Se reapropie Turcia de Occident?


 
Turcia, partener strategic al statelor occidentale

Turcia, partener strategic al statelor occidentale

 

 

Oare sa fie o coincidenta ca doua institutii media americane prevad o reapropiere a Ankarei de traditionalul aliat occidental al Turciei? Pentru Associated Press, Christopher Torchia scrie ca “Turcia se aliniaza cu Vestul pe fondul turbulentei din regiune”. Se exemplifica prin semnele de detensionare din relatiile cu Israelul si de rezerve fata de Siria, unde regimul Assad este puternic contestat. In “Foreign Policy”, corespondentul de presa polonez in Turcia, Piotr Zalewski lanseaza ipoteza ca, dupa victoria categorica in alegerile parlamentare din mai, guvernarea Erdogan ar putea “sa redescopere importanta angajarii cu Statele Unite si Uniunea Europeana”. Rationamentul ziaristului e simplu: partidul AKP, aflat la putere de trei legislaturi, n-ar mai avea nevoie de o politica externa “populista”, prin care sa castige electorat. Votul s-a facut, AKP si-a consolidat majoritatea in parlament si retorica “de succes la public” – despre “fratii” din lumea musulmana, relatii cu Israelul sensibilizate de pronuntatul sprijin pentru cauza palestiniana, pozitie distincta in NATO, detasare mandra de UE – toata aceasta retorica ar putea fi abandonata sau macar estompata.

Posibila si aceasta varianta, de mladiere a relatiilor cu Occidentul, pe care ziaristii mentionati o argumenteaza fiecare in felul lui. Dar fapte chiar de ei amintite compun un peisaj mai nuantat. Pana la inceputul anilor 1990, Turcia “nu avea de fapt o politica externa” (Zalewski). Mai corect spus, avea una de securitate, ce decurgea din apartenenta tarii la NATO, nu una de angajare, mai ales in zona, in functie de interesele specifice ale Ankarei. In deceniile care au urmat, Ankara si-a construit si a urmat o conduita internationala ce pune accent pe partea de lume in care se afla situate Turcia, Ankara declarandu-si public aspiratia de lider regional. Regimul Erdogan nu mai este interesat de reactia liderilor armatei, care au fost trimisi din politica in cazarmi, ci de impactul demersurilor sale externe in randul populatiei, presei, ONG-urilor etc.

Relatiile cu vecinii din Orientul Mijlociu s-au dezvoltat spectaculos, iar frisonul de schimbare din lumea araba stimuleaza ambitia Ankarei de a deveni model de dezvoltare pentru statele din zona. Sondajele de opinie arata ca aproximativ 80 la suta dintre respondenti cred ca Turcia poate servi de model – cultural, politic si economic – pentru tarile din Orientul Mijlociu cuprinse de valul schimbarilor. Iar intre 2002 si 2010, exporturile in acesta zona s-au dublat, in timp ce schimburile cu Europa au scazut cu zece procente si reprezinta azi 45 la suta din totalul comertului exterior al Turciei. Daca in 2004, 71 la suta din populatia tarii isi dorea aderarea la UE, in 2010 procentajul scazuse la 47 la suta.

In perceptia populara, nu atat Turcia are nevoie de Occident, ci mai degraba Statele Unite, Uniunea Europeana, NATO, au nevoie de Ankara, pentru gestionarea problemelor din zona si nu numai.

In aprilie 2011, ministrul de externe Davutoglu declara, cu mandrie: “Idealul nostru este sa facem din aceasta tara un pionier in lume, asa cum inaintasii nostri si-au urmat telul lor de ordine in intreaga lume”.
Iar premierul Erdogan ii intarea spusele”: “Cei ce doresc democratie, libertate, eliberarea de tiranie, oprimare si exploatare, privesc acum spre Turcia”.

Declaratii care nici nu confirma, nici nu infirma supozitia ca Turcia si-ar putea modifica radical pozitia pe relatia cu Occidentul. Dar declaratii care arata ca Ankara se indeparteaza de logica razboiului rece, pentru ea NATO si UE sunt aceiasi aliati si parteneri, dar relatiile cu ei sunt concepute si in functie de interesele nationale ale Turciei.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *