Reconfigurarea geopolitică din Caucazul de Sud

de Gorea Alexandru | dec. 15, 2023 | Analize, FEDERATIA RUSA

Nagorno Karabah între 1917-1991

Karabahul de Munte sau Nagorno-Karabah (Нагорный Карабах) este o provincie muntoasă din Caucazul de Sud și este situată în partea sud-vestică a Azerbaidjanului. Numele este, de asemenea, folosit pentru a se referi la o provincie autonomă din fosta Republică Sovietică Socialistă Azerbaidjan (RSS) și la Republica Nagorno-Karabakh, o țară autodeclarată a cărei independență nu este recunoscută internațional. Vechea regiune autonomă ocupă o suprafață de aproximativ 4.400 km pătrați, în timp ce forțele autoproclamatei Republici Nagorno-Karabakh ocupă în prezent aproximativ 7.000 km pătrați.¹ Astăzi este cunoscută sub denumirea de Republica Arțah și are capitala la Stepanakert.

Regiunea a fost încorporată în 1813 la Imperiul Rus după o serie de războaie cu Imperiul Otoman. În toamna anului 1917 a avut loc lovitura de stat bolșevică, în urmă căreia Imperiul Rus intră într-un război civil. În acest timp, Transcaucazia a fost practic separată de restul teritoriului statului rus. Acesta a fost contextul favorabil în care armenii din Nagorno-Karabah și-au creat propria republică în februarie 1918. Datorită presiunii azero-britanice, Consiliul Karabakh, din august 1919, a fost forțat să recunoască provizoriu autoritatea Azerbaidjanului în așteptarea Decizia Conferinței de Pace de la Paris privind frontierele internaționale ale republicilor Caucazului de Sud. Însă Conferința de Pace de la Paris a intrat într-un impas privind situația din Nagorno-Karabah, fapt ce l-a determinat pe guvernatorul general azer Khosrov bey Sultanov să impună armenilor din regiune încorporarea în statul azer. Armenia a intervenit prin trimiterea de agenți în Nagorno-Karabah pentru a organiza o rebeliune împotriva autorităților azere. Cu toate acestea, încercarea de revoluție a eșuat, rezultând într-un masacru și în strămutarea populației armene din Shusha.² În 1920, Armenia a fost invadată de sovietici și de turci, aceștia ocupând o parte din teritoriul armean din Vest, care este și astăzi parte a statului turc. Între 1915-1923 autoritățile turce au supus populația armeană unui adevărat genocid, cifra ajungând la aproximativ 1,5 milioane de oameni. Majoritatea teritoriului armean a fost inclus, după 1922 în URSS, ca fiind parte din Republica Sovietică Federală Socialistă Transcaucaziană, iar din 1936 ca Republica Sovietică Socialistă Armenească.³ În toată perioada sovietică, regiunea Nagorno-Karabah a fost inclusă drept parte componentă a Azerbaidjanului, în calitate de regiune autonomă. Legitimitatea Azerbaidjanului asupra Nagorno-Karabahului a fost consfințită prin referendum local în 1923, prin articolul 86 al Constituției URSS din 1977, articol ce explică statutul regiunilor autonome, și prin Legea RSS Azerbaidjan cu privire la regiunea autonomă Nagorno-Karabah, adoptată la 16 iunie 1981.⁴

Perioada sovietică a fost caracterizată prin industrializarea regiunii și prin stabilitatea din punctul de vedere al securității. Deși nu a existat un conflict deschis între Erevan și Baku, ambele state acuză administrația sovietică de schimbările demografice artificiale, făcute în această perioadă. Pe site-ul oficial al ministerului afacerilor externe, armean și azer, problema Nagorno Karabah începe cu propoziția: „Artsakh (Karabah) este o parte integrantă a Armeniei istorice.”, iar pe cel azer „Regiunea Karabakh a fost din punct de vedere istoric întotdeauna o parte inalienabilă a Azerbaidjanului.”

Erevanul își justifică poziția prin faptul că în 1921, Karabahul de Munte a fost declarat parte a RSS Armenia și că referendumul local din 1923 a fost fraudat. Partea armeană susține că Baku a dus o politică de discriminare față de populația azeră, afirmând că în 1923 armenii reprezentau 94,4% din populația regiunii autonome, iar în 1989 doar 76,9%.⁵

În același timp Baku acuză guvernul central de la Moscova că a favorizat reinstalarea armenilor din străinătate, în detrimentul pământurilor azere, în timp ce 150.000 de azeri au fost nevoiți să-și abandoneze casele. De asemenea, Baku își justifică legitimitatea prin actele adoptate în perioada sovietică, prin investițiile făcute în Nagorno-Karabah și ridicarea nivelului de trai din regiune. Partea azeră neagă că armenii au fost discriminați și aduc drept argument cele 136 de școli de învățământ secundar cu predare în limba armeană.⁶

În concluzii putem observa faptul că URSS a reușit să mențină stabilitatea în regiune, însă a intensificat și mai mult ura dintre cele două popoare prin politicele privind demografia și legitimitatea părților. Eșecul privind reglarea tensiunilor interetnice a fost evident la sfârșitul anilor 1980, când Armenia a început în mod deschis să revendice Arțahul. Tensiunile au fost atât de mari încât la sfârșitul anului 1991 acestea au degenerat într-un conflict etnic sângeros cu caracteristici balcanice amplificate.

Războiul din 1991-1994

La data de 13 februarie 1988 au avut loc demonstrații la Stepanakert cu scopul ca Regiunea Autonomă Nagorno-Karabakh (RANK) să se unifice cu Armenia. Parlamentul regiunii autonome a votat în favoarea unirii cu Armenia. Această decizie a fost supusă și unui referendum susținut de populația majoritară armeană, însă rezultatul fost contestată de Baku. Pe măsură ce dizolvarea Uniunii Sovietice se apropia, tensiunile s-au crescut transformat într-un conflict violent între etnicii armeni și etnicii azeri. Ambele părți fiind vizate în cazuri de curățare etnică și pogromuri.

După proclamarea independenței fostelor state sovietice și destrămarea oficială a URSS-ului în decembrie 1991, conflictul armeano-azer a trecut în fază activă în februarie 1992. Majoritatea trupelor fostei armate sovietice din Transcaucazia se aflau pe teritoriul Azerbaidjanului. Ca urmare a împărțirii proprietății militare sovietice, armata a patra, trei brigăzi de apărare aeriană, o brigadă cu destinație specială, patru baze aeriene și o parte a flotei militare din Caspică au trecut sub conducerea Azerbaidjan-ului. Acesta a preluat controlul și asupra depozitelor de muniție. Cantitatea totală de muniție din aceste depozite este estimată la 11.000 de vagoane, iar transferul proprietății militare către Armata a 4-a și Arsenalul 49 a fost finalizat în 1992. Retragerea unor părți ale fostei armate sovietice în Rusia a fost însoțită de confiscarea unei părți a armelor de către partea azeră. Dintre toate statele Transcaucaziane, la împărțirea proprietăților militare, Armenia s-a aflat în cea mai dezavantajoasă poziție, întrucât pe teritoriul său se afla cel mai mic număr de trupe din districtul militar Transcaucazian. În 1992, armele și echipamentele militare ale două dintre cele trei divizii (15 și 164) ale Armatei a 7-a de gardă a fostei URSS, precum și aproximativ 500 de vagoane de muniție, au fost transferate sub controlul Armeniei.⁷

Ambele părți au folosit arme din depozitele armatei sovietice: de la arme de calibru mic până la tancuri, elicoptere, avioane și câteva lansatoare de rachete. După prăbușirea URSS, Armenia și Azerbaidjan și-au umplut arsenalele nu numai cu arme capturate și furate de la armata sovietică ce se prăbușise, ci și transferate oficial în ambele țări. La începutul anului 1992, Azerbaidjan a primit o escadrilă de Mi-24 (14 elicoptere) și o escadrilă de Mi-8 (9 elicoptere) pe aerodromul Sangachali, iar Armenia a primit o escadrilă de 13 elicoptere Mi-24, care făcea parte din Regimentul 7 de elicoptere de gardă, cu sediul în apropiere de Erevan. În mai 1992, a început transferul oficial de arme de la Armata a 4-a Combinată în Azerbaidjan. Conform directivei Ministerului rus al Apărării din 22 iunie 1992 nr. 314 (3) 022, în total, Azerbaidjanului i-a fost transferat: 237 tancuri, 325 vehicule blindate de luptă, 204 BMP și BTR, 170 de suporturi pentru pistol, inclusiv suporturi Grad. La rândul său, până la 1 iunie 1992, Armenia a primit: 54 tancuri, 40 BMP și BTR, 50 de arme. În perioada 21 noiembrie 1991 – 12 mai 1994, în luptele pentru orașul Stepanakert (11 km²), capitala Nagorno-Karabah-ului, au fost folosite (conform datelor armenești) aproximativ 21.000 de rachete Grad, 2.700 de rachete Alazan și 1.900 proiectele de artilerie. Aviația azeră a aruncat asupra orașului 180 de bombe RBC și aproximativ o sută de bombe cu fragmentare cu o greutate de 500 kg, inclusiv 8 ODAB (bombă cu detonare volumetrică).⁸

Nu există un consens cu privire la pierderile din timpul războiului din Karabakh. În ianuarie 2013, Serviciul de Stat azer pentru mobilizare și conscripție a publicat o listă cu numele militarilor azeri, care au murit în timpul ostilităților din 1991-1994 în Nagorno-Karabah, ce ajung la 11.557 de persoane. Totodată, s-a remarcat că pe listă nu figurează civili, precum și voluntari și luptători ai unităților de autoapărare.⁹ Potrivit datelor armenești, în timpul războiului din Karabakh, au fost uciși 5.856 de luptători (dintre care 3.291 de rezidenți ai NKR), dar și 1.264 de civili, alte 596 de persoane (militari și civili) fiind date dispărute.¹⁰

În anul 1992, Azerbaidjanul a lansat o ofensivă militară majoră împotriva forțelor armenilor din Nagorno-Karabah, cu scopul de a recâștiga controlul asupra regiunii. Această ofensivă a fost numită Operațiunea Goranboy de către Azerbaidjan. Conflictul a devenit tot mai intens, cu lupte desfășurate în orașe precum Stepanakert, capitala Nagorno-Karabah, și Shusha, un oraș strategic. Ambele părți au făcut uz de artilerie, tancuri și elicoptere de luptă pentru a susține operațiunile militare, iar câteva momente au rămas bine întipărite în istorie.

În timpul conflictului, a avut loc un eveniment tragic și controversat cunoscut sub numele de Masacrul de la Hocalı. În noaptea de 25-26 februarie 1992, forțele armene au atacat orașul Hocalı, situat în Azerbaidjan, și au comis atrocități împotriva populației civile azere. Potrivit rapoartelor, aproximativ 600 de azeri, inclusiv femei, copii și bătrâni, au fost uciși în timpul masacrului. Acest eveniment a provocat indignare internațională și a intensificat tensiunile dintre cele două părți implicate în conflict.

