Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov cere “explicatii exhaustive” in problema scutului american

In ce masura va fi implicate Marea Neagra in proiectul american de aparare antiracheta din aceasta parte a Europei? Primele comentarii au fost confuze, pentru ca si primele informatii oficiale de la Washington s-au pretat la interpretari. Doamna Ellen Tauscher de la Departamentul de Stat  asigura intr-o declaratie de presa ca nu exista planuri pentru amplasarea de elemente ale scutului antiracheta in Marea Neagra, dar colegul ei Philip Crowley afirma ca sunt “planificate si elemente in spatiul marin”.

Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov a cerut “explicatii exhaustive” Washingtonului asupra proiectului, cu siguranta si pentru lamurirea  acestei ambiguitati. De altfel, in context, el a reamintit ca “regimul Marii Negre este reglementat prin Conventia de la Montreux, care trebuie respectata” si care contine prevederi precise in ce priveste prezenta militara in Marea Neagra a altor state decat cele riverane.

Pana la “explicatii exhaustive” din partea SUA, s-a mai facut cunoscut ca proiectul american, care se va dezvolta in timp si in etape, va include si amplasarea de interceptori SM-3 suplimentari pe distrugatoare din clasa Aegis, dar acestea vor fi stationate in Marea Mediterana.

Dintre statele riverane Marii Negre, Romania este, deocamdata, singura despre care se stie ca a primit o invitatie din partea presedintelui Obama de a participa la scut si care a raspunj ferm pozitiv. Bulgaria s-a declarat si ea disponibila la implicarea in proiect, dar n-a primit inca un raspuns oficial american la oferta.

Turcia este, dupa parerea  aprecierea lui Alexander Vershbow, repsonsabil in Pentagon pentru zona Orientul Mijlociu si Europa, “cea mai apropiata, din punct de vedere geografic, de amenintarile care ne preocupa”. O baza radar in Turcia ar fi deosebit de importanta pentru a obtine operativ informatii in legartura cu rachetele iraniene, comenteaza ziarul britanic “Financial Times”, dar dipomatii turci lasa sa se inteleaga, in particular, ca Ankara ar prefera sa participe la un sistem de aparare antiracheta sub egidas NATO decat sa intre in proiectul american, in baza unor intelegeri bilaterale. O formula eleganta, care amana de fapt implicarea Turciei intr-un angajament militar pe care Iranul  l-ar privi ca pe o actiune indreptata impotriva securitatii sale.

Implicare spatiului pontic in sistemul antiracheta al Stateklor Unite ramane deocamdata  o ecuatie cu mai multe necunoscute.

