Conciliatorii „ocupantului sovietic”

, , , , ,
 

ocupant rus

În încercarea de a domoli apetitul anexaționist al lui Hitler, premierii britanic Neville Chamberlain și francez Edouard Daladier aveau să ducă, în anii `30 ai secolului trecut, o politică constant emasculată de conciliere față de o Germanie expansionistă. O soluție ce părea atunci viabilă pe termen scurt, dar care s-a dovedit dezastruoasă pe termen mediu și lung. Atât Chamberlain, cât și Daladier, erau convinși că Acordul de la Munchen, prin care se consfințea dezmembrarea Cehoslovaciei pe criterii etnice prin ruperea regiunii sudete, avea să preîntâmpine și să tempereze veleitățile belicoase ale Fuhrer-ului de la Berlin. Însă istoria ne învață că aceasta funcționează după cicluri repetitive, în care doar personajele se schimbă, nu și interesele statelor ce se croiesc de-a lungul vremurilor și sunt atent studiate de geopolitică. Chiar și așa, în fața evidențelor, de data aceasta cancelarul german Angela Merkel și președintele francez Fancois Hollande calcă apăsată pe urmele vechiului cuplul de conciliatori Chamberlain-Daladier. Chiar dacă nu au semnat decât un acord de încetare a focului la Minsk, și nu unul ca la Munchen în 1938, acesta echivalează cu recunoașterea tacită a anexării Crimeei de către Rusia peste capul normelor dreptului internațional.

În prezent, doar personajul central diferă ca nume, dar nu și ca modus operandi în a-și justifica „chemarea divină” de a crea același „spațiu vital” de care are nevoie națiunea sa pentru a supraviețui. UE și NATO sunt văzute ca amenințări inerente în zona glacisul rusesc, iar de aici până la a acționa discreționar din punct de vedere politico-militar nu este decât un pas. Epuizarea soluțiilor politico-diplomatice este întotdeauna calea firească de urmat, dar este improbabil ca un lider cu veleitățile agresive demonstrate ca Putin să facă în pas înapoi în ceea ce privește Ucraina. În anii `30, Marea Britanie și Franța au închis pe rând ochii în fața unor episoade precum acceptarea reînarmării și militarizării Germaniei, „neintervenția” anglo-franceză în Războiul Civil Spaniol (fapt ce a lăsat mână liberă Germaniei naziste de acțiune) sau anexarea Austriei. Mai mult apoi, la participarea directă la dezmembrarea Cehoslovaciei sau încercările de ultimă oră de a negocia înțelegeri cu Germania pe spatele Poloniei invadate. La fel și astăzi, principalele forțe ale Europei, Germania și Franța, își pun ochelari de cal în ceea ce privește anexarea Crimeei, „invazia hibrid” a Ucrainei, reîntoarcerea de facto a Republicii Moldova de pe drumul european cu un guvern marionetă și posibilitatea crescută ca Rusia să invadeze țările baltice.

Într-o analiză recentă a periodicului Jane`s Intelligence Review, analistul Reuben Johnson scrie că „războiul hibrid” dus de Rusia în Ucraina este pe cale să atingă obiectivele propuse de Moscova. Concluzia derivă dintr-un studiu al Fundației Potomac, care îi are la origine pe Phil Karber, fost înalt oficial al Pentagonului și pe Wesley Clark, fostul comandant al fost comandant al forțelor NATO în Europa. În cifre, prezența rusă în Ucraina și la granițele sale nu poate fi neglijată: 14.400 de trupe rusești în Ucraina ce ajută 29.300 de rebeli proruși în estul Ucrainei. Toți aceștia sunt echipați cu cele mai noi tancuri de luptă, blindate și transportoare de luptă, precum și sute de piese de artilerie grea. La acestea se adaugă și 29.400 de militari ruși în Crimeea și alte 55.800 de soldați masați la granița de est a Ucrainei. Conform aceleași surse, Rusia face uz și de instrumente ale războiului electronic, iar operațiunilor lor se desfășoară în zone locuite de civili, precum grădinițe, spitale sau blocuri de locuințe, ceea ce face imposibilă bombardarea acestor obiective de către armata ucraineană.

În plan informațional, Ucraina nu este capabilă să genereze un grad mare de empatie la nivelul populației europene care să determine clasa politică europeană să intervină mai energic în rezolvarea situației. Nici relațiile Ucrainei cu statele europene nu sunt tocmai cele mai bune, mai ales cu vecinii săi. De altfel, recent, la București, ambasadorul ucrainean Teofil Bauer a ridicat problema unui „parteneriat strategic” cu România. Însă dosarele României cu Ucraina de până acum, și mai ales poziționarea României drept potențialul inamic militar numărul unu până la Euromaidan, face ca această idee să fie mai degrabă puerilă. Una izvorâtă din nevoia stringentă a Kievului de a căuta orice tip de aliați poate găsi împotriva Rusiei și nu una cu fundamente ce rezidă în clădirea unor relații diplomatice progresive. Peste toate acestea, Rusia câștigă teren și în materie de propagandă. Mass-media rusești rulează știri deformate ale realităților frontului ucrainean și neagă implicarea directă în război. Etichetarea liderilor de la Kiev drept „fasciști” este o retorică ce amintește mai degrabă de „Agitprop”-ul Uniunii Sovietice. În cifre, Rusia investește masiv în acest segment al războiului. Numai RussiaToday, post de stat ce sprijină și promovează politica rusă, a primit un buget de peste 300 de milioane de dolar anual, iar ONG-urile pro-Kremlin primesc și ele anual circa 100 de milioane de dolari. Nu de mult, Rusia s-a lansat într-o campanie de „black PR” inversat în care, subliminal, glorifică meritele „ocupantului rus” ce ar fi avut un rol revoluționar și civilizațional în viața polis-urilor cucerite de-a lungul vremurilor în Europa și Asia. Așadar, cum vor alege actualii „conciliatori” să trateze cu „ocupantul sovietic” contemporan de la Kremlin?

Publicat pe eTransmedia.ro

[youtube]https://www.youtube.com/watch?v=T65SwzHAbes#t=140[/youtube]

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *