De la mijlocul lui iunie 2025, mai precis din 17 iunie, situația de securitate internațională a intrat într-o nouă dimensiune, prefigurând și mai acut un potențial conflict global, care ar putea degenera într-un război mondial ale cărui tabere se prefigurează, de fapt se prefigurau în urmă cu mai bine de un deceniu. Respectiv un conflict între democrații și autocrații, cu rădăcini istorice adânci ce duc mai bine cu o sută de ani în urmă.

Acest gen de confruntare s-a cristalizat încă din timpul primului război mondial, când Franța și Imperiul Britanic, o republică și o monarhie constituțională, s-au confruntat cu Imperiul German, Otoman și Austro-Ungar, primele două monarhii absolutiste, iar ultimul renumit pentru asuprirea popoarelor din cuprinsul său, mai puțin cel maghiar și austriac. Jocul geopolitic al alianțelor a făcut ca de partea acestor democrații imperfecte să se ralieze o altă monarhie absolutistă, Imperiul Țarist. Și s-a dovedit spre finalul războiului că aceasta, după șapte luni de încercare a unui regim cvasi-democratic reprezentat de conducerea lui Kerenski, a alunecat într-o dictatură și mai cumplită, cea comunistă, condusă de Lenin și apoi de Stalin.

Societatea a avansat după război, s-au introdus noi reforme democratice, dar multe state au alunecat spre dictatură, uneori cu votul cetățenilor. Aș atrage aici atenția asupra acestui pericol, chiar la alegerile noastre au obținut scoruri importante candidați care nu își ascundeau preferința spre acest sistem. Iar al doilea război mondial a fost din start unul al democrațiilor contra dictaturilor. Vorbesc de anul 1939, să nu uităm că atunci Germania nazistă și URSS-ul comunist erau aliați, împreună au împărțit Polonia și estul Europei, inclusiv în România, care din 1938 era deja o dictatură, rămânând așa până în 1989. Dar cei doi dictatori, Hitler și Stalin, au ajuns în conflict în 1941, și rezultatul îl cunoaștem. Astfel, în decursul războiului în desfășurare, pe motiv că dușmanul dușmanului meu este prietenul meu, s-a ajuns ca alianța democrațiilor să cuprindă și dictaturi feroce ca cea a lui Stalin. Iar ulterior fractura dintre aliații din război, pe linia dintre democrații și dictaturi, să fie germenul noului război numit Războiul Rece.

Cel care a urmat după 1945, un război ideologic, între ideologia comunistă și capitalistă, între dictaturi și democrații. Dar genul acesta de război ce a durat 45 de ani, dus prin interpuși sau proxy, a dus la unele anomalii, cum ar fi faptul că SUA și blocul occidental au susținut și s-au aliat cu dictaturi din Asia, Africa sau America de Sud pentru ca acestea să nu ajungă în tabăra adversă.

Iar acum, la mai bine de treizeci de ani de la încheierea Războiului Rece, asistăm la o nouă realiniere pe aceleași norme dogmatice, să le zicem așa, deoarece nu mai pot fi numite neapărat ideologice, deși s-ar potrivi și acest termen cu unele rezerve. După 1990, apartenența la blocul occidental era condiționată de existența statului de drept și a unei democrații funcționale, spre exemplu altfel nu puteai accede în NATO.

Dar după 2022, și mai ales după 2025, vom asista la o slăbire a acestui gen de condiții, fiind vorba deja de un război în desfășurare pe mai multe fronturi. Astfel, Occidentul este aliat cu statele autocratice din Golf, pentru ca acestea să nu basculeze de partea cealaltă, ceea ce este normal și verificat în timpul războaielor mondiale precedente. Nu zic că deja avem un al treilea război mondial, ci doar că se trasează liniile și alianțele pentru un potențial astfel de conflict.

Problema este mult, mult mai complicată. Ar trebui să luăm teoria subsistemelor de securitate, sau a complexelor de securitate a lui Barry Buzan (unul dintre fondatorii Școlii de la Copenhaga), care depășește vechile teorii ale realismului, dar asta poate într-o altă analiză. Dar, la o privire succintă, se vede deja prefigurarea taberelor opuse.

