Republica Turcia, miracolul economic de la Marea Neagra

Daca lumea araba este ravasita de schimbari revolutionare politice si sociale, despre Turcia se spune ca este in plina revolutie economica, una declansata cu mult inaintea actualului val de schimbari din spatiul islamic arab, care aspira insa si el la prefaceri economice de tipul celor ce se desfasoara de aproape un deceniu in Turcia.

Intr-un articol care se cheama chiar „Revolutia economica din Turcia” si in care isi propune sa explice reusita acestui proces, prof. Ibrahim Ozturk de la Universitatea Marmara din Istanbul remarca faptul ca premierul Erdogan „a reusit sa exercite un control politic democratic asupra armatei si birocratiei turce”. Revirimentul economic a intervenit dupa o perioada de grave tulburari economice, politice si sociale, pe care primul ministru de la acea vreme Bulent Ecevit nu ezita sa le numeasca „o criza a statului turc”, in”deceniul pierdut” al anilor 1990, cand cresterea economica a fost slaba si instabila, PIB-ul pe locuitor modest (circa 3400 dolari), productivitatea extrem de scazuta, situatia bugetara si financiara precara, inflatia anuala de 70 la suta timp de peste 20 de ani, somajul de zece la suta si coruptia generalizata. Comentatorii europeni apreciau atunci ca Turcia „este prea mare, prea saraca si prea instabila” pentru a putea fi admisa in Uniunea Europeana.

In 2003, primul guvern Erdogan a aprobat programul de stabilizare al FMI, a adoptat o foaie de parcurs pentru aderarea la UE si a demarat simultan un ambitios plan de reforme. Ca urmare, intre 2002 si 2007, Turcia a cunoscut cea mai lunga perioada de crestere economica neintrerupta, cu o medie anuala de 6-7 la suta si cu o inflatie medie anuala considerabil redusa (astazi este de 3,98 la suta). In ciuda cresterii demografice rapide, venitul pe locuitor s-a triplat, din 2002, atingand in 2010 valoarea de 10 500 dolari. Economia turca a rezistat crizei financiare mondiale si relansarea s-a produs rapid. In 2010, PIB-ul anual real a crescut cu 9 la suta. Parasind categoria de tara „cu venit mediu”, Turcia aspira sa intre in 2012 in G 20, mai ales ca este printre primele 20 de economii ale lumii. Deficitul de conturi curente ramane totusi ridicat (6,8 la suta din PIB in 2010), ca si somajul, ceea ce implica noi reforme. In sistemul bancar si financiar vor trebui luate masuri ferme si dureroase, apreciaza prof. Erinc Yelian de la Universitatea Bilkent.

Dar problema care se pune acum, in primul rand, este „cum isi va folosi Turcia puterea sa economica in crestere”, considera profesorul Ozturk.

Turcia nu este membru al UE, dar Europa Unita este interesata sa colaboreze cu Ankara in multe privinte si, nu in ultimul rand, in eforturile de a pune stavila valurilor de imigranti care asalteaza, via Turcia, spatiul Schengen si, in general, frontierele europene. La Bruxelles se apreciaza ca aproximativ 80 la suta din imigrantii care au intrat din imensele spatii ale Asiei in 2011 in Europa au ales calea Turcia-Grecia. In noiembrie 2010, Grecia a solicitat agentiei europene care coordoneaza supravegherea frontierelor UE (Frontex) desfasurarea a circa 200 de experti la granita sa terestra cu Turcia, in Tracia orientala. Prezenta lor ar fi diminuat cu 44 la suta intrarile ilegale pe teritoriul grec, deci european. In aceeasi idee, Grecia a anuntat, in ianuarie 2011, intentia de a construi un baraj de sarma ghimpata de 12, 5 km pe raul Evros, ceea ce a provocat reactii controversate. Uniunea Europeana a exprimat rezerve in privinta oportunitatii si eficacitatii unei asemenea solutii pe termen lung si a recomandat Greciei sa coopereze mai strans cu Turcia pentru a putea gestiona mai bine fluxul de imigratie clandestina. In schimb Franta, printr-un membru al guvernului, a salutat proiectul, considerand ca demersul Atenei „nu inseamna restaurarea unui fel de Zid al Berlinului”. Iar premierul grec Papandreu s-a grabit sa dea asigurari ca masura nu este indreptata impotriva Turciei. Vicepremierul turc Cemil Cicek a raspus ca tara sa va intelege decizia: „Fiecare tara are dreptul de a lua masurile necesare pe teritoriul sau pentru a mentine securitatea frontierelor”. In martie 2011, Frontex a transformat operatiunea „Poseidon” de combatere a imigratiei ilegale intr-una permanenta, ce include patrule la granita greco-turca. Se are in vedere extinderea operatiunii, pentru a ingloba si granita bulgaro-turca. Sfidarea imigratiei clandestine acutizeaza, si ea, intrebarea: este mai bine ca Turcia sa intre in Uniunea Europeana sau este preferabila conlucrarea prudenta pe care se merge deja de multa vreme?

