele energetice, cum ar fi conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan și Baku-Tbilisi-Erzurum, sunt esențiale în relația bilaterală și au un impact regional semnificativ.
Ambele țări se confruntă cu provocări de securitate, inclusiv conflicte înghețate și tensiuni regionale. Cooperarea în domeniul securității este crucială pentru stabilitatea regională. Tbilisi a menționat că nu va folosi precedentul din Nagorno-Karabach pentru rezolvarea diferendelor separatiste din Abhazia și Oseția de Sud.
Georgia și Azerbaidjan împărtășesc interese similare în ceea ce privește reducerea influenței rusești și integrarea în structuri euro-atlantice. Cu toate acestea, abordările lor pot diferi, Azerbaidjanul menținând o politică externă mai echilibrată între Rusia și Occident.
Georgia și Azerbaidjan sunt legate prin mai multe coridoare de transport importante, care nu doar că facilitează comerțul bilateral, dar sunt și vitale pentru conectivitatea regională cu Europa și Asia Centrală.
Proiectele de infrastructură, cum ar fi calea ferată Baku-Tbilisi-Kars, subliniază importanța strategică a relației și potențialul de creștere economică.
Există un schimb cultural și educațional continuu între cele două țări, care ajută la consolidarea înțelegerii și amiciției reciproce. Relațiile intercomunitare între diasporele georgiene și azerbaidjaneze joacă un rol în promovarea legăturilor bilaterale.
Relațiile dintre cele două țări nu sunt lipsite de provocări, inclusiv diferențe în abordarea conflictelor regionale și în politica externă.
Viitorul relației dintre Georgia și Azerbaidjan depinde de evoluțiile politice interne și externe, precum și de capacitatea lor de a naviga într-un peisaj geopolitic complex.
Relația bilaterală dintre Georgia și Azerbaidjan este complexă, implicând cooperare strânsă în domenii precum economia, securitatea, și infrastructura. Cu toate acestea, există provocări și diferențe care necesită gestionare atentă. Continuarea colaborării și menținerea unui dialog deschis vor fi esențiale pentru asigurarea stabilității și prosperității în regiune.
Visul european
De la obținerea independenței în 1991, Georgia a urmărit o politică externă orientată spre Vest, cu scopul de a se integra în structurile euro-atlantice. Relațiile cu UE au început să se intensifice în anii 2000, odată cu implementarea mai multor programe și inițiative europene.
Republica Georgia este membră a Parteneriatului Estic al UE din 2009, ceea ce a reprezentat un pas important în consolidarea relațiilor bilaterale și în promovarea reformelor democratice și economice în Georgia.
Un moment cheie în relațiile UE-Georgia a fost semnarea Acordului de Asociere în 2014, inclusiv crearea unei Zone de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător (DCFTA). Acest acord a accelerat integrarea economică și politică a Georgiei cu UE.
UE sprijină activ reformele în Georgia, în domenii precum justiția, drepturile omului, buna guvernare și lupta împotriva corupției, ca parte a procesului de apropiere.
Acordul DCFTA a facilitat creșterea semnificativă a comerțului bilateral. UE este unul dintre cei mai mari parteneri comerciali ai Georgiei, iar investițiile europene joacă un rol major în economia georgiană.
UE oferă asistență financiară Georgiei sub formă de granturi și împrumuturi, destinată reformelor economice și sociale, dezvoltării infrastructurii și altor proiecte importante.
Blocul comunitar susține suveranitatea și integritatea teritorială a Georgiei și a jucat un rol activ în gestionarea conflictului din Abhazia și Osetia de Sud, inclusiv prin misiunea de monitorizare a UE în Georgia (EUMM).
UE și Georgia colaborează în lupta împotriva terorismului, criminalității organizate și în gestionarea migrației.
Din 2017, cetățenii georgieni beneficiază de călătorii fără vize în spațiul Schengen, ceea ce a facilitat schimburile culturale, educaționale și de afaceri.
Programe precum Erasmus+ și Europa Creativă promovează schimburile educaționale și culturale între UE și Georgia.
Reformele necesare pentru alinierea la standardele UE sunt complexe și necesită eforturi considerabile. De asemenea, economia georgiană se confruntă cu provocări structurale care necesită atenție.
Deși Georgia aspiră la aderarea la UE, acest proces este de lungă durată și depinde de îndeplinirea criteriilor stricte de aderare și de evoluțiile politice din UE.
Relația dintre UE și Georgia este caracterizată de cooperare strânsă și de un angajament reciproc pentru integrare politică și economică. Cu toate acestea, drumul către integrarea deplină în UE este complex și necesită reforme continue și eforturi de adaptare din partea Georgiei. UE rămâne un partener vital pentru Georgia în calea sa către stabilitate, prosperitate și integrare europeană.
Lungul drum spre NATO
De la obținerea independenței în 1991, Georgia a arătat un interes crescut pentru a se alinia cu structurile occidentale de securitate, în special cu NATO.
Relațiile formale între Georgia și NATO au început în 1994, când Georgia s-a alăturat Programului Parteneriatului pentru Pace al NATO.
În 2002, Georgia a declarat obiectivul său de a adera la NATO. Ulterior, în 2004, a fost lansat Planul Individual de Acțiune privind Parteneriatul (IPAP) cu NATO.
NATO a oferit asistență semnificativă Georgiei în reformarea și modernizarea forțelor sale armate și structurilor de securitate.
A fost un moment crucial, când liderii NATO au convenit că Georgia va deveni membră a NATO. Totuși, nu i s-a oferit un MAP, un pas considerat esențial pentru aderare.
După conflictul ruso-georgian din 2008, NATO a intensificat sprijinul pentru Georgia, deși fără a oferi o cale clară către aderare.
Georgia a fost unul dintre cei mai mari contributori non-NATO la misiunile NATO, inclusiv în Afganistan. NATO și Georgia desfășoară regulat exerciții militare comune, demonstrând compatibilitatea crescută între forțele georgiene și cele ale NATO.
Integrarea în NATO este susținută de majoritatea populației georgiene și este un obiectiv cheie al politicii externe a Georgiei.
Opoziția fermă a Rusiei față de extinderea NATO către Georgia constituie un obstacol major. Conflictul din Abhazia și Osetia de Sud, și recunoașterea de către Rusia a independenței acestor regiuni, complică și mai mult situația.
Lansat în 2014, acesta include o serie de inițiative menite să întărească securitatea Georgiei și să îmbunătățească interoperabilitatea cu forțele NATO.
Inaugurat în 2015, centrul joacă un rol crucial în îmbunătățirea capacităților de apărare ale Georgiei și în promovarea standardelor NATO.
Deși Georgia a făcut progrese semnificative în alinierea cu standardele NATO, calea sa către aderarea deplină rămâne incertă, în mare parte din cauza preocupărilor de securitate regională și a opoziției Rusiei.
Georgia continuă să implementeze reforme în domeniul apărării și securității pentru a se alinia mai strâns cu NATO.
Relația dintre NATO și Georgia este caracterizată de cooperare strânsă și angajament reciproc, cu Georgia căutând activ să se apropie de standardele NATO și să contribuie la misiunile sale. Cu toate acestea, provocările geopolitice și regionale fac ca perspectiva aderării depline a Georgiei la NATO să rămână complexă și incertă. Continuarea dialogului și cooperării, împreună cu angajamentul Georgiei pentru reforme, sunt esențiale pentru viitorul acestei relații.
Turcia, aliat ori protector
Relațiile dintre Georgia și Turcia datează de secole, având în vedere proximitatea geografică și istorică. După prăbușirea Uniunii Sovietice și obținerea independenței Georgiei în 1991, relațiile bilaterale au început să se dezvolte rapid.
Relațiile politice dintre Georgia și Turcia sunt strânse, cu dialog regulat la niveluri înalte. Turcia a fost una dintre primele țări care a recunoscut independența Georgiei și susține integritatea teritorială și suveranitatea Georgiei.
Ambele țări colaborează în chestiuni regionale, inclusiv în ceea ce privește securitatea și stabilitatea în Caucaz.
Turcia este unul dintre principalii parteneri comerciali ai Georgiei. Comerțul bilateral a crescut constant, iar Turcia este un investitor major în economia georgiană, inclusiv în sectoarele energiei, infrastructurii și turismului.
Existența unei zone de liber schimb între cele două țări facilitează comerțul și investițiile reciproce.
Georgia și Turcia colaborează în proiecte energetice majore, cum ar fi conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan și Baku-Tbilisi-Erzurum, care sunt vitale pentru securitatea energetică a regiunii și pentru exporturile de energie din Caucaz către Europa.
Cooperarea în domeniul infrastructurii, inclusiv în dezvoltarea coridoarelor de transport care leagă Asia Centrală și Europa prin Georgia și Turcia, este un alt pilon important al relației.
Georgia și Turcia cooperează în domeniul securității, inclusiv în lupta împotriva terorismului, a traficului de droguri și a criminalității organizate.
Există, de asemenea, exerciții militare comune și colaborare în domeniul apărării, cu Turcia oferind sprijin pentru modernizarea forțelor armate georgiene.
Relațiile culturale și educaționale sunt promovate prin programe de schimb și inițiative culturale. Există o comunitate considerabilă de georgieni în Turcia și de turci în Georgia, ceea ce facilitează legăturile interpersonale și culturale.
Există unele sensibilități, inclusiv chestiuni legate de minorități etnice și istorice. Cu toate acestea, acestea sunt gestionate prin dialog și cooperare.
Poziția geostrategică a Georgiei, situată între Rusia și Turcia, și aspirațiile sale euro-atlantice, necesită o diplomație echilibrată în relația cu Turcia.
Relația dintre Georgia și Turcia are o complexitate aparte, caracterizată de legături politice, economice și culturale puternice. Cooperarea bilaterală, în special în domeniile comerțului, energiei, securității și infrastructurii, este un element esențial pentru stabilitatea și prosperitatea regiunii.
