In urma cu 70 de ani, Romania si Germania semnau, la 27 mai 1940, un acord economic extrem de important denumit generic “Pactul Petrol-Armament”. In cadrul acestei intelegeri, Romania isi punea la dispozitia Germaniei importantele rezerve de petrol necesare realizarii planului de razboi al celui de-al Treilea Reich, pentru a primi in schimb armament german cu care ar fi trebuit sa faca fata intrarii ulteriorare in cel de al Doilea Razboi Mondial. Mai tarziu, 4 decembrie 1940, cele doua state incheiau pe o durata de zece ani “Acordul economic romano-german”.

Importanta acestor momente a fost data de faptul ca Germania devenea partenerul economic numarul unu al Bucurestilor. La mai bine de 70 de ani de la acele evenimente, Institutul Naţional de Statistică (INS) ne-a anuntat, la finele acestei saptamani, ca Germania a devenit cel mai important partener comercial al României în primul trimestru al acestui an. Transpunand in cifre aceste realitati economice, Germania in cadrul schimburilor comerciale cu Romania o pondere de aproximativ 19% in structura exporturilor si de 17% in structura importurilor.

Ca sa fie si mai exacti, cei de la INS ne-au mai spus ca romanii exporta in Germania in special produse ce tin de industria auto printre care se numara seturi de fise pentru bujii, fire, cabluri, conductori, piese si accesorii auto, autoturisme dar si nave. Daca in urma cu 70 de ani vandeam petrol si derivate petroliere catre Germania, acum am ajuns sa exportam produse finite iar autoturismul Dacia Logan a ajuns sa fie una dintre cele mai bine vandute masini din aceasta tara.

In plan economic, Romania a devenit o tara extrem de atractiva pentru investitiile germane. Printre motive se pot numara modernizarea economiei romanesti, fondurile de la Uniunea Europeana pe care Romania urmeaza sa le acceseze pana in anul 2013 , interesul firmelor germane pentru cooperarea in productie si faptul ca aproximativ 50 % din populatie are o varsta sub 40 de ani, alcatuind un segment ce poate sa fie calificat si recalificat pentru noile cererei ale economiei. De asemenea, odata cu inceperea demersurilor pentru dezvoltarea Strategiei UE pnetru Dunare, germanii constientizeaza din ce in ce mai mult avantajele utilizarea caii navigabile Dunare-Rin-Main, precum si oportunitatile oferite de acest spatiu economic. La randul sau, Oficiului Federal de Statistica (un INS in varianta germana) a observat o crestere de 8% a exporturilor romanesti pe piata germana in 2009 in raport cu anul anterior. Mai mult, aceasta crestere a venit si pe fondul unui an de plina criza economica. Aceasta situatie a fost favorizata si de faptul ca pe teritoriul Romaniei, functioneaza deja cu succes companii precum Drexlmayer (cu cinci fabrici – 18.000 de angajati), INA Schäffler (peste 3000 de angajati), Continental (peste 2200 angajati) sau Preh GmbH.

Cu toate acestea, liantul dintre cele doua economii are si o expresie politica. Pe acest fond al boom-ului inregistrat in comertul dintre cele doua state, Germania incepe sa fie din ce in ce mai interesata si de o apropiere politica cu tara noastra. Romania are deja parteneriate strategice cu Italia, Franta sau Polonia si este posibil ca vizita la Bucuresti de pe 25 iunie a ministrului Afacerilor Externe al Republicii Federale Germania, Guido Westerwelle, sa constituie un preambul al unui viitor parteneriat strategic romano-german. Oficialul german va sosi la Bucuresti la invitatia omologului sau roman, Teodor Baconschi iar agenda de lucru va contine subiecte de interes sporit pentru ambele parti. In capul liste de prioritati vor sta aspecte economico-financiare legate de criza, Strategia UE pentru Dunare (o initiativa romano-austriaca de dezvoltare regionala pentru zonele adiacente cursului Dunarii) si vecinatatea estica a UE in componenta caria intra Sinergia Marii Negre dar si Parteneriatul Estic.

Dupa aproape 70 de ani, Romania si Germania ar putea semna in toamna un parteneriat strategic cu ocazia vizitei pe care cancelarul Angela Merkel intentioneaza sa o intreprinda la Bucuresti. Anuntul vizitei celui mai puternice femei din lume a fost facut in urma cu o luna de zile la Deutsche Welle de catre deputatul Ovidiu Gant, reprezentantul etnicilor germani din Parlamentul Romaniei, Ovidiu Gant. Expresia raporturilor economice in continua crestere dintre cele doua tari ar trebui, in mod firesc, sa fie sustinute si de un acord politic, document care s-ar putea materializa intr-un parteneriat strategic intre cele doua tari. Cu toate acestea, in Romania exista inca o buba majora pe care investitorii germani o doresc tratata si eradicata cat mai repede: coruptia la nivel institutional si sistemul juridic infestat cu capuse anacronice. Ramane de vazut ce turnura vor lua relatiile romano-germane dupa prima vizita in Romania a cancelarului german Angela Merkel si care va fi punctul culminant al acestui eveniment. Noi speram ca va fi semnarea unui parteneriat strategic cu principalul motor economic al Uniunii Europene!

Desi s-au aflat pe parcursul mai multor secole in dispute pe viata si pe morte vizavi de hegemonia la Marea Neagra, Turcia si Rusia au gasit un limbaj comun – cel economic. Daca rivalitatile dintre cele doua mari imperii – Otoman si  Tarist – s-au perpetuat continua in istoria zonei Marii Negre, astazi ele s-au preschimbat in interese economice comune, legate in special de bogatele resurse de hidrocarburi din zona Marii Caspice.

Colaborarea celor doua forte de la Marea Neagra s-a materializat prin curtarea comuna a bogatei tari, Azerbaidjan, o oaza de bunastare in regiune din punct de vedere economic, dar un focar de instabilitate din punct de vedere politico-militar, situatie favorizata in special de conflictul mocnit pe care aceasta tara il intretinere cu Armenia asupra provinciei Nagorno-Karabach, aflata de aproape 20 de ani sub controlul Erevanului. Dupa luni intregi de negocieri si tatonari, Moscova si Ankara si-au dat mana, in cadrul vizitei presedintelui rus Dmitri medvedev in Turcia, de pe 11-12 mai, asupra mai multor proiecte energetice despre care vom vorbi mai pe larg, Noua intelegere ruso-turca va permite Rusiei un control sporit in sectorul energetic turc iar Turcia va beneficia de oportunitatea repararii relatiei cu Baku in scopul asigurarii unei surse de gaz natural care va lua apoi drumul pietelor europene. De asemenea, in urma intelegerii ruso-turca, Ankara va putea oferi Azerbaidjanului garantii politice si de securitate in disputa teritoriala cu Armenia. Dupa cum spuneam, recenta vizita a liderul rus Dmitri Medvedev a adus cu ea contracte (majoritatea in domeniul energetic) in valoare de circa 25 de miliarde de dolari. Cele doua parti au semnat astfel doua mari contracte energetice. Primul dintre ele, si cel mai mare, se refera la constructia primei centrale nucleare de pe teritoriul turc, o investitie colosala de 20 de miliarde dolari, a carei putere va fi de 4.800 de gigawati si care va avea patru reactoare nucleare. Contructia acestui proiect gigantic va fi realizat de un consortiu ruso- turc format din companiile Atomstroiexport (rusa) si Inter RAO (turca).