Intr-un interviu pentru ziarul “Hurriyet”, specialistul britanic in materie de “nation brand” Simon Anholt observa ca, in cazul Turciei, “produsul” e mai bun decat “imaginea” si aprecia ca “problema este de a face ca lumea interesata de Turcia sa-si abandoneze prejudecatile sis a fie gata de a-si schimba modul de a judeca”. Asadar, teoretic cel putin, lucrurile n-ar fi chiar atat de complicate, dar cand se intra pe terenul concretului mai e de lucru. Presa turca se ocupa si ea de perceptia tarii in lume, cum face de pilda columnistul Ibrahim Kalin de la ziarul “Zaman” intr-un articol care se cheama “Turcia isi cauta o noua voce pentru a se prezenta”. Isi cauta, de fapt, un nou cognomen, un al treilea nume, pe langa denumirea oficiala (de tipul Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord) si cea curenta (Anglia). Iar in cautarea celui de-al treilea nume pentru Turcia, ziaristul face o scurta retrospectiva istorica. In Evul Mediu, aminteste el, carmuitorii, clerul si literati vorbeau de “turcii cumpliti” (nu s-a pastrat si la noi expresii vechi de tipul “Ho, ca nu vin turcii” sau “Se bat turcii la gura lui”?).In secolele urmatoare, cand Imperiul Otoman a intrat in descrestere, s-a adoptat sintagma “Omul bolnav al Europei”. Dupa dezmembrarea imperiului, statul turc fondat de Ataturk a devenit bun prieten al Occidentului, dar acesta nu a acceptat pe deplin noul partener pentru ca, explica Samuel Huntington, noul stat eurasiatic este vazut ca un spatiu in care coexista propria identitate si aspiratia lui de a se integra lumii occidentale. In sfarsit, in acest inceput de secol, autorii straini care se ocupa de Turcia au lansat conceptul de “neo-otomanism” sau de “neo-kemalism” termeni ce isi propun sa defineasca succinct emergenta economica si politica a tarii in timpul guvernarilor partidului condus de premierul Erdogan.

Si turcii se recomanda, in istorie, prin sintagme consecrate, cum sunt Statul sau Ordinul Familiei lui Osman (Devlet-i- Al- i-Osman) ori Sublima Poarta (Devlet-i- Aliye-yi-Osmaniyye). Pentru Turcia zilelor noastre, cea mai potrivita expresie i se pare editorialistului de la “Zaman” aceea de “Stat Global” (Cihan Devleti), care, spune el, ar reflecta “viziunea global imperiala despre sine si despre lume a turcilor”.

De ce ar fi importanta de gasit, lansat si consacrat aceasta a treia denumire, neoficiala dar definitorie, pentru statul turc de azi, se intreaba autorul articolului din “Zaman”. “Pentru ca spune ceva despre propria identitate”. Turcia, continua el, “se reinventeaza ca o tara tanara, dinamica si increzatoare in sine”. Noul nume al acestei tari,cel mai potrivit, nu a fost insa deocamdata aflat. “Dar un lucru este clar – conchide editorialistul. Prin democratie si pluralism, economie in crestere si dinamica, printr-o politica externa curajoasa, Turcia isi construieste nu numai o noua imagine, ci si o noua identitate”. De fapt, am preciza, mai intai o noua identitate, apoi si o noua imagine. Identiatea se contureaza tot mai precis, la imagine, dupa cum se vede, se mai lucreaza.

Elita militara turca, ingenuncheata vremelnic de Erdogan

Premierul Erdogan, unul dintre liderii politici cei mai dinamici ai momentului international, reuseste o performanta a guvernarii fara preceedent in lumea moderna: obliga armata, prin mijloace legale, sa renunte la rolul determinant in viata tarii, pe care l-a detinut decenii in sir, sa se retraga din politica. Seful marelui stat major al armatei turce si comandantii celor trei arme s-au predat intr-o confruntare democratica stransa si si-au prezentat demisia, reconoscandu-se infranti. Asadar, capeteniile militare nu numai ca nu au incercat sa rastoarne prin forta puterea civila, cum au facut-o de atatea ori in perioada postbelica, dar au si cedat. Nemultumirea lor, exprimata de seful lor (si al statului major), generalul Isik Kosaner, intr-o cuvantare, se datoreaza arestarii, pentru a fi deferiti justitiei, a nu mai putin de 250 de varfuri ale ierarhiei militare, de la generali si amirali la sergenti si jandarmi, 173 din serviciul activ si 77 in retragere, care au fost invinuiti de planuirea unei lovituri de stat. Intre ei, 14 generali si 58 de colonei.