Relația dintre Turcia și Rusia este complexă și se caracterizează printr-un echilibru delicat între cooperare și competiție. Aceasta a evoluat de-a lungul timpului, reflectând schimbările geopolitice și interesele naționale ale fiecărei țări.
Conflictul din Siria a evidențiat divergențele dintre cele două țări. Turcia a susținut opoziția siriană, în timp ce Rusia a sprijinit regimul lui Bashar al-Assad. Aceasta a dus la tensiuni, exemplificate de incidentul din 2015 când Turcia a doborât un avion rusesc. De asemenea, Turcia a dezvoltat relații strânse cu Ucraina, vânzându-i drone militare și susținând inițiativele acesteia și ale Georgiei de a adera la NATO, în ciuda opoziției unor membri ai alianței
Pe de altă parte, există o cooperare semnificativă între cele două țări. Rusia construiește reactoare nucleare pentru Turcia și Ankara a cumpărat sisteme antiaeriene rusești S-400, determinând sancțiuni americane. Turcia a menținut legături economice cu Rusia, chiar și în contextul sancțiunilor impuse de UE și SUA după invazia Rusiei în Ucraina.
Relații testate
Economia Turciei, sub conducerea președintelui Erdogan, a cunoscut o creștere semnificativă, dar și dificultăți, cum ar fi stagnarea economică și inflația crescută. Aceasta a influențat politica externă turcă, inclusiv relațiile cu Moscova.
Recent, relația dintre Putin și Erdogan a fost testată de diverse provocări, inclusiv de rebeliunea armată condusă de Evgheni Prigojin în Rusia și de schimbările politice în Turcia după realegerea lui Erdogan. Acest dinamic complex de interese și provocări continuă să influențeze parteneriatul dintre cele două națiuni.
Amiciția geopolitică Turcia-Rusia rămâne una de rivalitate și cooperare, cu implicații semnificative atât la nivel regional, cât și global.
Relația nucleară dintre Turcia și Rusia este un aspect crucial al cooperării bilaterale dintre cele două țări. Un element central al acestei relații este construcția primei centrale nucleare din Turcia, care este un proiect major realizat cu ajutorul Rusiei.
Centrala nucleară Akkuyu, situată în provincia Mersin din sudul Turciei, este un proiect emblematic în cadrul relațiilor turco-ruse. Construcția acestei centrale este un simbol al cooperării strânse între cele două națiuni. Președintele rus Vladimir Putin a salutat proiectul ca fiind un exemplu convingător al contribuției președintelui turc Erdogan la dezvoltarea economiei turcești.
Proiectul este finanțat și construit de compania de stat rusă Rosatom. Centrala nucleară Akkuyu este planificată să aibă patru reactoare, fiecare cu o capacitate de aproximativ 1200 MW, totalizând aproape 4800 MW. Această capacitate ar aduce o contribuție semnificativă la necesarul energetic al Turciei.
Construcția centralei nucleare nu este doar un proiect energetic, ci și unul cu implicații geopolitice și economice profunde. Prin acest proiect, Turcia își diversifică sursele de energie și își consolidează independența energetică. Pentru Rusia, proiectul reprezintă un mijloc de a-și întări influența în regiune și de a-și extinde exporturile de tehnologie nucleară.
Deși proiectul are avantaje economice și strategice, există și preocupări legate de siguranța și impactul său asupra mediului. Opoziția internă și grupurile de mediu au exprimat îngrijorări cu privire la posibilele riscuri seismice și impactul asupra ecosistemelor locale.
Ambiții nucleare
Această colaborare nucleară dintre Turcia și Rusia trebuie văzută în contextul mai larg al politicilor energetice globale și al schimbărilor în securitatea energetică. Acesta este un exemplu de cum națiunile își extind cooperarea în domeniul energiei nucleare, având în vedere preocupările legate de schimbările climatice și necesitatea de a diversifica sursele de energie.
Relația nucleară dintre Turcia și Rusia este complexă, implicând aspecte economice, politice și de mediu, și joacă un rol semnificativ în relațiile bilaterale dintre cele două țări.
Pe lângă centrala nucleară Akkuyu, Turcia are planuri pentru construcția altor centrale nucleare în Sinop și Tracia. Aceste proiecte sunt parte a eforturilor Turciei de a-și diversifica sursele de energie și de a-și consolida independența energetică.
Turcia planifică construcția unei centrale nucleare în regiunea Sinop, situată în partea de nord a țării. Acest proiect este dezvoltat în parteneriat cu Japonia, iar studiul de fezabilitate pentru această centrală a fost finalizat. Se preconizează instalarea a patru reactoare noi ATMEA1, cu o capacitate totală de aproximativ 4.800 megawați.
De asemenea, există planuri pentru construcția unei centrale nucleare în regiunea Tracia, în partea europeană a Turciei. Detaliile specifice ale acestui proiect sunt încă în faza de negocieri și dezvoltare.
Turcia explorează și posibilitatea construirii de reactoare modulare de mică putere, fiind în contact cu companii din Marea Britanie, SUA și Franța pentru acest scop.
Aceste proiecte ilustrează angajamentul Turciei de a-și extinde capacitatea de generare a energiei nucleare, ca parte a unei strategii mai largi de securitate energetică și diversificare a surselor de energie.
Problema siriană
Relația dintre Turcia și Rusia în contextul Siriei este complexă și plină de tensiuni. Această dinamică este strâns legată de interesele geopolitice conflictuale ale ambelor națiuni în regiune.
Deși există o cooperare semnificativă între cele două țări în alte domenii, în Siria, interesele lor se ciocnesc adesea. Relația dintre Turcia și Rusia este percepută ca fiind pe „muchie de cuțit”, iar această situație este accentuată de implicarea militară a ambelor țări în conflictul sirian.
Turcia a fost implicată în operațiuni militare în nordul Siriei, îndreptate împotriva kurzilor, și a criticat intervenția Rusiei în Siria, care a început în 2015. Incidentul notabil în care Turcia a doborât un avion rusesc care efectua o operațiune militară în Siria a escaladat tensiunile dintre cele două națiuni.
Pe de altă parte, Turcia și-a exprimat nemulțumirea față de acțiunile și ambițiile Rusiei în regiune, inclusiv intervenția militară și influența crescândă în zona Mării Negre și Caucazului. Ankara rămâne preocupată de protejarea propriilor interese în regiune și este îngrijorată de acțiunile Rusiei. Aceasta se reflectă și în sprijinul Turciei pentru ideea prezenței NATO în Marea Neagră, pentru a descuraja agresiunile Rusiei, dar fără dorința de militarizare excesivă a regiunii.
În ciuda acestor tensiuni, Ankara păstrează legături strânse cu Moscova, inclusiv în domeniul cooperării nucleare și a achiziției de echipamente militare rusești. Această relație complexă și volatilă între Turcia și Rusia reflectă o realitate geopolitică în care Ankara trebuie să navigheze cu atenție între interesele concurente și alianțele sale.
Relația Turcia-Rusia în Siria este una de rivalitate strategică și cooperare precaută, influențată de interese geopolitice regionale și globale complexe.
Rusia susține regimul lui Bashar al-Assad, în timp ce Turcia a sprijinit grupările de opoziție și s-a opus guvernului sirian. Aceste poziții opuse au dus la tensiuni semnificative între Ankara și Moscova.
Rusia a lansat operațiuni aeriene pentru a sprijini forțele guvernamentale siriene, ceea ce a complicat eforturile Turciei de a-și asigura interesele în regiune, în special în ceea ce privește gestionarea conflictului cu kurzii și controlul asupra zonelor de frontieră.
În ciuda acestor tensiuni, Turcia și Rusia au avut momente de cooperare. De exemplu, cele două țări au lucrat împreună pentru a crea zone de dezescaladare în Siria, într-o încercare de a reduce violențele și de a facilita ajutorul umanitar.
Turcia a încercat de asemenea să joace un rol de mediator între opoziția siriană și Rusia, chiar dacă aceasta implică navigarea unei relații dificile cu Moscova.
Această dinamică complexă are implicații nu doar pentru Siria, ci și pentru echilibrul de putere în regiunea mai largă, inclusiv în ceea ce privește relațiile Turciei cu alți actori, cum ar fi Statele Unite și NATO.
Caucazul disputat
Relația dintre Turcia și Rusia în Caucaz este marcată de un amestec de cooperare și competiție, reflectând interesele complexe și adesea conflictuale ale celor două țări în regiune. Această dinamică a fost particular evidențiată în urma războiului din Nagorno-Karabakh din 2020.
Turcia și Rusia au interese suprapuse, dar și contradictorii în regiunile Orientului Mijlociu, Caucazului de Sud, Mării Negre, Asiei Centrale și Balcanilor. În aceste arii, cooperarea și competiția sunt frecvente și duc la o rețea complexă de relații. Exemplu concret al acestui echilibru delicat este susținerea Turciei pentru Azerbaidjan în conflictul din Nagorno-Karabakh, unde Ankara a furnizat asistență militară semnificativă, inclusiv drone Bayraktar și suport logistic, ceea ce a avut un rol crucial în victoria Azerbaidjanului.
Pe de altă parte, Rusia, care a avut tradițional o influență dominantă în Caucaz, a fost surprinsă de intervenția Turciei și a trebuit să își reevalueze strategia în regiune. Deși Rusia a desfășurat forțe de menținere a păcii pentru a opri ostilitățile, capacitatea sa de a gestiona zona de conflict și de a deconflictua tensiunile cu Turcia rămân incerte.
Relațiile dintre Putin și Erdogan sunt complexe și caracterizate de un amestec de rivalitate și parteneriat strategic. Deși relațiile de securitate dintre cele două țări sunt clar în conflict în Caucaz, acestea mențin totuși un parteneriat strategic „formal”. Acest parteneriat este influențat de interesele economice, cum ar fi exporturile de gaze naturale ale Rusiei către Turcia, dar și de proiecte majore, precum construcția primei centrale nucleare din Turcia de către Rusia.