Am expus foarte simplist, pe înțelesul tuturor, această situație, mai mult pentru a sublinia un aspect în premieră. În ideea că, pentru prima dată în mai bine de o sută de ani, pilonul principal al democrațiilor și cea mai importantă putere militară și economică, SUA, are o atitudine ambivalentă, dintr-o constantă sigură se transformă într-o variabilă nesigură în această ecuație. Și asta numai în urma politicii ciudate a președintelui Donald Trump. Adică, pe de-o parte, susține direct Israelul, inclusiv prin implicare militară, contra Iranului, pe de altă parte, are o atitudine mai degrabă pro Rusia lui Putin, o dictatură și un stat agresor contra Ucrainei, ultimul un stat democratic cu imperfecțiuni, dar mult, mult mai avansat în acest domeniu față de Rusia lui Putin care se scufundă într-o dictatură ce încearcă să o copieze pe cea a lui Stalin, idolul său.

Mulți consideră această abordare a administrației Trump, simpatia și susținerea lui Putin, mai degrabă prin lipsa susținerii față de Ucraina, un semnal că America lui Trump se îndreaptă spre o autocrație, având în vedere și derapajele multiple de la democrație ale acestuia. Vedem ce se petrece acum în SUA, evenimente de neimaginat cu șase luni în urmă. Admirația lui Trump față de Putin și alți lideri autoritari ar putea să balanseze SUA în tabăra autocrațiilor? Semne destul de clare sunt chiar în interiorul SUA cum că Trump își dorește un regim mai autoritar, dar până unde se va merge pe această direcție? Ideea este că atât timp cât Trump va avea susținerea necondiționată a multor americani subjugați de ideologia MAGA, va putea forța tot mai mult limitele democrației americane. Până unde? Încă nu știm, dar SUA are mecanismele democratice create acum mai bine de două sute de ani destul de puternice, dar nu știm cât vor putea rezista unor presiuni enorme ca și în ultimele cinci luni, fiind pentru prima dată în istoria SUA când un președinte forțează atât de mult spre autocrație. Și, deocamdată, îi merge.

De aceea, nu numai pentru analiștii ce stau în fotoliu, asta rămâne o întrebare esențială, dar și pentru cei mai apropiați aliați ai SUA, nu numai pentru membrii NATO, ci și pentru aliații SUA din Asia-Pacific și din restul lumii. Rămâne de văzut.

Dar ar trebui să aruncăm o privire asupra zonelor fierbinți pentru a ne face o idee mai clară.

Ucraina

Războiul ruso-ucrainean început la 24 februarie 2022 durează de trei ani și patru luni, cu măcinarea armatei rusești care, conform estimărilor celor mai informate și prestigioase think-tank-uri, luna trecută a atins cifra de un milion de morți, răniți și dispăruți. Totul pentru o campanie a lui Putin menită să dureze trei zile, maxim două săptămâni, și care să denazifice și să demilitarizeze Ucraina. Interesant este faptul că Ucraina, în loc să fie demilitarizată, s-a înarmat și a produs echipament și tehnică militară care fac mari probleme rușilor, cum ar fi în domeniul dronelor sau al altui tip de armament. Dar rușii au reușit să îi facă pe ucraineni să își producă propriile rachete balistice, la 13 iunie anunțându-se intrarea în producție de serie a rachetei balistice ucrainene Sapsan, cu cap exploziv de 480 kilograme și rază de acțiune de 500 kilometri. Ca să ne dăm seama de efectele probabile, ucrainenii au provocat dezastru la aeroporturile, bazele militare, depozitele de armament și combustibil sau rafinăriile rusești cu drone ale căror încărcături explozive erau de 2-3 kilograme, și au făcut-o la distanțe mari, în cursul operațiunii Spider Web din 1 iunie la peste 4000 km (vezi https://karadeniz-press.ro/panza-de-paianjen-care-a-prins-bombardierele-rusesti/ ). Dar acum au la dispoziție o rachetă balistică cu încărcătură de 480 kg capabilă să lovească la 500 km distanță. Apropo, Moscova este la mai puțin de 500 km distanță de granițele Ucrainei. Asta înseamnă că Kremlinul intră în raza de acțiune a acestei rachete Sapsan. Vom asista la lovituri directe cu rachete balistice ucrainene asupra Moscovei, ca răspuns la bombardarea zilnică de către ruși a Kievului și a altor orașe? Ucrainenii au tot dreptul să o facă, dar eu cred că vor ținti obiective militare sau sedii ale unor structuri de forță rusești, nu blocuri și zone rezidențiale, cum fac zi de zi rușii. După părerea mea, Kremlinul este o țintă legitimă pentru ucraineni, având în vedere faptul că rușii au încercat asasinarea lui Zelenski de nenumărate ori.