Nikolai Markarov, seful Statului Major al Fortelor Armate ale Federatiei Ruse

La 4 februarie, ziua in care presedintele Romaniei anunta ca CSAT a raspuns invitatiei presedintelui SUA de a participa la sistemul antiracheta american, la Istanbul  se reuneau cei 28 ministri ai Apararii din statele NATO. Pe agenda de lucru se aflau si planurile de extindere catre Europa de Est si Orientul Mijlociu  a unui sistem de  rachete interceptoare de anvergura mondiala. “Afganistanul si apararea antiracheta sunt exemple ale noilor prioritati pe care seful Pentagonului, Robert Gates, vrea sa se concentreze NATO”, transmitea “Bloomberg News”.
La 5 februarie la Moscova se anunta ca presedintele Medvedev a adoptat doctrina militara a Rusiei.
La 6 februarie, comentariile din presa rusa remarcau  ca  potrivit noii doctrine, extinderea in continuare a NATO si instalarea unui scut antiracheta american reprezinta principale amenintari la adresa securitatii Rusiei.
La 7 februarie, analistul rus Vladimir Radiuhin scria in ziarul “The Hindu”  ca “noua doctrina de aparare a fost publicata la o zi dupa ce Romania a anuntat intentia sa de a desfasura rachete interceptoare US in cadrul unui scut global de rachete caruia Rusia i se opune energic”.
La 8 februarie, agentia Xinhua transmitea: “Analistii apreciaza ca decizia romaneasca a venit intr-un moment crucial, in care Washingtonul si Moscova sunt pe punctul de a semna un document  succesor al Tratatului START I. Ca urmare, masura poate bulversa relatiile Rusia-SUA”.
La 9 februarie, seful Statului Major al Fortelor Armate ale Federatiei Ruse, Nikolai Markarov, avertiza ca “dezvoltarea si instalarea scutului antiracheta sunt indreptate impotriva Federatie Ruse”
La 10 februarie, un inalt oficial polonez sosea la Washington  pentru a discuta desfasurarea iminenta de rachete antibalistice Patrriot (PAC-3) si, in aceeasi zi, MAE al Ucrainei  informa ca,”tara vecina a Romaniei, nu putem accepta ca planurile SUA de desfasurare a scutului antiracheta in proximitatea frontierei noastre sa treaca neobservate, mai ales daca unele elemente urmeaza a fi bazate in Marea Neagra”. Si tot la 10 februarie,  presa anunta ca “Republica Ceha discuta cu Administratia Obama instalarea unui centru de comandament pentru proiectul de aparare antiracheta modificat al SUA”.
La 11 februarie, ambasadorul Chinei la Moscova declara presei ca tara sa “este preocupata de planurile care ar putea perturba echilibrul strategic si stabilitatea acutala” si ca “desfasurarea unei aparari antiracheta mondiala  afecteaza eforturile internationale pentru a opri proliferarea nucleara”.
La 12 februarie, premierul bulgar Boiko Borisov anunta convorbiri cu SUA pentru instalarea de elemente ale sistemului antiracheta american pe teritoriul Bulgariei.
Dupa aceasta sapatamana  incarcata de declaratii si comentarii  ce se inscriu  mai degraba in logica razboiului rece, dar si de rezerve publice (NATO, UE) sau taceri  semnificative (statele vesteuropene, Turcia), partile implicate sau doar interesate par sa fi trecut la o abordare mai calma, mai pragmatica. La inceputul lunii aprilie Rusia si SUA urmeaza sa finalizeze acordul START II iar in acest context problema sistemului american antiracheta in Europa trebuie sa-si gaseasca o solutionare rapida.

Elemente ale scutului antiracheta al SUA

Mancarea nu e consumata la temperature fierbinte la care e gatita, ne invata un proverb din partea de lume vizata pe proiectul american de scut spatial in care urmeaza sa intre si Romania. Un astfel de proiect, militar, securitar, chiar daca defensiv, oricum ambitios, nu poate sa nu starneasca, macar initial, o doza de preocupare, de incertitudine, ba chiar si reactii mai dure. Asa s-a intamplat si cu proiectul american, si cu decizia de la Cotroceni,  in primul rand din partea Moscovei. Decizia privind sistemul ABM american  nu a fost luata dupa consultarea partii ruse iar proiectul este deocamdata “obscure”, s-a scris in presa de la Moscova.

Pe masura trecerii timpului, lucrurile au inceput sa se mai clarifice. Proiectul american nu va deveni oricum functional decat in contextual in care si Rusia isi va da, intr-un fel sau altul, acceptul, iar faptul se va produce, probabil, in contextual finalizarii acordului START II.

Apoi, alte comentarii de presa din Rusia, mai noi, remarca faptul ca noua varianta de scut american, mai la sud si mai departe de teritoriul Rusiei, este mai putin preocupanta decat proiectul initial Polonia-Cehia. “Sistemul ABM european, care se bazeaza pe rachete SM-3 – scrie agentia RIA-Novosti – nu prezinta amenintari pentru fortele nucleare ruse. Performantele rachetelor SM-3, in caz de desfasurare in Polonia si Romania sau pe nave in Baltica sau Marea Neagra, nu permit interceptarea eficienta a rachetelor balisticei intercontinentale ruse“.

Mai mult, unii analisti rusi avanseaza chiar ideea unei posibil sistem comun de aparare antiracheta ruso-american. Nikolai Zlobin, director pentru programe ruse si asiatice la Institutul pentru securitate mondiala, observa ca, “in principiu, pentru Washington, cooperarea cu Moscova in aceasta privinta este o buna solutie pentru a asigura o securitate a in regiune, desi se dovedeste dificila din cauza diferentelor considerabile de apreciere a amenintarii  iraniene”. Dincolo de caracteristicile tehnice ale fiecaruia dintre posibilii parteneri, diferentele politice dintre SUA si Federatia Rusa raman principalul impediment in imaginarea unui proiect comun antiracheta.

Fapt este ca, la nivel oficial, Rusia nu a avut o pozitie critica fata de Romania in privinta implicarii sale in proiectul american, iar poarta negocierilor ruso-americane in chestiune ramane deschisa.