O națiune cu două state
Relația dintre Turcia și Azerbaidjan a fost întotdeauna puternică și adesea descrisă cu fraza „o națiune cu două state”. Această legătură este bazată pe legături istorice, culturale și economice comune, precum și pe cooperare politică și sprijin reciproc.
Din punct de vedere istoric, Turcia are legături de lungă durată cu Azerbaidjanul, începând cu 4 iunie 1918, care au dus la deschiderea Ambasadei Turciei la Baku și a Ambasadei Azerbaidjanului la Ankara. În 2014, președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, a semnat un decret ce a consolidat relațiile dintre aceste două țări, întâlnindu-se cu conducerea de top a Turciei pentru a extinde cooperarea și a pune bazele relațiilor viitoare.
Anul 2022 a marcat un an semnificativ în relațiile diplomatice dintre Azerbaidjan și Turcia, continuând să dezvolte legături strânse de la căderea Uniunii Sovietice. Relațiile dintre Turcia și Azerbaidjan sunt descrise ca fiind de parteneri și prieteni apropiați. Există legături strânse între ambasadele lor în capitale.
Pe lângă legăturile diplomatice, Turcia și Azerbaidjan au relații economice și comerciale solide. În 2022, relațiile comerciale dintre Azerbaidjan și Turcia au înregistrat o creștere în dezvoltare, iar cooperarea lor în cadrul Summitului Trilateral între Turcia, Azerbaidjan și Turkmenistan a fost unul dintre pașii pentru consolidarea relațiilor economice ale celor două țări.
Un aspect important al cooperării dintre Azerbaidjan și Turcia este în domeniul transporturilor și energiei. Azerbaidjanul este un participant activ în coridoarele de transport Est-Vest și Nord-Sud și, în contextul războiului dintre Rusia și Ucraina, cooperarea Azerbaidjan-Turkmenistan-Turcia este esențială pentru dezvoltarea continuă a coridoarelor de transport. De exemplu, cooperarea în formatul rutei internaționale de tranzit Lapis-Lazuli consolidează și mai mult cooperarea între Georgia, Turkmenistan, Azerbaidjan și Afganistan, conectând aceste țări prin coridorul de transport Lapis Lazuli.
În concluzie, relațiile dintre Turcia și Azerbaidjan sunt profund ancorate în istorie, cultură și economie, cu un accent deosebit pe cooperarea în domeniile transporturilor și energiei, care este esențială pentru integrarea economică regională și accesul la piața unică a UE.
Asia Centrală, câmp de bătălie geopolitic
Relația dintre Turcia și Rusia în Asia Centrală este una complexă și se bazează pe un amestec de cooperare și competiție. Turcia își extinde influența economică și diplomatică în Asia Centrală, o zonă ce reprezintă o răscruce de interese geopolitice. Pe de o parte, Turcia se prezintă ca un exemplu de succes al unui sistem politic secular cu elemente de democrație de tip occidental care a reușit să implementeze reforme de piață într-o societate dominată de adepții Islamului. Cu toate acestea, prezența sa în regiune este limitată de un potențial de investiții redus. Relațiile economice dintre Turcia și țările Asiei Centrale nu sunt la nivelul influenței economice ale actorilor mai puternici, cum ar fi China, SUA, UE sau chiar Rusia. De exemplu, volumul total al comerțului turc cu țările din Asia Centrală în 2010 a fost de aproximativ 6,5 miliarde de dolari, în timp ce investițiile turcești au atins 4,7 miliarde de dolari.
Pe de altă parte, Rusia, care are un rol istoric ca hegemon regional, încearcă să restrângă influența Turciei în Asia Centrală. Totuși, în ultimii ani, Turcia și Rusia au dezvoltat legături economice și politice mai puternice, în parte datorită relațiilor adesea tensionate ale Turciei cu țările occidentale. De exemplu, Turcia a oferit Ucrainei drone și alte arme, dar nu a impus sancțiuni Rusiei. Turcia și Rusia au coordonat îndeaproape în războiul din Siria, deși au susținut părți opuse. În același timp, Turcia este unul dintre principalii furnizori de energie ai Rusiei și compania de energie atomică de stat a Rusiei, Rosatom, construiește prima centrală nucleară a Turciei.
În Asia Centrală, Turcia și Rusia sunt percepute pozitiv datorită pozițiilor lor destul de neutre și destul de reținute – în contrast cu abordarea „mentorului” a Occidentului – în ceea ce privește dezvoltările politice interne din regiune. Bazându-se pe respingerea activă a islamismului radical, atât Rusia, cât și Turcia sunt interesate de menținerea naturii seculare a sistemelor politice din statele Asiei Centrale, ceea ce ar putea contribui la eliminarea instabilității potențiale din Afganistanul vecin. Rusia este una dintre puținele puteri mondiale care continuă să promoveze securitatea regiunii Asiei Centrale, asigurând siguranța Kazahstanului, Kârgâzstanului și Tadjikistanului sub Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO) și alte structuri, inclusiv SCO.
În contextul acestor dinamici, Turcia se pregătește pentru un rol decisiv în marele joc al Asiei Centrale, devenind un centru potențial al conflictului mondial și poziționându-se ca un „conector” cheie între Asia, Europa și Orientul Mijlociu.
Pe de altă parte, Rusia își menține influența în regiune prin legături economice și politice solide cu țările Asiei Centrale. Investițiile rusești semnificative în Uzbekistan și alte țări din regiune demonstrează acest lucru. Cu toate acestea, Turcia își intensifică eforturile de a-și consolida pozițiile economice în Asia Centrală, încercând să echilibreze influența Chinei și a Rusiei.
În acest context, regiunea Asia Centrală devine un teren de concurență serioasă între diferite centre mondiale de putere, inclusiv Turcia, care încearcă să-și întărească influența economică și culturală. Această dinamică complicată poate duce la noi tensiuni și conflicte în regiune, mai ales în zonele de frontieră și în contextul resurselor energetice bogate.
Relația dintre Turcia și Rusia în Asia Centrală este una de competiție și cooperare, cu Turcia încercând să-și sporească influența într-o regiune tradițional dominată de Rusia, în timp ce Rusia își menține pozițiile de lider în ceea ce privește investițiile și cooperarea economică.
Turcia și Orientul Mijlociu
Relația dintre Turcia și Israel, în contextul evenimentelor recente din Gaza, este una complexă și se află sub influența unor dinamici regionale importante. Turcia, sub conducerea președintelui Recep Tayyip Erdogan, a fost vocală în condamnarea atacurilor Israelului asupra Gazei și a cerut încetarea imediată a focului. De asemenea, Turcia a susținut demersurile legale pentru ca Israel să fie judecat pentru genocid. Cu toate acestea, Ankara a menținut legăturile comerciale cu Israel, fapt care a stârnit critici atât în interiorul țării, cât și în Iran.
Pe de altă parte, în contextul războiului din Gaza, Turcia și Iranul au căzut de acord asupra necesității menținerii stabilității regionale. Liderii celor două țări, Erdogan și Raisi, într-o întâlnire la Ankara, au discutat despre punerea capăt atacurilor „inhumane” ale Israelului asupra Gazei și necesitatea unei păci corecte și durabile în regiune. Această cooperare sugerează o abordare comună împotriva acțiunilor Israelului, deși ambele țări au propriile lor probleme complexe în relațiile bilaterale.
Situația din Gaza în sine este una gravă. Obiectivele de război ale premierului israelian Benjamin Netanyahu și liderului Hamas din Gaza, Yahya Sinwar, par de neatins în 2024. Conflictul a dus la devastări semnificative în teritoriul palestinian și la o ocupație israeliană pe termen lung. Luptele intense continuă în enclava Gaza, cu un număr mare de victime și distrugeri considerabile. Netanyahu și-a exprimat intenția de a elimina Hamas, în timp ce Sinwar speră să schimbe ostaticii rămași de la atacurile Hamas pentru mii de prizonieri palestinieni și să pună capăt blocadei israeliene-egiptene a Gazei.
În acest context regional și internațional tensionat, Turcia își manifestă poziția fermă împotriva acțiunilor Israelului și caută să joace un rol activ în stabilizarea situației din Orientul Mijlociu.
În 2024, relațiile dintre Turcia și Egipt au cunoscut o evoluție pozitivă, marcând o îmbunătățire semnificativă comparativ cu perioadele anterioare de tensiune. Această schimbare este evidențiată de mai multe evenimente și declarații.
Consiliul Uniunii Europene, prin vocea președintelui său, Charles Michel, a salutat dialogul dintre Turcia și Egipt, subliniind importanța stabilității și securității în estul Mediteranei. În cadrul unei convorbiri telefonice cu președintele Egiptului, Abdulfettah al-Sisi, Michel a discutat despre relațiile bilaterale și problemele regionale, apreciind eforturile Egiptului în procesul de pace din Orientul Mijlociu și încetarea focului dintre Israel și Hamas.
Ministrul de Externe al Egiptului a anunțat demararea unui proces de consultări pentru îmbunătățirea relațiilor cu Turcia, exprimând o voință politică puternică de normalizare a acestor relații. Aceste consultări vor stabili temele de negociere și vor prezenta viziuni clare privind atitudinea fiecărei țări, având ca scop îndreptarea rapidă a relațiilor bilaterale.
În plus, relațiile diplomatice dintre Turcia și Egipt au evoluat la nivel de ambasadă, un pas semnificativ în direcția renormalizării relațiilor. Turcia a numit un ambasador la Cairo, iar Egiptul a numit un ambasador la Ankara, reflectând dorința reciprocă de îmbunătățire a relațiilor bilaterale în interesul popoarelor turc și egiptean.
Aceste evoluții indică o schimbare pozitivă în dinamica relațiilor dintre Turcia și Egipt, subliniind dorința ambelor națiuni de a colabora în vederea asigurării stabilității regionale și a abordării problemelor comune în Orientul Mijlociu și în estul Mediteranei.
