Este oare Turcia pregatita pentru noi provocari geopolitice?

Pozitia Turciei in regiune s-a deranjat dupa ce si-a inasprit pozitia in relatie cu regimul din Siria, a suparat Iranul acceptand scutul antiracheta al NATO si si-a inrautatit relatiile cu Irakul dupa ce a lansat operatiuni militare in zonele kurde din nordul Irakului. Ministrul de Externe turc a declarat: “Politica noastra de pana acum Probleme zero cu vecinii s-a dovedit ineficienta. Am incercat acceasta politica o vreme si vedem rezultatele. Urmeaza noi crize diplomatice cu Grecia, Bulgaria, Rusia, Armenia si e planificata si una cu Georgia”.

Scenariul de mai sus, evident dintr-o publlicatie umoristica, porneste totusi de la niste elemente reale. “Primavara araba”, inrautatirea relatiilor israeliano-palestiniene, evolutiile din Irak, Afganistan, Pakistan, creeaza complicatii si in relatiile Turciei cu vecinii ei. Dar linia politica a Ankarei in raporturile cu statele din zona, care a inlocuit sloganul neproductiv „Turcii n-au alti prieteni decat turcii”, a determinat, dupa 2002, imbunatatirea relatiilor cu Iranul, Irakul, Siria, Grecia si Rusia, cu care in trecut erau problme. Comertul cu aceste tari s-a dezvoltat, cu unele au fost desfiintate vizele si au avut loc sedinte comune de guvern.

De catva timp, situatia din regiune s-a complicat. In timpul primaverii arabe Ankara a avut de ales intre a sprijini regimuri nepopulare si populatia revoltata din aceste tari si ea a optat pentru cei ce au ales calea democratizarii, scrie directorul ziarului “Zaman” Bulent Kenes. Explicatia, reala, trebuie totusi completata, caci situatia dinamica si labila din regiune impune cautarea unor noi echilibre – si pe plan intern in statele din zona, si la nivel regional – iar Turcia urmeaza, la randul ei, sa se repozitioneze. Pe de o parte, autoritatea sa de protagonist regional sporeste, pe de alta Ankara are de facut fata unor noi sfidari.

Presedintele francez Nicolas Sarkozy, dusman declarat al Turciei

Rapoartele anuale ale Comisiei Europene asupra situatiei din Turcia si perspectivele ei de integrare europeana sunt oneste, dar nu sincere pana la capat. Adevaratele ratiuni ale temporizarii cererii de aderare a Turciei se regasesc mai degraba in declaratii politice vest-europene dacat in documentele elaborate de Bruxelles. Si totusi, raportul in materie al Comisiei Europene este o fisa anuala de temperatura pentru relatiile Bruxelles-Ankara, iar editia din 2011 a documentului este calificata de un commentator de la ziarul “Zaman” ca “echitabila” si “lipsita de surprize”.

In acest an, Bruxellesul apreciaza sporirea controlului civil asupra armatei si intarirea independentei si impartialitatii justitiei, ca si investigatiile asupra incercarii de lovitura de stat de anii trecuti (dosarul Ergenikon), dar se arata preocupat de “lipsa de progrese, uneori chiar regrese, in alte probleme” (“Zaman”). Sunt criticate detentiile prelungite si taraganarea trimiterii in justitie, violenta impotriva femeilor si discriminarea lor sociala si economica, violarea libertatii de expresie si masurile dure fata de presa independenta.

Aprecieri si atitudini previzibile, in acest raport. Dar Ankara trebuie sa reactioneze la ele. Cum? Respingandu-le violent? Sau poate printr-o atitudine cinica fata de Bruxelles? Mai degraba cu calm, recomanda unii comentatori de presa. UE are si asa dificultatile ei, iar Turcia este mult solicitata – si in bine, si in rau – in zone aflate mai in apropierea ei. Oricum, preocuparea Ankarei pentru a raspunde normelor europene serveste si interesele Turciei. Iar Uniunea Europeana are nevoie de conlucrarea cu Turcia, pe fondul “primaverii arabe” in spatiul care se intinde din Africa de Nord pana in zona Golfului. De altfel, Comisia Europeana a recomandat urgentarea negocierilor de aderare europeana a Turciei. Germania da semne pozitive, iar Franta si-ar putea schimba pozitia peste cativa ani, caci presedintele Sarkozy “va disparea probabil de pe radar”, cum se exprima un ziarist turc.

