Nu mai este niciun dubiu. Dacă statele din partea răsăriteană a Europei vor să își asume viitorul politic în Uniunea Europeană, acestea au nevoie de a intra din punct de vedere al puterii disuasive, într-un parteneriat aprofundat cu NATO. Vorbim aici de Ucraina și Republica Moldova. Chiar dacă nu pot deveni membre peste noapte, acestea trebuie să continue întărirea relațiilor cu NATO, bloc militar care are la rândul său nevoie de a reinventa și de muta cursul acțiunilor din Orientul Mijlociu înspre acest „butoi de pulbere” numit Europa de Est. Dacă în ultimele decenii NATO și-a depus eforturile în zona menținerii păcii și a acțiunilor antiteroriste, Alianța trebuie să-și îndrepte fața cu adevărat spre articolul 5 al Tratatului. Mutarea atenției Alianței în ultimele decenii de la acest principiu esențial a fost cauzată de atenția sporită asupra unor amenințări precum extremismul religios și cel politic. Însă, acum, NATO se află în fața unei noi provocări de reinventare care, în fapt, înseamnă reîntoarcerea la principiile de bază a constituirii Alianței în 1949. NATO are nevoie de consolidarea flancurilor sale nevralgice și de întărirea relațiilor cu partenerii din astfel de zone. De altfel și directorul Gazeta Wyborcza, Adam Michnik, atrăgea recent atenția asupra faptului că atitudinea Occidentului de a închide ochii la agresiunea Rusiei asupra Europei de Est ar viola explicit suveranitatea unor țări precum Ucraina, Republica Moldova, Georgiei, dar și Letoniei. El mai explică că țările UE trebuie să abordeze frontal subiectul și să nu mai ocolească cu vederea tendințele imperialiste ale Kremlinului, condus de Vladimir Putin. În ceea ce privește livrarea de armament și contractele militare ale țările UE, și mai ales cele ale NATO, cu Rusia trebuie să fie stopate.

De aceea, este imperios necesar să privim atent întregul tablou al arhitecturii de securitate din această zonă și să tragem câteva concluzii în acest joc de mutări reciproce și așteptare pe care îl practică atât Occidentul, cât și Rusia. În vreme ce privirile sunt ațintite asupra luptelor din estul Ucrainei dintre forțele guvernamentale și rebelii pro-ruși, în spatele cortinei se duce în război tacit mult mai important, cel al scutului antirachetă american în Europa prin care Rusia susține că și-ar putea pierde din avantajul disuasiv reprezentat de folosirea arsenalului său militar bazat pe rachete care, la nevoie, ar putea transporta inclusiv material nuclear. „Faza pe rachete” a disputei dintre SUA și Rusia a debutat cu un raport privind controlul armamentelor publicat de diplomația americană în care se preciza că a testat o nouă rachetă de croazieră lansată de la sol, fapt ce contravine Tratatului Forțelor Nucleare cu Rază Intermediară (INF Treaty). Documentul a fost semnat de Ronald Reagan cu Mihail Gorbaciov, la 8 decembrie 1987. După circa șapte ani de negocieri începute la Geneva în 1980, Rusia a semnat acordul, consemnând în mare parte și finalul Războiului Rece. Tratatul INF „obligă ambele state părți să distrugă, cel mai târziu în trei ani de la data intrării în vigoare a Tratatului, toate rachetele lor balistice și de croazieră lansate de la sol cu rază de acțiune cuprinsă între 500 și 1.000 km și cele cu bătaie între 1.000 și 5.500 kilometri”.

Odată cu regândirea politicii SUA față de Europa și decizia Casei Albe de a amplasare elementele ale unui scut antirachetă în Europa, Kremlinul a devenit tot mai circumspect legat de intențiile SUA și UE în apropierea granițelor sale și ceea ce Rusia echivalează cu zona sa influență. Evident, și retorica Moscovei a crescut gradual în blamarea sistemului și a țărilor-gazdă, trecându-se la amenințări directe cum că rachetele Rusiei vor fi îndreptate înspre acestea. Una dintre acestea a fost România, stat care urmează să găzduiască interceptorii tereștrii ai sistemului. De altfel, la finalul lunii trecute diplomația română a anunțat finalizarea cadrului juridic de implementare a Acordului între România şi SUA privind amplasarea sistemului american de apărare împotriva rachetelor balistice din baza de la Deveselu. Astfel, baza militară cu rachete interceptoare americane ar urma să devină operațională din 2015. La numai o zi distanță de la acest anunț, ministrul rus de externe Serghei Lavrov a declarat, în replică la acuzațiile Washingtonului, că SUA că nu respectă Tratatul INF prin instalarea de sisteme antirachetă în România și Polonia.