Axa Ankara-Beijing
Relațiile dintre Turcia și China în 2024 sunt marcate de o serie de tensiuni și provocări, având la bază mai multe chestiuni sensibile. Legăturile economice dintre Turcia și China în 2024 prezintă o serie de aspecte interesante, reflectând ambițiile economice ale ambelor națiuni.
Economia Chinei se așteaptă să aibă o creștere puternică în 2024, cu un elan mai mare decât în anul precedent. Aceasta se datorează în parte politicii active de stimulare a creșterii economice și de gestionare a riscurilor din piața imobiliară și datoria guvernamentală locală. De asemenea, China intenționează să își extindă și să consolideze infrastructura financiară internațională și piața datoriei naționale.
Pe de altă parte, economia Turciei este prognozată de Banca Mondială să crească cu 3,2% în 2023 și cu 4% în 2024. Această creștere este susținută de investiții și reconstrucții în urma cutremurelor devastatoare, care au provocat pagube semnificative. Se estimează că reconstrucțiile vor avea un impact pozitiv asupra creșterii economice în perioada 2024-2025.
Relațiile economice bilaterale dintre Turcia și China sunt încadrate în contextul mai larg al ambițiilor economice globale ale Chinei și al rolului Turciei ca partener strategic în Inițiativa „Belt and Road” a Chinei.
Una dintre principalele surse de tensiune este situația Uigurilor, o minoritate musulmană turcică din regiunea Xinjiang a Chinei. Turcia, având legături culturale și etnice cu Uigurii, a fost critică față de tratamentul pe care China îl aplică acestei minorități. Această problemă a creat tensiuni politice între cele două țări de mai multe ori. De exemplu, Turcia a reacționat dur la represiunile din Urumqi din 2009, descriind evenimentele ca fiind genocid, ceea ce a determinat China să rupă relațiile cu Turcia.
Cu toate acestea, relațiile dintre Turcia și China au cunoscut și perioade de îmbunătățire, în special între anii 2010-2018, care pot fi considerați ca fiind „anii de aur” ai relației lor. În această perioadă, cele două țări au schimbat vizite diplomatice la nivel înalt și au semnat acorduri economice, culturale și educaționale. De asemenea, Turcia este un partener strategic al Chinei în implementarea Inițiativei „Belt and Road” (BRI).
Cu toate acestea, relațiile dintre cele două țări au cunoscut din nou tensiuni în 2019, în urma rapoartelor privind moartea unui poet Uigur faimos într-un lagăr de detenție chinez. După acest incident, relațiile dintre Turcia și China s-au recuperat rapid.
Pe lângă aceste probleme, China a început recent să pună în discuție chestiunea kurzilor și să acuze Turcia de abuzuri ale drepturilor omului în aceste regiuni, ceea ce indică o schimbare în abordarea Chinei. Acest lucru este văzut ca un mesaj clar către Turcia că China va riposta dacă Ankara continuă să se amestece în chestiunea Uigurilor.
Relațiile dintre Turcia și China în 2024 sunt complexe și volatile, marcate de preocupări comune, dar și de provocări semnificative, în special în legătură cu drepturile minorităților etnice și politica regională.
Un cetăţean francez, acuzat de spionaj, a fost arestat recent în Azerbaidjan, a declarat ambasadoarea Azerbaidjanului la Paris, Leyla Abdullayeva, în contextul unor tensiuni diplomatice între cele două ţări. Canale de telegram azere menționează că autoritățile de la Baku intenționează să efectueze noi arestări, acuzând serviciile de spionaj de la Paris de implicare în viața politică internă azeră și susținerea separatismului armean din regiunea Nagorno-Karabah.
”Suspectat de faptul că a comis acte de spionaj, Martin Ryan (…) a fost arestat la 4 decembrie”, a menționat ambasadoarea Leyla Abdullayeva, considerată o apropiată a familiei prezidențiale de la Baku.
”Mai târziu, justiţia a ordonat detenţia sa pe o perioadă de patru luni”, a anunţat ea, subliniind că ”încă de la arestarea sa, Ambasada Franţei la Baku a fost informată printr-o notă verbală”.
Informaţia a fost divulgată presei online în urmă cu câteva zile, în Azerbaidjan, însă fără să fie confirmată în mod oficial până în prezent.
”Am vorbit cu el de patru ori, de fiecare dată două minute. Spune că este tratat bine şi că se înţelege bine cu avocatul său”, a declarat AFP tatăl său, Richard Ryan.
Tensiunile diplomatice au crescut foarte mult între Paris şi Baku, iar la sfârşitul lunii decembrie 2023 s-a ajuns la expulzarea reciprocă a câte doi diplomaţi, în contextul în care Baku reproşează Parisului faptul că susţine Armenia rivală.
Franţa a declarat ”persona non gratae” doi diplomaţi azeri, ca ”măsură de reciprocitate”, după ce Azerbaidjanul a decis cu o zi mai înainte să expulzeze doi diplomaţi francezi.
Din cauza susţinerii Armeniei în războiul cu Azerbaidjanul, Franţa a fost criticată aprig de către preşedintele azer Ilham Aliev.
Parisul a acuzat la rândul său, în noiembrie, actori din Azerbaidjan de faptul că au desfăşurat o campanie de manipulare de informaţii cu scopul de a aduce atingere reputaţiei Franţei în capacitatea sa de a găzdui Jocurile Olimpice (JO) din 2024.
Potrivit tatălui său, Martin Ryan denunţă o legătură între dosarul său şi aceste tensiuni diplomatice.
”O dată, el mi-a spus că «au vrut să mă folosească drept spion»”, declară Richard Ryan.
Fiul său ”se referea la cei doi diplomaţi expulzaţi, apreciind că obţin o voctorie cu asta”.
În ultimele luni, Baku a acuzat Parisul că „destabilizează” Caucazul oferind ajutor Armeniei, rivala Azerbaidjanului. Franţa este un susţinător istoric al Armeniei.
În noiembrie, preşedintele azer Ilham Aliev a acuzat Parisul că favorizează „noi războaie” prin înarmarea Erevanului.
Armenia şi Azerbaidjanul au relaţii extrem de conflictuale, în special din cauza Nagorno-Karabah, teritoriu separatist pe care Baku l-a recucerit în septembrie 2023.
Cele două ţări vecine s-au înfruntat în două războaie pentru control asupra acestei enclave, unul între 1988 şi 1944 şi altul în toamna lui 2020.
Baku şi Erevan au anunţat recent că doresc să îşi normalizeze relaţiile şi au dat asigurări că un acord de pace ar putea fi semnat în viitorul apropiat, însă negocierile nu avansează.
Franţa, care găzduieşte o importantă diasporă armeană, s-a implicat în ultimele luni în medierea dintre aceste două foste republici sovietice şi, de asemenea, şi-a exprimat sprijinul de neclintit pentru Armenia.
În acest context, preşedintele azer Ilham Aliev a refuzat să se deplaseze în octombrie la un summit european în Grenada (Spania) şi să participe la o reuniune cu preşedintele francez Emmanuel Macron, afirmând că acesta are poziţii părtinitoare în favoarea armenilor.
Preşedintele Azerbaidjanului, Ilham Aliev, a declarat recent că au fost „create condiţiile” pentru semnarea unui tratat de pace cu vecinul şi principalul adversar Armenia, asigurând că nu doreşte un „nou război”.
„Cel mai important lucru astăzi este că au fost create condiţii reale pentru semnarea unui tratat de pace”, a declarat el într-un interviu televizat. „De aceea, trebuie să lucrăm activ la text”, a adăugat el.
Cu toate acestea, observatorii rămân prudenţi în ceea ce priveşte progresul discuţiilor, având în vedere numeroasele dezacorduri dintre cele două ţări din Caucaz.
În decembrie, cele două ţări au făcut schimb de prizonieri, ceea ce a fost considerat un progres diplomatic şi a reaprins speranţele de pace. Dar tensiunile rămân ridicate şi, în continuare, au loc în mod regulat incidente armate la frontieră.
Cu toate acestea, Ilham Aliev a declarat că este „sigur că nu va exista un nou război” cu Armenia.
„Voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a-l împiedica. Ajunge, ajunge cu războaiele”, a adăugat el.
Cu toate acestea, el a acuzat Franţa, cu care relaţiile se deteriorează, că se află „la originea deteriorării situaţiei din Caucaz”.
Preşedintele azer, care a criticat Parisul pentru sprijinul acordat Erevanului, a afirmat din nou că ţara sa „pregăteşte (Armenia) pentru un nou război”, furnizându-i arme.
Karabahul de Munte sau Nagorno-Karabah (Нагорный Карабах) este o provincie muntoasă din Caucazul de Sud și este situată în partea sud-vestică a Azerbaidjanului. Numele este, de asemenea, folosit pentru a se referi la o provincie autonomă din fosta Republică Sovietică Socialistă Azerbaidjan (RSS) și la Republica Nagorno-Karabakh, o țară autodeclarată a cărei independență nu este recunoscută internațional. Vechea regiune autonomă ocupă o suprafață de aproximativ 4.400 km pătrați, în timp ce forțele autoproclamatei Republici Nagorno-Karabakh ocupă în prezent aproximativ 7.000 km pătrați.1 Astăzi este cunoscută sub denumirea de Republica Arțah și are capitala la Stepanakert.