Nici tactic și operațional rușii nu stau prea bine, după mai bine de trei ani de război. La 24 februarie 2022 erau pe cai mari și invadau Ucraina cu 200000 militari și încă 40000 recrutați forțat din Luhansk și Donetsk. O mare tragedie aici, în aceste regiuni în partea ocupată de ruși nu mai există bărbați valizi, toți au fost recrutați forțat, după mărturiile prizonierilor erau luați de pe stradă de către ruși și încorporați cu forța, pe motiv că dacă au vrut independență față de Ucraina, trebuie să lupte pentru ea, iar după trei ani de război în care au fost folosiți ca și carne de tun, aproape toți bărbații din aceste regiuni au dispărut fizic. Dar la începutul lui aprilie 2022 rușii au fost nevoiți, în urma pierderilor enorme, să renunțe la asaltul asupra Kievului, Cernigov și Summy, spunând că se vor concentra pe Donbass. Și au început atacul metodic, cu pierderi mari, și au cucerit teren în Donbass, cum ar fi Sieverodonetsk și Lysyceansk, și un asediu de 82 de zile asupra Mariupolului până la căderea acestuia în 20 mai 2022. Dar au urmat contraofensivele victorioase di Kherson (începută la 30 august 2022) și la sud-est de Harkov (începută la 7 septembrie 2022) care au eliberat mai bine de 6000 de kmp, mult mai mult decât au cucerit rușii de atunci încoace. Ofensiva ucraineană din vara lui 2023 în Zaporoje a eșuat, așa că s-a revenit la războiul din tranșee caracteristic primului război mondial, cu ofensive rusești aproape permanente, plătite cu pierderi enorme, ca și la Bakhmut sau Avdiivka. Ca o paranteză merită menționată rebeliunea Wagner care a cucerit Rostov pe Don și s-a apropiat de Moscova, fiind oprită doar de medierea lui Lukashenko, dar două luni mai târziu Prigojin, liderul Wagner, este ucis. Pentru a ieși din acest marasm costisitor, rușii încearcă deschiderea unui nou front la nord, un atac direct spre Harkov, la 10 mai 2024, dar care se împotmolește în luptele pentru Vovceansk.

Răspunsul ucrainenilor este pătrunderea din Kursk, începută la 6 august 2024 și care a dezvoltat un intrând serios de peste 500 kmp în interiorul teritoriului rusesc, care i-a făcut pe ruși să fie nevoiți să mute numeroase resurse și material militar, inclusiv militari nord-coreeni, pentru a face față și, treptat, să îl reducă și să îl anihileze aproape total (mai există o foarte mică bucățică controlată de ucraineni) până la martie 2025. Această incursiune a pus serioase probleme de imagine rușilor, chiar și pe plan intern, dar a drenat multe resurse de pe frontul din est, unde rușii au bătut pasul pe loc, cu câștiguri marginale, fiind nevoiți să suporte și contraatacuri locale destul de importante, cum ar fi cel de la sud de Pokrovsk. Totuși, din martie încoace, rușii continuă presiunea în est, mai ales în Donbass, reușind cu mari pierderi să ocupe câteva sute sau zeci de metri pe zi, uneori chiar mai puțin.

Și pentru a răspunde incursiunii din Kursk, au inițiat propria lor pătrundere spre Summy, începută în februarie 2025, la trei ani de începutul invaziei din Ucraina, cu scopul de a crea o zonă tampon, după cum a cerut Putin, dar se pare că rușii vor mai mult, încearcă să se apropie de Summy pentru a-l aduce în raza artileriei, așa cum au încercat cu Harkov-ul, dar au eșuat la Vovcheansk, chiar dacă acest front este încă activ.

Aici ajungem la un alt aspect al războiului, respectiv componenta de lovire aeriană, despre care se poate face o paralelă cu noul război deschis la 17 iunie, dintre Israel și Iran, la care s-a adăugat SUA la 22 iunie, dar despre care voi vorbi în continuare.

Unii au apreciat că Operațiunea Spider Web nu a făcut decât să escaladeze și să îi întărâte pe ruși, care vor veni cu un răspuns pe măsură. Nimic mai fals, rușii au escaladat cât au putut, dar nu pot mai mult, în afară de un răspuns nuclear, dar care ar aduce distrugere de neimaginat și asupra lor. Dacă ar fi putut mai mult convențional, ar fi făcut-o demult pentru a ieși din marasmul în care s-au băgat singuri. Așa că au răspuns în singurul mod în care mai poate, au intensificat atacurile aeriene cu rachete și drone contra orașelor ucrainene, ceea ce fac de la începutul războiului. Atâta doar că acum le-au intensificat la maxim, forțând stocurile de drone și rachete, astfel că am asistat în aceste zile la cele mai ample bombardamente de acest fel de la începutul războiului.

Apărarea antiaeriană și limitele ei

Chestiunea de bază este că Rusia nu deține superioritatea aeriană pe cerul Ucrainei, un aspect esențial pentru o victorie rapidă. Nu a reușit să o impună nici la începutul războiului, în 2022, din lipsa mijloacelor aeriene suficiente pentru un demers atât de amplu, dar și în urma rezistenței eroice a piloților militari ucraineni și a celor din apărarea antiaeriană. Așa că rușii au fost nevoiți să lupte fără protecție aeriană totală, ceea ce s-a văzut prin creșterea exponențială a pierderilor, mai ales că dronele turcești Bayraktar aveau câmp liber de acțiune.

Pe măsură ce războiul a avansat, ucrainenii s-au adaptat unui nou tip de război, cel cu drone. Și rușii au făcut la fel, în contrapartidă, dronele devenind un factor esențial pe câmpul de luptă. Totuși, problema dominației aeriene la etaj superior a rămas deschisă. În sensul că bătălia pentru controlul spațiului aerian se dă în apropierea liniei frontului, în adâncime nimeni nu îndrăznește să pătrundă cu aviație de teama apărării antiaeriene, sistemele Patriot și cele europene de o parte, și S-300 și S-400 de partea cealaltă, dovedindu-se foarte eficace. Ca și tactică inovativă, ucrainenii au mutat în secret sisteme Patriot în apropiere de linia frontului, metodă riscantă, dar eficientă, doborând avioane rusești Su-27 și Su-35 în adâncime, dar asta a fost de moment, rușii învățând lecția.

Așa că pentru bombardarea în adâncime au rămas rachetele și dronele. Am văzut cum ucrainenii au folosit dronele pentru distrugerea obiectivelor la mare distanță de front, vizând strict obiective economice și militare. Dar rușii nu au scrupule, le folosesc împreună cu rachetele de croazieră contre țintelor civile.

Și împotriva valurilor de drone și rachete ucrainenii nu se pot apăra eficient. Fiindcă Ucraina este mare și extinsă, orașele sunt la distanțe mari unele de altele, și nu pot fi toate apărate. Cine apără totul, nu apără nimic, spune o veche zicală militară. Și are dreptate. Ucrainenii sunt nevoiți să își împartă mijloacele antiaeriene între linia frontului și apărarea orașelor, iar aici țintele sunt disipate pe o arie extrem de mare, așa că oricum ar face, tot rămân vulnerabilități. Ucrainenii încearcă să se adapteze, încercând să doboare drone cu alte drone, dar încă mai e de lucru aici. Iar fiecare sistem antiaerian pus să protejeze un oraș va lipsi de pe front, slăbind astfel apărarea frontului. Pe asta mizează rușii când bombardează cinic și fără scrupule orașele și civilii, că ucrainenii își vor slăbi astfel frontul lipsindu-l de apărarea antiaeriană suficientă, ca ei să-și poată lansa în voie bombele ghidate asupra apărătorilor ucraineni.