Un moment cheie în conflictul din Nagorno-Karabah a fost bătălia pentru controlul asupra orașului Shusha, situat pe o înălțime strategică în regiune. Forțele armene au lansat o ofensivă și, în mai 1992, au reușit să cucerească orașul, în ciuda rezistenței puternice oferite de Azerbaidjan. Căderea orașului Shusha a avut un impact semnificativ asupra echilibrului de putere în regiune și a consolidat poziția forțelor armene. Acest razboi a luat viața a peste 30.000 de oameni și a strămutat peste 1 milion de persoane. ¹¹ În 1993 Consiliului de Securitate ONU a adoptat 4 rezoluții cu privire la conflictul dintre Armenia și Azerbaidjana, însă nici una nu a fost îndeplinită. Încercările comunității internaționale de a aduce părțile la masa de negocieri eșuau din cauza schimbărilor frecvente a liderilor politici din țările conflictuale. În martie 1992 a fost creat Grupul OSCE de la Minsk, care era principalul format care se ocupa de negocierile de pace. Copreședinții Grupului Minsk sunt Rusia, SUA și Franța. Pe lângă acestea, Grupul Minsk include Belarus, Germania, Italia, Turcia, Finlanda și Suedia, precum și Azerbaidjan și Armenia.¹²

Abia la finalul lunii mai 1994 cele două parți au convenit să înceteze focul. În acel moment majoritatea teritoriului era controlat de armeni. Negocierile de pace au lăsat mult loc de interpretare și teoretic a fost mai mult un armistițiu decât o soluție reală a conflictului. Republica Nagorno-Karabah nu a fost recunoscută de comunitatea internațională, Armenia se declara garantul securității sale, iar Baku considera regiunea ca fiind ocupată.¹³ În scopul respectării angajamentelor din urma negocierilor de pace, trupele de pacificare ruse sub egida OSCE au fost dislocate în regiune. Trupele ruse au fost desfășurate în zona de securitate dintre Nagorno-Karabah și restul Azerbaidjanului, în special în jurul liniei de contact, pentru a preveni reluarea ostilităților și pentru a asigura monitorizarea respectării armistițiului.¹⁴

Capacitatea militară și economică a beligeranților

Din 1994 până în prezent Armenia și Azerbaidjan și-au mărit cheltuielile militare. Se pot observa perioade în care procentul din PIB alocat armatei s-a diminuat, dar acest lucru era compensat în anul următor. De exemplu în 1995, Armenia a avea un buget militar în valoare de 0,05 miliarde $, ceea ce reprezenta 4,06% din PIB. În 2014 bugetul militar era de 0,46 miliarde $, sau 3,94% din PIB, iar în 2021 cheltuielile militare au reprezentat 4,44% din PIB sau 0,62 miliarde $.¹⁵ La acest capitol trebuie evidențiat faptul că Armenia avea sprijinul Federației Ruse, care era practic cel mai influent actor din zonă și relația prietenoasă armeano-rusă era una vizibilă.

În același timp și statul azer și-a crescut cheltuielile militare. În 1995 armata a reprezentat o cheltuială de 2,74% din PIB, adică 0,07 miliarde $. În 2014 cheltuielile au atins cifra de 3,43 miliarde $, ceea ce reprezintă 4,56% din PIB. Anii 2013 și 2014 au fost cei mai costisitori pentru apărarea azeră. În 2021, bugetul a fost diminuat la 2,7 miliarde $, dar a crescut ca parte din PIB la 5,27%.¹⁶

Indicele Global Firepower pentru anul 2023 arată că Azerbaidjan este mai bine dotat din punct de vedere militar față de vecinul său. Resursa umană mereu joacă rolul principal când vine vorba de un conflict. La acest capitol Baku este net superior Erevanului. Aproape 3,8 milioane de azeri sunt apți pentru serviciul militar, în timp ce doar 1,38 milioane de armeni ar putea lupta într-un eventual război. Din punct de vedere al personalului activ azerii sunt cu 20.000 mai mulți față de cei 45.000 de militari armeni. Rezerva militară a Azerbaidjanului constituie 300.000 de oameni, în timp ce Armenia are 210.000. Forța de muncă azeră numără 5 milioane, iar cea armeană 1,5 milioane.

La capitolul putere aeriană, Baku din nou deține supremația, un total de 148 de avioane împotriva a 64 de avioane. Parcul aerian azer este completat și de 86 de elicoptere, în timp ce parcul aerian armean numără doar 36.

Balanța înclină spre Baku la dotarea cu vehicule militare terestre. Forța terestră azeră include: 920 de tancuri, 29.312 vehicule blindate, 167 tunuri autopropulsate, 319 tunuri tractate, 323 lansatoare de rachete multiple. Pe câmpul de luptă, Everanul poate răspunde cu: 519 tacuri, 11.896 blindate, 38 de tunuri autopropulsate, 145 de tunuri tractate, 174 lansatoare de rachete multiple.