Premierul turc Recep Tayip Erdogan respinge santajul Gazprom

Relatiile economice turco-ruse trec printr-un moment delicat, dar care nu poate afecta ansamblul amplelor relatii bilaterale: Ankara conditioneaza prelungirea unui acord privind importul de gaze rusesti, incheiat in urma cu 25 de ani, daca Gazprom nu reduce pretul gazelor naturale livrate. Acordul in discutie asigura Turciei miliarde mc de gaze naturale pe an, iar Turcia este, dupa Germania, al doilea mare importator de gaze rusesti (60 la suta din consumul anual al Turciei).

Revendicarile Ankarei, care se adauga celor similar ale altor contractanti ai Gazprom, au fost exprimate de ministrul Energiei, Taner Yildiz, cu cateva saptamani inainte de expirarea actualului contract, in decembrie 2011 si vin dupa lipsa de reactie a presedintelui Medvedev si premierului Putin la demersurile personale ale premierului Erdogan de reducere a pretului gazelor rusesti (care a crescut in doi ani si jumatate cu 39 la suta).

Turcia importa 30 de miliarde mc de gaz rusesc pe an, din Azerbaidjan 6,6 miliarde, din Algeria 4 miliarde, din Nigeria 1,2 miliarde (gaz lichefiat) si poate importa din Iran, prin conductele existente, 10 miliarde mc pe an.

Gazul rusesc ajunge pe ruta Ucraina-Romania-Bulgaria si prin conducta Blue Stream, din Marea Neagra. Presedintele Societatii ruse de gazre natural, Valeri Iazev, care e si vicepresedinte al Dumei de Stat, este convins ca intre cele doua parti va fi semnat totusi un acord, mai ales ca ele au in vedere si sporirea fluxului livrat prin Blue Stream. Conducta submarina are acum un debit de 8 miliarde mc annual, adica jumatate din capacitatea proiectata. Nici in Turcia nu este dramatizat actualul impas, caruia presa nationala nu-i da (inca?) prea mare atentie.

Dincolo de gesticulatiile rituale ce preced de obicei perfectarile si reinnoirile de contracte, actuala targuiala ruso-turca pe tema pretului la gaze are miza subalterna fata de cea a marilor proiecte in materie – construirea de catre Rusia a unei centrale nucleare pe tarmul mediteranean al Turciei si, mai ales, viitorul proiectelor de tip Nabucco si South Stream.

Scutul antiracheta al SUA sub flamura Turciei

Ankara a marcat printr-o ceremonie protocolara discreta acceptul Turciei de a participa la proiectul american de scut antiracheta in Europa. Cele doua parti au semnat documentul in materie la nivel de ambasador (SUA) si subsecretar de stat in MAE (Turcia). N-a fost nici intalnire bilaterala la varf, nici la nivel de sefi ai diplomatiilor. Ankara, cel putin, nu a vrut sa dea amploare evenimentului.

Memorandumul, semnat la 14 septembrie 2011, prevede instalarea unei statii radar la o baza militara turca din sud-estul tarii. De radar se va ocupa personalul american, circa 50 de oameni, iar zona va fi protejata de fortele armate turce. Radarul din Turcia, ca si interceptorii din Romania si Polonia, si lansatoarele de rachete amplasate pe nave de razboi in Mediterana, vor face parte din sistemul defensiv menit sa protejeze statele membre ale NATO de potentiale atacuri cu racheta. Ministrul turc de externe precizase anterior ca pe teritoriul tarii va fi amplasat doar un radar, nu si interceptori, iar premierul turc a tinut sa faca stiut ca decizia in materie a fost luata dupa o analiza foarte detaliata la care au participat fortele armate si ministerul de Externe, dar si intregul guvern al tarii.