Balcanii de Vest, pe agenda strategica a Uniunii Europene

Toti vecinii Romaniei sunt sau isi doresc sa fie membri ai UE. Doar pe vremea Imperiului Roman isi mai doreau vecinii sa devina cetateni ai Romei, altfel imperiile nu prea sunt agreate de cei din jur. Cat de benefic ar fi un spatiu european integrat,  compact, care sa ne inglobeze, e prea devreme de comentat, caci marsul spre sud-est si est al Europei Unite are de facut fata unor probleme mai complicate decat celelalte state postcomuniste din fosta Europa rasariteana.

Daca sansele Ucrainei se devitalizeaza iar  incercarile timide ale Belarusului de a face ceva cu UE nu prea au consistenta, Republica Moldova  tinde sa se desprinda din acest pluton postsovietic, printr-o vointa clar exprimata la nivel oficial, iar in aceasta privinta are si sprijinul Romaniei.

In partea cealalta a Romaniei, perspectivele de intrare in UE sunt mai incurajatoare. Serbia si-a depus chiar candidatura de aderare, la mai putin de o luna dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona, dar va putea deveni stat membru peste cel putin inca cinci ani. Turciei, candidat “veteran” in zona balcania (dar si euroasiatica), i se adauga noi aspiranti la integrare. Croatia ar putea adera la sfarsitul lui 2011-inceputul lui 2012, Macedonia si-a depus cererea de aderare in decembrie 2005, Muntenegru in decembrie 2008, iar Albania in aprilie 2009. Bosnia-Hertegovina si Kosovo, teritoriu cu statut viu disputat, vizeaza si ele integrarea europeana.

Fiecare din aceste state au insa probleme specific e de rezolvat. Serbia si Albania trebuie sa treaca peste marea incercare din Kosovo, Croatia peste contenciosul frontalier cu Slovenia, Macedonia peste disputa cu Grecia privind denumirea noului stat postiugoslav, Bosnia-Hertegovina peste conflictul sau cu Serbia si toate statele aparute in spatiul exiugoslav  peste complicatiile generate de acest eveniment ravasitor.

In total, zece tari din sud-estul si estul continentului (la care se adauga si Islanda) bat la portile UE. Daca acest trend se va finaliza, arealul geopolitic in care se afla Romania va capata o noua configuratie, mult mai favorabila in materie de colaborare si securitate. Dar pentru aceasta, trebuie  trecut si de reticentele unor importanti parteneri europeni,care mai obiecteaza si acum ca Romania si Bulgaria n-ar fi fost intrutotul pregatite, trebuie schimbate si viziunile tehniciste, birocratice ale celor de la Bruxelles, si perceptia nu tocmai binevoitoare a Moscovei asupra  intentiilor fostelor republici sovietice de a se  alinia unui nou centru de putere. “Sa speram ca aceste noi extinderi vor fi ceva mai pregatite decat precedentele, si in planul opiniei publice occidentale, si in plan financuiar si bugetar”, rezuma corespondentul de presa francez Jean Quatremer, acreditat la Bruxelles, perceptia Europei Unite asupra noii etape a “expansiunii pasnice” a Uniunii Europene.

Ce-ar putea aduce aceste noi exinderi? Vocea statelor vitregite de istorie de la periferiile de azi ale continentului va fi mai puternica si mai distincta, a ortodoxa si cea islamica in UE va fi mai bogat reprezentata iar prin aceasta vocatia multiculturala a Europeiu va dobandi universalitate. Iar frontierele Romaniei se vor spiritualiza pe toata intinderea lor, asa cum isi dorea Nicolae Titulescu.

Premierul Republicii Turcia, Recep Tayyip Erdogan

Un stat din imediata apropiere a Romaniei, Turcia, dezvolta de catva timp o politica externa dinamica, ingenioasa si profitabila. Diplomatia turca este, de mai multi ani, intr-o efervescenta imaginativa la care putine comparatii rezista si este, mai ales, exemplara prin modul in care-si afirma interesele in lumea tot mai complexa si mai constrangatoare a globalizarii. 2009 a fost, in aceasta privinta, un an “antologic”, cum il numeste un politolog occidental, caci Ankara a produs strapungeri politico-diplomatice remarcabille.

