Crucial choices: what will the “Century of Türkiye” look like?

Crucial choices: what will the “Century of Türkiye” look like?

Alegerile prezidențiale din 28 mai din Republica Turcia marchează geopolitic atât zona extinsă a Mării Negre, cât și alte regiuni ale planetei. Efectele strategice ale acestor alegeri vor influența, într-o măsură mai mică ori mai mare, cursul istoriei din inima Uniunii Europene până în Asia Centrală, dar și de la Moscova până în cele două Americi. “Dacă vom câştiga pe 28 mai, cu voia lui Dumnezeu, fiecare dintre cei 85 de milioane de oameni ai noştri va câştiga” a declarat actualul lider de la Ankara, Recep Tayyip Erdogan. Votul va decide nu doar cine conduce Turcia, o ţară membră NATO cu 85 de milioane de locuitori, ci şi cum este guvernată, încotro se îndreaptă economia sa, în contextul unei crize profunde a costului vieţii, şi forma politicii sale externe.

Vot strâns

Președintele turc Recep Tayyip Erdogan a câștigat primul tur al alegerilor prezidențiale cu 49.5%, fiind urmat de Kemal Kilicdaroglu, reprezentantul opoziției unite care a obținut 44.9%. Pe poziția a treia s-a clasat Sinan Ogan cu 5.17%, fiind considerat ultranaționalist de către o parte a observatorilor. Acesta și-a anunțat deja sprijinul pentru Erdogan, în timp ce o parte dintre din aliații său au preferat să accepte propunerea opoziției.

Erdogan nu a reușit să obțină victoria din primul tur și astfel vom avea un tur secund pentru prima dată în istoria Turciei. Pentru a tranșa victoria din primul tur erau necesare 50%+1.

Deși multe case de sondaj din Turcia prezentau o diferență de ecart mult mai mică între Erdogan și Kilicdaroglu, actualul președinte a reușit să se impună mult mai clar decât preconizau sondajele. 

Totodată, AKP – partidul prezidențial fondat de Erdogan, care a și câștigat alegerile cu 35.6%, într-o alianță solidă de partide naționaliste și islamice pe care o conduce, este departe de imaginea partidelor din România ori alte state balcanice. În ultimii 10 ani, AKP a devenit un partid stat în stat care controlează nu doar aparatul de justiție, dar e implicat activ în mediul de afaceri și zona religioasă.

Acest lucru, a oferit un avantaj uriaș președintelui Erdogan împotriva unei opoziții unite, dar care nu a reușit să-i facă față Sultanului.

FOTO: Wikipedia/U.S. Navy
FOTO: Wikipedia/U.S. Navy

Mentalități diferite

Chiar dacă în Turcia opoziția nu este interzisă cu desăvârșire precum în Federația Rusă, orice dormațiune politică anti-Erdogan are un handicap major, și anume sprijinul mass-media. Acest lucru s-a văzut și la alegerile parlamentare, câștigate de către AKP și coaliția din jurul său.

Chiar dacă opoziția a câștigat alegerile în marile centre urbane, Ankara și Istanbul, acest lucru nu a dus la prăbușirea scorului electoral a AKP, iar o mediul musulman conservator, nu cel radical, a votat foarte mult pro-Erdogan. A fost pentru prima dată când 4-5 milioane de tineri au votat pentru prima oară, iar o parte s-au îndreptat spre opoziție însă și spre Erdogan.

Occidentul, inclusiv România, are tendința să vadă Turcia conform mentalităților și experiențelor noastre politice, încercând să judecăm scena politică turcă după anumite standarde europene, uitând mereu că acolo este o mentalitate diferită de Europa. Diasporele turcești mari din Germania, Franța, Belgia, Olanda, ne dovedesc exact cum această ideologie a fost transplantată. 

Un exemplu foarte sunt comunitățile turcice din Germania, ghetoizate informațional și controlate din acest punct de vedere, dar și religios, de AKP. Această stare de lucruri a fost reconfirmată și la aceste alegeri parlamentare și prezidențiale.

