Marea Neagra, Caucaz si Marea Capica, tinte strategice ale Federatiei Ruse

Pentru politica externa a Rusiei, 2010 va ramane, intre altele, un an al Marii Negre, Caucazului, Marii Caspice. In acest vast areal de la confluenta Europei cu Asia, Moscova a  facut performanta in plan politic si militar, chiar daca nu  a inregistrat  reusite la fel de semnificative in zona energetica si in ce priveste neutralizarea actiunilor insurgentilor islamisti.

Pozitia Rusiei in Marea Neagra s-a consolidat. Sau, mai corect spus, Rusia si-a refacut un statut geopolitic si militar solid, dupa degringolada ce a urmat dezmembrarii URSS. Coaste si porturi maritime odinioara sovietive au devenit ale tinerelor state independente Ucraina si Georgia, care au manifestat, o vreme, tendinte centrifuge tot mai pronuntate fata de Moscova. Liderii ucrainean Iuscenko si georgian Saakasvili au incercat sa valorifice aceasta vulnerabilitate evidenta a Moscovei, pentru a apropia statele lor de NATO si UE, dar, prin razboiul din Georgia si prin alegerile din Ucraina, Rusia a curmat energic acest curs, facand cunoscut Occidentului ca exista o “linie rosie” a intereselor ruse in aceasta vecinatate imediata peste care nu se poate trece. Acum, Rusia poate conta in mod cert pe baza sa militara navala de la Sevastopol pentru aproape jumatate de secol, poate conta si pe porturi din regiunile care s-au desprins de sub autoritatea Georgiei, poate conta si pe baza militara Gyumri din Armenia, adica din centrul Caucazului, printr-un acord cu o valabilitate tot cam de o jumatate de secol.

Portul Novorosiisk se va extinde, iar Flota rusa a Marii Negre se va moderniza pana in 2020 si va dobandi o noua strategie, care va implica si prezenta ei permanenta in estul Mediteranei, in portul sirian Tartus. In Abhazia vor fi desfasurate rachete S-300, iar cu Azerbaidjanul se poarta discutii de acelasi tip.

Politiologul armean Gaidz Minasian, care sintetizeaza aceste evolutii, afirma ca “toata lumea, incepand cu tarile din Caucazul de Sud – Georgia, Armenia, Azerbaidjan – trebuie sa inteleaga ca aceasta regiune este sub aceasta influenta (a Rusiei – n.n.). Alte forte, mai ales Turcia si Statele Unite, trebuie sa inteleaga ca nu pot avea ambitii in aceasta regiune care depinde de interesele directe ale Rusiei”. Si analistul Vladimir Socor de la Jameston Institute conchide ca “Statele Unite si NATO par sa absoarba aceste reculuri strategice in tacere”.

Presedintele Medvedev a tinut, de altfel, sa declare clar, in capitala Armeniei: “Misiunea Rusiei, ca tara cea mai mare si mai puternica din regiune, este de a asigura aici pacea si ordinea”.

In zona extinsa a celor doua mari, Rusia si-a dezamplificat cooperarea in diverse domenii cu Turtcia (economica, energetic, nucleara, turistica etc.). In acelasi timp, in ciuda situatiei crispate in relatiile Iranului cu Occidentul, Rusia a reusit sa armonizeze exigentele internationale fata de aceasta tara cu relatii de colaborare semnificativa cu Teheranul, iar intrarea in functiune a centralei nucleare de la Bushehr, construita in comun, este exemplul cel mai elocvent.

In dinamica zona ponto-caucaziano-caspica, Rusia se afla asadar in plina ofensiva poltica, diplomatica si militara. Proiectele energetice, de tipul South Stream, nu pot tine pasul cu acest iures. Pe frontul energetic, competitia Rusia-Occident este, si ea , in plina desfasurare.

Flota militara rusa a Marii Negre, in mars fortat catre Bosfor si Dardanele

Dintr-un spatiu mai degraba, inchis, “adjudecat” (de Rusia si Turcia) si prea putin interesant geopolitic, in timpul razboiului rece, Marea Neagra devine o zona colorata viu si nuantat pe hartile din birourile cele mai secrete ale lumii. Rivalitatea Est-Vest postbelica crease aici un blocaj, o inertie, o situatie de pat, care se sprijinea pe relativul echilibru sovieto-turc statuat prin Tratatul de la Montreux, dar preexistent din timpul rivalitatii istorice dintre Moscova si Istanbul, veche de cateva secole.