Decizia summitului NATO de la Lisabona, din noiembrie 2010, care a declansat, in Turcia, o dezbatere furtunoasa si controversata, a facut ca Ankara sa exprime, in incinta NATO, serioase rezerve, nu numai in ce priveste fezabilitatea si modul de finantare a proiectului, dar si in ce priveste implicatiile si riscurile pe care acesta le prezinta pentru relatiile externe si securitatea Turciei. La Lisabona, partea turca s-a opus nominalizarii unor state vecine – Iranul si Siria – ca fiind vizate de actiunea acestui scut, dat fiind bunele relatii bilaterale ale Ankarei cu Teheranul si Damascul. Si aceasta, in conditiile in care oficiali politici si militari occidentali nu au facut un secret din faptul ca proiectul amercian vizeaza capabilitatile balistice si programul nuclear al Iranului.

Implicarea Turciei in proiectul american antiracheta a generat controverse, pe plan intern, si in ce priveste relatiile tarii cu Israelul, si ele un domeniu sensibil. In randul opiniei publice turce si in principalele partide de opozitiei, s-a exprimat opinia ca proiectul american ar urmari de fapt protejarea Israelului. Ministrul de externe turc a dat insa asigurari ca informatiiile obtinute de radarul din Turcia nu vor fi furnizate Israelului.

Optiunea zero probleme cu vecinii a Ankarei pare sa fie supusa unor solicitari delicate.

Premierul turc Erdogan, regele strazii arabe

Turneul premierului Erdogan in tarile primaverii arabe care i-au inlaturat de la putere pe “liderii pe viata” ai acestor state – Tunisia, Egipt, Libia – a fost si simbolic, si pragmatic. Simbolic, intrucat multimile nemultumite si revoltate pana mai ieri din metropolele din nordul Africii l-au aclamat pe seful guvernului de la Ankara ca “rege al strazii arabe”, dupa ce presa araba il numeste de vreo cativa ani de zile pe Erdogan “noul Nasser”. Oricat de incerte ar fi traiectoriile statelor arabe angajate in schimbari, exemplul turc functioneaza, cel putin sub raport simbolic, ca optiune declarata si a noilor autoritati, si a strazii. Un editorialist de la “Zaman” aminteste ca Turcia este precursor in procesul de schimbari declansat si in lumea musulmana dupa incheierea razboiului rece. Turcia a fost primul dintre aceste state care, printr-o miscare pasnica, nu neparat spectaculoasa, a imprimat, prin Erdogan si partidul sau ajuns la putere prin mijloace democratice, un nou curs politicii interne si externe a tarii, la un deceniu dupa prabusirea regimurilor comuniste in Europa Rasariteana. Dupa inca un deceniu, state arabe importante promit sa se angajeze pe o cale similara. Iar girul acordat de Erdogan acestor cautari da satisfactie – cel putin deocamdata – si noilor puteri, si strazii arabe.

Performanta lui Erdogan este ca el intruneste sufragiile si ale islamistilor, si ale liberalilor arabi. Islamistilor, el le ofera exemplul practicarii politicii si guvernarii in parametrii democratiei, in societati pronuntat religioase. Liberalilor le demonstreaza ca un partid programatic religios poate sa promoveze principii liberale. “Partidul dreptatii si dezvoltarii – scrie Steven A. Cook de la Council on Foreign Relations – a solutionat una dintre problemele politice principale ale lumii musulmane: cetatenii sunt prea adesea nevoiti sa aleaga intre regim autoritarist si o potentiala teocratie a islamismului, ca alternativa”.

Ankara doreste sa se asigure ca statele arabe cuprinse de schimbari nu vor fi conduse de elemente radical, subliniaza Beril Dedeoglu in “Zaman”. Turcia spera sa vada regimuri neradicale si pluraliste in regiune. In consultarile politice si in baile de multime din capitalele vizitate, premierul Erdogn a testat optiunile politice ale zilei, optiuni inca prea putin cristalizate, dar-mi-te consolidate, iar primirea calduroasa care i s-a iafacut ca unui “nou Saladin”, cum scrie presa occidentala, sunt un semn ca in aceasta faza in orice caz, procesul de schimbari din lumea araba nu derapeaza spre Islamism radical. Acesta ar fi, in sfera politicului, principalul castig al turneului premierului turc.

Premierul turc Erdogan, liderul incontestabil de la Ankara

Turcia a decis, in sfarsit, sa intre in sistemul de aparare antiracheta al NATO, de fapt al Statelor Unite. In sud-estul tarii va fi amplasat un radar cu o raza de observatie de 1000 km, care va permite detectarea timpurie a lansarii de rachete cu raza medie de actiune si va putea stabili elementele traiectoriei lor.