Demisia in bloc  a liderilor militari este epilogul unei lungi istorii, in care Partidul Dreptatii si Dezvoltarii, ajuns la putere, prin alegeri, in 2002 si reconfirmat de inca doua ori prin scrutin a decis sa lichideze „puterea paralela” a liderilor militari, care, oridecate ori erau nemultumiti de linia puterii civile, o puneau la punct sau o inlocuiau. Liderul partidului de guvernamant si seful guvernului Erdogan a reusit sa-si spuna cuvantul si sa-si alature presedintia tarii, universitatile, justitia, iar acum si armata. Prin aceasta, proiectul lui Erdogan de adoptare a unei noi Constitutii are cale libera, beneficiind si de suport popular si necesitand doar intrunirea unui compromis cu opozitia politica, si asa slaba, apreciaza universitarul Henri Barkey.

Criticii lui Erdogan sustin ca el ar fi devenit prea puternic, ca legile si societatea turca vor deveni „mai religioase”, dar replica oficiala este ca, de fapt, este vorba de aplicarea normelor europene ale democratiei.

Presa turca si internationala vorbeste de „o noua era a controlului civil”, dupa ce, in perioada postbelica tara a cunoscut un sir de lovituri de stat instrumentate de varfurile militare, proocidentale de altfel, dar antidemocratice. Cu un partid ajuns si confirmat la guvernare prin alegeri democratice, cu o politica externa performanta si o economie ce urca in sageata, societatea turca „a ajuns la o anumita maturitate”, cum recunoaste chiar un comentator politic israleian. Iar politologul francez Nora Sevi scrie ca partidul lui Erdogan este pe cale „sa rescrie” isotria republicii fondate de Ataturk.

Ministrul turc de Externe, Ahmet Davutoglu, a consolidat statutul de lider regional al Turciei

Prin victoria in alegerile parlamentare, partidul premierului Erdogan isi prelungeste peste un deceniu guvernarea neintrerupta si beneficiaza de continuitate in actiune. Majoritatea clara din parlament ii ingaduie sa se ocupe pe indelete si decis de bogata agenda externa a cabinetului, definita de probleme zero cu vecinii. Probleme dificile poate nu exista, dar subiecte acute de tratat sunt multe in aceasta perioada de efervescenta pe care o cunoaste Orientul Mijlociu si lumea musulmana.

Dosarul cipriot nu poate fi urnit inca din stagnare, chiar daca relatiile dintre Ankara si Atena sunt binevoitoare. O mostenire dureroasa afecteaza si relatiile cu Armenia, care incepusera sa se invioreze nu demult, dar au inghetat din nou. Situatia incerta din Siria, angrenata si ea in valul de schimbari din zona, are impact direct asupra Turciei, inclusiv in ce priveste exodul masiv de refugiati din aceasta tara cuprinsa de framantari. Si relatiile cu Israelul au nevoie de clarificari urgente, si se fac eforturi in acest sens, pentru ca bunele relatii turco-israeliene sunt esentiale pentru un echilibru stabil in zona. Iar marile miscari din lumea araba sunt urmarite cu atentie de Ankara, mai ales ca modelul turc de dezvoltare este “sursa de inspiratie’ pentru regiune, cum spune ministrul de externe Davutoglu.

Probleme interne? Pentru prima oara in istoria republicii, militarii nu mai au ultimul cuvant in politica. Acum, la ordinea zilei este, cel putin pentru guvern, o noua Constitutie, prima care sa nu fie dictata de varfurile armatei, o Constitutie care sa statueze un regim prezidential, dar pentru acest deziderat trebuie tratat si convenit cu opozitia, inclusiv prin acceptarea unor concesii solicate de aceasta.

Desi se pare ca a decazut in scara de prioritati a guvernului, aderarea la Uniunea Euroepena isi mentine actualitatea si regimul Erdogan si-ar inscrie in istorie cea mai mare performanta a sa daca ar integra tara in Europa Unita. Mostenirea cea mai valoroasa pe care o pate lasa Erdogan Turciei, la centenarul Republicii, este integrarea europeana.

Universitatea din Cernauti, transformata in baza a extremismului anti-romanesc din nordul Bucovinei

Chernivtsi, Czernowitz, Czernowtsy, dar nu Cernauti. Asa inteleg autoritatile ucrainene sa aplice vechea deviza a imparatului Franz Josef  “Viribus Unitis” (Cu forte unite-n.a.) ce se mai pastreaza in Cernautii de astazi. In fundalul statuii poetului Taras Sevcenko din zona centrala, trecatorilor si turistilor li se aminteste de prima atestare documentara a Cernautiului de catre Oleksandr Dobrovo. Pentru un turist strain acest Oleksandr nu poate fi decat vreun hatman ucrainean si nu domnul musatin Alexandru cel Bun, in vremea caruia Cernautiul era un targ din Tara de Sus.
Si pe cand poetul national al Ucrainei, nascut in regiunea Kievului, pare sa se simta stapan aici, poetul romanilor, Mihai Eminescu, priveste  intrebator spre pamantul care l-a ocrotit de “geniile rele”, in vreme ce crestetu-i este luminat de o stea. Statuia lui Eminescu afost ridicata cu mare greutate de catre societatea culturala care-i poarta numele, in schimbul amplasarii unei statui a hatmanului Mazepa la Galati. Pe soclu scrie, in limba ucraineana, doar atat: MIHAI EMINESCU 1850-1889, iar deasupra se afla semnatura poetului despre a carui nationalitate privitorul nu poate afla nimic. Cei care au imbratisat politica sovietica prin care s-a incercat crearea “poporului moldovean” pot afla cu satisfactie de pe o tabla memoriala amplasata pe scoala unde a invatat si poetul ca Mihai Eminescu este un “clasic literar al popoarelor roman si moldovean”. De altfel, Ucraina si-a intrecut mentorul si a continuat cu succes divizarea comunitatii romanesti inscriind la recensaminte rubrica “moldovean” si nu putini sunt romanii din nordul Bucovinei care au cazut in aceasta capcana, din ignoranta, nestiinta sau pentru un anume pret. In plus, intre liderii romanilor structurile ucrainene cultiva, cu succes din pacate, dezbinarea, iar sprijinul dat de statul roman este atat de subtil incat aproape lipseste cu desavarsire.