Regiunea a fost încorporată în 1813 la Imperiul Rus după o serie de războaie cu Imperiul Otoman. În toamna anului 1917 a avut loc lovitura de stat bolșevică, în urmă căreia Imperiul Rus intră într-un război civil. În acest timp, Transcaucazia a fost practic separată de restul teritoriului statului rus. Acesta a fost contextul favorabil în care armenii din Nagorno-Karabah și-au creat propria republică în februarie 1918. Datorită presiunii azero-britanice, Consiliul Karabakh, din august 1919, a fost forțat să recunoască provizoriu autoritatea Azerbaidjanului în așteptarea Decizia Conferinței de Pace de la Paris privind frontierele internaționale ale republicilor Caucazului de Sud. Însă Conferința de Pace de la Paris a intrat într-un impas privind situația din Nagorno-Karabah, fapt ce l-a determinat pe guvernatorul general azer Khosrov bey Sultanov să impună armenilor din regiune încorporarea în statul azer. Armenia a intervenit prin trimiterea de agenți în Nagorno-Karabah pentru a organiza o rebeliune împotriva autorităților azere. Cu toate acestea, încercarea de revoluție a eșuat, rezultând într-un masacru și în strămutarea populației armene din Shusha.2 În 1920, Armenia a fost invadată de sovietici și de turci, aceștia ocupând o parte din teritoriul armean din Vest, care este și astăzi parte a statului turc. Între 1915-1923 autoritățile turce au supus populația armeană unui adevărat genocid, cifra ajungând la aproximativ 1,5 milioane de oameni. Majoritatea teritoriului armean a fost inclus, după 1922 în URSS, ca fiind parte din Republica Sovietică Federală Socialistă Transcaucaziană, iar din 1936 ca Republica Sovietică Socialistă Armenească.3 În toată perioada sovietică, regiunea Nagorno-Karabah a fost inclusă drept parte componentă a Azerbaidjanului, în calitate de regiune autonomă. Legitimitatea Azerbaidjanului asupra Nagorno-Karabahului a fost consfințită prin referendum local în 1923, prin articolul 86 al Constituției URSS din 1977, articol ce explică statutul regiunilor autonome, și prin Legea RSS Azerbaidjan cu privire la regiunea autonomă Nagorno-Karabah, adoptată la 16 iunie 1981.4
Perioada sovietică a fost caracterizată prin industrializarea regiunii și prin stabilitatea din punctul de vedere al securității. Deși nu a existat un conflict deschis între Erevan și Baku, ambele state acuză administrația sovietică de schimbările demografice artificiale, făcute în această perioadă. Pe site-ul oficial al ministerului afacerilor externe, armean și azer, problema Nagorno Karabah începe cu propoziția: „Artsakh (Karabah) este o parte integrantă a Armeniei istorice.”, iar pe cel azer „Regiunea Karabakh a fost din punct de vedere istoric întotdeauna o parte inalienabilă a Azerbaidjanului.”
Erevanul își justifică poziția prin faptul că în 1921, Karabahul de Munte a fost declarat parte a RSS Armenia și că referendumul local din 1923 a fost fraudat. Partea armeană susține că Baku a dus o politică de discriminare față de populația azeră, afirmând că în 1923 armenii reprezentau 94,4% din populația regiunii autonome, iar în 1989 doar 76,9%.5
În același timp Baku acuză guvernul central de la Moscova că a favorizat reinstalarea armenilor din străinătate, în detrimentul pământurilor azere, în timp ce 150.000 de azeri au fost nevoiți să-și abandoneze casele. De asemenea, Baku își justifică legitimitatea prin actele adoptate în perioada sovietică, prin investițiile făcute în Nagorno-Karabah și ridicarea nivelului de trai din regiune. Partea azeră neagă că armenii au fost discriminați și aduc drept argument cele 136 de școli de învățământ secundar cu predare în limba armeană.6
În concluzii putem observa faptul că URSS a reușit să mențină stabilitatea în regiune, însă a intensificat și mai mult ura dintre cele două popoare prin politicele privind demografia și legitimitatea părților. Eșecul privind reglarea tensiunilor interetnice a fost evident la sfârșitul anilor 1980, când Armenia a început în mod deschis să revendice Arțahul. Tensiunile au fost atât de mari încât la sfârșitul anului 1991 acestea au degenerat într-un conflict etnic sângeros cu caracteristici balcanice amplificate.
Războiul din 1991-1994
La data de 13 februarie 1988 au avut loc demonstrații la Stepanakert cu scopul ca Regiunea Autonomă Nagorno-Karabakh (RANK) să se unifice cu Armenia. Parlamentul regiunii autonome a votat în favoarea unirii cu Armenia. Această decizie a fost supusă și unui referendum susținut de populația majoritară armeană, însă rezultatul fost contestată de Baku. Pe măsură ce dizolvarea Uniunii Sovietice se apropia, tensiunile s-au crescut transformat într-un conflict violent între etnicii armeni și etnicii azeri. Ambele părți fiind vizate în cazuri de curățare etnică și pogromuri.
După proclamarea independenței fostelor state sovietice și destrămarea oficială a URSS-ului în decembrie 1991, conflictul armeano-azer a trecut în fază activă în februarie 1992. Majoritatea trupelor fostei armate sovietice din Transcaucazia se aflau pe teritoriul Azerbaidjanului. Ca urmare a împărțirii proprietății militare sovietice, armata a patra, trei brigăzi de apărare aeriană, o brigadă cu destinație specială, patru baze aeriene și o parte a flotei militare din Caspică au trecut sub conducerea Azerbaidjan-ului. Acesta a preluat controlul și asupra depozitelor de muniție. Cantitatea totală de muniție din aceste depozite este estimată la 11.000 de vagoane, iar transferul proprietății militare către Armata a 4-a și Arsenalul 49 a fost finalizat în 1992. Retragerea unor părți ale fostei armate sovietice în Rusia a fost însoțită de confiscarea unei părți a armelor de către partea azeră. Dintre toate statele Transcaucaziane, la împărțirea proprietăților militare, Armenia s-a aflat în cea mai dezavantajoasă poziție, întrucât pe teritoriul său se afla cel mai mic număr de trupe din districtul militar Transcaucazian. În 1992, armele și echipamentele militare ale două dintre cele trei divizii (15 și 164) ale Armatei a 7-a de gardă a fostei URSS, precum și aproximativ 500 de vagoane de muniție, au fost transferate sub controlul Armeniei.7
Ambele părți au folosit arme din depozitele armatei sovietice: de la arme de calibru mic până la tancuri, elicoptere, avioane și câteva lansatoare de rachete. După prăbușirea URSS, Armenia și Azerbaidjan și-au umplut arsenalele nu numai cu arme capturate și furate de la armata sovietică ce se prăbușise, ci și transferate oficial în ambele țări. La începutul anului 1992, Azerbaidjan a primit o escadrilă de Mi-24 (14 elicoptere) și o escadrilă de Mi-8 (9 elicoptere) pe aerodromul Sangachali, iar Armenia a primit o escadrilă de 13 elicoptere Mi-24, care făcea parte din Regimentul 7 de elicoptere de gardă, cu sediul în apropiere de Erevan. În mai 1992, a început transferul oficial de arme de la Armata a 4-a Combinată în Azerbaidjan. Conform directivei Ministerului rus al Apărării din 22 iunie 1992 nr. 314 (3) 022, în total, Azerbaidjanului i-a fost transferat: 237 tancuri, 325 vehicule blindate de luptă, 204 BMP și BTR, 170 de suporturi pentru pistol, inclusiv suporturi Grad. La rândul său, până la 1 iunie 1992, Armenia a primit: 54 tancuri, 40 BMP și BTR, 50 de arme. În perioada 21 noiembrie 1991 – 12 mai 1994, în luptele pentru orașul Stepanakert (11 km²), capitala Nagorno-Karabah-ului, au fost folosite (conform datelor armenești) aproximativ 21.000 de rachete Grad, 2.700 de rachete Alazan și 1.900 proiectele de artilerie. Aviația azeră a aruncat asupra orașului 180 de bombe RBC și aproximativ o sută de bombe cu fragmentare cu o greutate de 500 kg, inclusiv 8 ODAB (bombă cu detonare volumetrică).8
Nu există un consens cu privire la pierderile din timpul războiului din Karabakh. În ianuarie 2013, Serviciul de Stat azer pentru mobilizare și conscripție a publicat o listă cu numele militarilor azeri, care au murit în timpul ostilităților din 1991-1994 în Nagorno-Karabah, ce ajung la 11.557 de persoane. Totodată, s-a remarcat că pe listă nu figurează civili, precum și voluntari și luptători ai unităților de autoapărare.9 Potrivit datelor armenești, în timpul războiului din Karabakh, au fost uciși 5.856 de luptători (dintre care 3.291 de rezidenți ai NKR), dar și 1.264 de civili, alte 596 de persoane (militari și civili) fiind date dispărute.10
În anul 1992, Azerbaidjanul a lansat o ofensivă militară majoră împotriva forțelor armenilor din Nagorno-Karabah, cu scopul de a recâștiga controlul asupra regiunii. Această ofensivă a fost numită Operațiunea Goranboy de către Azerbaidjan. Conflictul a devenit tot mai intens, cu lupte desfășurate în orașe precum Stepanakert, capitala Nagorno-Karabah, și Shusha, un oraș strategic. Ambele părți au făcut uz de artilerie, tancuri și elicoptere de luptă pentru a susține operațiunile militare, iar câteva momente au rămas bine întipărite în istorie.
În timpul conflictului, a avut loc un eveniment tragic și controversat cunoscut sub numele de Masacrul de la Hocalı. În noaptea de 25-26 februarie 1992, forțele armene au atacat orașul Hocalı, situat în Azerbaidjan, și au comis atrocități împotriva populației civile azere. Potrivit rapoartelor, aproximativ 600 de azeri, inclusiv femei, copii și bătrâni, au fost uciși în timpul masacrului. Acest eveniment a provocat indignare internațională și a intensificat tensiunile dintre cele două părți implicate în conflict.
Un moment cheie în conflictul din Nagorno-Karabah a fost bătălia pentru controlul asupra orașului Shusha, situat pe o înălțime strategică în regiune. Forțele armene au lansat o ofensivă și, în mai 1992, au reușit să cucerească orașul, în ciuda rezistenței puternice oferite de Azerbaidjan. Căderea orașului Shusha a avut un impact semnificativ asupra echilibrului de putere în regiune și a consolidat poziția forțelor armene. Acest razboi a luat viața a peste 30.000 de oameni și a strămutat peste 1 milion de persoane.11 În 1993 Consiliului de Securitate ONU a adoptat 4 rezoluții cu privire la conflictul dintre Armenia și Azerbaidjana, însă nici una nu a fost îndeplinită. Încercările comunității internaționale de a aduce părțile la masa de negocieri eșuau din cauza schimbărilor frecvente a liderilor politici din țările conflictuale. În martie 1992 a fost creat Grupul OSCE de la Minsk, care era principalul format care se ocupa de negocierile de pace. Copreședinții Grupului Minsk sunt Rusia, SUA și Franța. Pe lângă acestea, Grupul Minsk include Belarus, Germania, Italia, Turcia, Finlanda și Suedia, precum și Azerbaidjan și Armenia.12
Abia la finalul lunii mai 1994 cele două parți au convenit să înceteze focul. În acel moment majoritatea teritoriului era controlat de armeni. Negocierile de pace au lăsat mult loc de interpretare și teoretic a fost mai mult un armistițiu decât o soluție reală a conflictului. Republica Nagorno-Karabah nu a fost recunoscută de comunitatea internațională, Armenia se declara garantul securității sale, iar Baku considera regiunea ca fiind ocupată.13 În scopul respectării angajamentelor din urma negocierilor de pace, trupele de pacificare ruse sub egida OSCE au fost dislocate în regiune. Trupele ruse au fost desfășurate în zona de securitate dintre Nagorno-Karabah și restul Azerbaidjanului, în special în jurul liniei de contact, pentru a preveni reluarea ostilităților și pentru a asigura monitorizarea respectării armistițiului.14
Capacitatea militară și economică a beligeranților
Din 1994 până în prezent Armenia și Azerbaidjan și-au mărit cheltuielile militare. Se pot observa perioade în care procentul din PIB alocat armatei s-a diminuat, dar acest lucru era compensat în anul următor. De exemplu în 1995, Armenia a avea un buget militar în valoare de 0,05 miliarde $, ceea ce reprezenta 4,06% din PIB. În 2014 bugetul militar era de 0,46 miliarde $, sau 3,94% din PIB, iar în 2021 cheltuielile militare au reprezentat 4,44% din PIB sau 0,62 miliarde $.15 La acest capitol trebuie evidențiat faptul că Armenia avea sprijinul Federației Ruse, care era practic cel mai influent actor din zonă și relația prietenoasă armeano-rusă era una vizibilă.
În același timp și statul azer și-a crescut cheltuielile militare. În 1995 armata a reprezentat o cheltuială de 2,74% din PIB, adică 0,07 miliarde $. În 2014 cheltuielile au atins cifra de 3,43 miliarde $, ceea ce reprezintă 4,56% din PIB. Anii 2013 și 2014 au fost cei mai costisitori pentru apărarea azeră. În 2021, bugetul a fost diminuat la 2,7 miliarde $, dar a crescut ca parte din PIB la 5,27%.16
Indicele Global Firepower pentru anul 2023 arată că Azerbaidjan este mai bine dotat din punct de vedere militar față de vecinul său. Resursa umană mereu joacă rolul principal când vine vorba de un conflict. La acest capitol Baku este net superior Erevanului. Aproape 3,8 milioane de azeri sunt apți pentru serviciul militar, în timp ce doar 1,38 milioane de armeni ar putea lupta într-un eventual război. Din punct de vedere al personalului activ azerii sunt cu 20.000 mai mulți față de cei 45.000 de militari armeni. Rezerva militară a Azerbaidjanului constituie 300.000 de oameni, în timp ce Armenia are 210.000. Forța de muncă azeră numără 5 milioane, iar cea armeană 1,5 milioane.
La capitolul putere aeriană, Baku din nou deține supremația, un total de 148 de avioane împotriva a 64 de avioane. Parcul aerian azer este completat și de 86 de elicoptere, în timp ce parcul aerian armean numără doar 36.
Balanța înclină spre Baku la dotarea cu vehicule militare terestre. Forța terestră azeră include: 920 de tancuri, 29.312 vehicule blindate, 167 tunuri autopropulsate, 319 tunuri tractate, 323 lansatoare de rachete multiple. Pe câmpul de luptă, Everanul poate răspunde cu: 519 tacuri, 11.896 blindate, 38 de tunuri autopropulsate, 145 de tunuri tractate, 174 lansatoare de rachete multiple.
Pentru desfășurarea operațiunilor militare, armata azeră are la dispoziție 23 de aeroporturi și o producție de petrol de 712.000 bbl. Un alt mare avantaj geografic îl reprezintă și ieșirea la Marea Caspică, o rută comercială care ar deveni vitală în contextul unui conflict. Armenia nu are decât 7 aeroporturi și nu are propria producție de petrol. De asemenea nu are ieșire la mare.17
Din punct de vedere economic, Azerbaidjan este superior Armeniei. În 2021, statul azer avea un PIB de 54,62 miliarde $, de 4 ori mai mare decât al statului armean (13,86 miliarde). Deși la PIB/cap de locuitor cifrele sunt asemănătoare 5.388 $ și 4.966,5 $, populația Azerbaidjanului este de peste 10 milioane, în timp ce a Armeniei de doar 2,8 milioane.18
La capitolul tehnică militară este important de subliniat și calitatea tehnicii militare. Armata armeană este dotată în principal cu tehnică sovietică și rusească. Principalul partener militar este Rusia, care ajută Armenia nu doar cu armament, dar și cu instruirea personalului militar. De asemenea, Armenia este parte a Organizația Tratatului de Securitate Colectivă din 2002. Cu toate aceste, suportul militar modern din partea Rusiei este unul redus. Un exemplu în acest sens în constituie parcul de tancuri. Cel mai modern tanc pe care îl are Armenia este T-90, un tanc de generația a 3, care este și principalul tanc de luptă al Rusiei. În 2020, Erevan avea doar 3 astfel de tancuri, dintre care 2 au fost capturate de azeri în urma conflictului.19 Alte state cu care statul armean colaborează în domeniul militar sunt: India, Grecia, NATO, dar aceste colaborări sunt limitate.
Azerbaidjan are o armată mai modernă decât rivalul său. Azerbaidjan cooperează cu aproximativ 60 de țări în sfera tehnico-militară și are un acord de cooperare tehnico-militară cu peste 30 de țări.20 Principalii parteneri în acest domeniu sunt Turcia, Israel, SUA și Rusia. Raportându-ne la numărul de tancuri, Baku are în jur de 94 de tancuri T-90.21 Momentan, guvernul azer nu a dorit să adere la nici o organizație militară internațională și nici nu manifestă o astfel de dorință. Merită menționat și faptul că Baku încearcă să dezvolte propria industrie militară și încearcă să diversifice furnizorii și colaborările cu statele ce dețin tehnologii militare superioare.
Azerbaidjan exportă produse chimice, mașini, alimente (în special struguri și alte fructe și legume), băuturi, petrol și gaze naturale , fier și oțel, metale neferoase și alte produse; importurile sale includ fier și oțel, mașini și alimente și băuturi, în special carne și lapte. Principalii parteneri comerciali ai Azerbaidjanului sunt: Rusia, Turcia, China și Italia. Țara are, de asemenea, legături comerciale cu Georgia, Belarus, Marea Britanie, Israel și republicile din Asia Centrală. O parte foarte importantă din PIB-ul azer îl constituie zăcămintele de petrol și gaze naturale. De exemplu, în 2021 statul azer a exportat petrol brut în valoare de 13,5 miliarde $ și gaze naturale în valoare de 5,73 miliarde $.22 Prin urmare observăm că Baku poate echivalează bugetul anual al Erevanului doar din exportul de petrol.
Armenia este mult mai săracă din punct de vedere al resurselor naturale. Cele mai importante exporturi ale Armeniei sunt minereu de cupru (844 milioane dolari), aur (256 milioane dolari), băuturi alcoolice (246 milioane dolari), feroaliaje (242 milioane dolari) și tutun laminat (238 milioane dolari), exportând mai ales în Rusia (789 milioane dolari), China (443 milioane USD), Elveția (364 milioane USD), India (249 milioane USD) și Bulgaria (199 milioane USD). Erevan este nevoit să importe surse de energie, în special petrol și gaze, care sunt și principalele produse de import. Cei mai importanți parteneri comerciali sunt: Rusia 23.5%, China 13,2, Elveția 10,8% și India 7,39%.23
Din cele relatate mai sus, putem conclude faptul că în prezent Armenia este inferioară din toate punctele de vedere față de rivalul său. Securitatea națională și capacitatea militară este una extrem de dependentă față de un singur mare jucător, Rusia. Tehnica militară învechită, probleme demografice, economice și lipsa noilor furnizori și aliați au fost principalele cauze ale eșecurilor suportate de Erevan. Aceste greșeli au avut un impact major în conflictele din 2020 și 2022, când inferioritatea și neputința guvernului armean, de-a face față unei agresiuni, a știrbit din încrederea statului de-a asigura securitatea cetățenilor.
Războiul de 6 săptămâni
Deși cele două țări rivale au semnat un acord de pace în 1994, ura dintre națiuni nu a dispărut, ci din contră s-a fost amplificată. Revendicările teritoriale, schimburile acide de replici, încercările de demonstrare a forței, manipularea opiniei publice, acuzațiile reciproce de provocări au fost la ordinea zilei pe parcursul anilor. Cele două țări nici până astăzi nu au stabilit relații comerciale. Prin urmare nu a fost greu de prognozat o nouă rundă de conflict între azeri și armeni.
