Ahmet Davutoglu, ministrul turc de Externe

Turcia se angajeaza tot mai evident pe o linie de politica externa noua, dar Bucurestiul – si cel oficial, si cel mediatic – continua sa ignore aceasta evolutie, desi e vorba  de statul din vecinatatea imediata a Romaniei poate cel mai semnificativ ( cu exceptia, desigur, a vecinilor directi de frontiera si a Rusiei).

Relatiile Ankarei cu Washingtonul sunt intr-un moment delicat. Dupa un vot  din Congresul american care recunoaste genocidul  armenilor, Turcia si-a retras ambasadorul din Statele Unite. Iar Turcia este principalul partener american din NATO in partea noastra de lume. Dar si un client important pentru marile companii americane de aparare si aeronautica, caci este angajata in umeroase proiecte de achizitionare de arme, elicoptere si avioane de vanatoare.

Relatiile Turciei cu Uniunea Europeana raman, in continuare, reci, caci Ankara vede cum eforturile sale prelungite de aderare la Europa Unita nu au sanse previzibile de finalizare. De mentionat, insa, ca Ankara nu renunta la proiectul sau european, desi nu il afiseaza cu ostentatie.

Intre timp, Ankara dezvolta relatii privilegiate cu state din apropierea sa – de la Rusia si Grecia la Iran, Irak si Siria, in timp ce – fara o legatura neaparat  directa – introduce elemente de distantare  in raporturile cu Israelul. “Ankara basculeaza aliantele sale traditionale pentru a-si apara  propriile interese in regiune”, scrie un analist occidental (Ariane Bozon), iar un altul (Franck Biancheri) observa ca “in contextual crizei sistemice in curs si a slabirii rapide a puterii Statelor Unite  si a armaturii occidentale pe care se bazeaza aceasta putere, Turcia este pe cale sa-si redefineasca fundamental interesele sale geopolitice majore”. Unii comentatori vorbesc despre cea mai profunda punere in cauza efectuata  de Ankara dupa intrarea tarii in NATO, in 1952, iar unii oameni politici occidentali evoca eventualitatea “pierderii Turciei“ de catre Vest.

Concentrarea Turciei  asupra arealului geopolitic caruia ii apartine este pusa  de unii pe seama politicii neootomane, ce vizeaza, neimperialist, “extinderea regioanale a tarii asupra altor state musulmane”, dupa cum se exprima universitarul Beril Dedeoglu, care il vede pe seful diplomatiei de la Ankara Ahmet Davutoglu, “un musulman practicant, cu acel amestec de romantism, moralism  si preocupare pentru justitie, pe care il prezinta adesea unii credinciosi”. Altii sustin, dimpotriva, ca repozitionarea Turciei in zona si in lume ilustreaza o revenire la izvoarele viziunii kemaliste a intereselor vitale ale tarii. Iar “consecintele geopolitice, economice si comerciale ale acestei schimbari de orientare sunt considerabile, pentru ca ele pun in cauza viziunea traditionala a unei Turcii  proocidentale si in asteptarea integrarii in UE” (Franck Biancheri).

Daca Turcia se va indeparta de lumea oocidentala , ori daca , dimpotriva, va deveni un pod mai temeinic intre Occident si Orientul Mijlociu,ramane a se vedea.