Limba romana…underground

La Cernauti, pulsul vietii romanesti bate greoi, aproape insesizabil. Pe strada, in magazine sau librarii nu se aude vorba romaneasca. Doar un “Pofta buna!” intr-un restaurant poate sa-ti mai mangaie auzul incordat sa prinda sensul amestecat al limbii ucrainene. Desi la numai cateva zeci de granita, posturile din tara nu pot fi vizionate prin cablu. Nu exista nici posturi de radio locale romanesti. Doar cateva publicatii de limba romana supravietuiesc cu greu, mai ales in aceasta perioada de criza cand grivna s-a prabusit. Deja publicatiile altor minoritati, precum cea evreiasca si cea polona, au fost inchise incat nu au mai primit finantarea pe care autoritatile locale erau obligate sa o asigure. La postul regional de televiziune se difuzeaza cateva zeci de minute de stiri si emisiuni in limba romana, dar care din pacate amintesc de transmisiile din perioada comunista. Ca si in Serbia sau alte tari, romanilor li se permite sa cante si sa joace. La “Noutati Cernauti” poti afla ca “rolul limbii ucrainene este mereu in crestere, mai ales ca limba de stat” si profesorii din scolilele romanesti sunt sfatuiti sa tina seama de acest lucru, cu ocazia unui seminar de metodica. In rest, subiectul zilei, epidemia de gripa, si muzica populara. Tot pe acelasi post de televiziune, la matinalul in limba ucraineana, turistul roman poate zambi usor sarcastic cand o tanara reportera cauta istoria ucraineana printre stancile Carpatilor. Un roman hatru povesteste ca prin anii ‘70, un istoric a gasit vetre de civilizatie slava si in vechea fierarie a unui tigan stabilit la marginea unui satromanesc pe la 1940. Acolo unde istoria a fost greu de reinventat, s-au folosit buldozerele. In locul vechii cetati dacice Tetina, care mai apoi a servit domnitorilor moldoveni, a rasarit un turn de televiziune. Pe la 1930, ruinele cetatii date uitarii mai putea fi inca zarite, dupa cum o arata o brosura a societatii romanest “Tetina” din anul 1936.

Istoria romaneasca, la gunoi

In foamea lor de istorie si statalitate, ucrainenii au sters meticulos orice urma a contributiei adusa de romani in dezvoltarea acestui oras, devenit cosmopolit prin incurajarea colonizarilor cu ruteni, polonezi, germani si evrei de catre stapanitorii habsburgi. Cele doua bijuteri ale Cernautiului nu mai pot vorbi despre ctitorii lor. Dupa anexarea Bucovinei de catre Imperiul Habsburgic, s-a creat un fond religios pentru administrarea uriasei averi din acest teritoriu a Mitropoliei Moldovei. Cu o contributie neinsemnata din partea Coroanei si insemnata din partea acestui fond, in vremea mitropolitului Eugeniu Hacman, s-au inaltat Palatul Mitropolitan si o frumoasa catedrala in centru. In vechiul Palat functioneaza astazi Universitatea din Cernauti, iar in locul mitropolitilor romani “stapaneste” Yuriy Fedkovych. Vechea Sala Sinodala, in care fruntasii Bucovinei se pronuntau la 15/28 noiembrie 1918 pentru unire, a fost rebotezata Sala de Marmura. Sala am gasit-o inchisa, iar universitatea aproape pustie din cauza carantinei impuse pentru a face fata valului de gripa noua. Astazi, inscriptia de pe frontispiciul Catedalei Mitropolitane a fost cosmetizata si sta scris  cu litere ale alfabetului slav (in loc de AD) 1844. In fata catedralei, intrata azi in posesia Patriarhiei Ortodoxe Ruse, se afla o statuie impunatoare a mitropolitului roman Eugeniu Hacman, care nu poate face nici ea mai multa lumina pentru ca inscriptiile sunt in ucraineana.