Noua centrala atomica ar trebui, conform estimarilor expertilor de la Stratfor, sa fie una dintre cele mai mari din lume, in conditiile in care nici macar Rusia nu are o astfel de centrala. Pachetul majoritar de actiuni va fi detinut de Rusia cu 51% iar restul de 49% va fi vandut catre firmele turcesti, cel mai probabil firmei AKSA, companie conectata politic la partidul Justitiei si Dezvoltarii (AKP) al carui lider este premierul Recep Erdogan. Primul contract de furnizare a energiei nucleare produsa de acesta centrala a fost semnat deja cu firma TEDAS care va cumpara energie pentru urmatorii 15 ani odata ce instalatiile vor deveni operationale. Cel de al doilea contract energetic, semnat pe 11-12 mai la Ankara, va permite constructia unui gazoduct prin care va fi transportat petrolul rusesc catre portul turcesc Samsun (nordul tarii – n.a) pentru ca mai apoi acesta sa ajunga la terminalul de la Ceyhan (sudul Turciei – pe coasta Marii Meditarana). Conducta este realizata de firma turceasca Calik Energy (apropiata AKP) si compania italiana ENI si va avea capacitatea de 1,2 – 1,4 milioane de barili pe zi. Lasand la o parte dimensiunea economica, acest tandem ruso-turc are si o latura politica. In acest plan, cheia negocierilor ruso-turce a constituit-o Azerbaidjanul, tara care impartaseste  puternice legaturi lingvistice si culturale cu poporul turc. Totodata, din Azerbaidjan sunt transportati anual noua miliarde de metri cubi de gaz natural prin intermediul conductei Baku-Tbilisi-Erzerum, realitate ce dejoaca planurile Moscovei de a transporta gaze de pe tarmurile azere din zona campurilor de la Shah Deniz via Georgia catre pietele europene de desfacere. Cu toate acestea, autoritatile de la Baku tin ca reabilitatea relatilor turco-armene sa tina cont si de doleantele teritoriale pe care Azerbaidjanul le are vizavi de Armenia in privinta regiunii Nagorno-Karabach. Aceste doleante vor fi luate in considerare pentru stabilirea preturilor pentru gazul azer pentru care Turcia ar fi dispusa sa plateasca undeva la 220-270 de dolari pe mia de metri cubi. Toate aceste interese impletite fac ca Rusia sa devina liderul economic absolut la Marea Neagra iar Turcia sa isi consolideze pozitia de intermediar energetic intre Europa si Asia cu un Azerbaidjan bogat care imparte cu generozitate resursele sale catre toate puterile din zona in incercarea de a-si proteja propriile interese.

Interesant este ca pe fir, in aceasta ecuatie energetica, a intrat si Romania prin intermediul proiectul AGRI ce presupune constructia a doua terminale de gaz natural lichefiat intre Romania, Georgia si Azerbaidjan. In timp ce Medvedev se afla la Ankara, ministrul roman al Economiei, Adriean Videanu semna pe 12 martie, la Baku, protocolul privind constituirea companiei de proiect AGRI, proiect la care vor participa firmele Romgaz, SOCAR (azera) si GOGC (georgiana). Prin noua ruta astfel creata vor putea fi transportate pana la 12 miliarde de metri cubi de gaze, respectiv cat intreaga productie anuala medie a Romaniei. Daca acest proiect se va dovedi ca fiind functionabil, Romania s-ar putea constitui intr-un fel de cap de pod pentru gazele azere de la Marea Caspica care vor fi apoi transportate inspre vest prin conducta Arad-Szeged si apoi spre sud prin conducta Giurgiu Ruse. Ramane de vazut cum va digera Rusia si Turcia aceasta chestiune in care un al treilea jucator doreste o felie a marelui tort energetic de la Marea Neagra.

Autoitatile de la Chisina se confrunta cu o dilema constitutionala

„Pe fundalul discutiilor privind modificarea constitutiei, organizarea sau neorganizarea unui referendum sau al alegerilor anticipate si recomandarile Comisiei de la Venetia mai are loc o discutie ceva mai generala despre dreptul suveran al Moldovei de a-si alege propria cale de dezvoltare si propria iesire din criza constitutionala”, scrie intr-un recent comentariu publicat pe blogul personal, cunoscutul analist politic Nicu Popescu, devenit recent consilier principal de stat al premierului Republicii Moldova, Vladimir Filat. „ Fara indoiala, Moldova este un stat suveran care are dreptul sa isi aleaga propria cale de dezvoltare. Insa in afara dimensiunii pur moldovenesti  al discutiilor referitoare la suveranitate exista si un context politic si istoric mai larg de care trebuie sa fie constient orice stat care doreste sa adere la UE” se mai arata in comentariul preluat de agentia de presa KARADENIZ PRESS.

UE si suveranitatea

Uniunea Europeana si integrarea europeana inseamna anume delegarea suveranitatii, renuntarea partiala la egoismul statului national si crearea unor mecanisme de intruziune in afacerile interne ale unul altuia. Uniunea Europeana nu este altceva decat este un set de instrumente si parghii prin care statele membre se amesteca atat in treburile interne ale unui altuia, cat si in treburile interne ale candidatilor la aderare. Vrei, nu vrei, dar aceasta este Uniunea Europeana. Iar integrarea europeana nu poate avea loc in conditiile absolutizarii suveranitatii.
Integrarea europeana inseamna ca iti asculti partenerii – le permiti sa se implice in afacerile tale interne, si te implici si tu in ale lor (prin votul sau pozitiile exprimate la Bruxelles). Cum se manifesta aceasta delegare a suveranitatii? Un exemplu elocvent este spatiul Schengen. Or esenta notiunii de “spatiu Schengen” este ca Germania sau Austria au delegat dreptul lor suveran de a-si conrola frontiera granicerilor polonezi sau slovaci care astazi gestioneaza frontiera externa al UE. Astfel, Germania a renuntat la un element extrem de important al suveranitatii (controlul frontierelor) delegand acest drept partenerilor sai europeni in schmbul altor beneficii (libera circulatie). Si Romania aderand la UE renuntat la dreptul suveran de a decide unilateral care este politica sa de vize fata de Moldova sau Nicaragua. Or, daca nu esti gata sa pui in discutie unele “elemente ale suveranitatii” cu partenerii europeni, nici nu te apuca sa faci integrare europeana. Repet – nu este vorba de renuntarea la suveranitate, ci la delegarea acesteia.
Diferentei dintre “delegarea” si “renuntarea” la suveranitate este urmatoarea: A renunta la suveranitate inseamna sa nu o mai ai. In UE insa suveranitatea nu este cedata, ci delegata si limitata. Acest lucru se manifesta prin faptul ca un stat NU pierde dreptul de a decide anumite lucruri, ci il decide de comun acord cu alte state membre UE prin procedura de vot si influenta pe care o are la Bruxelles. Deci in interiorul UE, Romania sau Germania nu pierd dreptul de a decide care este politica lor de vize, ci renunta la dreptul de a o face unilateral si se obliga sa o faca in baza unui consens cu partenerii europeni. Deci nu renunta la drepul de a “decide”, ci renunta la dreptul de a “decide unilateral”. Acest lucru se intampla si in afara UE – orice acord international care prevaleaza asupra legilor nationale – este si el o modalitate de a limita suveranitatea oricarui stat. Si Moldova are semnate sute de astfel de acorduri.