Falanga AKP

În aceste alegeri, Erdogan și apropiații săi și-au jucat viitorul politic, luptând practic pentru supraviețuire și aruncând totul în acest război electoral.

Partidele politice turcești diferă foarte mult de cele românești ori balcanice. AKP, MHP ori CHP nu sunt partide precum PSD, PNL sau USR care se ceartă la TV ori pe rețelele de socializare. Acestea, dar mai ales AKP, au o rețea foarte bine pusă la punct și în imensa diasporă turcă, inclusiv clerici musulmani turci finanțați de Direcția pentru Afaceri Religioase a guvernului turc au fost inclusiv acuzați de serviciile de informații germane că spionează comunitatea și exilații politici, mai ales cei ai mișcării Hizmet. 

Erdogan are un control aparent total al mediilor religioase oficiale din Turcia, iar în urma represiunii de după evenimentele din 2016 președintele turc și-a eliminat contracandidații din partid, precum Ahmet Davutoglu ori Ali Babacan.

„Secolul Türkiye”

Președintele Recep Tayyip Erdoğan menționează foarte des în discursurile sale că în perioada post electorală, împreună cu națiunea turcă vor construi „Secolul Türkiye”. Erdogan a reușit să vândă foarte bine pe plan intern succesele politicii externe promovate de administrația sa.

Contactele permanente cu Vladimir Putin, dar și sprijinul militar acordat Ucrainei, precum dronele Bayraktar, îl mențin pe Erdogan în atenția comunității internaționale și a mass-media. Demersurile sale de a intermedia semnarea unei păci între Ucraina și Federația Rusă au demonstra capacitatea acestuia de menținere a unor relații apropiate cu taberele aflate în conflict.

Erdogan a subliniat că motto-ul alegerilor este „Secolul Türkiye” și că el și AKP vor continua să depună eforturi în conformitate cu acest obiectiv, acesta menționând că administrația sa a luat măsurile necesare pentru a asigura creșterea țării prin investiții, crearea noilor locuri de muncă, producție, exporturi și excedent de cont curent. Erdoğan declară des că în timp ce criza economică globală a zguduit chiar și țările dezvoltate, Turcia a continuat să crească.

Rezultatul a contrazis prognozele sondajelor, care îl dădeau pe Kilicdaroglu în frunte, reconfirmând flerul politic manifestat de Erdogan.
Un referendum din 2017 a aprobat la limită iniţiativa lui Erdogan de a lărgi prerogative preşedinţiei, făcându-l pe preşedinte cu puteri asupra guvernului şi eliminând postul de prim-ministru. În calitate de preşedinte, Erdogan stabileşte politica privind economia, securitatea, afacerile interne şi internaţionale ale Turciei.

Erdogan a dat peste cap previziunile privind dispariţia sa politică în alegerile din Turcia şi şi-a mobilizat alegătorii printr-o combinaţie puternică de conservatorism religios şi naţionalism care pare să îi propulseze guvernarea în cel de-al treilea deceniu odată cu turul al doilea al prezidenţialelor, care are loc duminică.

Foto: Wikipedia
Foto: Wikipedia

Stabilitate politică

La mai bine de 20 de ani de la venirea la putere a lui Erdogan şi a partidului său AKP, Sultanul/Reis speră să îşi prelungească mandatul, reușind mobilizarea votului conservator, sfidând astfel previziunile privind dispariţia sa politică.
Printr-o combinaţie puternică de conservatorism religios şi naţionalism, Erdogan promite consolidarea statutului Turciei la nivel regional, dar mai ales global. 

Pe scena politică internațională, Erdogan a făcut ca Turcia, membră NATO, să se îndepărteze de aliaţii săi occidentali tradiţionali, a creat legături cu preşedintele rus Vladimir Putin şi a transformat Turcia într-o putere regională asertivă, cu interese clare în Caucaz, Balcani, Siria ori Asia Centrală.