Genocidul memoriei

Calatorului aflat in cautarea Cernautilor romanesti, nu-i ramane decat sa se porneasca spre vechiul cimitir “strajuit” de un monument ce da “slava vesnica eroilor” sovietici si ucraineni. Si aici coltul marilor familii bucovinene devine din ce in ce mai stramt. Intr-o atmosfera sinistra, cu zeci de palcuri de ciori ce si-au aflat salas, descoperi rand pe rand mormintele familiilor Hurmuzachi, Sbierea, Onciul sau Bejan. In rest, cripte in paragina, cu pietre smulse de rau-voitori sau vanatorii de locuri de veci, cruci de pe care frumoasele nume romanesti au fost sterse de vreme fara sa se gaseasca cineva sa le rescrie. Doar Aron Pumnul, parintele spiritual al lui Eminescu, se bucura de mai multe atentie. Locul sau de odihna, aflata in vecinatatea criptei mitropolitilor bucovineni, se infatiseaza bine ingrijit. Din efigia sa, “geniul mare al despteptarii” Bucovinei priveste aspru si taios, neinduplecat in intrebarile sale. Putin mai incolo, Zaharia Voronca, presedintele societatii Arboroasa- infiintata de studentii romani de la Universitatea din Cernauti la 1875, care ar fi vrut sa-si afle aici tihna cea de veci dupa o viata scursa intre peretii inchisorile austriece pentru ca “a plans de mama”, nu are decat neliniste. Lantul care impresoara arboarele ce-i serveste drept monument funerar se strange tot mai mult in jurul bucovinenilor. Langa mormantul sau, in vechile morminte romanesti se aseaza tot mai multe familii ucrainene. Sunt locuri vanate, iar pretul poate ajunge la 50.000 de euro. Oare cand va veni si randul lui Zaharia Voronca sa i se stearga urma?

Patriarhia Moscovei, “ocrotitoarea” romanilor din Bucovina de Nord

Manastirea Banceni, situata la numai 20 de kilometri de Cernauti, a devenit in mai putin de 15 ani un loc de pelerinaj nu numai pentru romanii din nordul Bucovinei, dar si pentru cei din Tara. Am pornit spre acest lacas facand comparatii imaginare  cu manastirile noastre, cu Putna, Voronetul sau Sucevita. La poarta manastirii am gasit cateva masini de Romania, ansamblul manastiresc avand si un hotel. Zidurile initiale ale ansamblului s-au aratat neincapatoare pentru planurile ambitioase ale parintelui-staret Mihail Jar si in afara se lucra la o noua biserica. La ceas de seara, in curtea manastirii domnea linistea. Trecand pragul bisericii am putut asculta un preot ce rostea litanic o slujba in limba rusa si nu in limba romana asa cum stiam ca se face aici, lacasul fiind asezat in inima satelor romanesti. De altfel, folosirea limbii romane este calea pe care Patriarhia Rusa a ales-o pentru a-i atrage de partea sa pe romanii de aici, intrucat in Ucraina este un adevarat Babilon. Aici mai activeaza si Biserica Ortodoxa Ucraineana, necanonica, o biserica ucraineana autocefala, la care se adauga numeroase secte.

Doctrina panslavista

La iesirea din biserica, am remarcat reprezentarea stangace a unei scena a Judecatii de Apoi. Deasupra unui calugar rastignit sta scris in limba romana “Duh Sfant, Duh Sfant, Domnul Savaoth”. Grandoarea dusa la extrem pe care am gasit-o la Banceni nu a reusit sa-mi dea nici macar un strop din pacea sufleteasca si tacerea plina de intelesuri ce domneste intre zidurile manastirilor din nordul Romaniei. Bucovinenii vin in numar la Banceni, aici neexistand biserici ortodoxe romanesti. Vechile lacasuri de cult romanesti se afla azi in posesia altor biserici.

Manastirea imposibila

Nu exista pentru ca Biserica Ortodoxa Rusa a nimicit tentativele romanilor de a avea lacasul lor de cult. Mitropolitul rus Onufrie al Cernautiului si Bucovinei stie ca puterea sa sta in sprijinul si, mai cu seama, numarul credinciosilor romani pe care si i-a apropiat prin lucrari vazute si nevazute, profitand de aversiunea romanilor fata de slujbele in limba ucraineana. Intre lucrarile ascunse se numara si zadarnicerea initiativei unor romani de  a inalta o manastire romaneasca in Codrii Cosminului, loc legendar, unde armata lui Stefan cel Mare a nimicit oastea regelui polonez Albert, nu departe de Banceni. Planurile romanilor, intre care s-a cultivat cu sarg nehotararea si neunirea, au fost zadarnicite de ierarhul rus si numaidecat s-a inceput constructia actualei manastiri de la Banceni, sub privirile parintelui Mihai Jar si obladuirea mitropolitului rus Onufrei. Cu sute de mii de euro pompati de diversi oameni de afaceri, dar si cu daniile facute de romanii orbiti in credinta lor, Banceniul s-a ridicat si extins foarte rapid, iar pastorii rusi (si romani) au devenit tot mai influenti. Din aceasta lupta nevazuta a ramas doar o legenda sau poate un semn. Unii oameni din partea locului povestesc cu mahnire ca in zilele in care s-a inceput ctitorirea manastirii Banceni stejarul lui Stefan cel Mare din Codrii Cosminului s-a uscat. Parintele Mihai Jar, iubit de unii, contestat de altii, mai pastoreste si manastirea de maici de la Boian. Intre zidurile de culoarea cerului senin, la Boian am gasit cateva maicute si niste batrane din sat. In afara de vorba romaneasca a maicutelor, aici stapaneste spiritul ortodoxiei ruse, cu icoane in limba rusa si fotografii de vanzare ale Tarului Nicolae al II-lea.