Aderarea la UE si suveranitatea

Europa Centrala – statele care au aderat la UE – au facut timp de peste un deceniu un efort supra-omenesc (de fapt “supra-statal”) de a implementa acquis-ul comunitar. Cu multe dificultati, scrasnind din dinti. Dar au facut-o. Si astazi sunt in UE – stabili, prosperi si democratici. Dar timp de peste un deceniu – cat au incercat sa adere la UE – au tacut chitic de “suveranitate”.
De fapt negocierile de aderare la UE nu sunt negocieri propriu-zise. “Negocierile de aderare” sunt un proces unilateral de implementare al acquis-ului comunitar. Acesta este non-negociabil. Aderarea la UE este un proces profund anti-suveran in care Lituania, Romania sau Cehia au implementat (fara a putea schimba macar o virgula) peste 80.000 (sau 100.000) de pagini de legi pe care nu le-au adoptat ei, ci alte state membre mai vechi ai UE.  Si n-au suflat o vorba de suveranitate. Pentru ca stiau ca numai aderarea la UE le va consolida statul, economia si democratia, si in ultima instanta suveranitatea. Anume in procesul de aderare la UE gradul de suveranitate scade, ca apoi sa creasca dupa momentul intrarii in UE. Din momentul aderarii la UE statele nu mai implementeaza acquis fara a-l putea negocia, ci il influenteaza si il determina prin influenta pe care o au la Bruxelles. Deci orice proces de aderare la UE trece prinr-o faza temporara de scadere al gradului de suveranitate.

Suveranitatea, UE si Comisia de la Venetia

In Europa Centrala in anii 90 Statelor Baltice li s-a spus: “Implementati recomandarile Consiliului Europei si ale OSCE privind statul de drept si protectia drepturilor minoritatilor si numai asa veti adera la UE. Nu vreti – nu implementati aceste recomandari, dar atunci nici la UE nu veti adera.” Aceasta se cheama conditionalitate politica. Balticilor nu le-au placut multe din acele recomandari, dar le-au implementat. Si astazi nimeni nu se mai plange pe OSCE in statele Baltice, desi in anii 90 au fost multi aceea care criticau OSCE-ul (lecturi utile;  Judith Kelley si aici). Si atunci cand NATO exercita presiuni asupra Romaniei si Ungariei sa semneze acel tratat de baza prin 1997, care era prezentat drept sfarsitul lumii, multora nu le-a placut. Nici in Romania, nici in Ungaria. Insa ati mai auzit ceva de el de atunci? Si Romania si Ungaria sunt in NATO – bine-mersi. De tratat nu am mai auzit nimic de peste un deceniu.

Suveranitate si reforma consititutionala in Moldova

Acest detur istoric este necesar pentru a intelege care este relatia dintre reforma constitutionala din Moldova, suveranitatea, UE si Comisia de la Venetia. Daca cineva crede ca poti merge spre UE evitand conditionalitatea politica si recomandarile politice ale UE care vin prin Comisia de la Venetia – greseste. “Exceptii” din astea au incercat sa-si negocieze cam toate statele cre se aflau sau se si mai afla in proces de aderare (Balcanii). E o iluzie. Nu e Moldova nici primul, si nici ultimul stat care se vrea exceptie. Moldova poate incerca sa convinga UE ca are dreptate. Dar sa ignore parerea acesteia (si a Comisiei de la Venetia) este o iluzie care nu este pur si simplu costisitoare. Este o iluzie care poate fi fatala pentru Europenizarea Moldovei si prin urmare pentru suveranitatea acesteia.
Nu, europenii politicosi nu vor spune aproape nimic. Pur si simplu acea deschidere de care beneficiaza Moldova se va transforma in inchidere. Iar creditul de incredere – in overdraft. Atat. Fara discutii publice, dar cu usile inchise. Iar in momentul in care Moldova se va lovi de usile inchise in UE – ia sa vedeti ce lovitura va primi suveranitatea Moldovei fara sprijin extern.

PS: Va mai propun un mic exercitiu googlo-intelectual despre suveranitate. Cautati pe internet de cate ori apare cuvantul “suveranitate” sau “democratie suverana” in discursul majoritatii liderilor statelor CSI? Si de cate ori a aparut notiunea de suveranitate in discursul liderilor statelor care deja au aderat la UE atunci cand incercau sa adere la UE?

Premierul rus, Vladimir Putin si omologul sau turc, Recep Erdogan

Pentru a-si pune in practica ambitiosul plan de a readuce Rusia la masa marilor puteri, daca nu este deja acolo, premierul Vladimir Putin, va avea nevoie de sprijinul unor foste republici sovietice, inca loiale Kremlinului, dar si de sprijinul unor puteri europene precum, Germania, Franta sau Polonia. Cu toate acestea dintr-o asemenea ecuatie nu trebuie exclusa Turcia, un factor geopolitic extrem de important din prisma puntii pe care o reprezinta intre Europa si Asia, dar si spre Orientul Mijlociu, zona unde Moscova are de asemenea interese deosebite, mai ales din prisma consolidarii relatiilor economice cu aceasta parte de lume. Daca in urma cu cativa zeci de ani, Rusia isi stabilea sfera de influenta cu ajutorul tancurilor, Rusia lui Putin a ales o cale mult bine pusa la punct prin atragerea de capital de imagine si simpatie pe calea cooperarii economice. Revenind la Ankara, se poate afirma ca Turcia este una dintre puterile regionale in ascensiune vizibila, tara care incearca sa isi extinda influenta pe fostele coordonate ale Imperiului Otoman. In prezent, autoritatile de la Ankara nu si-au focusat atentia asupra unei anumite regiuni, ci pare mai degraba doreste sa conspecteze intreaga harta de actiune. In contextul dat, eforturile Kremlinul de a stabili o relatie privilegiata cu Ankara s-au axat prin principal pe doua compenente: cea politica si cea economica:

Un efort deosebit facut de Rusia in privinta Turcia a fost sa ii influenteze pe turci sa isi rezolve prolemele cu Armenia, Moscova erijandu-se in mediator in cadrul acestei probleme. In realitate, Armenia este aliat traditional al Rusiei in regiune, cu multe legaturi vechi, inclusiv de ordin religios. La 11 octombrie 2009, Turcia si Armenia semnau, la Zurich, dupa aproape doua secole de incordare, un acord de redeschidere a frontierelor si reluarea relatiilor diplomatice. Semnele reconcilierii se puteau citi vizibil. Dar nu a fost sa fie asa, deoarece SUA nu are niciun interes ca Turcia sa vina pe aceeasi linie cu Armenia si implicit Rusia in aceasta zona. In urma cu circa a saptamana, Congresul american a dat o rezolutie privind “genocidul” armean care a condamnat Turcia pentru masacrarea in 1915-1917 a circa 1,5 milioane de armeni. Aceasta decizie a infuriat la maxim Guvernul de la Ankara care este foarte aproape de ruperea relatiilor diplomatice cu Washigntonul. De un astfel de “avantaj”, nu se poate bucura decat Rusia, Turcia fiind practic avanpostul si cheia NATO la Marea Neagra si totodata o poarta a intereselor europene si americane spre bogatiile energetice ale Caucazului si Asiei Centrale. Astfel, Rusia are doua motive principale pentru care doreste o apropiere cat mai mare de Ankara: 1) sa isi asigure dominatia in regiunea Caucazului si sa se asigure ca Turcia este disponibila sa ii transporte resursele energetice spre Europa si 2) pentru a se asigura ca Turcia nu isi va folosi de control asupra stramtorii Bosfor (castigat in urma semnarii Convetiei de la Montreaux in 1936 – nota mea) dreptul de blocare a comertul rusesc in Marea Neagra, in special exporturile de petrol cu plecare din portul si baza militara a Marinei Ruse de la Novorossisk.