O remarcă foarte interesantă care ascunde în spatele său direcțiile de acțiune ale Rusiei pentru viitorul apropiat. Astfel, Rusia nu se va limita doar la o acțiune directă asupra Republicii Moldova și a Ucrainei, ci va lovi in extenso și în cei mai puternici aliați ai acestor țări, respectiv Polonia și România. Moscova vede în cele două țări țintele cele mai lejere de abordat din cadrul statelor estice nealiniate care fac parte din NATO și UE. Dacă în cazul Ungariei și Bulgariei putem vorbi de o „bunăvoință tradițională”, nu același lucru se întâmplă și cu Varșovia și București. Principiile de atac sunt aceleași evocate și de expertul de politică externă de la Washington, Janusz Bugajski, în lucrarea sa de referință „Pacea Rece”. Deși apărută în urmă cu circa 10 ani, în care autorul vorbește de aceleași instrumente de presiune ale Rusiei asupra Europei de Est și zona Balcanilor. Mai precis, politica energetică, acapararea obiectivelor economice strategice ale statelor vecine și nu în ultimul rând propaganda prin mass media. Încet, dar sigur, Rusia lucrează acum peste cele două țări, în plan informațional, la discreditarea principalilor parteneri ai Kievului și Chișinăului – respectiv Polonia și România și slăbirea lor în plan politic și economic. Un astfel de exemplu sunt acțiunile Moscovei de sabotare a celor două state din punct de vedere economic privind exploatarea gazelor de șist, fapt ce le-ar crea avantajul independenței energetice și furnizarea de gaz mai apoi, conform prevederilor UE, și statelor vecine dependente de gazul rusesc. De asemenea, în România, rușii au fost aproape în 2012 de a achiziționa cel mai mare combinat chimic de la Oltchim prin intermediul unor interpuși oameni de afaceri. Atunci, Rusia a încercat inclusiv prin ambasadorul Oleg Malghinov să se intereseze de această afacere, după o vizită la Ministerul Finanțelor de la București. Același lucru s-a întâmplat simultan și în Polonia, acolo unde grupul din industria chimică Acron a încercat să preia forțat compania chimică de stat Grupa Azoty iar grupul rus nu a renunțat nici până acum la această achiziție. Nici în plan politic, lucrurile nu sunt mai bine.

În urmă cu doar câteva luni, parteneriatul strategic al Poloniei cu SUA a fost pus la încercare după ce o revistă poloneză Wprost a publicat o serie de înregistrări cu afirmații defăimătoare pe care șeful diplomației poloneze Radoslaw Sikorski le făcea la adresa politicii de pe axa Washington-Londra, în timp ce Polonia cerea întărirea poziției americanilor și a NATO în Europa de Est. Nici România nu a scăpat de tirurile propagandei rusești. Presiunile cele mai mari ale Rusiei vin prin intermediul Republicii Moldova, acolo unde media rusească încearcă să resusciteze sperietoarea „invaziei românești”, apăsând butoanele regiunii separatiste transnistrene. Recent, postul public de televiziune Rossia 1 a făcut o emisiune specială în care s-a vorbit deschis despre scenariul unei invazii a Transnistriei din partea unei triade militare formată din Ucraina, Republica Moldova și România. Totul pleacă de la decizia Kievului de a denunţa un acord pe care îl avea cu Moscova, prin care Federaţia Rusă putea transporta muniţie şi echipamente militare pe teritoriul Ucrainei, via Transnistria, și de la faptul că autoritățile de la Chișinău ar tergiversa negocierea unei alternative pentru asigurarea accesului la un contigent al fostei Armate a 14-a a defunctei Uniuni Sovietice, staționate în prezent în regiunea separatistă. Înainte de apariția acestor materiale în mass-media rusă, preluată și la Tiraspol, președintele Traian Băsescu și directorul Serviciului Român de Informații au avertizat în legătură cu presiunile graduale pe care Rusia le va aplica României. „Atitudinea expansionistă a Rusiei trebuie sa ne îngrijoreze din perspectiva posibilității de propagare a unor fenomene negative pe teritoriul României”, a declarat Maior. La rândul său, președintele României a declarat că „România e văzută ca o potenţială ţintă pentru Rusia” și că la următorul summit NATO de luna viitoare din Țara Galilor se așteaptă un angajament ferm al Alianței privind consolidarea flancului estic „ca element de descurajare”. Afirmațiile sale vin după ce premierul britanic David Cameron a afirmat că Occidentul nu poate sta deoparte, deoarece situația din Ucraina s-ar putea extinde și asupra României sau țărilor baltice. Și SUA au decis să ia poziție și au trimit în România pe subsecretarul american al Apărării pentru informații, Michael G. Vickers, care a avut o convorbire pe teme de securitate cu ministrul Apărării de la București, Mircea Dușa. Nu în ultimul rând, amenințarea unor atacuri cibernetice nu trebuie excluse din peisaj, Rusia angajându-se fățiș în atacarea informatică a Occidentului și a aliaților săi estici.