Indiferent daca Testamentul lui Petru cel Mare este autentic sau nu, cateva paragrafe de text are, pentru unii, rezonante actuale. Tarul i-ar fi cerut, cu limba de moarte, Rusiei de dupa el “a se intinde neincetat catre Nord, in lungul Balticei, precum si spre Sud, in lungul Marii Negre, a se apropia pe cat este posibil de Constantinopol si Indii. Cel ce va domni peste aceste tinuturi va fi adevaratul suveran al lumii.(…) A aseza santiere pe Marea Neagra, a se face stapana din ce in ce mai mult peste aceasta mare…” etc. etc.

Sa lasam insa deoparte acest text, nu numai pentru ca e viu controversat, dar si pentru ca acum 300 de ani nimeni nu prevedea ca imperiilor traditionale din zona, rus si otoman, li se va alatura, cu ambitii in spatiul pontic, superputerea de la confluenta secolelor 20 si 21, Statele Unite, desi implantarea sa militara aici este (inca?) prudenta si prea putin semnificativa.

Alianta atlantica, prezenta in estul Marii Negre prin aliatul ei turc, si-a creat noi avanposturi si pe coasta de vest, prin Romania si Bulgaria, iar dupa dezmembrarea URSS, in nordul si in estul spatiului au aparut noi state, ca Ucraina si Georgia, care pareau sau mai par inca sa mearga intr-un alt sens decat cel al intereselor Rusiei.

Cine ar trage insa concluzia ca, prin aceasta, Rusia pierde teren in Marea Neagra judeca pripit si gresit. Nauceala post razboiul rece si postsovietica, reala la nivel plasnetar, deci si aici, devine fapt al trecutului. Statutul Rusiei in Marea Neagra redevine unul stabil si tot mai clar delimitat. Portul Sevastopol a fost  reconfirmat ca baza militara maritima a Rusiei pentru cel putin inca o jumatate de secol, iar voci autorizate de la Moscova (primarul Lujkov, de pilda) afirma categoric ca Sevastopolul va fi rusesc “pentru totdeauna”. In partea de teritoriu care s-a desprins de Georgia exista porturi in care prezenta militara rusa se consolideaza. Occidentul e dezamagit si neputincios in fata acestui curs, iar Turcia nu pare deranjata, caci dinamica relatiilor sale cu URSS/Rusia are parametri de stabilitate verificati in timp. In plus, “neootomanismul” politicii Ankarei in vecinatatea mai mult sau mai putin apropiata nu e imperialism clasic si brutal, ci un fapt insolit, pe care lumea abia incearca sa si-l explice. Iar Rusia nu este nici ea deranjata de noile accente din politica externa turca.

Lumea urmareste cu interes crescand si intentiile – anuntate sau nu – ale Rusiei in Marea Neagra ori avandu-si originile aici. Moscova are nevoie de modernizarea flotei sale din aceasta mare si de o noua strategie. Modernizarea a inceput si i se cunosc obiectivele. Care va fi strategia, ramane insa de vazut. Deocamdata, se stie oricum ca navele grele ale Rusiei in Marea Neagra – inclusiv submarine si portavioane – vor fi stationate si in Mediterana de est, in portul sirian Tartus. Ca o curiozitate, e de amintit ca in textul atribuit lui Petru cel Mare, se spune la un moment dat “a stabili d este posibil, prin Siria, vechiul comert al Orientului si a inainta pana la Indii, care sunt antrepozitul lumii”.

Oricum, anuntata noua strategie a Rusiei in Marea Neagra depaseste cu mult strictul spatiu pontic, fie si pentru faptul, amintit de un autor rus, ca Rusia este statul cu cele mai lungi frontiere maritime din lume.

Asa stand lucrurile, cum sa nu devina interesanta Marea Neagra? Din ce in ce mai interesanta.

Nabucco, gazoduct strategic pentru Uniunea Europeana

Daca despre South Stream se spune ca are gaz dar n-are bani de finantare, cu Nabucco ar fi invers: are bani, dar n-are gaz. Unei tevi goale nu-i spui conducta, glumea acru, la un moment dat, premierul Putin.