Incepand din “era Putin”, Rusia a inteles perfect ca principala parghie in relatia cu Turcia este energia. Turcii sunt dependenti de gazul natural rusesc in proportie de 65% si de petrolul siberian in proportie de 40%. Mai mult, anul trecut premierul Putin si omologul sau turc Erdogan au semnat mai multe acorduri energetice cu privire la contruirea pe teritoriul turc a doua centrale nucleare, ambele cu asistenta din partea Rusiei. In schimb,i Turcia a permis Rusiei, la 6 august 2009, sa  intreprinda lucrari de explorare in apele teritoriale turcesti din Marea Neagra pentru a realiza gazoductul South Stream.

Pe langa cele doua “butoane de actiune” – politic si economic – Moscova detine si ale parghii in relatia cu Turcia. Un alt element de presiune este cifra ridicata a exporturilor din Turcia catre Rusia care s-a ridicat, in 2008, la 5%. In august 2008, atunci cand Turcia a efectuat in cadrul NATO manevre militare in Marea Neagra, Moscova a recurs la obstructionarea schimburilor comerciale. Pe de alta parte, Turcia a cumparat de la industria de aparare rusa mai multe sisteme aeriene defensive de tip S-400, echipament militar pe care de altfel Rusia intentioneaza sa il vanda si Iranului. Se poate concluziona astfel ca influenta Rusiei asupra Turciei se manifesta in toate segemente importante: politic, economic si militar. In contextul, deteriorarii relatiilor dintre Ankara si Washington si totodata din cauza impasului politic in care s-a intrat vizavi de aderarea Turciei la UE, Ankara va cauta apropierea de un jucator de prim rang din regiune, iar Rusia are tot interesul de a oferi acest sprijin si de a-si consolida relatiile cu acest stat. De asemenea, problemele interne generate de instaurarea unui regim tot mai autoritar de sorginte conversator-ismalist, precum si buna relatie personala dintre Putin si Erdogan, ar putea arunca Turcia mai la Est, decat mai spre Vest, asa cum doreste actuala opozitie de la Ankara. Ramane de vazut, cum isi va calcula Turcia pasii mai departe, toate acestea depanzand in mare parte si de cum isi doreste si Occidentul sa se raporteze la aceasta tara, respectiv regiune. Ca stat membru UE si NATO, Romania are interesul de a pastra o relatie buna cu Turcia, indiferent de optiunile politico-economice ale acestui stat si de continua dezvoltarea relatiilor privilegiate pe care pe avem cu Turcia.

Conflictul pentru putere in interiorul statului turc dintre primii oameni in stat, premierul Recep Erdogan si presedintele Abdullah Gul, pe de o parte, si elitele Armatei turce, pe de alta parte, risca sa arunce Turcia in haos, atat pe plan intern, cat si in plan regional. Pana in prezent, in jur de 70 de conducatori ai Armatei turce au fost ridicati de catre politie sub acuzatia de complot in vederea realizarii unei noi lovituri de stat menita sa rastoarne de la guvernare actual Executiv turc. Guvernele de la Ankara s-au confruntat pana in prezent cu nu mai putin de patru lovituri de stat militare, incepand de anii ’60, aproape la fiecare deceniu ce a urmat. Ultima lovitura de acest gen a fost data, in 1996, Guvernului lui Necmettin Erbakan, un premier islamist care a fost totodata modelul politic al celor doi elevi ai sai – actualul premier Recep Erdogan si presedintele turc, Abdullah Gul. Sursa adevarata a conflictului dintre islamistii condusi de Erdogan si militari este tocmai accea de lupta pentru impunerea propriul sistem de valori pentru Turcia. Daca Partidul Justitiei si Dezvoltarii (AKP) doreste sa impuna cu tarie in Turcia preceptele religioase specifice statului religios de tip musulman, clasa militara se lupta pentru laicizarea tarii si apropierea sa tot mai mult de valorile occidentale. Pe acest fundal, Erdogan doreste sa isi impuna propriile reguli pe fondul unei popularitati crescande in randul cetatenilor turci a partidului pe care il conduce. In aceste conditii, o eventuala lovitura de stat a militarilor nu s-ar putea bucura si de simpatia unei majoritati a populatiei de circa 80 de milioane a Turciei, fapt ce nu ar conduce decat la o eventuala pierdere totala a prestigiului secular al clasei militare turce. Din 2002, de cand partidul AKP se afla la guvernare, formatiune pe care in fapt o si conduce, Recep Erdogan a cumulat un capital politic extraordinar. Acest lucru s-a realizat cu precadere dupa ce si-a exprimat taios pozitia vizavi de conflictul armat de la inceputului lui 2009 din Fasia Gaza unde armata israliana a zdrobit practic orice forma de rezistenta a organizatiei Hamas care guverneaza aceasta regiune. La summitul mondial desfasurat la Davos, in ianuarie 2009, Recep Erdogan l-a acuzat direct pe presedintele israelian Shimon Peres de inceperea razboiul din Gaza si de genocid. La intoarcerea sa Ankara, Erdogan a fost primit in uralele a zeci de mii de oameni care l-au intampinat cu flori. De asemenea, in luna octombrie a anului trecut Turcia a exclus Israelul de la o serie de exercitii navale comune la care trebuia sa particpe si SUA. De asemenea, o serie de filmari in care soldatii evrei omorau civili palestieni, printre care si copii, au rupt practic relatiile diplomatice dintre Ankara si Tel-Aviv. Toate aceste episoade cumulate i-au adus premierului Erdogan o si mai mare popularitate politica interna. Cu toate acestea, la nivel european, Turcia este perceputa tot mai departe de a se alatura celor 27 de tari ale Uniunii Europene. Lipsa reformelor in domeniul respectarii drepturilor si libertatilor cetatenesti, impinge tot mai vizibil Ankara de lumea europeana. Pe de alta parte, Turcia intampina poate cel mai greu test – convingerea Frantei si Germaniei, practic cele doua motoare economice ale UE,  de a-si da acordul asupra intrarii Ankarei sub umbrela UE. In schimb, Turcia ar trebui sa recunoasca masacrarea armenilor din anii 1915-1917 (peste 1,5 milioane de morti, indica Armenia, 300.000 – 500.000, potrivit Turciei), o chestiune extrem de delicata pentru Ankara pe care guvernul lui Erdogan nu doreste sa si-o asume in timpul mandatului sau. O eventuala destabilizare a situatiei din Turcia ar putea avea consecinte atat pentru stabilitatea la Marea Neagra dar si pentru NATO din perspectiva celui mai avansat avanpost al sau spre zona Caucazului si a Asiei Centrale, motiv pentru care o eventuala escaladare a situatiei ne-ar putea ingrijora si pe noi, mai ales din perspectiva noului rol pe care Romaniei a ales sa il ocupa in proiectul sctului antiracheta american.

Sotiile si mamele razboinicilor spartanilor le urau, inainte de lupta, sa se intoarca acasa, fie “pe scut” adica morti si adusi de camarazii lor de arme, fie “sub scut” adica vii si pe propriile picioare. Astazi regulile razboiului au devenit un pic mai complicate iar confruntarile directe au fost inlocuite cu de arta diplomatiei si a declaratiilor belicoase. Razboiului conventional i s-a substituit cel psihologic iar exemplele din categorie de explicatii pot curge la nesfarsit. Insa scopul a ramas acelasi – dominatia, ca deziderat suprem. Daca teoreticianul militar Carl von Clausewitz vorbea in lucrarea sa “Despre Razboi” , undeva la inceputul secolului al XIX-lea, de razboi ca instrument de implinire a actului politic, astazi cele doua super-puteri militare mondiale, SUA si Rusia sunt la limita epuizarii resurselor diplomatice in ceea ce priveste impunerea influentei la scara mondiala. In cazul in care negocierile ruso-americane in privinta amplasarii pe osatura “batranului continent” a scutului antiracheta american” vor esua, reinnoirea tratatului de limitare a armelor strategice ofensive, denumit generic START-2, va fi sortit, la randul sau, esecului. Aceasta situatie va conduce evident la un varf de criza intre cele doua super-puteri, care va avea nevoie de o rezolvare, fie printr-un compromis de ambele parti si definitivarea cat mai rapida a unor acorduri, fie pe cale armelor. Bineinteles, am pornit in aceste presupuneri de la “worst case scenario”, adica scenariul cel mai “negru”.

Ce avem in momentul de fata este pozitia antagonica si reactia tot mai vocala a oficialilor moscoviti vizavi de noile planuri pentru sistemul defensiv pe care SUA doreste sa il instaleze pentru aliatii sai europeni din cadrul NATO. Reactia acestora este totusi una normala, in ciuda faptului ca subsecretarul de stat pentru controlul armamentelor si politica de securitate, Ellen Tauscher, a anuntat, la inceputul acestei saptamani, ca partea rusa a stiut si a fost informata constant, la nivel de experti, de intentiile SUA in Europa, pentru a mentine inca un atu in negocierile cu Washingtonul si totodata pentru ca oficialii rusi sa aiba cat mai multa credibilitate in fata propriului popor in ceea ce priveste “pariul lui Putin” ca Rusia va reveni cat mai curand la masa marilor puteri mondiale. “Decizia SUA de a instala elemente ale sistemului lor de aparare antiracheta in Romania si, posibil, in Bulgaria nu poate sa nu afecteze negocierile ruso-americane privind noul tratat de limitare a armelor strategice ofensive START-2”, spunea ieri ministrul adjunct de Externe al Rusiei, Serghei Riabkov. Pe langa discutiile cu SUA, Rusia si-a exprimat dorinta de a dialoga pe aceasta tema si cu Bucurestiul si alte capitale europene care doresc participe la “jocurile defel nepericuloase in domeniul antiracheta”, asa cum le-a descris chiar purtatorul de cuvant al Ministerului rus de Externe, Andrei Nesterenko. MAE de la Bucuresti a anticipat aceasta dorinta a Rusiei si a declasat la randul sau, o campanie de informare in randul vecinilor sai. Directorul general pentru afaceri strategice din MAE, Calin Stoica, a avut zilele trecute intrevederi la Bucuresti cu ambasadorul Bulgariei, Valentin Radomirski, cu ambasadorul Ucrainei, Markian Kulik, precum si cu ambasadorul Republicii Serbia, Zoran Popovici, pe tema participarii la sistemul de aparare antiracheta. La fel s-a procedat si Republica Moldova, pe fondul amenintarilor venite din partea unor lideri separatisti din autoproclamata republica transnistreana care au venit cu ideea ca Rusia sa isi amplaseze, pe acest teritoriu, baterii cu rachete Iskader capabile sa loveasca tinte aflate intre 100 si 400 de kilometri distanta. Rusia nu a achiesat la propunerile lui Smirnov, insa a amenintat prin vocea ministrului Apararii, Anatoli Serdiukov, ca se gandeste din nou la instalarea de rachete in exclava Kaliningrad de la Marea Baltica. Vorbim aici de un nou element de presiune pe care abila diplomatie de la Moscova doreste sa il introduca in cadrul negocierilor cu partea americana, strategie care vizeaza in special o reactie negativa vizavi de scut din partea statelor europene care ar putea fi tinta unor atacuri coordonate din regiunea Kaliningrad. Pe de alta parte, acest dosar al scutului este strans legat de reinnoirea tratatului START intre SUA si Rusia. Tergiversarea semnarii acestui nou document nu poate fi decat in beneficiu Moscovei a carei diplomatie extrem de abila incearca sa arunce in joc, noi “asi” de care ii tine in maneca, in incercarea de a limita crearea de noi avanposturi ale NATO in zona centurii de securitate (glacis) a Rusiei.

In toata aceasta ecuatie, Romania va trebui sa isi calculeze foarte bine fiecare pas pe care il face si sa puna in balanta, nu numai beneficiile acestui proiect de securitate, dar si riscurile pe care le reprezinta. Daca imi este permisa o comparatie cinematografica, Rusia isi va atinti de acum incolo privirea asupra Romaniei de aceeasi maniera prin care “ochiul lui Sauron” urmearea inelul purtat de hobbiti pentru a-l distruge in celebra ecranizare a romanului “Stapanul Inelelor” a lui JRR Tolkien. Lasand gluma la o parte, precedentul in acest sens a fost creat in Cehia, destinatia anterioara a radarului administratiei Bush, ai carei serviciile speciale (BIS) publicau in septembrie 2009 un raport anual in care se concluziona ca serviciile de informatii ruse, infiltrate in diferite institutii ale statului si mass-media, incearca sa influenteze opinia publica ceha impotriva scutului american antiracheta. De asemenea, in martie 2007, Parlamentul polonez a decis desfiintarea Serviciilor de Informatii militare polonez (WSI) sub acuzatia ca acesta ar fi fost penetrat foarte puternic de serviciile omoloage rusesti. Si sub acest aspect, Romania va trebui sa ia in calcul tot mai serios si o astfel de amenintare la adresa sigurantei sale nationale. In alta ordine de idei, sunt de parere ca un referendum national pe aceasta tema, in ciuda declaratiilor unor oficiali cum ca “din punct de vedere legal nu este necesar”, poate fi un exercitiu foarte bun de analiza tocmai pentru ca Romania sa isi  poata demonstra siesi, in mod democratic, ca poate sa se erijeze in acest mult ravnit statut de furnizor de securitate in zona Balcanilor si la Marea Negra pe care doreste sa si-l aroge. Rezonand la final cu ideea de la inceputul acestui editorial, cred ca Romania ar putea iesi cu un happy end din aceasta poveste, “sub scut” si nu “pe scut”, daca va tine cont si va explica punctual cetatenilor sai si despre jumatatea goala a paharului pe care acest proiect, de altfel unul istoric pentru noi, o are. Mai putina inima calda si mai multa rece, cred ca de asta avem nevoie in primul rand pentru a ne depasi conditia si a “juca intr-o alta liga”, cum ar spune partenerii americani!