Votul la aceste alegeri a fost perceput ca fiind unul dintre cele mai importante de la înfiinţarea statului turc modern în urmă cu 100 de ani, opoziţia simţind că are cea mai bună şansă de până acum de a-l detrona pe Erdogan şi de a inversa multe dintre schimbările de anvergură pe care acesta le-a făcut în Turcia în cele două decenii de când are puterea. În schimb, scrutinul a subliniat puterea de rezistenţă a lui Erdogan, punându-i în dificultate pe adversarii care se aşteptau ca acesta să sufere din cauza crizei costului vieţii şi a criticilor referitoare la răspunsul statului la cutremurele din februarie, în urma cărora au murit peste 50 000 de persoane.

Criticii şi supravieţuitorii cutremurului şi-au exprimat furia în legătură cu răspunsul iniţial lent al guvernului la cutremur şi cu aplicarea laxă a regulilor de construcţie – eşecuri care, potrivit acestora, au costat vieţi. Dar partidul lui Erdogan, AKP, cu rădăcini islamiste, a ieşit pe primul loc în 10 din cele 11 provincii afectate de cutremure, ceea ce l-a ajutat să obţină, împreună cu aliaţii săi, o majoritate parlamentară la votul din 14 mai.

Mănuşile s-au dat jos în campania electorală, Erdogan încercând să îşi mobilizeze baza conservatoare şi numindu-şi adversarii “pro-LGBT”.

Kilicdaroglu, miza opoziției

Încercând să profite de naţionalismul profund al Turciei, Erdogan a profitat, de asemenea, de sprijinul kurzilor pentru Kilicdaroglu pentru a-l acuza pe rivalul său de apartenenţă la terorism şi de legături cu militanţii Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK) – o afirmaţie pe care Kilicdaroglu a calificat-o drept calomnioasă. Erdogan a atras în mod repetat atenţia asupra unui videoclip trucat pentru a-l acuza pe Kilicdaroglu de legături cu PKK, mişcarea ce a dus o insurgenţă în care au fost ucise peste 40.000 de persoane.

Kemal Kilicdaroglu este atât principalul candidat al opoziţiei, cât şi preşedintele CHP, partid care a fost înfiinţat de Mustafa Kemal Ataturk – fondatorul Turciei moderne.
El a promis alegătorilor promis o resetare democratică, inclusiv revenirea la un sistem parlamentar de guvernare şi independenţa sistemului judiciar pe care criticii spun că Erdogan l-a folosit pentru a reprima disidenţa.
Cu toate acestea, după 14 mai, retorica sa a luat o turnură dură, adresându-se alegătorilor naţionalişti în încercarea sa de a-l depăşi pe Erdogan şi promiţând să trimită înapoi milioane de refugiaţi sirieni.

Bomba kurdă


Partidele prokurde din Turcia şi-au reafirmat sprijinul pentru Kilicdaroglu în turul doi, fără a-l numi, la o zi după ce şi-au exprimat furia faţă de un acord pe care acesta l-a încheiat cu Partidul Victoriei (ZP), de extremă dreapta şi antiimigranţi.
Liderul ZP, Umit Ozdag, a declarat miercuri sprijinul partidului său pentru Kilicdaroglu, într-un potenţial avânt pentru liderul CHP, contracarând impactul sprijinului lui Ogan pentru Erdogan. 

Preşedintele turc în exerciţiu Recep Tayyip Erdogan a difuzat – la un mare miting, la 7 mai, la Istanbul – un scurt clip în care îl acuza pe Kemal Kiliçdaroglu de faptul că ”înaintează mână în mână cu PKK”, organizaţie pe care Ankara şi aliaţii săi din Occident o clasifică, din punct de vedere juridic, drept teroristă.

În aceste imagini, candidatul opoziţiei îndeamnă ”să mergem împreună la urne” în alegerile prezidenţiale, imitat de către un comandant din PKK care bate din palme.

Problema loviturilor de stat

O parte din mass-media au speculat posibilitatea ca Erdogan să nu accepte pierderea alegerilor și să apeleze la armată pentru a se menține la putere, având în vedere influența masivă a acestuia asupra aparatului militar și de securitate, mai ales după 2016. Liderul turc a respins această posibilitate, oferind asigurări că va respecta rezultatul.