Daca republicile –stan din fosta URSS raman reticente ori fara posibilitati reale de cooperare cu proiectul Nabucco, Iranul, cel de-al doilea mare producator de gaz al lumii, e dispus sa livreze oricui. In acest caz, reticenta e a participantilor vesteuropeni la proiect, atenti la susceptibilitatea crescanda a SUA fata de orice relatie cu Teheranul, mai ales dupa inasprirea sanctiunilor aplicate, prin ONU sau nu, Iranului.

Blocaj evident sau aparent pentru Nabucco? Teheranul si Ankara nu-si pun problema in termeni shakespeareani, ci pragmatic. La jumatatea lui iulie 2010, ministrul iranian al petrolului a fost la Ankara, a negociat si a anuntat ca a incheiat o intelegere cu o companie private turca de energie pentru constructia unui gazoduct din Iran in Turcia. Conducta, in lungime de 660 km, va fi gata in trei ani, va transporta zilnic 50-60 milioane mc de gaz si va cosata 1,3 miliarde dolari.

Ministrul turc al energiei s-a grabit  sa precizeze ca nici guvernul turc, nici compania de stat BOTAS nu sunt parte la acest accord. Dar nu a negat ca firmele turcesti private manifesta interes pentru  acest tip de acorduri cu Iranul. De altfel, in 2008, Teheranul si Iranul au demarat, chiar la nivel oficial, un proiect de exploatare a zacamintelor de gaz din South Pars, dar, sub presiunea SUA, proiectul a fost temporizat, nu insa si abandonat.

Proiectul anuntat in iulie 2010 deschide o noua perspectiva, cu deschidere spre Europa. O varianta ar fi prin traseul iraniano-turco-elvetian perfectat in 2008, care s-ar putea racorda cu Nabucco. Oricum, Nabucco ramane un proiect tenace.

Ofiterii rusi, echipati cu noile uniforme

Conform ministrului–adjunct al Apărării al Federatiei Ruse, generalului Dmitrii Bulgakov, citat de agentia de presa KARADENIZ PRESS, până în 2013 toţi militarii armatei ruse vor purta uniforme noi. Modelele au fost create de Valentin Iudaşkin, iar primele mostre au fost purtate de participanţii la parada din mai 2009 şi absolvenţii de instituţii superioare militare. „Începând cu toamna lui 2010, uniforma noua va fi eliberată atât sergenţilor şi ostaşilor prin contract, cât şi celor în termen. Ca urmare, toamna 2011, toate categoriile de militari vor fi asigurate cu uniforme de tip nou. În linii mari, trecerea de la uniforma veche la cea nou este planificată să o terminăm până la sfârşitul lui 2102”, a mai declarat Bulgakov. Conform datelor Ministerului Apărării rus, până în prezent, uniforme de tip noi au primit 150 mii de ofiţeri. „În acest an noi vom asigura ca 100% din contingentul care îşi desfăşoară serviciul militar în regiuni cu climă călduroasă, să primească uniforme special elaborate pentru aceste regiuni”, a mai adăugat ministrul – adjunct. Conform lui, absolvenţii de academii militare, ostaşii şi sergenţii, la momentul încheierii primului contract, vor primi şi seturi complete de uniforme noi. În viitor ei nu vor primi uniforme, ci resurse financiare pentru procurarea lor. De exemplu, în prezent, un set complet al unui luptător din trupele speciale costă 56,1 mii ruble. Ministrul – adjunct a reamintit că pentru confecţionarea uniformelor noi vor fi folosite materiale textile ce corespund standardelor mondiale, – pânze din lână uşoară şi ţesuturi mixte, care au o calitate igienică înaltă, rezistenţă la spălat, şi nu sunt şifonabile.
„Calităţile enumerate vor asigura o imagine decentă pe o perioada îndelungată a militarului, cee ce este foarte important pentru creare opiniei publice privind omul în epoleţi”, a remarcat Bulgakov, citat de agentia de presa KARADENIZ PRESS.

Proiectul GUAM, ingropat definitiv

GUAM este una dintre formelele de regrupare, solidarizare si cooperare interstatala din spatiul dintre Prut si Pacific dupa destramarea URSS. Ca si CSI, experimentul a pornit cu un handicap greu. CSI, din cauza intereselor si noilor orientari, tot mai diferentiate, ale statelor componente. GUAM, din cauza lipsei de viabilitate a proiectului. Patru state – Georgia, Ucraina, Azerbaidjan si R. Moldova, pe un spatiu geografic discontinuu si lipsit de o minima retea de infrastructura de circulatie, transport si comunicare, cu proiecte ineficiente si cu sprijin insuficient, mai mult simbolic, din partea Occidentului si a institutiilor sale. Distantarea de Moscova, mergand chiar pana la razboi (in cazul Georgiei), n-a putut fi un liant suficient de puternic pentru statele membre.