Nu este prima data cand atrag atentia asupra lui Marian Lupu. O vorba spunea ca “un comunist bun, este unul mort”. Dar haideti sa nu mergem asa departe si sa ne rezumam doar la proverbul cum ca “Lupu isi schimba partidul, da” naravu” ba!”. Am avertizat in mai multe randuri, in toamna anului trecut, in paginile ziarului ZIUA, ca Marian Lupu nu este decat un neo-comunist, usor spalat si trecut prin cateva maini de PR-isti care incearca sa ii dea o noua fata … una mai umana. Ultimele interventii ale lui Lupu, cel care practic nu a primit nicio functie de conducere de pe urma ajungerii la guvernare a Aliantei pentru Integrare Europeana (AIE), au aratat atat frustrare, cat si adevaratele intentii ale “democratiei” de centru –stanga pe care dansul o promoveaza. Nu de mult, Lupu a schimbat taberele, dezertand de la comunistii lui Voronin pe care i-a slujit foarte multi ani, la partidul lui Diacov, PD. Acolo a fost primit cu surle si trambite si propulsat fara nicio sovaire sau merit in cea mai inalta functie, cea de presedinte. O miscare buna din punct de vedere politic, pentru ca Partidul Democrat a reusit astfel sa treaca pragul electoral de 6%, fixat la ultimele alegeri parlamentare, si sa se claseze pe locul patru in spatele comunistilor si liberalilor. Chiar si asa, furia rosie din vinele sale nu conteneste sa tasneasca in directia Bucurestlilor. Ultimul sau atac spre Romania, la fel cum indica si tancurile rusesti indreptate cu teava spre Vest, l-a avut ca tinta tocmai pe seful diplomatiei romane, Teodor Baconschi, de altfel un basarabean la fel ca el. “Domnul Baconshi a declarat ca “moldovenismul perturba relatiile diplomatice” – astfel de afirmatii din partea persoanelor oficiale de la Bucureşti sunt jignitoare pentru marea majoritate a cetatenilor tarii noastre. Anume acestea “perturba”, dupa cum s-a exprimat ministrul roman, relatiile noastre, otravesc actiunile reciproce şi devin o bariera serioasa în colaborarea noastra fructuoasa”, zicea Lupu, bineinteles in deja obisnuitele sale interviuri pentru canalele media de limba rusa de peste Prut, in cazul acesta fiind vorba de portalul eNews.md. Pana in prezent, Romania nu si-a propus niciodata sa ameninte relatiile sau statalitatea Republicii Moldova rezumandu-se in a afirma ca unirea intre cele doua tari se va face sub cupola Uniunii Europene. Cu toate aceastea, Lupu nu reuseste sa isi dea jos si cojocul rosu mostenit de la tovarasul Voronin si o tine sus si tare ca, pe de o parte vrea in UE (si in CSI – nota mea), dar pe de alta parte i-ar placea sa asculte si placa ruginita a “moldovenismului” in vila de la Condrita. Poate ar trebui sa ii reamintim tovarasului Lupu ca acest concept care se intituleaza “Uniunea Europeana” si care are la baza principiile formulate de Robert Schuman si Jean Monnet, doreste, in aceasta constructie, integrarea sub aceeasi umbrela a tuturor statelor europene pentru ca acestea sa se poate bucura impreuna de un model inalt si bine elaborat de bunastare politico-economica si civilizatie, fara ca statalitatea vreunul membru sa fie afectata. “Unitatea europeana nu are un plan – e un proces. Natura umana nu se schimba. Dar cand natiunile şi oamenii accepta aceleaşi reguli şi institutii, comportamentul fata de ceilalti se schimba. E chiar un proces de civilizare.”, spunea in anii “50, Jean Monnet. Sincer, nu am auzit nicio reactie negativa la vizita lui Traian Basescu din partea vreunui politician de seama din Republica Moldova, cu exceptia celor facute “din exil” de catre Voronin (fugit la ordine la Moscova la patriarhul Kiril) si ale lui Lupu care trambita o alta tema comunista, semnarea Tratatului de Baza care sa consfiinteasca frontierele dintre Republica Moldova si Romania. Si acum vine intrebarea: care e diferenta dintre Voronin si Lupu.? Observ acealeasi obsesii politice: “moldovenismul” si “tratatul de baza”. Singura diferenta dintre cei doi nu poate fi, probabil, decat cea de varsta. E adevarat, poate ca scoala de la Moscova, pe care dansul a servit-o cu atata ardoare, poate nu insereaza in mintile studentilor sai aceleasi valori dar ca sa nu intelegi spiritul Uniiunii Europene si sa te declari ca facand parte dintre Alianta pentru Europa, este un lucru imcompatibil si foarte grav. Dar cum spunea cineva de mai sus… te iertam domnule Lupu, ca suntem buni crestini, dar oare istoria va putea? sau te va inregimenta politic alaturi de Vova?