Cu Armenia a fost taiat nodul gordian al unui dureros contencios istoric, din vremea primului razboi mondial, si s-a declansat un proces de normalizare. Cu Siria s-au pus bazele unei colaborari economice si militare extinse si au fost suprimate vizele. Cu Irakul s-au restabilit relatiile de incredere, iar premierul Erdogan s-a intalnit cu liderul kurzilor din nordul Irakului. S-au imbunatatit si relatiile cu Iranul, Turcia aspirand la un rol de mediator in conflictul dintre Teheran si principalele state occidentale pe tema programului nuclear iranian. Cu Israelul, aliat strategic al Turciei, relatiile sunt abordate intr-o noua cheie, dupa ce Ankara a acuzat abuzurile umanitare din teritoriile palestiniene, programul nuclear militar al Israelului si altele, pozitie care a reapropiat Turcia de lumea araba. Cu Rusia, relatile au fost dezvoltate considerabil, prin schimburi economice in crestere vertiginoasa (volumul prevazut pentru 2015 este de 33 miliarde ruble), prin proiecte energetice commune (inclusiv South Stream), prin constructia primei centrale electronucleare in Turcia de catre Rusia si prin alte forme comune de cooperare. Ankara ar urma sa devina si un partener regional mai important al SUA in timpul presedintelui Obama, care a vizitat de altfel Ankara in aprilie 2009. Dar in general, cu aliatii occidentali, “relatiile Turciei devin tot mai complexe”, cum remarca un politolog, francez, urmare, in principal, a reticentelor europene fata de aderarea Turiciei la UE, a impotmolirii dosarului cipriot si a degradarii relatiilor turco-israeliene.

Inseamna oare, parcurgand aceasta enumerare, ca Turcia s-ar indeparta de Occident pentru a se apropia de Est, mai precis de lumea islamica si de Rusia? “Isi schimba Turcia orientarea?”, se intreaba prof. dr. Ramazan Gozen, care infirma prompt si transant supopozitia. Caci principalul partener economic al Turciei ramane Occidentul, iar NATO “primul angajament institutional al tarii”. Apoi, initiativele din ultima vreme ale Turciei in partea sa de lume nu deranjeaza nici Occidentul, nici Rusia,dimpotriva, se apreciaza ca sporesc coeficientul de securitate intr-o zona deosebit de labila si nesigura. Ankara reuseste in demersul sau propriu intr-un areal geopolitic minat, evitand pericole, dezamorsand situatii critce, intinzand punti, deschizand perspective. Prin aceasta ,se afirma ca o mare putere regionala, dar, de retinut, intr-o regiune dintre cele mai complexe si de importanta vitala pentru pacea si securitatea lumii. Si este o mare putere care nu emite insanici pretentii hegemoniste , nici principii fundamentaliste.

Turcia si-a asumat constient acest rol inca din anii 1990, cand, dupa prabusirea sistemului comunist din Europa Rasariteana si a URSS, presedintele Turgun Ozal vorbea de “sansa care se prezinta pentru prima oara dupa 400 de ani”. O sansa noua si in zona Balcanilor si a Marii Negre, si in Caucaz si Asia Centrala, si in relatiile cu Rusia , cu Orientul Mijlociu, cu Occidentul. Despre toate aceste directii principale ale politicii externe a Turciei mi-au vorbit pe indelete la Ankara, la inceputul anilor 1990, demnitari si diplomati turci, in vizita pe care mi-a prilejuit-o Ambasada Turciei la Bucureesti. De atunci, in toate aceste directii, Turcia a actionat perseverant si cu rezultate. Din pacate, mai putin exact in doua zone care intereseaza in mod direct Romania: spatial balcanic si spatial pontic. Si poate nu numai din cauza Ankarei. Intr-un mod inexplicabil si regretabil, initiativele romanesti relative la Marea Neagra n-au implicat asa cum se cuvine Turcia (ca de altfel nici Rusia), de unde si esecul lor. Cu Turcia suntem, practic, vecini, dar Bucurestiul official pare sa nu realizeze faptul. Relatiile romano-turce sunt astazi la un nivel inacceptabil de scazut, daca tinem seama si de antecedente relativ recente, si de oportunitatile certe existente, dar mai ales de interesul national al Romaniei. Reactivarea si relansarea raporturilor Bucuresti-Ankara ar trebui sa redevina o prioritate reciproc avantajoasa pentru ambele parti, dar si pentru intreaga zona.