Turcia a avut o istorie tumultoasă în ceea ce privește loviturile de stat, cu mai multe incidente majore care au avut loc de-a lungul decadelor. Aceste lovituri de stat au avut un impact semnificativ asupra politicii, economiei și societății turcești în ansamblu.

Lovitura de stat din 1960 a fost prima lovitură de stat militară din Turcia modernă. A avut loc pe 27 mai 1960 și a fost inițiată de un grup de ofițeri superiori nemulțumiți de guvernul condus de premierul Adnan Menderes. Rezultatul loviturii de stat a fost înlăturarea și arestarea liderilor guvernului, inclusiv executarea lui Menderes. A fost instaurată o juntă militară care a condus țara până la organizarea unor alegeri democratice în 1961.

Lovitura de stat din 1971 a avut loc pe 12 martie 1971 și a fost declanșată de nemulțumiri ale armatei și de tensiunile sociale și politice din acea perioadă. Scopul principal al loviturii de stat a fost restabilirea ordinii și prevenirea instabilității sociale. Rezultatul a fost dizolvarea guvernului și instalarea unui guvern interimar, care a pregătit țara pentru alegerile generale ulterioare.

Lovitura de stat din 1980 a marcat profund Turcia în care a crescut și s-a maturizat politic Erdogan, fiind cea mai brutală și de durată lovitură de stat din istoria modernă a Turciei. Pe 12 septembrie 1980, armata turcă a preluat puterea, suspendând constituția și dizolvând toate partidele politice. Lovitura de stat a fost urmată de o perioadă de represiune severă, în care au fost închise mii de persoane, torturate și executate. Abia în 1983 au fost organizate alegeri democratice, iar guvernarea civilă a fost restaurată.

Tentativa de lovitură de stat din 2016 este unul dintre cele mai controversate momente din istoria Turciei republicane. Conform versiunii oficiale pe 15 iulie 2016, o fracțiune a armatei turce a încercat să preia puterea prin forță. Președintele Recep Tayyip Erdogan a apelat la populație să iasă în stradă și să se opună lovituri de stat. Rezistența populară și intervenția forțelor guvernamentale loiale au dus la eșecul tentativei de lovitură de stat. Peste 240 de persoane au murit în confruntări și peste 2.000 de răniți. După aceasta, guvernul a lansat o amplă campanie de epurare în cadrul armatei, sistemului judiciar și al instituțiilor statului, pentru a elimina suspecții de implicare în lovitura de stat sau de legături cu organizația Fethullah Gülen, pe care guvernul a acuzat-o de orchestrarea loviturii de stat.

Acestea sunt doar câteva exemple de loviturile de stat din Turcia. Fiecare incident a avut consecințe semnificative asupra evoluției țării, iar impactul lor poate fi înțeles în contextul istoric și politic specific al Turciei.

Turcia, după chipul lui Erdogan

Recep Tayyip Erdogan, care a devenit prim-ministru al Turciei în 2003 și apoi președinte în 2014, a avut un impact semnificativ asupra transformării Turciei în ultimele două decenii. El a adus Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) la putere, iar partidul a obținut majorități parlamentare și victorii electorale repetate. Sub conducerea lui Erdogan, AKP a promovat o serie de reforme care au consolidat puterea executivă și au redus influența armatei și a instituțiilor seculare. Erdogan a devenit o figură dominantă în politica turcă și a reușit să-și extindă controlul asupra guvernului și instituțiilor cheie.

Erdogan a susținut o politică economică axată pe creșterea economică și dezvoltarea infrastructurii. Turcia a înregistrat o creștere economică semnificativă în perioada sa de conducere. Erdogan a promovat investiții în proiecte mari de infrastructură, cum ar fi construcția de autostrăzi, aeroporturi și poduri, și a încurajat dezvoltarea sectorului privat. Cu toate acestea, politica economică a fost, uneori, criticată pentru dependența excesivă de împrumuturi externe și pentru managementul deficitar al politicii monetare.

Erdogan a promovat o serie de modificări constituționale care au întărit puterea executivă și au sporit controlul său asupra guvernului și instituțiilor statului. În 2017, a fost organizat un referendum pentru a extinde puterile președintelui, transformând Turcia dintr-o republică parlamentară într-o republică prezidențială. În urma acestui referendum, Erdogan a câștigat puteri sporite, inclusiv controlul asupra executivului, legislativului și justiției.

În timpul mandatului său, Erdogan a fost acuzat de restricționarea libertăților civile și de încălcarea drepturilor omului. Au avut loc ample campanii de epurare în cadrul instituțiilor statului, mass-media independentă a fost supusă unor restricții și au fost înăsprite controalele asupra societății civile. Represiunea și persecuțiile au vizat, în special, presa critică, opoziția politică, activiștii pentru drepturile omului și minoritățile.

Trebuie să menționăm că opinia despre transformarea lui Erdogan și a Turciei sub conducerea sa este împărțită. Există susținători care văd aceste schimbări ca o îmbunătățire a economiei și puterii Turciei, în timp ce criticii aduc în discuție încălcările drepturilor omului și slăbirea democrației.

Foto: Wikipedia
Axa Putin-Erdogan (Foto: Wikipedia)

Factorul Putin

Cei doi candidați au dat asigurări că victoria lor nu ar duce la schimbarea relațiilor intense dintre Federația Rusă și Turcia, arătând importanța acestor relații pentru Ankara și elita politică turcă, indiferent de cine devine președinte.

Relația dintre Vladimir Putin, președintele Rusiei, și Recep Tayyip Erdogan, președintele Turciei, a avut o evoluție interesantă și complexă în ultimii ani. Turcia și Rusia au dezvoltat o cooperare puternică în domeniul economic și al energiei. Cele două țări au încheiat acorduri semnificative în ceea ce privește construcția de conducte de gaze naturale și au intensificat comerțul bilateral. În special, proiectul gazoductului Turkish Stream, care transportă gaz natural rusesc prin Marea Neagră către Turcia și Europa, a consolidat legăturile economice între cele două state. Recenta deschidere a unei centrale nucleare, construită și finanțată de Moscova, în sudul Turciei, arată dimensiunea nucleară a acestei prietenii. 

Rusia și Turcia au jucat roluri importante în rezolvarea conflictului din Siria. În ciuda diferențelor de abordare și interese, Putin și Erdogan au reușit să construiască o relație de colaborare în procesul de pace din Siria. Cele două țări au coordonat operațiuni militare și au facilitat negocieri diplomatice, inclusiv în cadrul procesului de la Astana (care ulterior a devenit cunoscut ca procesul de la Soci). Cu toate acestea, au existat și momente de tensiune, în special atunci când interesele lor s-au ciocnit, cum ar fi în cazul prezenței kurde în nordul Siriei.

Să nu uităm că în noiembrie 2015, un avion de luptă rus Su-24 a fost doborât de forțele aeriene turcești în apropierea graniței turco-siriene. Incidentul a dus la o deteriorare semnificativă a relațiilor dintre cele două țări. Putin a impus sancțiuni economice asupra Turciei și relațiile bilaterale au fost tensionate timp de mai multe luni. Cu toate acestea, relațiile s-au îmbunătățit treptat în urma unor eforturi diplomatice și a negocierilor între Putin și Erdogan.

Relația dintre Putin și Erdogan este caracterizată de pragmatism și de interese comune. Ambele țări au avut motive să colaboreze în anumite domenii, cum ar fi energia și securitatea regională. Putin și Erdogan au demonstrat abilitatea de a gestiona diferențele și de a găsi teren comun pentru cooperare, în ciuda divergențelor lor politice și a intereselor concurente în unele chestiuni regionale.

Relația Putin-Erdogan este complexă și se bazează pe o combinație de cooperare și tensiuni. Evoluțiile ulterioare în relația lor pot fi influențate de schimbările în contextul regional și internațional și de prioritățile lor politice.