În tot acest timp, în afara României și Poloniei, state membre al Alianței, NATO își întărește legăturile cu autoritățile de la Kiev și Chișinău. După o serie de declarații tăioase la adresa Rusiei, secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, a declarat recent pentru publicația franceză „Midi Libre” că NATO se va reorienta ca interes spre această parte a Europei și va elabora noi planuri de apărare în fața ,,agresiunii Rusiei” împotriva Ucrainei, făcând apel la contribuții mai mari din partea membrilor pentru securizarea zonei, inclusiv Ucraina și Republica Moldova. Chiar dacă au numai statut de parteneri ai Alianței, cele două țări contribuie din plin de ani de zile la misiunile Alianței și la exerciții militare comune, începând cu 1994 și 2002. Pornind din 2005, cercetările sociologice au relevat faptul dorința ucrainenilor ca țara lor să adere la NATO a crescut semnificativ, iar pe fondul luptelor din estul țării acest trend se menține într-un ritm alert. În 2005, după Revoluția Portocalie, doar 14% dintre ucraineni doreau integrarea în NATO. În 2012, odată cu venirea la putere a lui Ianukovici, doar 12% susțineau această idee, iar în prezent 34% dintre ucraineni sunt de acord cu integrarea în structurile Alianței, conform unui sondaj realizat în luna iulie de către Fundația pentru Inițiative Democratice (Democratic Initiatives Foundation). De altfel, Rasmussen a dat un semnal ferm de implicare, zburând la Kiev într-o vizită oficială chiar când Rusia și-a mobilizat 20.000 de soldați și echipament de luptă la granița estică a țării. La Kiev, Rasmussen a dat un semnal extrem de puternic precizând că NATO încetează cooperarea cu Federația Rusă și că la summitul Ucraina-NATO, care va avea loc în luna septembrie, va facilita întreprinderea unor demersuri concrete pentru stabilirea unei colaborări productive între cele două părți”. Kievul trebuie acum să continue să dezvolte eforturile de stat-candidat și să depășească momentul din 2008 de la summitul NATO de la București, atunci când nu l-a primit.

La rândul său, Republica Moldova are de rezolvat o chestiune constituțională de a ieși din zona neutralității și de a opta politic pentru NATO. Succesiunea evenimentelor din relația Rusia-Republica Moldova demonstrează clar că această țară nu mai poate rămâne într-o „zonă gri”, în care negocierea cu regimul pro-rus de la Tiraspol să se facă de undeva de sub masă. Cei 22 de ani o arată clar, iar opțiunea trebuie formulată și asumată politic de guvernarea pro-europeană de la Chișinău. De altfel, aceasta este și direcția în care se merge după ce diplomația moldovenească a anunțat că ministrul de Externe, Natalia Gherman, a mers în premieră la un summit NATO, acolo unde Republica Moldova a fost invitată. „Revirimentul NATO” s-a produs la Chișinău relativ recent, în urmă cu câteva luni, după câteva vizite la Washington a unor oficiali moldoveni. Aceștia au sesizat necesitatea anulării articolului 11 din Constituție care prevede statutul de neutralitate al țării. Cu toate acestea, Rusia are dislocate forțe armate chiar pe teritoriul Republicii Moldova, în regiunea separatistă transnistreană, care refuză să plece în ciuda unui angajament asumat în 1999 la summitul OSCE de la Istanbul. Chiar dacă ideea începe să încolțească momentan doar în mințile politicienilor, dezbaterile pe această temă vor crea o anume emulație și în rândul cetățenilor . Conștientă de peisajului belicos ucrainean și simțind pe propria piele usturimea embargoului economic rusesc în propriul nivel de trai, opinia publică va vira rapid spre ideea integrării în NATO, scăpând astfel de clișeele nostalgiilor războinice ale defunctei URSS. De altfel și NATO analizează în prezent deschiderea unei reprezentanțe la Chișinău. În urmă cu câteva luni, președintele Nicolae Timofti afirma într-un interviu la Europa Liberă că „securitatea ţării ar fi fost cu totul alta dacă R. Moldova ar fi fost membră NATO” și dacă ar fi doar opțiunea sa el „ar vota pentru aderarea la NATO”. Nu în ultimul rând, Republica Moldova are trecut și dificilul test al alegerilor parlamentare din această toamnă. Conform sondajelor, Republica Moldova s-ar putea confrunta și cu o problemă din acest punct de vedere, existând riscul major al revenirii comuniștilor la putere care nu sunt de acord cu această apropiere de NATO, deși există și forțe de centru-stânga din cercul guvernamental care nu cochetează nici ele cu această idee. Viitorul întregii Europe se joacă în timp real, iar deciziile structurilor occidentale politico-militare trebuie să fie rapide și concrete și mai ales unitare. Singura soluție este stabilizarea acestei zone de conflict cu potențial extins de la Marea Neagră la Marea Baltică. Istoria a arătat-o în mod repetat, iar „conciliatorii” nu au făcut decât să amâne inevitabilul unor catastrofe, deoarece au încercat să se mintă singuri, fără a avea însă curajul de a tăia nodul gordian. Cetățenii Ucrainei și Republicii Moldova trebuie să înceteze să mai trăiască sub frica amenințării militare din partea unei forțe străine și să depășească acest moment psihologic care îi va dezbrăca complet de haina grea primită din timpurile URSS-ului.

Preluare EvZ Moldova