Premierul Recep Tayip Erdogan ramane liderul incontestabil al Turciei

Exista incinte imense, cu asistenta de mii si mii de oameni, exista televiziuni care emit pentru milioane si milioane, dar discursul de la balcon , intr-un spatiu fortamente limitat, isi pastreaza in continuare sarmul si impactul sau specific. O adresare mai apropiata cumva, mai cordiala, mai pitoreasca. Cineva remarca odata ca Iulius Cezar si Napoleon Bonaparte nu puteau fi auziti, atunci cand se adresau “orasului si lumii” decat de veo cateva sute de persoane. Cine procedeaza si astazi asemenea lor insemna ca urmareste ca spusele sale sa se intipareasca mai adanc si mai intim in mintea si inima auditoriului.

Asa a facut si premierul Erdogan in seara victoriei la alegerile din 12 inie 2011, cand s-a adresat de la balconul sediului din Ankara al partidului sau. “Discursul de la balcon” (Balkon Konusmasi), cum il numeste presa turca, atrage atentia prin accente noi sau mai viguros puse.

In primul rand, liderul, din 2003,al natiunii turce, (cel mai longeviv “om forte” al Republicii Turce dupa Mustafa Kemal-Ataturk) s-a adresat tuturor locuitorilor tarii: “Astazi, cei 74 de milioane de invingatori sunt turcii, kurzii, zazii, arabii, cerchezii, lazii, georgienii, rumii (crestinii), turkmenii”. Formulare ce trimite la angajamentul premierului de a reveni la principiile fondatoare ale razboiului de eliberare (1919-1922) care se aplica tuturor cetatenilor, indiferent de apartenenta etnica, religioasa si politica.

Discursul trimite insa nu numai la Ataturk (neokemalism), ci si la spatial istoric al Imperiului Otoman (neootomanism), caci premierul Erdogan a mai spus: “Alegerile au fost urmarite indeaproape, iar rezultatele lor salutate la Bagdad, Damasc, Beirut, Aman, Cairo, Tunis, Saraievo, Skoplie, Baku, Nicosia. (…) Credeti-ma, astazi Istanbulul a obtinut o victorie, dar este o victorie si pentru Saraievo, pentru Izmir dar si pentru Beirut, o victorie pentru Ankara dar si pentru Damasc, una pentru Diyarbakir dar si pentru Ramallah, Naplouse, Jenin, pentru Cisiordania, Ierusalim, Gaza. Astazi este victoria Turciei si a Orientului Mijlociu, a Caucazului si a Europei”.

Despre Europa, insa, in discurs, doar atat. Nimic despre aspiratia de integrare in UE a Turciei. Nici in programul electoral al partidului de guvernamant despre candidatura la UE nu se amintea, decat marginal, abia la pagina 151 dintr-un total de 160. In schimb, in discursul inaugural al campaniei electorale, premierul Erdogan promitea ca in 2023, Turcia va atinge un PIB de 25 000 dolari per capita si ca tara va deveni a zecea putere economica a lumii.

Turcia, partener strategic al statelor occidentale

Oare sa fie o coincidenta ca doua institutii media americane prevad o reapropiere a Ankarei de traditionalul aliat occidental al Turciei? Pentru Associated Press, Christopher Torchia scrie ca “Turcia se aliniaza cu Vestul pe fondul turbulentei din regiune”. Se exemplifica prin semnele de detensionare din relatiile cu Israelul si de rezerve fata de Siria, unde regimul Assad este puternic contestat. In “Foreign Policy”, corespondentul de presa polonez in Turcia, Piotr Zalewski lanseaza ipoteza ca, dupa victoria categorica in alegerile parlamentare din mai, guvernarea Erdogan ar putea “sa redescopere importanta angajarii cu Statele Unite si Uniunea Europeana”. Rationamentul ziaristului e simplu: partidul AKP, aflat la putere de trei legislaturi, n-ar mai avea nevoie de o politica externa “populista”, prin care sa castige electorat. Votul s-a facut, AKP si-a consolidat majoritatea in parlament si retorica “de succes la public” – despre “fratii” din lumea musulmana, relatii cu Israelul sensibilizate de pronuntatul sprijin pentru cauza palestiniana, pozitie distincta in NATO, detasare mandra de UE – toata aceasta retorica ar putea fi abandonata sau macar estompata.

Posibila si aceasta varianta, de mladiere a relatiilor cu Occidentul, pe care ziaristii mentionati o argumenteaza fiecare in felul lui. Dar fapte chiar de ei amintite compun un peisaj mai nuantat. Pana la inceputul anilor 1990, Turcia “nu avea de fapt o politica externa” (Zalewski). Mai corect spus, avea una de securitate, ce decurgea din apartenenta tarii la NATO, nu una de angajare, mai ales in zona, in functie de interesele specifice ale Ankarei. In deceniile care au urmat, Ankara si-a construit si a urmat o conduita internationala ce pune accent pe partea de lume in care se afla situate Turcia, Ankara declarandu-si public aspiratia de lider regional. Regimul Erdogan nu mai este interesat de reactia liderilor armatei, care au fost trimisi din politica in cazarmi, ci de impactul demersurilor sale externe in randul populatiei, presei, ONG-urilor etc.

Relatiile cu vecinii din Orientul Mijlociu s-au dezvoltat spectaculos, iar frisonul de schimbare din lumea araba stimuleaza ambitia Ankarei de a deveni model de dezvoltare pentru statele din zona. Sondajele de opinie arata ca aproximativ 80 la suta dintre respondenti cred ca Turcia poate servi de model – cultural, politic si economic – pentru tarile din Orientul Mijlociu cuprinse de valul schimbarilor. Iar intre 2002 si 2010, exporturile in acesta zona s-au dublat, in timp ce schimburile cu Europa au scazut cu zece procente si reprezinta azi 45 la suta din totalul comertului exterior al Turciei. Daca in 2004, 71 la suta din populatia tarii isi dorea aderarea la UE, in 2010 procentajul scazuse la 47 la suta.

In perceptia populara, nu atat Turcia are nevoie de Occident, ci mai degraba Statele Unite, Uniunea Europeana, NATO, au nevoie de Ankara, pentru gestionarea problemelor din zona si nu numai.

In aprilie 2011, ministrul de externe Davutoglu declara, cu mandrie: “Idealul nostru este sa facem din aceasta tara un pionier in lume, asa cum inaintasii nostri si-au urmat telul lor de ordine in intreaga lume”. Iar premierul Erdogan ii intarea spusele”: “Cei ce doresc democratie, libertate, eliberarea de tiranie, oprimare si exploatare, privesc acum spre Turcia”.

Declaratii care nici nu confirma, nici nu infirma supozitia ca Turcia si-ar putea modifica radical pozitia pe relatia cu Occidentul. Dar declaratii care arata ca Ankara se indeparteaza de logica razboiului rece, pentru ea NATO si UE sunt aceiasi aliati si parteneri, dar relatiile cu ei sunt concepute si in functie de interesele nationale ale Turciei.

Ministrul roman de externe, Titu Maiorescu, considerat un "Bismark" balcanic

Se apropie implinirea unui secol de la Conferinta de la Bucuresti prin care s-a incheiat pacea dupa razboaiele balcanice si s-a stabilit configuratia politica a Europei de sud-est. Presedintia romana a Conferintei, exercitata de primul ministru si ministrul de externe Titu Maiorescu, nu a fost deloc una formala, caci diplomatia romaneasca a facut in asa fel incat toate statele din zona, participante la lucrari, sa fie multumite de cele convenite. Bucurestiul a depus eforturi pentru ca Bulgaria, stat infrant in razboaiele balcanice, sa nu fie slabita si umilita excesiv, dar in acelasi timp Turcia sa ramana si stat european.

Prin Conferinta de la Bucuresti, diplomatia romaneasca a epocii mai are o reusita semnificativa: a fost pentru prima oara cand statele mici din regiune isi rezolvau problemele, intr-o conferinta a lor, fara protectori si mediatori din randul marilor puteri, asa cum se intamplase in 1856 la Paris sau in 1878 la Berlin.

La Conferinta de pace de la Bucuresti, Romania a reusit sa realizeze un consens, cu limitele sale desigur, intre participantii din regiune fara aprobarea sau interventia marilor puteri care, iarasi in mod traditional, au fost si sunt angajate in competitie pentru sfere de influenta in aceasta parte a Europei.

La o reuniune stiintifica internationala consacrata razboaielor balcanice, tinuta in primavara lui 2011 la Universitatea Marii Egee din Izmir, istorici turci, greci, britanici si romani au reiterat si dezvoltat aprecieri ale colegilor lor din generatii precedente privitoare la semnificatia deciziilor Conferintei de la Bucuresti, care a incercat sa armonizeze interesele statelor din zona pe fondul declinului Imperiului Otoman si amestecului tot mai pronuntat al altor mari puteri in treburile zonei. S-a relevat, de pilda, ca in 1913 Romania devenise “un superarbitru” al situatiei din Balcani, iar datorita interventiei sale, Turcia si-a putut relua Adrianopolul (Edirne) asediat de bulgari. La Izmir, unii istorici turci au vorbit de Romania ca de “Prusia Balcanilor” iar Titu Maiorescu a fost prezentat ca un “mini-Bismarck”, dar fara conotatii ce ar trimite la tendinte de hegemonism sau expansionism, ci la Romania ca forta stabilizatoare in regiune.