Share our work
En  Rusia pune bocancul pe grumazul înghețat al Europei de Est

En Rusia pune bocancul pe grumazul înghețat al Europei de Est

Eu bunEn Conferința pentru Securitate de la Munchen, un fel de ceas deșteptător al problemelor legate de configurația de putere în lume a sunat în acest an „ora înghețului”. Alarma a fost fixată de la Kremlin și a fost premeditată ca atare pentru a face o demonstrație de forță politică la finalul săptămânii trecute. Victima a fost de această dată estul Ucrainei, stat care se îndreaptă, ca toate celelalte țări din sfera de influență ex-sovietică, spre un deznodământ nefericit. Înghețarea conflictului din estul țării în regiunile Donbas și Lugansk sub pretextul respectării Acordurilor de la Minsk.

Decizia Rusiei survine pe fondul unei dezamăgiri, sau mai degrabă a scenariului negativ, în care Donald Trump nu este tocmai „calul de curse” pe care a pariat Moscova în a negocia cu Washington acestă bucată răsăriteană de Europă. Este foarte important de urmărit succesiunea care a condus la această nouă turnură în criza dintre Vest și Est.

Cu câte zile înainte de Conferința de la Munchen, Casa Albă cerea Rusiei să înapoieze Crimeea către Ucraina. Nu numai că nu s-a conformat, dar Rusia a plusat la masa de joc. Putin a decretat recunoașterea pașapoartelor separatiștilor proruși din estul Ucrainei și a plăcuțelor de înmatriculare. Un scenariu care se repetă în paralel și cu regiunea separatistă transnistreană a R. Moldova. Dacă ar fi să folosim și noi în retorică rusească, acest lucru ar echivala cu o „provocare”, dar lucrurile nu se opresc doar aici.

Nu numai extinderea recunoașterii republicilor separatiste de către Rusia în acest spațiu este importantă. Nu doar pașaportizarea în masă în Lugansk, Donbas și Transnistria, ci și pașii programatici care sunt făcuți după un scenariu bine pus la punct. Situația merge și mai departe. Foarte puțini au anticipat următorul pas al Rusiei în această privința. Și anume cel de a-și putea apăra toți cetățenii, inclusiv aceștia mai noi, prin intervenție militară directă în afara granițelor Federației Ruse. Acțiuni ce sunt conforme cu modificările aduse constituției Rusiei în urmă cu câțiva ani. De altfel, precedentul pentru această situație există încă din martie 2014, atunci când în Duma de stat de la Moscova s-a votat în unanimitate propunerea președintelui Vladimir Putin de intervenție militară în Ucraina și anexarea Crimeei.

Dar ce relevanță au pentru Chișinău toate acestea? Într-un astfel de context regional, nu este de mirare că și în Republica Moldova lucrurile se precipită. Republica Moldova este, vrând-nevrând, inclusă în acest malaxor al politicilor rusești în regiune. Vârful de lance al intereselor rusești în R. Moldova îl reprezintă, paradoxal, președintele și partidul său pe care încă îl conduce de facto. De la venirea la putere, Dodon își asediază propria cetate. Vrea să o incendieze din interior pentru ca apoi să o construiască în rânduiala rusească. Dovadă a acestei realități crude este întâlnirea de marți pe care a avut-o cu Candu și Filip. Acestora le-a spus verde-n față că în aprilie se pregătește să semneze Acordul de colaborare cu Uniunea Euroasiatică. Mai mult, că va denunța, după venirea PSRM la putere, a celui existent – Acordul de Asociere a Republicii Moldova la UE.

A fost aleasă și data, respectiv începutul lunii aprilie. Ceea ce ne face să credem că scenariul a fost ticluit încă din timpul vizitei la Moscova din ianuarie. Data nu este deloc una întâmplătoare. În aprilie 2009, Republica Moldova lua drumul european în urma revoltelor anti-comuniste. Un anotimp bun pentru ca PSRM și sateliții politici pro-moscoviți ce gravitează în jurul mișcării anti-UE să încerce, în 2017, să dea o lovitură finală guvernării pro-europene și să pună cruce pe acest parcurs. La întâlnirea de marți cu Dodon, Candu și Pavel au părut mai blajini decât europenii de la Bruxelles, în timp ce Dodon a făcut un spectacol populist de forță și a încercat să măture pe jos cu ei. În mare parte i-a și reușit.

 

Concluzia pe EvZ Moldova

Share our work