Expansiunea SUA la Marea Neagra, blocata de Conventia de la Montreaux

Transformarile continue din zona Marii Negre a condus in ultimii ani la reaprinderea unei discutii mai vechi referitoare la necesitatea reactualizarii, in noul context geopolitic, a Conventiei de la Montreux, document semnat la 21 iulie 1936 care reglementeza in prezent echilibrului de forte la Marea Neagra. Acest document, ce isi face efectele de mai bine de 75 de ani, limiteaza dreptul vaselor de razboi de a trece prin stramtorile Marii Negre, dar stabileste in acelasi timp si regimul de navigatie a navelor comerciale. Conventia de la Montreux a fost invocata in ultimii ani in special in probleme militare si de securitate iar timpul razboiului dintre Rusia si Georgia, din august 2008, Moscova a acuzat ca navele SUA care transportau ajutor umanitar pentru georgieni ca ar incalca prevederile Conventiei. Vasele de razboi ale statelor din afara bazinul Marii Negre cu o greutate mai mare de 10.000 de tone nu pot intra in acest spatiu. In cazul in care mai multe vase ale aceleiasi tari intra in Marea Neagra, tonajul lor total nu trebuie sa depaseasca 45.000 de tone. Mai mult, submarinele trebuie sa navigheze numai la suprafata. Odata cu aderarea Romaniei si Bulgariei la Alianta Nord-Atlantica si Uniunea Europeana in ultima decada si sporirea influentei celor doua state in acest spatiu se pune intrebarea daca acest document nu ar trebui modificat. In ciuda faptului ca deja jumatate din cele sase state sunt deja membre NATO (Romania, Bulgaria si Turcia) iar Georgia isi doreste sa primeasca cat se poate de curand „road map-ul” care sa o duca in structurile Aliantei, Marea Neagra inclina balanta puterii spre acest bloc militar. Pozitia inca de forta a Rusiei in acest spatiu si noua abordare a liderului ucrainean cu veleitati proruse, Victor Ianukovici, fac ca statutul Marii Negre sa ramana inca indecis. Din aceasta ecuatie nu poate fi exclusa Turcia care nu doreste doar sa ramana doar sub umbrela NATO si incepe sa isi arate tot mai des pretentiile de jucator de prim rang, nu numai ca putere regionala in zona Marii Negre, ci mai ales ca jucator extrem de abil la confluenta a doua lumi – Europa si Asia.

Scurt istoric din izvoare diplomatice

Despre cele doua stramtori in cauza – Bosfor si Dardanele – fostul sef al diplomatiei romane Nicolae Titulescu obisnuia sa spuna ca sunt „inima Turciei”, dar in acelasi timp si „plamanii Romaniei”. El opina ca in acest caz cele doua organe vitale nu pot functiona decat intr-un corp comun si ca „simpla intelepciune dicteaza celor doua natiuni sa formeze un intreg”. In ciuda acestor vorbe frumoase, atitudinea Romaniei era in acele vremuri mult mai rezervata vizavi de aceasta decizie unilaterala a Turciei de a remilitariza in 1936 cele doua stramtori. Acest fapt reprezenta abandonarea articolul 23 al Conventiei de la Lausanne din 1923 semnata de Turcia dupa primul razboi mondial prin care cele doua stramtori era declarate libere. Graba in care a dorit Turcia sa rezolve problema a fost determinata in special de remilitarizarea zonei Renaniei de catre Germania lui Hitler, fapt ce contravenea dreptului international si calca in picioare prevederile Tratatului de la Versailles din 1919, dar si Tratatul de la Locarno din 1925 care stipula ca Renania va ramane demilitarizata permanent, oferindu-se astfel o zona tampon de-a lungul Rinului pentru Franta. Ca Romania nu privea cu ochi buni aceasta remilitarizare a stramtorilor de catre Turcia este un fapt elocvent desprins din memoriile diplomatului si fost premier Constantin Argetoianu care in 18 iunie 1936 (cu circa o luna inaintea semnarii noului document – n.a.) nota: „mi-a mai spus (Titulescu -na.) ca inchiderea Stramtorilor este un dezastru pentru noi, ca turcii au facut-o din ordinul rusilor (suntem doar toti aliati sinceri, am observat eu) ca la Montreux nu mai e nimic de facut decat de salvat forma (aceasta eterna forma care acopera neantul si permite celor indrazneti sa-si realizeze toate dezideratele”.