Exercitiul de diplomatie international al Romaniei in perioada Conferintei de la Bucuresti au consacrat-o ca mediator active intre statele si fortele unei zone traditional agitate de conflicte si razboaie. Nu a capatat conotatie negativa cuvantul balcanizare in terminologia politico-diplomatica uzitata pana azi? Nu spunea un personaj din piesa lui George Bernard Shaw “Inapoi la Matusalem”, ca daca Europa se va linisti vreodata, singurul loc de pe continent in care irlandezii s-ar mai putea bate intre ei ar fi mereu nelinistita si zbuciumata zona a Balcanilor?

Vocatia balcanica a Romaniei si-a aflat prelungiri si in perioada interbelica, prin Titulescu si altii, si chiar in perioada regimului comunist, in ciuda constrangerilor datorate confruntarii intre cele doua blocuri politico-militare ale vremii angajate in razboiul rece. Prin proiectele sale de aliante din zona Europei de sud-est, ca si prin cele din zona Europei central, Romania, ca stat apartinator ambelor arealuri, a incercat un construct geopolitic regional de echilibru si stabilitate intr o perioada de confruntari si razboaie (mondiale) avand ca protagonisti marile puteri ale lumii moderne. Si nu este intamplator ca politologul american George Friedman, directorul institutului Stratfor, reia astazi ideea unui sistem regional de securitate in centrul si sudul Europei care sa se sustraga jocului de influente al marilor puteri.

Din pacate, vocatia balcanica a Romaniei, una a echidistantei, armonizarii, concilierii, nu si-a mai gasit o formula viabila dupa prabusirea sistemului comunist si incheierea razboiului rece. Aderarea la NATO si UE, dezmembrarea Iugoslaviei, raceala intevenita in relatiiile cu Turcia pot explica numai in parte abandonarea unei traditii politico-diplomatice cu rezultate in trecut.

Premierul turc Recep Tayyip Erdogan, pregatit pentru un nou mandat in fruntea Turciei

Partidul Dreptatii si Dezvoltarii al premierului Erdogan a castigat pentru a treia oara consecutiv alegerile legislative. Dupa aproape un deceniu de guvernare (din 2002), regimul moderat islamist de la Ankara nu si-a erodat credibilitatea, ci dimpotriva, poate forma singur guvernul, caci detine majoritatea in noul parlament, chiar daca nu a obtinut majoritatea de doua treimi, necesara pentru convocarea unui referendum vizand modificarea Constitutiei.

In deceniul de guvernare Erdogan, Turcia s-a stabilizat politic si economic si are o noua statura regionala si internationala. Armata nu mai dicteaza in treburile tarii si a fost trimisa in cazarmi, se lucreaza la reglementarea problemei kurde, iar cresterea economica a fost continua, imuna la criza mondiala. Turcia este astazi a 17-a putere economica a lumii, in 2010 sporul economic a fost de 8,9 la suta. Intr-un moment cand americanii si europenii se alarmeaza de nivelul indatorarii lor, guvernul Erdogan anunta ca Turcia si-a rambursat datoria contractata la FMI pana in 2013 – transmite din Ankara un corespondent occidental. Datoria publica nu e de loc impovaratoare (40 la siuta din PIB), schimburile comerciale sunt alerte (in prima jumatate a lui 2011 au crescut cu 20 la suta), sistemul bancar este stabil. Intre 2005 si 2010, produsul intern brut a crescut cu 50 la suta, iar la o populatie egala, Turcia produce de doua ori si jumatate mai mult decat Algeria, Tunisia si Marocul luate impreuna.

Relatiile Turciei cu tarile din zona sunt mai bune ca oricand de la proclamarea republicii (exceptie, Armenia), iar “primavara araba” vede un model in “islamo-capitalismul” imaginat de Ankara. Optiunea europeana este reiterata viguros, in ciuda obstructiei Bruxellesului (si nu numai), statutul de membru al NATO nu e pus in discutie, dar Turcia nu se aliniaza automat la decizii ale Aliantei pe care le apreciaza neconforme cu interesele nationale. Activismul diplomatic catre toate azimuturile se traduce, intre altele, prin 12 noi ambasade deschise in Africa din 2009, iar alte opt vor fi inaugurate pana in 2012. Produsele turcesti de consum curent inunda pietele regionale, serialele turce tv, dublate in araba, de mare audienta, indica si ele ca in materie de soft power Turica sta bine.

In fata unei Aliante Atlantice si a unei Uniuni Europene cu politici neconcludente, Ankara persist are o linie hotarata si eficienta. Drept pentru care, Javier Solana, fost secretar general al NATO, apoi demnitar de seama al UE, indeamna, intr-un articol, la resetarea relatiilor Turcia-UE. “Lumea are nevoie ca Turcia si UE sa lucreze impreuna”, afirma liderul occidental.