Mai departe, poți depăși o apărarea antiaeriană prin două metode, dacă nu ai reușit să o elimini fizic sau electronic, prin bruiaj. Iar cele două metode sunt prin uzură sau saturație. Uzura înseamnă să trimiți constant rachete și drone asupra obiectivului apărat, chiar dacă sunt doborâte, le trimiți în continuare, până la urmă una sau mai multe tot vor trece de această apărare. A doua, saturația, să trimiți un val numeros deodată, apărarea va distruge cât va putea, dar câteva tot vor trece, fiindcă sistemul nu va face față numărului mare de rachete și drone. Rușii folosesc o combinație dintre cele două, și inevitabil reușesc să penetreze prin acest sistem.

Trimit 400 de drone și rachete asupra unor ținte împrăștiate pe întreg teritoriul Ucrainei, ucrainenii doboară 380, dar restul de 20 tot reușesc să lovească și să provoace mari daune în cartiere de locuințe, cu zeci de civili morți și sute de răniți. Ce pot face ucrainenii? Mută un sistem de apărare antiaeriană de pe front în interior, dar unde? La Kiev, la Summy, la Dnipro? Fiindcă toate sunt lovite de ruși. Iar lipsa sistemului respectiv de pe front înseamnă pierderi pentru soldații care apără linia de front de atacurile constante ale rușilor. Cam asta este situația actuală, iar decizia lui Trump de a nu trimite sisteme de apărare antiaeriană ucrainenilor este criminală, pur și simplu.

Spre comparație, în cazul Israelului, țintele sunt toate grupate, acesta având o suprafață mică și beneficiind de cel mai bun sistem de apărare antiaeriană din lume, Iron Dome. Aici nu merge cu uzura, așa că Iranul a folosit saturația. Și totuși, în iunie, aceasta a funcționat, sistemul a fost saturat de numărul mare de drone și rachete iraniene, astfel că au fost câteva care au penetrat și au produs pagube. Chiar dacă Iron Dome a distrus câteva sute de drone și rachete iraniene, câteva au pătruns, așa că mulți zic că Iron Dome nu este eficient. Fals, a fost suprasaturat.

Dar în cazul ucrainenilor, ce putem zice? Ei sunt suprasaturați de bombardamentele rusești în fiecare zi, au victime, deși reușesc să doboare 90% din amenințări, apărând o arie de zeci de ori mai mare ca Israelul. Nu ar trebui și ei ajutați?

Noul vector, războiul Israel-Iran

Acest război era inevitabil încă din 1979, de la revoluția islamică din Iran care l-a înlăturat pe șahul Mohamed Reza Pahlavi și a ajuns la conducere ayatollahul Khomeini, care declara că rolul Iranului este distrugerea Micului Satan (Israel) și a Marelui Satan (SUA). Doar faptul că cele două state, Iran și Israel, nu au graniță comună a amânat conflictul deschis între ele, acest război fiind purtat prin proxy (Hezbollah, Hamas, rebelii houthi etc.). Dar pe măsură ce tehnologia a evoluat, mai ales în materie de rachete cu rază suficientă de acțiune, la care se adaugă și dronele, a devenit inevitabil. Războiul ruso-ucrainean, prin dezvoltarea fără precedent a dronelor cu rază lungă de acțiune a fost practic un catalizator al acestui nou conflict, de data asta direct și nu prin interpuși.

Istoria războiului dintre Israel și proxy iranieni durează de zeci de ani, este suficient să ne amintim de războiul civil din Liban (1975-1991), unde Hezbollah a avut un rol important, dar nu a fost un război doar între cele două părți, ambele luptând și împotriva altor actori, dar pentru a ne face o idee de complexitatea confruntărilor din Orientul Mijlociu este nevoie de o analiză separată, și tot nu am epuiza subiectul.

Dar există o dată, respectiv un moment de cotitură, care a făcut ca și conflictul direct dintre Iran și Israel să devină o certitudine, un fapt inevitabil. Este vorba de 7 octombrie 2023, când Hamas a atacat prin surprindere Israelul, infiltrând mii de luptători pe teritoriul acestuia și provocând 1200 de morți, dintre care 820 civili, 3400 răniți și 250 ostatici, dintre care 74 au murit în captivitate.