Tatonari pontice

Dar nu numai Argetoianu noteaza aceasta angoasa a Romaniei vizavi de modificarile aduse regimului stramtorilor pe care Turcia le avea in vizor. O colectie de documente (Romania – Turcia,  relatii diplomatice, vol.1, 1923-1938) recent publicate de Directia Arhive Diplomatice din Ministerul Afacerilor Externe (MAE) demonstreaza ca Bucurestii nu era tocmai de acord cu aceasta propunere a Ankarei, ci voiau o solutie negociata cu partenerii din Mica Intelegere, alianta prin care Romania se alatura Cehoslovaciei si Iugoslaviei in incercarea de a  contrabalansa revizionismul maghiar si nu numai. Practic, semnarea acestei conventii maritime a pus si ea umarul la dezintegrarea acestei aliante. La 10 aprilie 1936, Nicolae Titulescu trimitea catre Ministerul Afacerilor Straine de la Bucuresti o telegrama prin care dadea o serie de indicatii conform carora trimisul extraordinar si plenipotentiar al Romania la Ankara la acea vreme, Eugen Filloti, ar fi trebuit sa discute cu partea turca problema remilitatizarii stramtorilor: „Ca raspuns la telegrama Dvs. 684, Rog a vedea pe Tevfik Rustu Aras (minstrul turc de Externe -n.a.) si a-i spune ca sunt adanc indurerat de comunicarea sa (reinarmarea stramtorilor – n.a.). Nu voiesc sa vorbesc pentru moment de fond, ci numai de procedeu. Deja la Londra  Tevfik Rustu Aras a procedat fata de mine intr-un chip pe careu voiesc sa-l judec aci, punandu-ma la curent cu cele ce voia sa faca la Consiliul Societatii Natiunilor, in momentul in care incepea sedinta, atunci cand Iugoslavia discutase chestiunea in ajun.  Tevfik Rustu Aras, in vizita de despartirea ce mi-a facut la Londra, mi-a comunicat ca va inscrie chestiunea inarmarii Stramtorilor la ordinea de zi a intrunirii de la 4 mai, la Belgrad. Procedeul intrebuintat azi de Tevfik Rustu Aras este contrariul propriei sale propuneri. El pune Romania si statele Micii Intelegeri in cea mai grea situatie pentru apararea drepturilor lor fata de Austria, Ungaria si Bulgaria. Ce sorti de izbanda pot sa mai aiba cererile noastre fata de aceste state cand chiar unul dintre aliatii nostri, bazandu-se pe consideratii de securitate si onoare, cere schibarea regimului militar existent. Fac un calduros apel catre  Tevfik Rustu Aras sa amane orice demers pana la discutarea chestiunii la 4 mai, la Belgrad. Nu se poate refuza unui aliat o asemenea cerere, mai ales cand chestiunea est inscrisa pe ordinea de zi. Astept raspuns urgent”, scria Titulescu pentru Filloti. Acestadin urma a procedat asa cum i s-a cerut de la Bucuresti, numai ca ministrul  Tevfik Rustu Aras i-a raspuns ca nu i se poate satisface dorinta, „deoarece demersul si momentul facerii lui sunt stabilite de Consiliul de Ministrii, aprobat de partidul guvernamental si de Presedinteie Republicii, astfel incat ministrul Afacerilor Straine (respectiv Tevfik Rustu Aras -n.a.) nu poate intarzia executarea stricta a mandatului primit”. Ceea ce este la fel de important este ca in 21 iulie 1936, in aceeasi zi in care se semneaza Conventia de la Montreux, tot in aceasta localitate elvetiana, Romania parafeaza Pactul de Asistenta Mutuala cu URSS. Documentul a fost elaborat de Nicolae Titulescu sub presiunea unor amenintari venite din partea omologului sau Maxim Litvinov care i-ar fi spus ca in cazul in care Romania nu ia atitudine in legatura cu ascensiunea extremei drepte in Romania pe fondul remilitatizarii Renaniei, Rusia va reanexa Basarabia „pentru ca facem (noi, romanii -n.a.) politica germana”. Acesta nu si-a mai facut efectul doarece la numai 40 de zile distanta, Titulescu avea sa fie inlaturat din guvernul Tatarascu.

Inconstienta Ucrainei, avantajul Rusiei

Revenind la o data mai apropiata, perioada razboiului rece a insemnat o oaza de liniste in ceea ce priveste eventual situatii militare tensionate in bazinul Marii Negre, realitate datorata in special acestei Conventii de la Montreux. Dupa prabusirea fostei Uniunii Sovietice la inceputul anilor ’90, se poate afirma ca o mare putere contemporana, Rusia, si doua puteri regionale, Ucraina si Turcia, isi construiesc conceptiile strategice, politice si economice tinand cont de aceasta mare si de spatiul adiacent ei. In aceasta triada, prin prisma parteneriatului strategic cu SUA, Romania a inceput o campanie diplomatica imprumutata parca de la Turcia care se traduce prin „zero probleme cu vecinii”. Este adevarat, intr-o varianta proprie cu nuantele si adaugirile aferente. Daca cu Bulgaria si Georgia, Bucurestii pastreaza relatii si interese comune stranse, in toamna acestui an, seful diplomatiei romane a avut o vizita la Kiev in urma caruia acesta a declarat recent, in cadrul unei intalniri informale cu presa, ca a avut o primire buna „de sus pana jos”. Chiar daca in relatia bilaterala Romania-Ucraina s-a inregistrat o usoara incalzire, in ceea ce priveste jocul la Marea Neagra, Ucraina a dat un semnal extrem de important care practic ii anuleaza orice speranta de aderare la NATO. Prin semnarea unei prelungiri pe 25 de ani a intelegerii ruso-ucrainene ce tine de stationarea flote ruse in porturile ucrainene din Crimeea de la Sevastopol si Feodosia. Pe langa aceasta, Ucraina a permis servicii speciale rusesti FSB sa revina la Sevastopol pentru a asigura securizarea acestei obiectiv. In ciuda unei promisiuni de la reducere a pretului gazelor cu circa 30% de la 330 de dolari la 230 de dolari pe metru cub de gaze, Ucraina a incheiat anul 2011 platind un pret de circa 400 de dolari, fapt ce a pus practic capat unei asa-zise „luni de miere” dintre Ucraina si Rusia, autoritatile de la Kiev dorind in prezent sa actioneze in judecata Rusia. Moscova se apara insa cu intelegerile bilaterale privind pretul si volumul gazelor rusesti semnate inca de pe vremea premierului Iulia Timosenko.

(va urma)