Pentru desfășurarea operațiunilor militare, armata azeră are la dispoziție 23 de aeroporturi și o producție de petrol de 712.000 bbl. Un alt mare avantaj geografic îl reprezintă și ieșirea la Marea Caspică, o rută comercială care ar deveni vitală în contextul unui conflict. Armenia nu are decât 7 aeroporturi și nu are propria producție de petrol. De asemenea nu are ieșire la mare.¹⁷

Din punct de vedere economic, Azerbaidjan este superior Armeniei. În 2021, statul azer avea un PIB de 54,62 miliarde $, de 4 ori mai mare decât al statului armean (13,86 miliarde). Deși la PIB/cap de locuitor cifrele sunt asemănătoare 5.388 $ și 4.966,5 $, populația Azerbaidjanului este de peste 10 milioane, în timp ce a Armeniei de doar 2,8 milioane.¹⁸

La capitolul tehnică militară este important de subliniat și calitatea tehnicii militare. Armata armeană este dotată în principal cu tehnică sovietică și rusească. Principalul partener militar este Rusia, care ajută Armenia nu doar cu armament, dar și cu instruirea personalului militar. De asemenea, Armenia este parte a Organizația Tratatului de Securitate Colectivă din 2002. Cu toate aceste, suportul militar modern din partea Rusiei este unul redus. Un exemplu în acest sens în constituie parcul de tancuri. Cel mai modern tanc pe care îl are Armenia este T-90, un tanc de generația a 3, care este și principalul tanc de luptă al Rusiei. În 2020, Erevan avea doar 3 astfel de tancuri, dintre care 2 au fost capturate de azeri în urma conflictului.¹⁹ Alte state cu care statul armean colaborează în domeniul militar sunt: India, Grecia, NATO, dar aceste colaborări sunt limitate.

Azerbaidjan are o armată mai modernă decât rivalul său. Azerbaidjan cooperează cu aproximativ 60 de țări în sfera tehnico-militară și are un acord de cooperare tehnico-militară cu peste 30 de țări.²⁰ Principalii parteneri în acest domeniu sunt Turcia, Israel, SUA și Rusia. Raportându-ne la numărul de tancuri, Baku are în jur de 94 de tancuri T-90.²¹ Momentan, guvernul azer nu a dorit să adere la nici o organizație militară internațională și nici nu manifestă o astfel de dorință. Merită menționat și faptul că Baku încearcă să dezvolte propria industrie militară și încearcă să diversifice furnizorii și colaborările cu statele ce dețin tehnologii militare superioare.

Azerbaidjan exportă produse chimice, mașini, alimente (în special struguri și alte fructe și legume), băuturi, petrol și gaze naturale , fier și oțel, metale neferoase și alte produse; importurile sale includ fier și oțel, mașini și alimente și băuturi, în special carne și lapte. Principalii parteneri comerciali ai Azerbaidjanului sunt: Rusia, Turcia, China și Italia. Țara are, de asemenea, legături comerciale cu Georgia, Belarus, Marea Britanie, Israel și republicile din Asia Centrală. O parte foarte importantă din PIB-ul azer îl constituie zăcămintele de petrol și gaze naturale. De exemplu, în 2021 statul azer a exportat petrol brut în valoare de 13,5 miliarde $ și gaze naturale în valoare de 5,73 miliarde $.²² Prin urmare observăm că Baku poate echivalează bugetul anual al Erevanului doar din exportul de petrol.

Armenia este mult mai săracă din punct de vedere al resurselor naturale. Cele mai importante exporturi ale Armeniei sunt minereu de cupru (844 milioane dolari), aur (256 milioane dolari), băuturi alcoolice (246 milioane dolari), feroaliaje (242 milioane dolari) și tutun laminat (238 milioane dolari), exportând mai ales în Rusia (789 milioane dolari), China (443 milioane USD), Elveția (364 milioane USD), India (249 milioane USD) și Bulgaria (199 milioane USD). Erevan este nevoit să importe surse de energie, în special petrol și gaze, care sunt și principalele produse de import. Cei mai importanți parteneri comerciali sunt: Rusia 23.5%, China 13,2, Elveția 10,8% și India 7,39%.²³

Din cele relatate mai sus, putem conclude faptul că în prezent Armenia este inferioară din toate punctele de vedere față de rivalul său. Securitatea națională și capacitatea militară este una extrem de dependentă față de un singur mare jucător, Rusia. Tehnica militară învechită, probleme demografice, economice și lipsa noilor furnizori și aliați au fost principalele cauze ale eșecurilor suportate de Erevan. Aceste greșeli au avut un impact major în conflictele din 2020 și 2022, când inferioritatea și neputința guvernului armean, de-a face față unei agresiuni, a știrbit din încrederea statului de-a asigura securitatea cetățenilor.

Războiul de 6 săptămâni

Deși cele două țări rivale au semnat un acord de pace în 1994, ura dintre națiuni nu a dispărut, ci din contră s-a fost amplificată. Revendicările teritoriale, schimburile acide de replici, încercările de demonstrare a forței, manipularea opiniei publice, acuzațiile reciproce de provocări au fost la ordinea zilei pe parcursul anilor. Cele două țări nici până astăzi nu au stabilit relații comerciale. Prin urmare nu a fost greu de prognozat o nouă rundă de conflict între azeri și armeni.

În dimineața zilei de 27 septembrie 2020, dronele Bayraktar TB2, ale armatei azere, au atacat pozițiile soldaților armeni. Eficacitatea lor a fost un rezultat neașteptat atât pentru armeni, cât și pentru azeri. Canada s-a văzut nevoită să suspende vânzările de tehnologie de drone către Turcia, producătorul de Bayraktar TB2, „după ce a aflat despre acuzațiile făcute cu privire la utilizarea tehnologiei canadiene în conflictul militar din Nagorno-Karabah”.²⁴ Conflictul s-a generalizat rapid și schimbul de focuri a fost intens din partea ambelor părți. Datorită superiorității tehnologice și dotării armatei, Azerbaidjanul a reușit să provoace pierderi grele în rândul armatei armene. Erevan a pierdut în total l676 unități de tehnică militară, dintre care 844 distruse, 35 avariate, 1 abandonată și 796 capturate. Din stocul inițial Armenia a pierdut un total de 255 de tancuri, din care 103 capturate; 71 de vehicule blindate, din care 47 capturate; 250 de tunuri tractate, din care 102 capturate; 84 lansatoare de rachete, din care 75 distruse; 8 sisteme portabile de apărare aeriană, toate 8 au fost capturate; 737 de camioane, din care 387 capturate, etc. Trebuie de subliniat că majoritatea daunelor au fost produse de dronele turcești Bayraktar TB2. Pierderile de tehnică militară au fost mult mai mici în cazul Azerbaidjanului, un total de 243, din care 139 distruse, 48 avariate, 26 abandonate și 30 capturate. Armata azeră a pierdut 62 de tancuri, din care 38 distruse; 72 de blindate, din care 50 distruse; 2 avioane distruse și 4 drone, din care 2 Bayraktaruri TB2 și 46 de camioane, din care 34 distruse, etc.²⁵ Conform datele furnizate de Armenia, în acest conflict de 6 săptămâni au murit 3773 de soldați armeni și 243 au dispărut. Republica Arțah a publicat lista a 2808 soldați morți, 50 civili morți și 163 răniți. Baku confirmă că a pierdut 2906 soldați, 8 dispăruți. De asemenea au murit 93 de civili, iar alții 144 au fost răniți.²⁶