Israelul a fost nevoit să reacționeze dur, așa că a invadat Gaza cu scopul declarat de a distruge Hamas odată pentru totdeauna. Hamasul a avut pierderi mari, și-a pierdut mare parte din lideri, structura sa organizațională și capacitatea de luptă a fost serios zdruncinată. Dar nu a fost eliminat complet, ca dovadă că nici după mai bine de un an operațiunile militare israeliene în Gaza nu s-au încheiat, ceea ce a dus la un lanț de suferințe pentru populația civilă palestiniană din Gaza printre ai cărei membri se ascundeau militanții Hamas. Dar, pe ansamblu, amenințarea Hamas pe termen scurt a fost eliminată, chiar dacă organizația nu a fost total distrusă, după cum intenționa Israelul. Dar a fost serios incapacitată, făcută incapabilă de a fi o amenințare serioasă, cel puțin pentru câțiva ani, atâția câți ar fi necesar să se reclădească, dacă sunt lăsați în pace, ceea ce statul israelian arată că nu este cazul. Iar unul dintre sponsorii Hamas este chiar Iranul, iar eliminarea de moment a unuia dintre proxy săi nu avea cum să rămână fără răspuns.

Un al doilea proxy iranian, cel mai important, și care este declarat pro-iranian, este miliția șiită Hezbollah, care a avut un rol important în destabilizarea Libanului în timpul războiului civil din această țară, între 1975 și 1990. Conflictele cu Israelul au fost continue, dar după izbucnirea războiului civil din Siria, în 2011, Heazbollah a fost aliatul principal al regimului Bashar al Assad și al rușilor ce au intervenit direct în Siria începând cu 2015. De atunci era limpede, cu ochiul liber, alianța Rusia – Iran – Siria lui Bashar al Assad.

Dar Israelul, confruntat cu lupta împotriva Hamas în Gaza, plus amenințările și atacurile Hezbollah dinspre Liban, decide să dea o lovitură Hezbollah pentru a-și dezlega mâinile contra Hamas. În 17 septembrie 2024 a declanșat una dintre cele mai strălucite operațiuni, explozia pagerelor greu de detectat și urmărit deținute de membrii Hezbollah, operațiune pregătită cu ani de zile în prealabil. Au fost câțiva morți, oficial, și sute de răniți. A doua zi, când membrii Hezbollah au renunțat la pagere și au trecut pe stații de emisie-recepție, au explodat și acestea, provocând un număr necunoscut de victime în rândul militanților Hezbollah. Ne dăm seama de gravitatea loviturii, nu neapărat prin numărul de victime, ci prin faptul că s-a distrus rețeaua de comunicații considerată sigură de către membrii organizației și a dus la mari sincope în comunicare, dar și în funcționalitate. În plus, au fost bombardate taberele lor din Siria și Liban. Efectul s-a văzut trei luni mai târziu, în decembrie, când Hezbollah a fost incapabilă să vină în ajutorul regimului sirian al lui Bashar al Assad (cum făcuse de multe ori până atunci) în fața ofensivei HTS (Hayat Tahrir al-Sham) și milițiilor pro-turce. Nici rușii nu au putut reacționa, forțele lor din Siria fiind mult subțiate de necesitățile războiului din Ucraina. Astfel că Bashar al-Assad a fugit la Moscova și Hezbollahul a devenit mult mai insignifiant față de ce reprezenta nu cu mult timp în urmă.

Al treilea proxy iranian în regiune este reprezentat de rebelii houthi din Yemenul aflat în război civil și care au reușit să controleze o parte din teritoriul statului. Pe lângă faptul că această regiune controlată de houthi a devenit un safe heaven pentru toți teroriștii din lume, inclusiv cei rămași din Al-Queda, aceștia au început să devină un focar de instabilitate, atacând cu rachete câmpuri petrolifere din Arabia Saudită și amenințând comerțul prin Marea Roșie. Saudiții și statele din Golf ajută forțele guvernamentale yemenite contra rebelilor houthi sprijiniți direct de Iran. Houthi au încercat în mai multe rânduri să atace Israelul sau interesele sale, dar amenințarea lor nu se putea compara cu Hamas sau Hezbollah. Dar după ce Israelul a atacat în Gaza, în octombrie 2023, atacurile houthi împotriva navelor comerciale din Marea Roșie și Golful Aden s-au intensificat. SUA au reacționat militar serios începând cu 15 martie 2025 bombardând facilitățile houthi, cum ar fi bazele de lansare ale dronelor și rachetelor, sistemele radar etc. Am spus la vremea aceea că este prima decizie inteligentă a lui Trump din al doilea său mandat. Bombardamentele americane, la care s-au alăturat și britanicii la 30 aprilie, au provocat mari daune rebelilor houthi, dar nu i-au distrus, doar i-au rănit bine, până la încetarea loviturilor, la 6 mai.