În dimineața zilei de 27 septembrie 2020, dronele Bayraktar TB2, ale armatei azere, au atacat pozițiile soldaților armeni. Eficacitatea lor a fost un rezultat neașteptat atât pentru armeni, cât și pentru azeri. Canada s-a văzut nevoită să suspende vânzările de tehnologie de drone către Turcia, producătorul de Bayraktar TB2, „după ce a aflat despre acuzațiile făcute cu privire la utilizarea tehnologiei canadiene în conflictul militar din Nagorno-Karabah”.24 Conflictul s-a generalizat rapid și schimbul de focuri a fost intens din partea ambelor părți. Datorită superiorității tehnologice și dotării armatei, Azerbaidjanul a reușit să provoace pierderi grele în rândul armatei armene. Erevan a pierdut în total l676 unități de tehnică militară, dintre care 844 distruse, 35 avariate, 1 abandonată și 796 capturate. Din stocul inițial Armenia a pierdut un total de 255 de tancuri, din care 103 capturate; 71 de vehicule blindate, din care 47 capturate; 250 de tunuri tractate, din care 102 capturate; 84 lansatoare de rachete, din care 75 distruse; 8 sisteme portabile de apărare aeriană, toate 8 au fost capturate; 737 de camioane, din care 387 capturate, etc. Trebuie de subliniat că majoritatea daunelor au fost produse de dronele turcești Bayraktar TB2. Pierderile de tehnică militară au fost mult mai mici în cazul Azerbaidjanului, un total de 243, din care 139 distruse, 48 avariate, 26 abandonate și 30 capturate. Armata azeră a pierdut 62 de tancuri, din care 38 distruse; 72 de blindate, din care 50 distruse; 2 avioane distruse și 4 drone, din care 2 Bayraktaruri TB2 și 46 de camioane, din care 34 distruse, etc.25 Conform datele furnizate de Armenia, în acest conflict de 6 săptămâni au murit 3773 de soldați armeni și 243 au dispărut. Republica Arțah a publicat lista a 2808 soldați morți, 50 civili morți și 163 răniți. Baku confirmă că a pierdut 2906 soldați, 8 dispăruți. De asemenea au murit 93 de civili, iar alții 144 au fost răniți.26
O mare parte din această victorie a fost atribuită de analiștii militari componentei tehnice și financiare a războiului: Azerbaidjanul și-a permis schimbarea de mentalitate și înzestrare la nivelul armatei și a dorit (și a beneficiat în același timp) sprijinul tehnologic al Turciei și Israelului. Iar, la acel moment, sprijinul tehnologic acordat a fost superior existentului la nivelul forțelor armate armene. Însă concluziile războiului din Nagorno-Karabah din 2020 aduc în prim plan raționamente și argumente care umbresc succesul real și meritat, datorat achizițiilor de tehnologie. Este unanim recunoscut că succesul azerilor s-a datorat în mare parte existenței sistemelor de aeronave fără pilot la bord, dar mai ales, modului în care au fost acestea utilizate. Cu toate acestea, nu trebuie pierdut din vedere faptul că echilibrarea atentă a finalităților, căilor și mijloacelor la nivel operațional a asigurat îndeplinirea obiectivelor strategice și atingerea stării finale dorite, demonstrând în acest fel că strategia militară azeră a fost cea câștigătoare.
Comunitatea internațională nu a putut trece cu vederea conflictul din Nagorno-Karabah. UE, ONU, OSCE și alte organizații internaționale au cerut încetarea imediată a focului și începerea negocierilor de pace. Cele două țări fiind parte a Parteneriatului Estic, au beneficiat de un ajutor umanitar din partea UE. Comisia Europeană a estimat că un număr de 100.000 de persoane ar avea nevoie de asistență umanitară. În acest scop au fost acordat un ajutor umanitar în valoare de 16,9 milioane de euro pentru victimele conflictului.27
Ostilitățile au încetat în ziua de 10 noiembrie 2020. Sfârșitul războiului a consfințit controlul Azerbaidjanului asupra unei mari părți a teritoriului pe care l-a pierdut în fața Armeniei în timpul înfruntărilor anterioare și pe care nu îl mai domina de trei decenii. Armenii și-au păstrat controlul asupra teritoriului rămas din Nagorno-Karabah, inclusiv asupra centrului urban Stepanakert. Acordul de încetare a focului, mediat de Federația Rusă, a condus la introducerea forțelor rusești de menținere a păcii (aproximativ 2.000 de soldați), care au înființat posturi de observare de-a lungul liniei de încetare a focului și pe coridorul Lachin, pentru monitorizarea armistițiului, pentru asigurarea securității rezidenților și a tranzitului dintre Armenia și Stepanakert.28
Noile tensiuni dintre Armenia și Azerbaidjan. Implicarea internațională
La mai puțin de 2 ani de la semnarea armistițiului de încetare a focului, Azerbaidjan a reluat ostilitățile. Pe parcursul armistițiului Baku și-a menținut narativul că va elibera întreaga regiune și armata azeră nu se va opri doar la câteva teritorii. O oportunitate în acest sens a apărut în toamna anului 2022, când armata azeră a deschis din nou focul. Merită să atragem atenția asupra contextului în care a fost luată această decizie. În data de 24 februarie 2022, Federația Rusă a atacat Ucraina, dar ofensiva de 3 zile planificată de Kremlin s-a transformat într-un război de epuizare a resurselor. Eșecurile militare ale Rusiei și contraofensiva ucraineană din septembrie 2022 au obligat Rusia să-și îndrepte toate resursele către frontul din Ucraina. Astfel din contigentul de 2000 de pacificatori ruși, care trebuiau să asigure securitatea în Nagorno-Karabah și să asigure coridorul Lachin, au rămas doar 800. A fost redus și personalul de la baza militară rusă din orașul armean Gyumri, unde erau aproximativ 5500 de soldați, acum au rămas doar 2000.29 Prin urmare rolul Federației Ruse a fost diminuat semnificativ în regiune, iar soldații rămași aveau doar o prezență formală, nu mai reprezentau cu adevărat un instrument de menținerea a securității.
Tensiunile au crescut extrem de mult în toamna anului 2022 între Erevan și Baku. Schimburile de focuri au devenit o normalitate, iar în presă apărea săptămânal câte un post despre încălcarea armistițiului de încetarea a focului. La sfârșitul lunii septembrie 2022 au fost înregistrate 532 de victime în rândul militarilor din ambele părți.30 Părțile se acuzase reciproc de provocări. Armenia a cerut implicarea instituțiilor internaționale și a statelor mediatoare. Situația s-a agravat după ce la 12 decembrie 2022, un grup de cetățeni azeri, trimiși de guvernul lor sub pretextul de a fi „activiști ecologici”, au inițiat blocarea coridorului Lachin, singurul drum care lega Artsakh-ul de Armenia. Pe 19 ianuarie 2023, Parlamentul European a lansat o rezoluție prin care cere reglementarea pașnică a conflictului și îndeamnă Azerbaidjanul să renunțe la forță ca instrument de presiune.31
Blocarea celor 120.000 de armeni din Nagorno-Karabakh a atras din nou atenția comunității internaționale abia după o lună. Rusia, UE și SUA au cerut președintelui azer, Ilham Aliyev, să ridice blocada asupra regiunii și să înceapă o nouă rundă de negocieri cu Everan.32 Văzându-se părăsită de fostul aliat, guvernul de la Everan a încercat să obțină sprijinul altor actori internaționali. De exemplu, Armenia s-a adresat Curții Internaționale de Justiție pentru a debloca coridorul Lachin, acuzând partea azeră de epurare etnică. Curtea Internațională de Justiție (CIJ) a ordonat la sfârșitul lunii februarie Azerbaidjanului să asigure Armeniei legătura liberă cu Republica Arțah. Sub o presiune intensă din partea CIJ, partea azeră a ripostat ingenios afirmând că, de fapt, acei ”activiști de mediu” nu blochează coridorul, ci doar protestează legitim împotriva unor activități miniere absolut ilegale.33 Forțele azere au rupt și ultima legătură muntoasă prin care Armenia încerca să mențină legătura cu Republica Arțah la data de 25 martie. La mijlocul lunii aprilie, UE a trimis o echipă de 100 de observatori pentru a asigura stabilitatea în regiune. Din păcate misiunea UE a înrăutățit relațiile UE-Azerbaidjan. Președintele azer, Aliyev, a dat vina pe misiunea de monitorizare a UE pentru „provocările” armene, spunând că europenii îi susțin în traficul ilegal de arme între Armenia și Nagorno-Karabah. De asemenea, partea azeră acuză Armenia că ar mobiliza 10.000 de soldați în Nagorno-Karabah pentru a provoca un nou conflict, lucru evident nerealist.34
Un nou mediator al zonei pare să fie SUA. La sfârșitul lunii aprilie, miniștrii de externe a celor două state au stabilit o întâlnire la Washington pentru a detensiona situația din regiune. A fost pentru prima oară când Federația Rusă nu a participat la medierea conflictului dintre Erevan și Baku. Kremlinul a comentat foarte scurt și sec acest eveniment, subliniind faptul că susține stabilitatea în zonă și nu își dorește izbucnirea unui conflict. Washington a declarat că s-au obținut progrese semnificative în cadrul negocierilor.35 După vizita la Washington, liderii celor țări beligerante s-au întâlnit la Moscova în data de 25 mai, în cadrul Forumului Economic Eurasiatic. Nikol Pașinian și Ilham Aliyev au discutat împreună cu președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, despre situația conflictul din Caucazul de Sud. Rezultatul negocierilor a fost unul lipsit de ambiguitate. Armenia recunoaște integritatea teritorială a Azerbaidjanului și este gata să recunoască Nagorno-Karabah drept teritoriu azer .36
În data de 19 septembrie, încălcând condițiile de încetare a focului, Azerbaidjanul a lansat o nouă ofensivă militară, numită „operațiune antiteroristă”, cu scopul să neutralizeze armata armeană. Ziua următoare ofensiva a încetat, datorită comandamentului rus de menținere a păcii.37„Operațiunea antiteroristă” a adus Azerbaidjanului rezultatul dorit. Samvel Șahramanyan, președintele Arțahului, a emis un decret în data de 28 septembrie, prin care republica pe care o conduce își încetează existența de la 1 ianuarie 2024.38 În data de 5 octombrie, Nikol Pașinian, a semnat un decret prin care recunoaște Nagorno-Karabah teritoriu azer.39 Parlamentul European a condamnat atacul militar azer, dar nu a luat alte măsuri în acest sens.
Noile tentative de negocieri privind semnarea unui acord de pace au fost perturbate de Baku. Aceasta a refuzat să negocieze în Spania și în SUA, pretinzând că UE și SUA sprijină Erevanul în detrimentul său. Cele două parți au făcut un schimb de prizonieri în data de 7 decembrie, însă nu a fost stabilită o dată privind negocierile viitoare.
Concluzii
Regiunea Nagorno-Karabah reprezintă un adevărat măr al discordiei între Armenia și Azerbaidjan. Această zonă muntoasă este considerată de armeni ca o parte esențială a identității lor naționale și culturale. Regiunea a fost populată de armeni de secole și a fost un centru important al culturii și istoriei armene. Pentru mulți armeni, Arțah-ul reprezintă o parte integrantă a patriei lor istorice. De asemenea, majoritatea populației armene din regiune își doresc să fie parte a statului armean, invocând principiul autodeterminării popoarelor în acest caz. Un alt punct important pentru Erevan îl reprezintă securitatea. Pentru Armenia, menținerea controlului asupra Nagorno-Karabahului și a regiunilor înconjurătoare înseamnă o zonă tampon strategică și o barieră de securitate împotriva Azerbaidjanului. Având în vedere trecutul conflictual dintre cele două țări și temerile privind securitatea națională, Armenia consideră că Nagorno-Karabah este esențial pentru apărarea sa.
Baku, care face trimitere către dreptul internațional actual și la faptul că societatea internațională recunoaște provincia ca partea a teritoriului ei, nu poate renunța la Nagorno-Karabah. Strămutarea la care au fost supuși azerii, care merită să se întoarcă la pământul strămoșesc, este un alt argument folosit de Azerbaidjan în această dispută.
Conflictul pare să nu aibă o soluție din cauza trecutului dintre cele două țări. După cum am remarcat, atunci când una din părți reușea să dețină controlul își impunea propriile reguli și populația era supusă unui tratament dur. De asemenea, confruntările recente din ultimii 30 de ani, susținerea spiritului naționalist, implicarea altor jucători internaționali au contribuit la amplificarea unei uri interetnice care deja era prezentă.
În decursul anilor 90, OSCE cu greu a reușit să aducă cele două părți la masa de negocieri, însă nu a reușit să găsească o soluție de compromis pe termen lung. Acuzații și amenințări au fost auzite din partea ambelor tabere pe parcursul anilor de pace, fapt ce semnala că un nou conflict este inevitabil.
Azerbaidjan a reușit, de două ori, să folosească contextul internațional favorabil pentru a-și atinge obiectivele. Prima dată când comunitatea internațională era preocupată de criza pandemică și a doua oară când principalii actori internaționali au fost și sunt implicați într-un conflict militar mai amplu.
Deși cele două țări fac parte din Parteneriatul Estic, Uniunea Europeană nu a reușit să construiască un pod de legătură între cele două state. Baku a reușit să își folosească resursele naturale de petrol și gaz pentru a stabili legături economice mai strânse cu UE. La rândul său, Bruxelles s-a văzut obligat să își diversifice portofoliul de furnizori, pentru a reduce dependența de Rusia. Poziția UE în privința conflictului a fost una ambiguă până în 2023, majoritatea acțiunilor sale limitându-se la exprimarea îngrijorării și acordarea de ajutor umanitar victimelor. Bruxelles a lua o poziție mai fermă când forțele azere au blocat coridorul Lachin, dar nici în acest caz UE nu are o pârghie de presiune. Trimiterea unei misiuni de observare neînarmată care nu poate decât să documenteze crimele de la fața locului nu poate avea un impact real asupra detensionării.
Rusia fiind slăbită de conflictul cu Ucraina nu poate acorda o atenție deosebită acestui conflict. Soldații ruși care se află acolo nu pot să își îndeplinească misiunea, prin urmare Rusia are mâinile legate momentan. Nici Curtea Internațională de Justiție nu a reușit să convingă autoritățile azere să ridice blocada. Negocierile din luna mai de la Washington și nu au reușit să împiedice armata azeră să desfășoare o ofensivă militară. Deși a durat doar o zi, ofensiva a schimbat radical viața a peste 100.000 ce au fost nevoiți să fugă din calea trupelor azere.
Dinamismul sistemului internațional este unul impredictibil, iar balanța de putere înclină când spre Erevan, când spre Baku. La momentul actual Baku deține superioritatea din toate punctele de vedere, aceeași poziție a avut-o și Erevan în 1994. Anul 2023 a marcat o reconfigurare a situației geopolitice din Caucazul de Sud. Vechiul garant al securității, Federația Rusă, și-a diminuat din prezența fizică, cât și din cea politică. Inactivitatea trupelor de pacificare rusești a demonstrat că Kremlinul nu poate preveni un conflict între cele două state. Încercările Armeniei de a căuta sprijinul Occidentului vor fi văzute ca un pas neprietenos de față de vechiul tovarăș. Supremația militară azeră și sprijinul necondiționat al Turciei pentru Baku, plasează statul armean între ciocan și nicovală, din punct de vedere geopolitic.
Un alt mare câștigător în ecuația din zonă este Turcia. Ankara și-a consolidat prestigiul la nivel internațional, afirmându-se tot mai mult în calitate dse hegemon regional și a demonstrat că neo-otomanismul poate fi implementat aplicat practic cu succes. De asemenea, Turcia ar putea deveni noul garant al securității și stabilității regionale, fiind la ora actuală, singura care ar putea influența direct politica Azerbaidjanului. Refuzul lui Ilham Aliyev de a negocia la Bruxelles și Washington transmite un mesaj clar prin care dorește să dicteze locul negocierilor, iar una din soluțiile acceptate ar fi Turcia. Noile atuuri obținute în urma conflictului vor constitui resurse valorase pentru Erdogan în viitoarele negocieri atât cu SUA, UE, cât și cu Federația Rusă.
Proiectul cablului submarin din Marea Neagră este unul grandios, impresionant, care va fi făcut pentru generaţiile viitoare, a declarat ministrul român al Energiei, Sebastian Burduja, citat de mass-media de la București.
Pod energetic
„Este un pod energetic între ţărmurile Mării Negre, 1.200 de kilometri pe sub Marea Neagră, şi conectează practic doi poli energetici, Marea Caspică şi Marea Neagră, şi, dincolo de asta, către Europa Centrală, dar şi către Balcani şi, bineînţeles, şi către Republica Moldova. (..) Este un proiect pentru noile generaţii. Acest proiect nu se va face de azi pe mâine. Este un proiect impresionant, e un proiect grandios, dar se va face pentru generaţiile viitoare”, a spus Sebastian Burduja, după prima parte a reuniunii ministeriale referitoare la Acordul între Guvernele Republicii Azerbaidjan, Georgiei, României şi Ungariei privind Parteneriatul Strategic în domeniul dezvoltării şi transportului energiei verzi.
Foto: Facebook
El a precizat că la Bucureşti, a avut loc semnarea unui Memorandum de înţelegere prin care cele patru state s-au angajat să creeze un joint-venture, o companie care va fi reprezentată de către o companie din fiecare stat membru al acestui parteneriat. Din partea României, în baza unui Memorandum, Guvernul a desemnat Transelectrica, operatorul sistemului de transport.
„De acum urmează negocierile între cele patru companii pentru a merge înainte cu studiul de fezabilitate şi cu implementarea acestui proiect foarte important. Am zis astăzi că este un moment istoric, pentru că, pe de o parte, vorbim despre tranziţie verde şi nu există tranziţie verde fără transport. Transportul de energie electrică pe noi ne ajută şi pentru a duce curent electric din capacităţile de supraproducţie din Dobrogea către vestul ţării, pentru că noi deja avem această provocare. În acelaşi timp, vorbim despre inovare, despre sprijinirea tranziţiei verzi de către toate statele prezente, despre diversificarea surselor de energie şi, bineînţeles, despre creştere a gradului de siguranţă a furnizării de energie electrică”, a subliniat Burduja.
Parteneriat strategic
Potrivit ministrului român, următoarea reuniune va fi în toamnă, cel mai probabil la Budapesta. „Aşteptăm cu mare interes continuarea acestui proiect strategic pentru România şi toate statele implicate”, a punctat el.
Oficiali din România, Azerbaidjan, Georgia şi Ungaria s-au reunit marţi, la Bucureşti, la a IV-a reuniune ministerială referitoare la Acordul între Guvernele din cele patru ţări privind Parteneriatul Strategic în domeniul dezvoltării şi transportului energiei verzi.
Acordul între Guvernele Republicii Azerbaidjan, Georgiei, României şi Ungariei privind Parteneriatul Strategic în domeniul dezvoltării şi transportului energiei verzi a fost semnat în data de 17 decembrie 2022. Acesta se fundamentează pe interesele celor patru state legate de consolidarea securităţii energetice naţionale şi regionale şi a conectivităţii în bazinul Mării Negre, diversificarea surselor de aprovizionare, valorificarea potenţialului de producere a energiei regenerabile din zona caspică şi creşterea ponderii energiei regenerabile în mixul energetic naţional, conform unui comunicat al Preşedinţiei.
Acordul cvadrilateral interguvernamental va oferi cadrul financiar şi tehnic pentru realizarea proiectului cablului submarin de transport de energie electrică din surse regenerabile între România şi Azerbaidjan, via Georgia şi Marea Neagră, şi, ulterior, pentru transportul acestei energii către Ungaria şi restul Europei, prin sistemul european de transport.
Proiectul cablului submarin de transport de energie electrică prin Marea Neagră face parte din acordurile în domeniul energiei convenite între Uniunea Europeană, reprezentată de Comisia Europeană, şi Republica Azerbaidjan, acesta fiind, în acelaşi timp, un proiect tip flagship pentru Georgia, ca parte a strategiei EU Global Gateway.