O mare parte din această victorie a fost atribuită de analiștii militari componentei tehnice și financiare a războiului: Azerbaidjanul și-a permis schimbarea de mentalitate și înzestrare la nivelul armatei și a dorit (și a beneficiat în același timp) sprijinul tehnologic al Turciei și Israelului. Iar, la acel moment, sprijinul tehnologic acordat a fost superior existentului la nivelul forțelor armate armene. Însă concluziile războiului din Nagorno-Karabah din 2020 aduc în prim plan raționamente și argumente care umbresc succesul real și meritat, datorat achizițiilor de tehnologie. Este unanim recunoscut că succesul azerilor s-a datorat în mare parte existenței sistemelor de aeronave fără pilot la bord, dar mai ales, modului în care au fost acestea utilizate. Cu toate acestea, nu trebuie pierdut din vedere faptul că echilibrarea atentă a finalităților, căilor și mijloacelor la nivel operațional a asigurat îndeplinirea obiectivelor strategice și atingerea stării finale dorite, demonstrând în acest fel că strategia militară azeră a fost cea câștigătoare.

Comunitatea internațională nu a putut trece cu vederea conflictul din Nagorno-Karabah. UE, ONU, OSCE și alte organizații internaționale au cerut încetarea imediată a focului și începerea negocierilor de pace. Cele două țări fiind parte a Parteneriatului Estic, au beneficiat de un ajutor umanitar din partea UE. Comisia Europeană a estimat că un număr de 100.000 de persoane ar avea nevoie de asistență umanitară. În acest scop au fost acordat un ajutor umanitar în valoare de 16,9 milioane de euro pentru victimele conflictului.²⁷

Ostilitățile au încetat în ziua de 10 noiembrie 2020. Sfârșitul războiului a consfințit controlul Azerbaidjanului asupra unei mari părți a teritoriului pe care l-a pierdut în fața Armeniei în timpul înfruntărilor anterioare și pe care nu îl mai domina de trei decenii. Armenii și-au păstrat controlul asupra teritoriului rămas din Nagorno-Karabah, inclusiv asupra centrului urban Stepanakert. Acordul de încetare a focului, mediat de Federația Rusă, a condus la introducerea forțelor rusești de menținere a păcii (aproximativ 2.000 de soldați), care au înființat posturi de observare de-a lungul liniei de încetare a focului și pe coridorul Lachin, pentru monitorizarea armistițiului, pentru asigurarea securității rezidenților și a tranzitului dintre Armenia și Stepanakert.²⁸

Noile tensiuni dintre Armenia și Azerbaidjan. Implicarea internațională

La mai puțin de 2 ani de la semnarea armistițiului de încetare a focului, Azerbaidjan a reluat ostilitățile. Pe parcursul armistițiului Baku și-a menținut narativul că va elibera întreaga regiune și armata azeră nu se va opri doar la câteva teritorii. O oportunitate în acest sens a apărut în toamna anului 2022, când armata azeră a deschis din nou focul. Merită să atragem atenția asupra contextului în care a fost luată această decizie. În data de 24 februarie 2022, Federația Rusă a atacat Ucraina, dar ofensiva de 3 zile planificată de Kremlin s-a transformat într-un război de epuizare a resurselor. Eșecurile militare ale Rusiei și contraofensiva ucraineană din septembrie 2022 au obligat Rusia să-și îndrepte toate resursele către frontul din Ucraina. Astfel din contigentul de 2000 de pacificatori ruși, care trebuiau să asigure securitatea în Nagorno-Karabah și să asigure coridorul Lachin, au rămas doar 800. A fost redus și personalul de la baza militară rusă din orașul armean Gyumri, unde erau aproximativ 5500 de soldați, acum au rămas doar 2000.²⁹ Prin urmare rolul Federației Ruse a fost diminuat semnificativ în regiune, iar soldații rămași aveau doar o prezență formală, nu mai reprezentau cu adevărat un instrument de menținerea a securității.

Tensiunile au crescut extrem de mult în toamna anului 2022 între Erevan și Baku. Schimburile de focuri au devenit o normalitate, iar în presă apărea săptămânal câte un post despre încălcarea armistițiului de încetarea a focului. La sfârșitul lunii septembrie 2022 au fost înregistrate 532 de victime în rândul militarilor din ambele părți.³⁰ Părțile se acuzase reciproc de provocări. Armenia a cerut implicarea instituțiilor internaționale și a statelor mediatoare. Situația s-a agravat după ce la 12 decembrie 2022, un grup de cetățeni azeri, trimiși de guvernul lor sub pretextul de a fi „activiști ecologici”, au inițiat blocarea coridorului Lachin, singurul drum care lega Artsakh-ul de Armenia. Pe 19 ianuarie 2023, Parlamentul European a lansat o rezoluție prin care cere reglementarea pașnică a conflictului și îndeamnă Azerbaidjanul să renunțe la forță ca instrument de presiune.³¹

Blocarea celor 120.000 de armeni din Nagorno-Karabakh a atras din nou atenția comunității internaționale abia după o lună. Rusia, UE și SUA au cerut președintelui azer, Ilham Aliyev, să ridice blocada asupra regiunii și să înceapă o nouă rundă de negocieri cu Everan.³² Văzându-se părăsită de fostul aliat, guvernul de la Everan a încercat să obțină sprijinul altor actori internaționali. De exemplu, Armenia s-a adresat Curții Internaționale de Justiție pentru a debloca coridorul Lachin, acuzând partea azeră de epurare etnică. Curtea Internațională de Justiție (CIJ) a ordonat la sfârșitul lunii februarie Azerbaidjanului să asigure Armeniei legătura liberă cu Republica Arțah. Sub o presiune intensă din partea CIJ, partea azeră a ripostat ingenios afirmând că, de fapt, acei ”activiști de mediu” nu blochează coridorul, ci doar protestează legitim împotriva unor activități miniere absolut ilegale.³³ Forțele azere au rupt și ultima legătură muntoasă prin care Armenia încerca să mențină legătura cu Republica Arțah la data de 25 martie. La mijlocul lunii aprilie, UE a trimis o echipă de 100 de observatori pentru a asigura stabilitatea în regiune. Din păcate misiunea UE a înrăutățit relațiile UE-Azerbaidjan. Președintele azer, Aliyev, a dat vina pe misiunea de monitorizare a UE pentru „provocările” armene, spunând că europenii îi susțin în traficul ilegal de arme între Armenia și Nagorno-Karabah. De asemenea, partea azeră acuză Armenia că ar mobiliza 10.000 de soldați în Nagorno-Karabah pentru a provoca un nou conflict, lucru evident nerealist.³⁴

Un nou mediator al zonei pare să fie SUA. La sfârșitul lunii aprilie, miniștrii de externe a celor două state au stabilit o întâlnire la Washington pentru a detensiona situația din regiune. A fost pentru prima oară când Federația Rusă nu a participat la medierea conflictului dintre Erevan și Baku. Kremlinul a comentat foarte scurt și sec acest eveniment, subliniind faptul că susține stabilitatea în zonă și nu își dorește izbucnirea unui conflict. Washington a declarat că s-au obținut progrese semnificative în cadrul negocierilor.³⁵ După vizita la Washington, liderii celor țări beligerante s-au întâlnit la Moscova în data de 25 mai, în cadrul Forumului Economic Eurasiatic. Nikol Pașinian și Ilham Aliyev au discutat împreună cu președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, despre situația conflictul din Caucazul de Sud. Rezultatul negocierilor a fost unul lipsit de ambiguitate. Armenia recunoaște integritatea teritorială a Azerbaidjanului și este gata să recunoască Nagorno-Karabah drept teritoriu azer .³⁶

În data de 19 septembrie, încălcând condițiile de încetare a focului, Azerbaidjanul a lansat o nouă ofensivă militară, numită „operațiune antiteroristă”, cu scopul să neutralizeze armata armeană. Ziua următoare ofensiva a încetat, datorită comandamentului rus de menținere a păcii.³⁷„Operațiunea antiteroristă” a adus Azerbaidjanului rezultatul dorit. Samvel Șahramanyan, președintele Arțahului, a emis un decret în data de 28 septembrie, prin care republica pe care o conduce își încetează existența de la 1 ianuarie 2024.³⁸ În data de 5 octombrie, Nikol Pașinian, a semnat un decret prin care recunoaște Nagorno-Karabah teritoriu azer.³⁹ Parlamentul European a condamnat atacul militar azer, dar nu a luat alte măsuri în acest sens.

Noile tentative de negocieri privind semnarea unui acord de pace au fost perturbate de Baku. Aceasta a refuzat să negocieze în Spania și în SUA, pretinzând că UE și SUA sprijină Erevanul în detrimentul său. Cele două parți au făcut un schimb de prizonieri în data de 7 decembrie, însă nu a fost stabilită o dată privind negocierile viitoare.

Concluzii

Regiunea Nagorno-Karabah reprezintă un adevărat măr al discordiei între Armenia și Azerbaidjan. Această zonă muntoasă este considerată de armeni ca o parte esențială a identității lor naționale și culturale. Regiunea a fost populată de armeni de secole și a fost un centru important al culturii și istoriei armene. Pentru mulți armeni, Arțah-ul reprezintă o parte integrantă a patriei lor istorice. De asemenea, majoritatea populației armene din regiune își doresc să fie parte a statului armean, invocând principiul autodeterminării popoarelor în acest caz. Un alt punct important pentru Erevan îl reprezintă securitatea. Pentru Armenia, menținerea controlului asupra Nagorno-Karabahului și a regiunilor înconjurătoare înseamnă o zonă tampon strategică și o barieră de securitate împotriva Azerbaidjanului. Având în vedere trecutul conflictual dintre cele două țări și temerile privind securitatea națională, Armenia consideră că Nagorno-Karabah este esențial pentru apărarea sa.

Baku, care face trimitere către dreptul internațional actual și la faptul că societatea internațională recunoaște provincia ca partea a teritoriului ei, nu poate renunța la Nagorno-Karabah. Strămutarea la care au fost supuși azerii, care merită să se întoarcă la pământul strămoșesc, este un alt argument folosit de Azerbaidjan în această dispută.

Conflictul pare să nu aibă o soluție din cauza trecutului dintre cele două țări. După cum am remarcat, atunci când una din părți reușea să dețină controlul își impunea propriile reguli și populația era supusă unui tratament dur. De asemenea, confruntările recente din ultimii 30 de ani, susținerea spiritului naționalist, implicarea altor jucători internaționali au contribuit la amplificarea unei uri interetnice care deja era prezentă.

În decursul anilor 90, OSCE cu greu a reușit să aducă cele două părți la masa de negocieri, însă nu a reușit să găsească o soluție de compromis pe termen lung. Acuzații și amenințări au fost auzite din partea ambelor tabere pe parcursul anilor de pace, fapt ce semnala că un nou conflict este inevitabil.

Azerbaidjan a reușit, de două ori, să folosească contextul internațional favorabil pentru a-și atinge obiectivele. Prima dată când comunitatea internațională era preocupată de criza pandemică și a doua oară când principalii actori internaționali au fost și sunt implicați într-un conflict militar mai amplu.

Deși cele două țări fac parte din Parteneriatul Estic, Uniunea Europeană nu a reușit să construiască un pod de legătură între cele două state. Baku a reușit să își folosească resursele naturale de petrol și gaz pentru a stabili legături economice mai strânse cu UE. La rândul său, Bruxelles s-a văzut obligat să își diversifice portofoliul de furnizori, pentru a reduce dependența de Rusia. Poziția UE în privința conflictului a fost una ambiguă până în 2023, majoritatea acțiunilor sale limitându-se la exprimarea îngrijorării și acordarea de ajutor umanitar victimelor. Bruxelles a lua o poziție mai fermă când forțele azere au blocat coridorul Lachin, dar nici în acest caz UE nu are o pârghie de presiune. Trimiterea unei misiuni de observare neînarmată care nu poate decât să documenteze crimele de la fața locului nu poate avea un impact real asupra detensionării.

Rusia fiind slăbită de conflictul cu Ucraina nu poate acorda o atenție deosebită acestui conflict. Soldații ruși care se află acolo nu pot să își îndeplinească misiunea, prin urmare Rusia are mâinile legate momentan. Nici Curtea Internațională de Justiție nu a reușit să convingă autoritățile azere să ridice blocada. Negocierile din luna mai de la Washington și nu au reușit să împiedice armata azeră să desfășoare o ofensivă militară. Deși a durat doar o zi, ofensiva a schimbat radical viața a peste 100.000 ce au fost nevoiți să fugă din calea trupelor azere.

Dinamismul sistemului internațional este unul impredictibil, iar balanța de putere înclină când spre Erevan, când spre Baku. La momentul actual Baku deține superioritatea din toate punctele de vedere, aceeași poziție a avut-o și Erevan în 1994. Anul 2023 a marcat o reconfigurare a situației geopolitice din Caucazul de Sud. Vechiul garant al securității, Federația Rusă, și-a diminuat din prezența fizică, cât și din cea politică. Inactivitatea trupelor de pacificare rusești a demonstrat că Kremlinul nu poate preveni un conflict între cele două state. Încercările Armeniei de a căuta sprijinul Occidentului vor fi văzute ca un pas neprietenos de față de vechiul tovarăș. Supremația militară azeră și sprijinul necondiționat al Turciei pentru Baku, plasează statul armean între ciocan și nicovală, din punct de vedere geopolitic.

Un alt mare câștigător în ecuația din zonă este Turcia. Ankara și-a consolidat prestigiul la nivel internațional, afirmându-se tot mai mult în calitate dse hegemon regional și a demonstrat că neo-otomanismul poate fi implementat aplicat practic cu succes. De asemenea, Turcia ar putea deveni noul garant al securității și stabilității regionale, fiind la ora actuală, singura care ar putea influența direct politica Azerbaidjanului. Refuzul lui Ilham Aliyev de a negocia la Bruxelles și Washington transmite un mesaj clar prin care dorește să dicteze locul negocierilor, iar una din soluțiile acceptate ar fi Turcia. Noile atuuri obținute în urma conflictului vor constitui resurse valorase pentru Erdogan în viitoarele negocieri atât cu SUA, UE, cât și cu Federația Rusă.