Decizia Ankarei vine dupa cativa ani de analiza si reflectie in guvern, la Ministerul de Externe si la Marele Stat Major, unde, declara premierul Erdogan, au fost luate in consideratie “in detaliu” toate elementele si dezvoltarile posibile. Decizia guvernului a fost luata “dupa consultari pe baza cea mai larga”.

In prealabil si in paralel, Ankara a discutat amanuntit proiectul si la NATO, si cu Washingtonul, iar negocierile in materie cu SUA sunt inca in desfasurare. Iar principalele paretide de opozitie ale tarii au, in continuare, obiectii sau nelamuriri in privintas proiectului. Este si “o problemea de poltica interna, cele doua principale partide de opozitie acuzand guvernul de protejare a intereselor altor state si nu a intereselor nationale ale Turciei”, explica ziarul “Zaman”.

In dezbaterea poltica si publica au fost formulate o serie de intrebari care ating elemente esentiale ale securitatii nationale a Turciei. Va fi acoperit intregul teritoriu al tarii de radarul proiectat si de sistemul antiracheta al NATO? Nu cumva acest sistem serveste mai degraba intereselor Israelului, nu ale Turciei? Nu cumva acest sistem are in vedere state vecine, ca Rusia, Iranul, Siria, tari cu care Turcia are bune relatii si nu doreste sa le tensioneze? Raspunsul oficial la asemenea intrebari este mai degraba unul de ordin general: “Turcia sprijina planurile NATO de a construi un sistem de aparare antiracheta, care va contribui la apararea nationala impotriva amenintarii crescande a proliferarii rachetelor balistice”.

Rusia, care a reactionat prompt si energic la ideea scutului american in Europa, apreciaza acum ca, in varianta Obama a proiectului, acesta nu mai reprezinta pentru ea o amenintare directa, nici prin elementele ce vor fi amplasate in Turcia, nici prin cele proiectate in Romania. Dar riscuri de perspectiva vor exista, caci, observa un comentator de la RIA-Novosti, “arhitectura ABM american asigura o suplete fara precedent a sistemelor de observatie si de ghidare a sistemelor de atac. Toate componentele ABM vor fi capabile sa se deplaseze si, in caz de amenintare, sa adopte configuratia necesara Pentagonului”. De aceea, Moscova doreste sa se puna de acord cu NATO, inainte de summitul Aliantei din mai 2012 de la Chicago, in privinta scutului antiracheta din Europa si sa obtina cel putin o garantie din partea Washingtonului ca acest scut nu va viza teritoriul Rusiei.

Iranul se considera insa vizat in mod direct de proiect si un oficial de la Teheran a declarat: “Ne asteptam de la tari prietene si vecine sa nu adopte politici generatoare de tensiuni si care, cu siguranta, vor complica situatia”. Dar, si mai direct formulat: “Instalarea de elemente ale unui scut antiracheta al NATO in Turcia nu va ameliora securitatea si stabilitatea in regiune”.

Reactiile controversate al din capitalele unor state vecine Turciei alimenteaza obiectiile si preocuparile opozitiei politice de la Ankara fata de proiectatul scut. “S-a spus ca nu Iranul este tinta, dar este evident ca Iranul este cel vizat. Daca nu este Iranul, cine este tinta, Papua-Noua Guinee?’” – se intreaba  sarcastic liderul adjunct parlamentar al Partidului Republican al Poporului, Muharrem Ince. Iar omologul sau din Partidul Miscarii Nationaliste, Oktay Vural completeaza: “Guvernul trebuie sa explice de unde vine amenintarea si necesitatea implicarii in scutul antiracheta. Sursele NATO si SUA spun ca sistemul va fi creat ca raspuns la amenintarile Iranului. Din nefericire, guvernul nu ne da explicatii in aceasta privinta”.

De la negocierile turco-americane asupra scutului, inca in desfasurare, se asteapta ultime, dar importante clarificari in privinta pasului decis de Ankara. Oricum, angrenarea Turciei in sistemul antiracheta al NATO nu este rezultatul unei acceptari servile a proiectului marelui aliat american, ci al unor analize politico-militare responsabile si al unor dezbateri publice aprofundate.

Criza "Mavi Marmara" a aruncat in aer relatiile turco-israeliene

Echilibrul de forte – instabil si tensionat – din Orientul Mijlociu, mai precis cel bazat pe raporturile musulmano-israeliene, este din plin solicitat pe fondul valului de miscari populare din lumea araba si al noii tentative de admitere a statului palestinian ca membru al ONU, dar si – nu mai putin important – ca urmare a cursului radical imprimat de Ankara relatiilor turco-israeliene. Relatii ce au cunoscut o racire diplomatica treptata inca de la sfarsitul lui 2008, proces care a escaladat dupa operatiunile militare israeliene in Gaza, altercatia dintre premierul Erdogan si presedintele Peres la Forumul economic de la Davos de la inceputul lui 2009, incidentul Mavi Marmara din mai 2010 in care au fost ucisi noua cetateni turci, refuzul Israelului de a-si cere scuze pentru acest incident tragic, expulzarea ambasadorului Israelului de la Ankara si sistarea relatiilor economice, militare si industriale turco-israeliene. O deteriorare vertiginoasa a relatiilor dintre doua state, aparent scapata de sub control si despre care comentatorii ezita sa se arunce in pronosticuri optimiste.

Sa se fi angajat insa relatiile turco-israeliene chiar pe o traiectorie incontrolabila? Sa se fi rupt chiar toate puntile de conlucrare dintre aceste doua tari, protagonisti ai esichierului medio-oriental?

Un cercetator francez, Dorothee Schmid de la Ifri, se grabeste sa afirme peremptoriu ca “Turcia este pe o pozitie de forta in relatiile cu Israelul”. Escaladarea tensiunii, sustine ea, este un act calculat al guvernului Erdogan, care urmareste sa-si sporeasca si in acest fel prestigiul in randul lumii musulmane si sa se afirme ca putere regionala de prim rang in Orientul Mijlociu.

Oricat de spectaculoasa se arata a fi degradarea situatiei in zona, perspectivele nu sunt insa chiar atat de dramatice pe cat ar putea parea la prima vedere. O confruntare militara intre Turcia si Israel este cu desavarsire exclusa, iar cooperarea (indeosebi militara) intre cele doua tari va continua, caci sectorul privat nu este afectat de sistarea legaturilor bilaterale economice la nivel oficial. Comertul turco-israelian insumeaza 3,5 miliarde de dolari, balanta Turciei este net excedentara si ambele parti ar avea de pierdut considerabil daca ar intrerupe si acest flux.

Dinamica politico-diplomatica in zona este in plina desfasurare, iar fiecare dintre parti joaca deosebit de calculat intr-o competitie de mare subtilitate, care promite sa duca la o noua configuratie geopolitica la nivel regional, dar si international.

Republica Turcia, ignorata de diplomatia de la Bucuresti?

Oare prin rememorarea si restituirea prin documente – adica riguros stiintific – a dinamicii legaturilor romano-turce vor intelege demnitarii zilei de la Bucuresti ce importanta are conlucrarea dintre statele noastre? Mira-m-as. Si totusi, diplomatul si carturarul Dumitru Preda, (si colaboratorii) face o asemenea lucrare, prin cartea “Romania-Turcia: relatii diplomatice”, din care a aparut primul volum. O carte ce documenteaza (prin documente, adica) o perioada fasta in relatiile bilaterale, 1923-1938, intre statul roman intregit cum n-a mai fost niciodata nici pana atunci, nici dupa aceea, si tanara Republica a Turciei fondata de Ataturk dupa prabusirea Imperiului Otoman. Este, de fapt, perioada in care Mustafa Kemal Ataturk s-a aflat ca presedinte in fruntea statului creat de el. Si perioada cand Romania si Turcia, doua state europene, una cu un teritoriu si o populatie mai mare, cealalta, dimpotriva, cu teritoriul si populatia imputinata, isi incepeau o noua viata, cu noi sfidari de infruntat, dupa razboaiele balcanice, primul razboi mondial si pacile care le-au decis traiectoria viitoare. O perioada pasionanta, de cautari, pentru fiecare din cele doua tari, dar si fasta pentru conlucrarea lor pe noi temeiuri. In mai 1934, in vizita oficiala in Turcia, Nicolae Titulescu,ministrul Afacerilor Straine declara in prezenta omologului sau turc Tevfik Rustu: “Romania si Turcia sunt menite sa practice o prietenie sincera si activa”. Vor fi fiind menite tarile noastre unui asemenea destin, dar de vreo doua decenii relatiile romano-turce, chiar daca nu sunt puse intre paranteze, nici prea departe de o asemenea situatie nu se afla, cel putin sub raport politico-diplomatic.

Cartea alcatuita de Dumitru Preda si colaboratorii ar putea fi luata si ca un fel de parabola istorica (parabola: “scurta povestire alegorica cu caracter moral” –DEX), iar oamenii de stat si diplomatii de azi ai Romaniei ar putea sa inteleaga din ea cat de fasta poate fi conlucrarea romano–turca si acum, cand suntem ambii membri ai aliantei euroatlantice, dupa ce am cunoscut, in perioada moderna, alte doua momente salutare – in perioada interbelica si pana in 1989.

Legaturile romano-turce, printre cele mai vechi, la nivel statal, din istoria noastra, dar oricum cele mai de substanta vreme de peste o jumatate de mileniu, incep in sfarsit sa fie citite mai aproape de cum se cuvine. Depasim perceptii de tipul zicalelor “Ho, ca nu dau turcii iama” sau sabloane despre asuprirea otomana, pentru a repune adevarul isotric in drepturi. Eminentul turcolog Mihai Maxim a definit corect si neemotional, chiar in aceasta primavara, la un simpozion de la Universitatea din Ankara, esenta acestor relatii de pana la 1859 si 1877: Principatele Romane si-au salvgardat fiinta de stat si identitatea cultural–religioasa si nationala sub scutul militar al superputerii otomane, pragmatica si toleanta, iar Istanbulul si-a asigurat “camara de provizii” si prin contributia decisiva a produselor romanesti.

Cat de benefica a fost relatia bilatreala in perioada interbelica – si chiar in timpul celui de-al doilea razboi mondial – depune marturie cartea in discutie. Doua state, cum spuneam, la inceput de o noua istorie, care incepeau sa se vada cu alti ochi, sa conlucreze, si intre ele, si impreuna cu celelalte state din zona Balcanilor, si cu marile puteri europene. Ca peste Intelegerea Balcanica, realizata totusi, au trecut cizmele si senilele Pactului Ribbentrop-Molotov asistate de autismul celorlalte puteri europene, nu e vina nici a Romaniei, nici a Turciei.

Relatiile romano-turce vor mai cunoaste o perioada salutara in deceniile de deschidere spre lume a Romaniei – anii 60, 70, 80. Dupa 1990, chiar daca Turcia ne-a sprijinit sa intram in NATO iar Romania pledeaza pentru Turcia in UE, Bucurestiul a aparut cu gafe si pasivitate. Gafa, cand te dai protagonist la Marea Neagra si nu ai grija sa implici cum se cuvine nici Turcia, nici Rusia in demersul tau, ofensandu-le cumva, caci nu sunt totusi neglijabile in arealul pontic. Pasivitate, caci si relatiile bilaterala, si in cele multilaterale (prin proiecte de tip Nabucco si altele) se merge pe lumini de pozitie. Pacat. Sanse nefolosite sau ratate.

Cartea initiata de prof. Dumitru Preda ar trebui sa dea de gandit celor in drept de la Bucuresti. De citit, romanilor interesati de istorie, oricum da. Iar parabola acestei carti nu e una alegorica. E de-a dreptul.

Turcia, enigma geopolitica de la Marea Neagra

Dupa 2000, politica externa a Turciei s-a schimbat si s-a nuantat considerabil. Comentariile pripite si epidermice vorbesc despre o indepartare evidenta de Occident. De Europa Occidentala, pentru ca perspectivele de integrare europeana ale statului eurasiatic de la Marea Neagra sunt tot mai problematice, iar de Statele Unite ca urmare a unor noi abordari de politica interna si externa ale Ankarei, care nu mai urmeaza ca aliat subaltern constiincios linia Washingtonului.