Suficiente motive (mai sunt si altele) pentru un esec al proiectului ce dateaza de peste un deceniu si jumatate si care, din 2006, se numeste Organizatia pentru democratie si dezvoltare economica. La liziera dintre Rusia si Europa Unita, arealul GUAM (cu doua zone compacte: Europa rasariteana postsovietica si Caucaz) si-a propus reforme politice si economice, precum si asimilarea valorilor democratiei, dar eforturile in materie ale fiecaruia dintre statele membre au fost mai vizibile, indiferent daca au reusit sau nu, decat demersurile comune. GUAM nu a putut capata consistenta si coerenta intr-un deceniu si jumatate de activitate.

Dupa “experimental portocaliu”, Ucraina cauta o formula de echilibru intre Rusia si UE. Acelasi lucru si-l propune, mai prudent, si Azerbaidjanul. Georgia a incercat o desprindere transanta de Rusia, care s-a dovedit catastrofala, caci a dus la pierderea de teritorii. R. Moldova este in plin proces de repozitionare geopolitica, in conditii dificile si cu o finalitate pe cat de interesanta, pe atat de incerta.

Cel mai mare numitor comun al acestor patru state in plan european si international este relatia cu Uniunea Europeana, care se realizeaza in forme specifice, dar care nu are sanse apropiate de a duce la integrarea deplina, ca state membre, in UE.

Sansele GUAM sunt minime, ca organizatie, sansele statelor componente depind de propria lor politica, dar, nu in ultimul rand, de modul de gestionare a relatiiilor lor cu Moscova si de angajamentele Occidentului fata de zona europeana si caucaziana a fostei URSS, dar un concept coerent si initiative decisive in aceasta privinta intarzie sa apara.
De aceea,in 2011, la un deceniu de la infiintarea sa, GUAM va deveni probabil istorie.

Toata lumea este de acord ca Ankara dezvolta o politica externa ce iese tot mai evident din tiparele comoditatii. Surprinde, adesea, prin abordari mai putin asteptate si prin dinamism. Cei trei protagonisti ai dialogului Turciei cu lumea – seful statului, primul ministru si ministrul de externe, poarta convorbiri, fac acorduri si iau decizii cu omologi de-ai lor din zone dintre cele mai diferite: Rusia si Brazilia, China si Siria, Iran si Grecia, Azerbaidjan si Gaza, statele ex-sovietice din Asia Centrala.

Si totusi, Turcia este stat membru al NATO, are cea de-a doua mare armata din Alianta, iar in timpul razboiului rece a indeplinit, dupa aprecieri oficiale americane, “un rol de neinlocuit” pentru Occident in aceasta parte a lumii de la granita de sud a superputerii de atunci care era Uniunea Sovietica.

Si totusi, Turcia nu inceteaza sa ramana un candidat rabdator si perseverent la statutul de membru al Uniunii Europene, chiar daca amanarea solicitarii sale bate toate recordurile, Bruxellesul nu pare pregatit sa ia in viitorul apropiat o decizie favorabila iar atitudinile oficiale in materie exprimate de unii parteneri europeni raneste nu odata orgoliul national al turcilor.

Dupa cum se vede din agenda politico-diplomatica a liderilor de la Ankara, printre interlocutorii lor din ultima vreme nu se prea intalnesc occidentali (o exceptie ar putea fi Grecia, dar relatiile turco-elene tin mai degraba de proximitatea geografica si de traditional incarcatele raporturi dintre cele doua capitale).

Inseamna oare ca Turcia se indeparteaza implacabil de Occident? Si daca da, de cine se apropie? De state ca Rusia, Brazilia sau Iran, tari cu care are tot mai multe acorduri, de lumea musulmana sau araba, de Caucaz sau Asia Centrala?