Bibliografie

1. Nagorno-Karabakh region, Azerbaijan, https://www.britannica.com/place/Nagorno-Karabakh
2. Карабах: 1918-1921 гг., http://www.nkr.am/ru/azerbaijan-karabakh-conflict-history
3. Horia Sârghi, Toată ura din lume: Armenia vs. Azerbaidjan, https://www.veridica.ro/editoriale/toata-ura-din-lume-armenia-vs-azerbaidjan
4. Namig Aliyev, Dreptul internațional și conflictul din Nagorno-Karabah, Chișinău, 2012, pag.14-15.
5. Nagorno-Karabakh issue, https://www.mfa.am/en/nagorno-karabakh-issue
6. Historical overview, https://www.mfa.gov.az/en/category/historical-overview
7. Группа Российских Войск в Закавказье, https://web.archive.org/web/20100613095359/http://waronline.org/write/world-military/russian-military-abroad/transcaucasia/
8. Dmitri Jukov, Войны на руинах СССP, 2009, Эксмо, Яуза p.43-45
9. Названо число азербайджанских военнослужащих, погибших во время I Карабахской войны, https://web.archive.org/web/20180724154005/http://ru.apa.az/nagornyj_karabakh/nazvano-chislo-azerbajdzhanskikh-voennosluzhashikh-pogibshikh-vo-vremya-i-karabakhskoj-vojny-eksklyuziv.html
10. Информационно-идеологические аспекты нагорно-карабахского конфликта, http://www6.sumgait.info/?template=ARROW_3&tdfs=1&s_token=1683395911.0230000000&uuid=1683395911.0230000000&term=Crimes%20Against%20Humanity%20List&term=Armenian%20History&term=United%20Nations%20International%20Court%20Of%20Justice&searchbox=0&showDomain=0&backfill=0
11. Нагорный Карабах: причины конфликта и последствия прекращения вооруженной борьбы, https://newcaucasus.com/politics/19625-nagornyj-karabah-prichiny-konflikta-i-posledstviya-prekrashheniya-vooruzhennoj-borby.html
12. OSCE Minsk Group, https://www.osce.org/mg
13. Что случилось в Нагорном Карабахе? Отвечаем на главные вопросы, https://www.bbc.com/russian/features-54427054.
14. С.М.Маркедонов, Россия в процессе нагорно-карабахского урегулирования, https://mgimo.ru/upload/iblock/ebb/rossiya-v-processe-nagorno-karabahskogo-uregulirovaniya.pdf
15. Armenia Military Spending/Defense Budget 1992-2023, https://www.macrotrends.net/countries/ARM/armenia/military-spending-defense-budget
16. Azerbaijan Military Spending/Defense Budget 1992-2023, https://www.macrotrends.net/countries/AZE/azerbaijan/military-spending-defense-budget
17. Comparison of Armenia and Azerbaijan Military Strengths (2023), https://www.globalfirepower.com/countries-comparison-detail.php?form=form&country1=armenia&country2=azerbaijan&Submit=COMPARE
18. Les données relatives à Azerbaïdjan, Arménie, https://donnees.banquemondiale.org/?locations=AZ-AM,
19. List of equipment of the Armenian Armed Forces, https://profilbaru.com/article/List_of_equipment_of_the_Armenian_Armed_Forces
20. Czech defense minister to visit Azerbaijan, https://today.az/news/politics/54894.html
21. Azerbaijan Land Forces military equipment and vehicles Azerbaijani Army, https://www.armyrecognition.com/azerbaijan_azerbaijani_army_land_ground_forces_uk/azerbaijan_azerbaijani_army_land_ground_armed_defense_forces_military_equipment_armored_vehicle_inte.html
22. EXECUTIVE SUMMARY, https://www.eia.gov/international/analysis/country/AZE
23. Armenia, https://oec.world/en/profile/country/arm
24. Statement from Minister Champagne on suspension of export permits to Turkey, https://www.canada.ca/en/global-affairs/news/2020/10/statement-from-minister-champagne-on-suspension-of-export-permits-to-turkey.html
25. The Fight For Nagorno-Karabakh: Documenting Losses On The Sides Of Armenia And Azerbaijan, https://www.oryxspioenkop.com/2020/09/the-fight-for-nagorno-karabakh.html
26. Карабах: хроника войны-2020 и ее последствий, https://www.kavkaz-uzel.eu/articles/354861/
27. Arménie et Azerbaïdjan, https://civil-protection-humanitarian-aid.ec.europa.eu/where/europe/armenia-and-azerbaijan_fr
28. Cătălin Chiriac, Conflictul din Nagorno-Karabah – punctul zero al viitoarelor conflicte?, https://revista.unap.ro/index.php/revista/article/view/1657
29. Oktavian Milewski, De ce s-a reaprins conflictul dintre Azerbaijan și Armenia și care este rolul Rusiei, https://www.rfi.ro/politica-148784-de-ce-s-reaprins-conflictul-dintre-azerbaijan-si-armenia-si-care-este-rolul-rusiei
30. Cinci lucruri-cheie de știut despre conflictul din Nagorno-Karabah, https://romania.europalibera.org/a/cinci-lucruri-cheie-de-%C8%99tiut-despre-conflictul-din-nagorno-karabah/30894640.html
31. RAPORT referitor la relațiile UE-Azerbaidjan, https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/A-9-2023-0037_RO.html
32. Situația în Nagorno-Karabakh unde coridorul Lancin e blocat degenerează (Video). Soldații azeri „mascați” în ecologiști hărțuiesc copii armeni, https://www.defenseromania.ro/situatia-in-nagorno-karabakh-unde-coridorul-lancin-e-blocat-degenereaza-video-soldatii-azeri-mascati-in-ecologisti-hartuiesc-copii-armeni_620673.html
33. Curtea Internaţională de Justiţie ordonă Azerbaidjanului să asigure Armeniei legătura liberă, prin coridorul Lacin, cu regiunea Nagorno-Karabah, revendicată de ambele ţări, https://www.g4media.ro/curtea-internationala-de-justitie-ordona-azerbaidjanului-sa-asigure-armeniei-legatura-libera-prin-coridorul-lacin-cu-regiunea-nagorno-karabah-revendicata-de-ambele-tari.html
34. Noi tensiuni în Azerbaidjan, https://romania.europalibera.org/a/tensiuni-conflict-nagorno-karabah/32359140.html
35. Армяно-азербайджанский конфликт пустили по миру, https://www.kommersant.ru/doc/5968457.
36. Пашинян и Алиев на встрече в Москве заявили о решении территориального спора¸ https://www.kommersant.ru/doc/6001988.
37. BREAKING: Russian-mediated ceasefire announced in Nagorno-Karabakh, https://armenpress.am/eng/news/1120051.html.
38. Глава Нагорного Карабаха подписал указ о прекращении существования республики, https://www.kommersant.ru/doc/6239337.
39. Пашинян подписал с ЕС декларацию о признании границ Азербайджана, включая Карабах, https://tass.ru/mezhdunarodnaya-panorama/18922189.