sursa: http://www.madalinecsutu.blogspot.com/

Nu cu mult timp in urma, mai exact miercuri, presedintele Traian Basescu a transmis un mesaj de o foarte mare importanta ambasadorilor acreditati la Bucuresti, cu prilej intalnirii anuale cu acestia. “Romanii traiesc pe ambele maluri ale Prutului, iar aceasta realitate face din sustinerea aspiratiilor europene ale Republicii Moldova proiectul meu de suflet”, declara atunci Basescu. Sigur, mult analisti au opinat ca liniile mari de politica externa ale Romaniei prezentate de Basescu erau predictibile si nimic nu s-a schimbat. Cu toate acestea, introducerea cu cuvantului “suflet” in cadrul unui discurs politic transcede declaratiile facute anterior spre o noua dimensiune, peste pragmatismul si cliseele cu care am fost obisnuiti. Pe de o parte, multi au afirmat ca aceasta declaratie este o reactie normala de afectiune fata de fratii de peste Prut iar pe de cealalta parte au existat la fel de multe critici vizavi de modul in care astfel de declaratii se vor transforma in munitie politica pentru unii vecini rasariteni ai Romaniei care nu se vor da in laturi de a comenta “imperialismul” si “expasionismul” Bucurestilor. Basescu a spus ca Basarabia este proiectul sau de suflet si a vorbit ca Romania va incerca prin toate parghiile pe care le are la dispozitie sa deschida ochii Europei cum ca zona tampon de pana acum a UE cu Rusia, in speta Republica Moldova, trebuie sa primeasca in viitorul apropiat o noua calitate si anume cea de membru al blocului comunitar. Pana in prezent, simbioza politica pe relatia Bucuresti-Chisinau a fost una extrem de profitabila. Noua guvernare de pe celalalt mal al Prutului a dat semne vizibile ca dezideratul principal este aderarea la UE. Vizitele tot mai dese la Bruxelles a varfurilor Aliantei pentru Integrare Europeana (AIE), precum si prima runda de negocieri intre Republica Moldova si UE in vederea semnarii Tratului de asociere, sunt cateva semne evidente ale dorintei Chisinaului de a se alinia celorlalte 27 de capitale europene reunite sub aceeasi cupola de securitate politico-economica. De asemenea, “sufletul” basarabenilor este la fel de viu ca a celor de la Bucuresti. Sa nu uitam ca de 1 decembrie 2009, presedintele interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, a afirmat ca este “roman” si ca in curand va scoate din Constitutia acestei tari sintagma comunistoida de “limba moldoveneasca”, un element de presiune si santaj clocit inca din 1924 de bolsevicii kominternisti in scopul deznationalizarii romanilor de peste Prut. Din pacate, o politica sovietica foarte eficienta care pe alocuri a produs pagube irecuperabile in Basarabia. Asociind “sufletul” lui Basescu si “romanul” lui Ghimpu, ar trebui sa rezulte sintagma “suflet romanesc”. Daca asocierea celor doua cuvinte va da roade si in plan politic, exista toate sansele ca profetia academicianului Florin Constantiniu, rostita pe 23 august 2009 cu prilejul “comemorarii”. “Pactului Hitler –Stalin” sa devina realitate, fie sub umbrela UE, fie ca unire de sine statatoare. “Poate ca nu eu, poate ca nu multi dintre noi, dar unirea Romaniei cu Basarabia tot se face. Istoria isi are legile ei precise. Basarabia va fi in frontierele ei romanesti!”, rostea atunci profesorul Constantiniu. Toata lumea cere un ton pragmatic. Toti cer sa fim cu “mintea rece si inima calda”. Cu toate acestea, politica externa a Romaniei trebuie sa se ghideze si in scopul unor reparatii de ordin moral si sufletesc si de ce nu, si teritorial. Si nu ma refer aici la forta armelor si expansionism, ci mai degraba la un model de civilizatie si trai mai bun pentru toti romanii, de pe ambele maluri ale Prutului. Poate se implinesc anul acesta 700 de ani de la urcarea pe tron a lui Basarab I, cel care a dat si denumirea tinutului de peste Prut, dar la fel de importanti sunt si cei 70 de ani care se implinesc anul acesta de rapturile teritoriale din 28 iunie 1940, cand Basarabia, Bucovina si Tinutul Hertei au fost smulse Romaniei de catre sovietici. Si ca sa termin acest editorial intr-o nota optimista, nu putem trece cu vederea un aspect, zic eu, destul de fericit, cum ca recenta promulgare de catre presedintele Basescu a Acordului de mic trafic la frontiera dintre Romania si Republica Moldova ar putea fi echivalenta cu Mica Unire pe care o infaptuia, in urma cu 151 de ani, la 24 ianuarie 1859, domnitorul Moldovei si Tarii Romanesti, Alexandru Ioan Cuza.

sursa: http://www.madalinecsutu.blogspot.com/

colaj foto: Cristian Andrei

Presa rusa se arunca intr-o noua ofensiva asupra presedintelui Traian Basescu etichetandu-l pe seful statului roman drept “dusmanul secret al Rusiei”. Unul dintre cele mai ascultate posturi de radio in spatiul vorbitorilor de limba rusa, Ecoul Moscovei, s-a repezit din nou la jugulara lui Basescu, “gratie” unei declaratii mai vechi a liderului de la Cotroceni care a declarat despre Romania si Republica Moldova: “Doua state, un singur popor”. Ma intreb retoric unde este greseala lui Basescu? De ce oare este atat de rea o asemenea declaratie si care e sursa veninului jurnalistilor moscoviti. Atat liderul de la Kremlin, Dmitri Medvedev, cat si premierul Vladimir Putin nu ezita pe un ton mult mai transant sa apere interesele rusilor din fostul spatiu ex-sovietic. Ba mai mult. Recent, presedinte Medvedev a lansat o initiativa legislativa prin care Rusia isi rezerva dreptul de a-si apara cetatenii de peste hotare prin forta armelor. Un fel de justificare retroactiva a conflictului ruso-georgian din vara anului 2008. De asemenea, acesta nu s-a dat in laturi de a-l ameninta pe presedintele interimar de la Chisinau, liberalul Mihai Ghimpu vizavi de intentiile celui din urma de a schimba limba oficiala a statului din “moldoveanesca” in romana. “Sper ca autoritatile vor da dovada de o mai mare toleranta fata de interesele populatiei (din Moldova – nota mea) si nu vor lua decizii artificiale, pentru a nu restrange potentialul legaturilor dintre popoarele noastre si pentru a nu distruge mecanismul de comunicare din interiorul propriei lor tari”, a mai spus Medvedev. Aceasta reactie a venit atunci la circa o saptamana dupa ce Ghimpu a anuntat pe 1 decembrie 2009, de Ziua Nationala a Romaniei, ca el este „roman” si ca doreste modificarea textului Legii supreme a Republicii Moldova pentru ca limba romana sa fie adoptata ca limba oficiala pentru ca „rad si copii de noi”. Cronologia sagetilor veninoase nu s-a oprit aici. Pe 14 decembrie era randul abilei diplomatii ruse sa isi arate coltii. De data aceasta iesea la rampa purtatorul de cuvant al MAE rus, Andrei Nesterenko, care spunea ca Basescu ar trebui sa arate mai mult respect vizavi de politica externa a Kremlinului pentru faptul ca l-ar fi acuzat pe contracandidatul sau, social-democratul Mircea Geoana, de repetate vizite si negocieri la Moscova in secret. In cazul acesta, intrebarea legitima era: ce cauta Geoana la Moscova pentru astfel de intelegeri subterane in conditiile in care diplomatia secreta, mai ales in contextul fragilelor relatiile romane-ruse, sunt cel putin condamnabile. Apoi a venit randul ca informatia transmisa din centrala de la Moscova sa fie „cantata” in Romania de actualul ambasador rus, Alexandr Ciurilin care a declarat ironic ca Basescu ar trebui sa iasa dintr-o astfel de retorica pentru ca „vremea Razboiul Rece a trecut”. Da domnule Ciurlin, aveti dreptate, insa mentalitatea pe care o afiseaza Rusia la nivel oficial si pe diferite canale, inclusiv prin presa afiliata organelor puterii de la Moscova, va contrazice total. Sa nu uitati ca Traian Basescu declara la inceputul lui 2009, in momentul investitirii fostului ministrul de Externe, Cristian Diaconescu, ca Romania trebuie sa „priveasca mai mult spre Est”, ca Romania trebuie sa isi alinieze relatiile cu Rusia intr-o logica pragmatica. Mesajul era clar, Romania este o democratie consolidata care nu vrea sa fie tratata ca o gubernie de mana a doua si dorim sa discutam de pe pozitii de tari suverane. Oare este prea mult sa cerum si noi respectul pe care d-voastra il pretindeti de la noi? Ranile pe care diferendele istorice dintre cele doua state le au, credeti ca pot fi sterse cu buretele si apoi mistificate? Cred ca cel putin aceleasi pretentii pe care d-voastra le ridicati, le pot pune pe masa si romani. Si sa nu uitati de paralela politicilor dintre Romania si Republica Moldova pe de o parte, si Rusia si Ucraina, pe de cealalta parte. Situatia seamana in mare parte, dar nu au auzit niciodata Rusia sa certe Estul pro-rus al Ucrainei care nu o data a manifestat dorinte de separarare fata de vestul pro-occidental. De ce aveti pretentia ca noi sa ne opunem sentimentelor fratilor de peste Prut? Dragostea cu de a sila se numeste viol, dar se pare ca Basarabia vrea in acelasi pat european cu Romania. As putea sa va intreb si eu ironic daca acest trend unionist vine numai de la cei 2,4% romani din totalul populatiei Republicii Moldova? Iar as dori sa nu uitati politica de deznationalitare pe care ati dus-o secole intregi impotriva Basarabiei, punctul culminant fiind atins la recensamantului din 2004 despre care vorbeam mai sus, cand, inchizitorii lui Voronin ii obligau pe oameni sa se declare „moldoveni” in catastif. Sa nu uitati si de elita basarabeana pe care ati trimis-o in gulag-uri siberiene. Sau ar trebui sa fim multumiti ca nu ati aplicat si in cazul lor „metoda cekista” de impuscare in ceafa asa cum s-a procedat la Katyn cu polonezii? Da, poate exagerez un pic, dar acestea sunt adevaruri care nu au cum sa fie mistificate iar pentru ranile ireparabile pe care ni le-ati provocat, sa va ganditi de doua ori inainte sa ne certati domnule ambasador, fost sef al Arhivelor de la Moscova, si la fel si dumneavoastra domnilor jurnalisti rusi, fidele „ecouri” ale libertatii de exprimare!

