Republica Turcia, ignorata de diplomatia de la Bucuresti?

Oare prin rememorarea si restituirea prin documente – adica riguros stiintific – a dinamicii legaturilor romano-turce vor intelege demnitarii zilei de la Bucuresti ce importanta are conlucrarea dintre statele noastre? Mira-m-as. Si totusi, diplomatul si carturarul Dumitru Preda, (si colaboratorii) face o asemenea lucrare, prin cartea “Romania-Turcia: relatii diplomatice”, din care a aparut primul volum. O carte ce documenteaza (prin documente, adica) o perioada fasta in relatiile bilaterale, 1923-1938, intre statul roman intregit cum n-a mai fost niciodata nici pana atunci, nici dupa aceea, si tanara Republica a Turciei fondata de Ataturk dupa prabusirea Imperiului Otoman. Este, de fapt, perioada in care Mustafa Kemal Ataturk s-a aflat ca presedinte in fruntea statului creat de el. Si perioada cand Romania si Turcia, doua state europene, una cu un teritoriu si o populatie mai mare, cealalta, dimpotriva, cu teritoriul si populatia imputinata, isi incepeau o noua viata, cu noi sfidari de infruntat, dupa razboaiele balcanice, primul razboi mondial si pacile care le-au decis traiectoria viitoare. O perioada pasionanta, de cautari, pentru fiecare din cele doua tari, dar si fasta pentru conlucrarea lor pe noi temeiuri. In mai 1934, in vizita oficiala in Turcia, Nicolae Titulescu,ministrul Afacerilor Straine declara in prezenta omologului sau turc Tevfik Rustu: “Romania si Turcia sunt menite sa practice o prietenie sincera si activa”. Vor fi fiind menite tarile noastre unui asemenea destin, dar de vreo doua decenii relatiile romano-turce, chiar daca nu sunt puse intre paranteze, nici prea departe de o asemenea situatie nu se afla, cel putin sub raport politico-diplomatic.

Cartea alcatuita de Dumitru Preda si colaboratorii ar putea fi luata si ca un fel de parabola istorica (parabola: “scurta povestire alegorica cu caracter moral” –DEX), iar oamenii de stat si diplomatii de azi ai Romaniei ar putea sa inteleaga din ea cat de fasta poate fi conlucrarea romano–turca si acum, cand suntem ambii membri ai aliantei euroatlantice, dupa ce am cunoscut, in perioada moderna, alte doua momente salutare – in perioada interbelica si pana in 1989.

Legaturile romano-turce, printre cele mai vechi, la nivel statal, din istoria noastra, dar oricum cele mai de substanta vreme de peste o jumatate de mileniu, incep in sfarsit sa fie citite mai aproape de cum se cuvine. Depasim perceptii de tipul zicalelor “Ho, ca nu dau turcii iama” sau sabloane despre asuprirea otomana, pentru a repune adevarul isotric in drepturi. Eminentul turcolog Mihai Maxim a definit corect si neemotional, chiar in aceasta primavara, la un simpozion de la Universitatea din Ankara, esenta acestor relatii de pana la 1859 si 1877: Principatele Romane si-au salvgardat fiinta de stat si identitatea cultural–religioasa si nationala sub scutul militar al superputerii otomane, pragmatica si toleanta, iar Istanbulul si-a asigurat “camara de provizii” si prin contributia decisiva a produselor romanesti.

Cat de benefica a fost relatia bilatreala in perioada interbelica – si chiar in timpul celui de-al doilea razboi mondial – depune marturie cartea in discutie. Doua state, cum spuneam, la inceput de o noua istorie, care incepeau sa se vada cu alti ochi, sa conlucreze, si intre ele, si impreuna cu celelalte state din zona Balcanilor, si cu marile puteri europene. Ca peste Intelegerea Balcanica, realizata totusi, au trecut cizmele si senilele Pactului Ribbentrop-Molotov asistate de autismul celorlalte puteri europene, nu e vina nici a Romaniei, nici a Turciei.

Relatiile romano-turce vor mai cunoaste o perioada salutara in deceniile de deschidere spre lume a Romaniei – anii 60, 70, 80. Dupa 1990, chiar daca Turcia ne-a sprijinit sa intram in NATO iar Romania pledeaza pentru Turcia in UE, Bucurestiul a aparut cu gafe si pasivitate. Gafa, cand te dai protagonist la Marea Neagra si nu ai grija sa implici cum se cuvine nici Turcia, nici Rusia in demersul tau, ofensandu-le cumva, caci nu sunt totusi neglijabile in arealul pontic. Pasivitate, caci si relatiile bilaterala, si in cele multilaterale (prin proiecte de tip Nabucco si altele) se merge pe lumini de pozitie. Pacat. Sanse nefolosite sau ratate.

Cartea initiata de prof. Dumitru Preda ar trebui sa dea de gandit celor in drept de la Bucuresti. De citit, romanilor interesati de istorie, oricum da. Iar parabola acestei carti nu e una alegorica. E de-a dreptul.