Analistilor carora le place sa simplifice le este tot mai greu sa fixeze noua si mai ales viitoarea pozitionare geopolitica a Ankarei, evident diferita decat cea din multe decenii postbelice si care promite sa urmeze o traiectorie din ce in ce mai putin previzibila. Intrebarile ce vizeaza Turcia se inmultesc: neootomanism? neokemalism? islamism? anti-americanism? antioccidentalism? pro-araba si pro-palestiniana? anti-europeana? anti-israeliana? Orice raspuns transant, la fiecare dintre aceste intrebari (iar sirul lor nu se opreste aici) ar fi superficial si hazardat.

Paradigma politicii externe a Turciei este in plin proces de cristalizare, iar politologii nerabdatori se grabesc sa-i aplice verdicte si etichete, indifferent daca acestea sunt mai mult sau mai putin apropiate de fenomen. Este de discutat mult despre diversele formule propuse.

Un ziar european vorbeste, intr-un titlu, de “Diplomatia la 360 de grade a Turciei”. E vorba, oare, de prea cunoscuta ignoranta in geometrie a celor ce vor sa spuna, de fapt, o intoarcere de 180 de grade, adica in sens invers, sau chiar de o revenire de unde s-a plecat dupa un traseu de cerc complet? In cazul Turciei, este valabila varianta a doua , cea corecta matematic.
Politica externa a Ankarei revine intr-un fel, pe alte volute, la linia activa a lui Ataturk, dar si la aceea, mult mai veche, din perioada otomana, insa nu in conotatie expansionista, imperiala, ci de prioritate acordata spatiului geopolitic proxim. Turcia se preocupa aplicat si meticulos, de pe la sfarsitul secolului nu de mult incheiat, de relatiile cu si situatia din statele vecine ei, iar aceasta tendinta s-a accentuat sub presedintia Gul, guvernarea Erdogan si diplomatia lui Davutoglu.
Intr-un articol publicat in aceasta primavara in “Foreign Policy”, Ahmed Davutoglu enunta o serie de “principii operationale pe care se bazeaza diplomatia Turciei”, intre care:

- o viziune de ansamblu asupra Orientului Mijlociu, intemeiata pe ancorarea in regiune
- o abordare globala a problemelor mondiale. Orientul Mijlociu, dar si Balcanii, Asia centrala, Africa, Asia. Imbunatatirea relatiilor cu tarile vecine, ca Grecia, Irakul, Rusia si Siria
- un nou discurs si un nou stil, care privilegiaza puterea economica a Turciei in exercitarea de soft power
- o politica de “zero probleme” cu vecinii
- o diplomatie multidimensionala. Bunele relatii cu Rusia nu sunt o alternativa la bunele relatii cu UE sau cu SUA
- o diplomatie mai activa in instantele internationale, indeosebi in G20.

Accentul pus pe politica regionala este evident, dar aceasta “regiune” implica zone vaste, caci Turcia se afla intr-un punct de intalnire a trei continente – Europa, Asia si Africa. In plus, se afla pe traseul energetic optim intre marii furnizori medioorientali si centroasiatici si marii consumatori europeni. In sfrasit, se afla in proximitatea unor zone dintre cele mai interesante, mai promitatoare, mai in miscare, dar si mai imprevizibile, mai potential periculoase ale lumii – Orientul Mijlociu, Caucazul, Asia centrala, eventual Rusia, eventual Uniunea Europeana (!),sensibil solicitata in structurile ei de criza mondiala.
Intr-un asemenea relief in plina prefacere, politica “in afara” a Turciei nu poate fi decat una dinamica si pragmatica. Cum vor evolua relatiile Ankarei cu SUA, Uniunea Europeana, NATO,Israelul sau Iranul – iata subiecte incitante, pe care analistii pot croseta cu gratie la nesfarsit. Oricum, printr-o politica regionala intens imaginativa, Turcia si-a construit o politica internationala de anvergura.

Presedintele roman Traian Basescu a participat la lansarea oficiala a Fundatiei

De un an si ceva, la Bucuresti, dar si “pe mari intinderi eurasiatice”, cum ar fi spus marele reporter Geo Bogza, functioneaza Fundatia Internationala pentru Marea Neagra si Marea Caspica (FIMNMC). Unica in felul ei, ea grupeaza un mozaic de state dintr-o zona vasta: Azerbaidjan, Georgia, Kazahstan, Kirghizstan, Republica Moldova, Rusia, Romania, Turcia si Ucraina. State cu potential si performante diferite, din aliante politico-militare sau economice diferite, dar si state neutre, care isi afla, toate, un numitor comun, legat de valorificarea uriasului potential de conclucrare, mai ales in sfera economica, mai precis cea energetica a arealului “celor doua mari”. Conlucrarea  pe teme de stiinta, cultura, arta, are, la randul ei, un loc privilegiat in preocuparile acestui original format de cooperare interstatala, la nivelul societatii civile.