sursa: blog Madalin Necsutu

Premierul turc Recep Tayip Erdogan

De multa vreme Parisul se opune si chiar blocheaza initiativele Ankarei de a adera la Uniunea Europeana. Acesta nu este un secret pentru nimeni. Fie ca este vorba de teama de includerea in randurile europenilor a unui aport semnificativ de musulmani, circa 70 de milioane, fie ca este vorba de probleme istorice legate de genocidul armean, cand la 1915-1916, guvernul Junilor turci au deportat si ucis circa un milion armenii din Anatolia. In ultima vreme, se pare ca presedintele francez Nicholas Sarkozy a inteles ca fara Turcia nu isi poate asigura drumul spre Caucaz si Asia Centrala. La randul sau, Turcia a anuntat ca nu va mai insista sa reia actiunea de mediere in negocierile indirecte dintre Siria si Israel.
Vizita efectuata la 6 octombrie de catre Sarkozy in Kazahstan, unde a avut convorbiri cu omologul sau kazah, Nursultan Nazarbaev, l-a convins si mai tare. Insotit de o armata de sefi de companii franceze, aproximativ 30, Sarkozy este primul presedinte de la Palatul Elysee care pune piciorul pe pamant kahaz din 1993, cand predecesorul sau, Francois Mitterand, fusese ultima data acolo. Este foarte probabil ca si Nazarbaev sa ii fi sugerat lui Sarkozy o inmuiere a retoricii vizavi de Turcia, tara cu care Kazahstanul se afla in relatii deosebite. Seful de la Elysee s-a conformat iar a doua zi, pe 7 octombrie, la Paris a sosit presedintele turc, Abdullah Gul, care a stat pret de trei zile in capitala Frantei. Foarte amicala, intalnirea dintre cei doi sefi de stat, a debutat cu inaugurarea expozitiei “Bizant la Istanbul: un port, doua continente”, ce a fost gazduita la Grand Palais, inainte de intrevederile politice propriu-zise. Prioritatea numarul unu a lui Gul la Paris a fost sa incerce sa modereze pozitia antagonica a Frantei, pe cat este posibil, ca Parisul sa nu se mai opuna vehement aderarii Turciei la UE. “Prioritatea noastra este punerea in practica a acquis-ului comunitar in Turcia. Pe aceasta ne-am focalizat eforturile”, declara seful statului turc la plecarea din Ankara. Oficial, francezii sustin o asociere “foarte stransa” intre Ankara si Uniunea Europeana, fara a se ajunge insa la aderare. Ei nu au precizat ce forma ar putea lua un atare parteneriat. Totusi semnele unui troc politic intre Franta si Turcia, incep sa se vada. Rolul de mediator in care Turcia se erija in problemele Orientului Mijlociu incepe sa paleasca. Relatiile Ankarei cu Tel Aviv-ul, vazute de unii ca nefiresti de bune, incep sa se deterioreze. Saptamana trecuta, Ankara a anulat un exercitiu militar international la care urmau sa ia parte piloti israelieni. Ambasadorul turc in Israel a fost imediat chemat sa dea explicatii. Relatiile Turciei musulmane cu Israelul s-au deteriorat de la ofensiva din decembrie-ianuarie impotriva militantilor islamisti din Fasia Gaza, care s-a soldat cu uciderea a sute de civili. Cu toate acestea, ministrul israelian al apararii, Ehud Barak, a declarat insa ca anularea exercitiului comun nu reprezinta un semn al unei deteriorari pe termen lung a relatiilor dintre cele doua state si a tinut sa sublinieze legaturile lor “de lunga durata, importante si strategice”. In ciuda acestor declaratii frumoase, Ankara a dat un semnal clar cum ca vrea sa se distanteze un pic de legaturile prea stranse cu Israelul. Imediat dupa aceste incidente politico-diplomatice, Franta s-a aratat dispusa sa preia ea fraiele de mediator in Orientul Mijlociu. Dovada a acestui fapt este tocmai anuntul facut azi, 16 octombrie, de catre  seful diplomatiei de la Paris, Bernard Kouchner, care a declarat ca va intreprinde un turneu diplomatic in Orientul Mijlociu ce va include Liban, Siria, Israel si teritoriile palestiniene, preluand astfel stafeta de mediator in Orientul Mijlociu de la Turcia. Pe langa motivatiile interne, unde presiunile pentru renuntarea la prietenia cu Israelul sunt destul de mari, cercurile conducatoare de la Ankara par sa joace in continuare pe cartea integrarii europene, fiind gata de concesii foarte mari in schimbul acestui avantaj. La randul sau, Franta da semnale foarte clare cum ca va slabi retorica vizavi de integrarea Turciei in UE in schimbul unui avantaj de imagine si pozitie in Orientul Mijlociu pe fondul unei politici destul de incoerente a Casei Albe vizavi de aceasta zona. De la inceputul lunii septembrie, seful diplomatiei franceze si-a exprimat dorinta de reveni in curand in Orientul Mijlociu, subliniind necesitatea de a progresa in directia crearii unui stat palestinian. Pornind de la premisele enumerate mai sus, se poate afirma ca Turcia este dispusa sa isi cedeze locul din Orientul Mijlociu pentru o apropiere de Europa. Miscarea este facuta in favoarea Frantei care se arata dispusa la concesii politice importante in schimbul preluarii influentei intr-o zona de o importanta geostrategica deosebita, cunoscuta si ca fief al americanilor. De asemenea, francezii cauta sa isi croiasca propriul drum spre bogatele resurse din Marea Caspica, prin intermediul si cu ajutorul Ankarei. Joi, Directorul general al GDF Suez SA, Gerard Mestrallet, a declarat in acest sens, ca grupul francez de utilitati este gata sa studieze o eventuala participare la proiectul gazoductului Nabucco. “Astazi anumite dificultati de natura politica par sa dispara si deci am putea sa ne uitam din nou la proiectul Nabucco”, a declarat Mestrallet, cu referire directa la relatia cu Ankara. In concluzie, interesele politico-economice ale Frantei si Turciei au ajuns la un punct de convergenta in care cele doua tari trebuie sa treaca peste animozitatile istorice si sa deschida un nou capitol al relatiilor bilaterale in scopul unui pragmatism de ordin politic si economic.