Relatiile turco-americane sunt mai complexe, in materie de politica externa, decat cele cu statele membre ale UE. Explicatia e simpla: 1. Ankara este principalul si cel mai puternic aliat politico-militar al Washingtonului in zona, prin NATO si 2. Statele Unite se confrunta cu mari sfidari si in acelasi timp au mari interese in zona. Opinia americana este divizata in ce priveste aprecierea noului curs de politica externa a Turciei, dar presedintele Obama a exprimat in mod clar pozitia oficiala a Administratiei: “Stiu ca sunt unii care vor sa puna in discutie viitorul Turciei… El nu este acolo unde Estul si Vestul asu pozitii divergente, ci acolo unde ele merg impreuna”. Comentatorii si oamenii poltici  din SUA trec insa peste aceasta atitudine transant formulata si evalueaza plusurile si minusurile noului demers international al Ankarei in functie de interesele americane. Toata lumea este de acord ca, in ultimul deceniu, Turcia a  produs un reviriment economic, pe care criza mondiala nu l-a putut afecta in mod sensinbil, cel putin in primul ei val. Dar in materie de agenda interna-externa a Ankarei, exegetii americani se fixeaza si se disputa intre ei pe trei teme principale: democratizarea, nationalismul si islamismul.

Democratizarea. Reactia mai supla, mai putin musculoasa, a regimului Erdogan fata de diversele forte sau personalitati turce aflate in opozitie cu regimul, ca si abolirea rolului preeminent al varfurilor militare in sfera politicului da, sau mai potrivit spus, ar trebui sa dea satisfactie Washingtonului. Dar initiativele din ultimii ani ale Ankarei in abordarea complexei problematici din Orientul Mijlociu, indeosebi relatiile cu Iranul sau Siria, conflictul israeliano-palestinian, relatiile bilaterale cu Israelul, sunt distincte de abordarile aliatului american, intrand uneori chiar in contradictie cu ele. Si totusi, Washingtonul oficial nu poate sa nu aprecieze potentialul de soft power al Turciei in vastul si greu gestionabilul areal geopolitic medio-oriental. Un potential care, dimpotriva, poate servi stabilitatii in zona iar prin aceasta ar fi de folos si intereselor americane. Armonizarea pozitiilor Washingtonului si Ankarei fata de statele din Magreb si zona Golfului antrenate in valul de schimbari ale primaverii arabe pune surdina interpretarilor pe marginea tipului de democratizare din Turcia si angajeaza dialogul turco-american pe calea pragmatismului.

Dar insemnele nationale nu sunt expuse oricum si oriunde, mai remarca ziarista. Nu precum culorile nationale rosu-alb-albastru si stelutele de pe drapelul american sau frunza de artar de pe cel canadian, care pot fi intalnite pe cele mai felurite obiecte, de la sticlele de bauturi racoritoare pana la mingile de fotbal sau tricourile de timp liber. Un prezentator popular de la un post de televiziune din Turcia a avut nefericita inspiratie sa se prezinte intr-o emisiune cu un obiect oarecare pe care era imprimata semiluna de pe drapelul national si reactia publicului a fost deosebit de vehement dezaprobatoare. “Este o insulta grava sa faci glume cu insemnele nationale, de pilda cu steagul lui Ataturk”, atrage atentia ziarista, care sfatuieste in aceasta privinta ca “atunci cand esti nou venit in Turcia, trebuie sa tii seama de faptul ca turcii sunt foarte severi la criticile facute la adresa natiunii sau guvernului lor si nu le place sa faci aprecieri negative” pe asemenea subiecte.

De altfel, scrie colaboratoarea ziarului “Zaman” intr-un alt articol, care se intituleaza “Mandrie nationala”, in desele sale calatorii prin tara i s-a intamplat sa auda frecvent, la feluritii ei interlocutori, expresia “Ne mutlu Turkum diyene”, adica “Fericit este acela care poate sa spuna Sunt turc”. Este una dintre cele mai folosite expresii in Turcia si ea “reflecta asumarea valorilor nationale si atasamantul fata de patrie care definesc majoritatea populatiei tarii”. Turcii, mai scrie ziarista din America, fac sarbatori populare de 23 aprilie, Ziua Suveranitatii nationale si Ziua Copilului, 19 mai – comemorarea lui Ataturk si Ziua Tineretului si Sportului, 30 august – Ziua Victoriei in razboiul pentru independenta, 29 octombrie – Ziua Republicii si 10 noiembrie, cand se reculeg printr-un minut de tacere la ora 9.05, caci e ziua disparitiei fondatorului statului turc modern, Ataturk.