“Motorul Fundatiei” este recunoscut a fi Excelenta Sa dl.Eldar Hasanov, vice-presedintele ei si ambasadorul Azerbaidjanului la Bucuresti.

Intr-un fel, aceasta Fundatie reactiveaza un flux de relatii care descinde din stravechiul Drum al Matasii si o face intr-o vreme pe care politologul american Huntington o vedea, sumbru, ca una a “ciocnirii civilizatiilor”. Prin ceea ce-si propune, Fundatia vrea sa dea o replica pragmaitca si optimista acestei profetii (de altfel, nu este exclus ca si Iranul sa fie cooptat in acest format, ceea ce ar fi o performanta).

Oricum, Fundatia si-a creat deja legaturi internationale – cu Uniunea Europeana, ONU, Organizatia Cooperarii Economice a Marii Negre (OCEMN), Consiliul Europei, OSCE si a participat la diverse conferinte si simpozioane internationale, de pilda, la forul economic organizat de Fundatia Marmara (Turcia) la Istanbul.

Zilele trecute, in capitala Romaniei s-a intrunit, in cea de a patra sesiune, Consiliul Director al FIMNMC, prilej cu care, presedintele in exercitiu al Fundatiei, Iulian Fota, consilier prezidential pentru aparare si securitate nationala al Romaniei, a subliniat ca intr-un an de activitate noul organism a rezolvat problemele organizatorice, juridice si de creare a logisticii necesare, inaugurandu-si, cu drapel si herladica distincta, un sediu in centrul Bucurestiului. Marius Opran, expertul FIMNMC pentru relatii internationale si cercetari stiintifice, a apreciat ca alegerea Romaniei, singurul stat membru al Fundatiei care este si stat membru al UE, pentru amplasarea sediului central, va fi benefica pentru Fundatie.

Consiliul Director a aprobat o serie de proiecte, intre care si infiintarea unei reviste trimestriale a Fundatiei, “Black-Caspian Sea Affairs” care va aparea in limbile rusa si engleza. S-a decis deschiderea de filiale ale Fundatiei la Bruxelles, Moscova si Istanbul. Sesiunea s-a pronuntat favorabil cu privire la cererile de aderare la Fundatie venite din partea Bulgariei, Serbiei si Greciei.

Presedintele roman Traian Basescu sprijina Republica Moldova

SEECP nu este un acronim prea cunoscut, desi acest organism institutional – Procesul de Cooperare in Europa de Sud-Est – are, deja o istorie, caci a fost creat in 1996, reuneste 12 state din zona si functioneaza la nivelul sefilor de stat si de guvern (care s-au intalnit de curand la Istanbul).

Notorietatea relativ modesta, dar nemeritata, a forumului tine de “balcanitatea” (nu neaparat in sens negativ) a partii noastre de lume. O zona mozaicata in multe privinte – etnica, religioasa, culturala, economica, geografica, de un dinamism- dar si de o labilitate – fara egal pe continent, cu o istorie tumultuoasa si uneori convulsiva, cum a fost capitolul dezmembrarii Iugoslaviei, care inca nu s-a incheiat.

In acest areal , in care dispar si apar state, iar entitati teritoriale sunt sau nu recunoscute ca atare (Kosovo), ori li se contesta numele (R. Macedonia-FYROM), functioneaza ori vegeteaza si o sumedenie de formate internationale care conlucreaza, concureaza, se ignora ori merg in paralel, in functie de interesele statelor membre, dar si ale unor puteri dinafara zonei sau a unor importante structuri ca NATO sau UE. SEECP a fost creata, insa, la initiativa Turciei, iar Turcia are, de la inceputul anilor 1990, o politica externa si regionala cu o identitate tot mai marcata.