Vedem cum într-un timp relativ scurt, cei trei proxy principali ai Iranului au fost loviți foarte serios, fiind scoși pe termen scurt din luptă, iar un aliat cheie, Siria, a fost eliminat. Ori, asta a însemnat o lovitură devastatoare pentru Iran și ambițiile sale regionale. Trebuie să ne întoarcem puțin în timp, când Iranul simte că își pierde proxy, puțin după atacul israelian asupra pagerelor. Pentru a dovedi că încă este o putere de care trebuie să se țină cont, dar mai ales pentru a arăta susținătorilor săi că încă este la butoane, Iranul face o greșeală fatală. Practic servește pe tavă Israelului pretextul pentru a interveni direct și decisiv împotriva Iranului, nu neapărat atunci, ci când va considera el de cuviință, respectiv opt luni și jumătate mai târziu. Chiar și fără această greșeală, Israelul tot ar fi căutat acest pretext, simțind că este momentul propice cu care nu se va mai întâlni prea curând.

Astfel, Iranul decide să bombardeze direct Israelul, o greșeală inadmisibilă. Ar fi trebuit să tergiverseze, să tragă de timp, să negocieze cât mai mult ca să câștige timp pentru a reconstrui măcar parțial puterea proxy-urilor săi care i-au servit atât de bine interesele timp de decenii, fără să se murdărească direct, deși toată lumea știa cine este în spatele Hezbollah sau rebelilor houthi. Dar conducerea teocratică a Iranului a decis altfel, poate și de teama de a nu părea slabi nu numai în fața susținătorilor externi, ci și pe plan intern, de teama unor revolte populare, spaima cea mai mare a tuturor dictatorilor, inclusiv a lui Putin. La 1 octombrie 2024 lansează un atac direct asupra Israelului cu peste 200 de rachete balistice. Aproape toate au fost interceptate de Iron Dome, câteva au căzut fără să producă daune serioase. Israelul a încasat ofensa, dar s-a pregătit pentru ripostă. Iar aceasta a venit după ce Iranul și-a pierdut proxy și aliatul sirian.

Vorbim de atacul israelian început la 17 iunie, când conducerea militară iraniană a fost decapitată cu lovituri de precizie, apărarea antiaeriană a fost distrusă, oameni de știință de top asasinați. Lovituri directe de rachete și aviație, dar și atacuri cu drone strecurate în Iran cu mult timp în urmă, la fel ca și ucrainenii în Operațiunea Spider Web. Practic, israelienii și ucrainenii au pregătit în paralel, în secret, același timp de surpriză operațională și le-a reușit pe deplin.

La 22 iunie se alătură și americanii pentru distrugerea siteurilor nucleare iraniene cu bombe antibuncăr GBU-57 lansate de bombardierele stealth B-2 Spirit. Este încă prea devreme să estimăm efectul acestor bombardamente asupra programului nuclear iranian, pe care Israelul încearcă să-l întârzie de decenii. În acest scop au folosit metoda asasinatelor membrilor cheie ai programului, a oamenilor de știință iranieni și chiar virusul Stuxnet în 2011. Toate acestea au dus doar la o amânare, nu la anularea acestui program, fiindcă este clar, un Iran cu arma nucleară poate fi sfârșitul. În ideea că nu va folosi arma nucleară direct, ci o va face prin proxy, ca de obicei. E suficient să dea o bombă nucleară Hamasului sau Hezbollahului, și aceștia o vor folosi fără scrupule contra Israelului.

Sunt unii care susțin că Iranul nu dorește altceva decât un program nuclear civil. Foarte bine, își poate construi centrale nucleare pentru producerea de energie. Și România are așa ceva la Cernavodă. Dar România nu încearcă să îmbogățească uraniul până la nivelul la care poate să obțină bomba nucleară, România nu își ascunde capabilitățile nucleare în adâncul munților, în tunelurile dacice din Bucegi, ci exploatează energia nucleară la vedere, fără să încerce să îmbogățească uraniul la nivelul necesar construirii unei bombe nucleare. Dar Iranul asta face, și în mod sigur nu își ascunde site-urile nucleare în adâncul munților pentru a le folosi în scop civil. Cine susține asta este neinformat sau altceva.

Revenind, la loviturile aeriene, Iranul a reacționat cu valuri de drone și rachete contra Israelului, prin suprasaturație, și, după cum spuneam mai sus, câteva au reușit să pătrundă prin sistemul ultraperformant Iron Dome. Despre aceste aspecte, într-o analiză ulterioară.

Concluzii

Cert este faptul că Iranul și Israelul sunt în război deschis, SUA s-au alăturat Israelului pentru a-i bombarda siturile nucleare. Încă nu știm cât va dura acest război și cum se va încheia, dar un lucru este sigur. Iranul a încasat o lovitură foarte grea, devastatoare, și îi va fi greu să își revină, mai ales dacă confruntările vor continua. La gradul de distrugere a sistemelor de apărare antiaeriană și aviației (capitol la care stă foarte slab, oricum), Iranul a cedat spațiul aerian din partea vestică avioanelor israeliene. Ne putem aștepta la desanturi și raiduri ale forțelor speciale israeliene care să scotocească prin siteurile nucleare și alte obiective de interes, fără ca iranienii să poată reacționa eficient la aceste acțiuni sprijinite aerian. Dar rămâne să vedem continuarea.

Pentru Rusia este cea mai proastă veste posibilă, mai gravă ca și căderea lui Bashar al-Assad în decembrie 2024. Fiindcă Rusia se baza pe sprijinul cu armament și muniții pentru războiul din Ucraina doar de la doi aliați ai săi, Iranul și Coreea de Nord. China îi furnizează discret componente duale, care pot fi folosite în scop civil dar și militar, de teama unor sancțiuni economice occidentale care i-ar putea afecta economia. Deci, singurii aliați ai Rusiei care au sprijinit-o serios cu armament și muniții, sunt sau au fost Iranul și Coreea de Nord, ultima și cu trupe. Spun au fost, fiindcă Iranul, furnizoare de muniții, rachete balistice și drone Shahed, nu o mai poate face, având nevoie de fiecare rachetă și dronă în războiul contra Israelului. De aceea Putin s-a grăbit să-și anunțe intenția de a media în conflictul irano-israelian, o absurditate, ca și cum Stalin s-ar fi oferit să medieze în Războiul din Coreea (1950-1953).

Unii zic că nu este nu știu ce pierdere, fiindcă rușii au construit o fabrică de drone Shahed în Yelabuga, în Tatarstan, unde produc astfel de drone. Adevărat, dar nu suficiente, iar implicarea Iranului în războiul cu Israelul este o lovitură grea pentru războiul Rusiei în Ucraina, fiindcă din Iran îi veneau Rusiei rachete balistice și drone suplimentare pentru efortul de război, plus muniții de mai multe tipuri. Iar acum Rusia a pierdut și această sursă, fiindcă Iranul ar avea nevoie de muniții și armament din Rusia, mai ales sisteme antiaeriene S-300 și S-400 pe care Rusia nu are cum să le furnizeze, fiindcă și ei îi sunt deficitare pe câmpul de luptă, dar și în interior, unde trebuie să-și protejeze depozitele de muniții și carburant, fabricile militare și rafinăriile de amenințarea dronelor ucrainene, și mai nou de amenințarea noilor rachete balistice ucrainene Sapsan, plus cele occidentale.

Mai important, din nou s-a dovedit că alianța Rusiei nu valorează nimic pentru acești aliați. A învățat pe propria piele Armenia, lăsată singură în conflictul cu Azerbaidjanul și fiind nevoită să cedeze Nagorno-Karabah. A văzut asta și Siria lui Bashar al-Assad, care a pierdut totul în decembrie 2024 fiindcă rușii nu au putut mișca un deget pentru a o sprijini. Este rândul Iranului să vadă care este valoarea alianței cu Rusia. Adică zero.