Intalnirea la varf de la Istanbul din acest an a fost consacrata relatiei cu NATO si UE, si, la modul general, “necesitatii de a intensiifica (si) cooperarea regionala”. UE a anuntat de curand ca Serbia, Croatia, Bosnia-Hertegovina, Albania, Macedonia, Muntengru si Kosovo pot fi admise ca membru, daca indeplinesc conditiile de aderare, dar presedintele Serbiei a cerut UE “sa afirme clar” despre ce e vorba in ce o priveste, caci nu va recunoaste niciodata independenta Kosovo. Sase dintre aceste state sunt membre ale NATO, altele urmeaza a fi admise. Un numar ceva mai mic de state fac parte si din UE.

Presedintele Romaniei a vorbit cu optimism la Istanbul despre evolutiile din regiune, care s-a schimbat mult fata de acum zece ani, adica s-a indepartat de conflictele anilor 1990 pentru a fi “astazi mai aproape ca niciodata de integrarea europeana si euroatlantica”.

Remarcabila este sustinerea – publica _si politica – pe care Romania, prin seful statului, o acorda demersurilor R. Moldova de a se apropia de Europa Unita. R. Moldova este stat membru al SEECP, dar nu are perspective similare celorlalte state membre in privinta integrarii europene.

Domeniul cel mai interesant si mai promitator de cooperare prin SEECP ar putea fi cel enegrgetic. Retelele nationale se pot interconecta mai  mult, poate fi creata si o piata a energiei, sunt avute in vedere si proiecte de tip Nabucco sau PEOP (Cconstanta – Trieste). Dar finalizarea Nabucco se amana mereu (mai nou, pentru 2018), iar PEOP are, pe langa doi parteneri fermi – Romania si Serbia, un altul oscilant – Croatia si altul inca potential – Italia.

Lukoil, arma Kremlinului la Marea Caspica

Rusia s-a lansat in exploatarea masiva a petrolului si gazelor naturale din sectorul sau caspic, in timp ce diplomatia de la Moscova da asigurari ca negocierile asupra “impartirii” acestei mari intre statele riverane nu sunt in criza, ci “progreseaza”.

Premierul Putin a inaugurat, in primavara, platforma petroliera Korceaghin, unde Lukoil estimeaza rezerve extractibile de 28,8 milioane tone de petrol si 63,3 miliarde mc de gaze naturale. Zestrea de hidrocarburi  submarine din partea de nord a Marii Caspice este insa mult mai mare. Lukoil a prospectat, intre 1999 si 2005, sase zacaminte cu o rezerva ce totalizeaza 4,7 miliarde de barili. Lukoil isi propune ca pana in 2020 sa ajunga la o productie anuala de 30 milioane tone de petrol si 20 miliarde gaze.

Intre timp, Rusia imagineaza diverse forme de cooperare in materie, mai ales cu foste republici sovietice din zona, dar acestea reactioneaza mai degraba cu reticenta, indecizie si asteptari. Mai bine merg relatiile cu Kazahstanul,dar si aici,doua acorduri ruso-kazahe incheiate in urma cu cativa ani isi asteapta inca punerea in aplicare. Proiecte comune exista si cu Uzbekistanul, dar presedintele uzbek a declarat ca livrarile catre Rusia vor creste de la circa 15 miliarde mc in prezent la peste 30 miliarde mc abia catre 2019. Nci livrarile de gaz turkmen catre Rusia nu vor depasi in acest an 10 miliarde mc de gaz, dupa ce o perioada de colaborare energetica ampla ruso-turkmena a fost serios afectata de explozia unei magistrale in aprilie 2009.

Exploatarea resurselor caspice este fundamental obstacolata de statutul juridic incert, de fapt inexistent, al acestui spatiu marin, care era reglementat, pana la dezmembrarea URSS de acordurile sovieto-iraniene din 1921 si 1940. In configuratia geopolitica postsovietica, actualii riverani – Azerbaidjan, Iran, Kazahstan, Rusia si Turkmenistan, au fost pusi in situatia de a redefini sectoarele nationale ale spatiului maritim. Azerbaidjanul, Kazahstanul si Turkmenistanul se pronunta pentru impartirea Marii Caspice pe linia mediana, Iar Iranul sustine o impartire in cinci sectoare egale. Negocierile asupra statutului juridic, incepute in 2002, sunt in desfasurare, iar exploatarea si livrarile se mentin fortamente la parametri limitati. Potentialii beneficiari, intre care in primul rand Nabucco, South Stream, mai nou China, urmaresc atent evolutiile si asteapta reglementari si decizii.