Ucraina întărește liniile defensive pe o distanță de 2000 de kilometri

Ucraina întărește liniile defensive pe o distanță de 2000 de kilometri

După ce ultimul bastion al apărării ucrainene, Avdiivka, a căzut sub ocupația forțelor rusești, atenția s-a îndreptat către evaluarea solidității liniilor de apărare ale Ucrainei. Eșecul contraofensivei din vara anului 2023 a marcat un moment crucial în dinamica conflictului. O serie de factori au contribuit la această înfrângere, inclusiv așteptările nerealiste, dificultățile întâmpinate în avansarea prin liniile rusești și pierderile de vieți omenești suferite de forțele ucrainene.

În fața acestor provocări, la începutul iernii, Kievul a decis să-și schimbe strategia, trecând într-o postură defensivă. La mijlocul lunii decembrie 2023, forțele armate ucrainene din regiunea Cernihiv, de la frontiera cu Belarus și Rusia, au prezentat liniile de apărare construite în nordul țării. Acestea sunt compuse dintr-o rețea solidă de tranșee fortificate, interconectate pentru a crea un sistem unitar ce leagă adăposturile și pozițiile de tragere. De asemenea, liniile defensive includ blocuri piramidale din beton, cunoscute sub numele de „dinții dragonului”, menite să încetinească avansul vehiculelor blindate rusești.

Situația precară a liniilor de apărare

Însă, după ce trupele ruse au ocupat Avdiivka și au realizat progrese limitate în zonă, s-a demonstrat că liniile defensive ale Ucrainei sunt slab fortificate. Conform unei analize a imaginilor realizate de Planet Labs, tranșeele rare și rudimentare sunt predominante în zona de lângă Avdiivka. Imaginile din satelit furnizate de această companie comercială evidențiază golurile apărute din cauza lipsei de fortificații suplimentare, cum ar fi cele destinate încetinirii vehiculelor blindate sau pentru apărarea punctelor strategice importante.

Situația precară a fost confirmată de serviciile de informații britanice la sfârșitul lunii februarie. Acestea au raportat că forțele ruse au reușit să avanseze aproximativ 6,5 km de la centrul orașului Avdiivka în doar două săptămâni după ce reduta ucraineană a fost cucerită. Deși este un avans mic, acesta este neobișnuit de rapid în comparație cu operațiunile ofensive anterioare. Informații cu privire la progresele din zonă au fost confirmate și de serviciile de informații americane, ce au confirmat că trupele ruse au reușit să captureze încă 3 localități. În context, într-o evaluare recentă a Institutului pentru Studiul Războiului (ISW), experții se arată îngrijorați de faptul că armata rusă ar putea să spargă linia frontului și să înainteze rapid.

Reacția Kievului

Subiectul privind fragilitatea liniilor de apărare ucrainene a fost comentat și de către președintele Ucrainei. Volodimir Zelenski a subliniat că fortificarea liniilor defensive reprezintă un proces continuu și complex. ”Construcția a 2.000 de kilometri de fortificații pe trei linii de apărare este o sarcină de amploare, dar ritmul este bun. Mă aștept să fie finalizat la timp.”, a spus liderul de la Kiev. În luna ianuarie, prim-ministrul Denis Șmihal a menționat că guvernul din Kiev a destinat aproximativ 17,5 miliarde de grivne, echivalentul a circa 466 de milioane de dolari, pentru dezvoltarea acestor linii de apărare, catalogând suma alocată drept „record”.

În replică la criticile din presa occidentală referitoare la ritmul lent de desfășurare a lucrărilor, autoritățile ucrainene au reacționat prin postarea unor imagini foto și video. Aceste imagini, conform autorităților ucrainene, provin din regiunea Zaporojie, unde sunt în curs de construcție buncăre din plăci de beton, tranșee și diverse obstacole concepute pentru a contracara amenințările tancurilor și vehiculelor blindate rusești.

De cealaltă parte, presa rusă raportează că liniile de fortificație ale Ucrainei sunt construite pe o adâncime variabilă, întinzându-se de la 3 până la 20 de kilometri. De asemenea, se menționează că forțele armate ruse bombardează în mod constant șantierele în lucru pentru a împiedica construcția acestor linii defensive.

De menționat că apărarea ucraineană este îngreunată de lipsa de muniții și armament, care este o cauză directă a întârzierilor privind asistența militară din Occident. SUA a anunțat marți, 12 martie, primul ajutor militar în valoare de 300 milioane dolari din acest an destinat Ucrainei. Washingtonul nu a mai oferit sprijin financiar Kievului din octombrie 2023, de când republicanii din Congresul american au blocat toate inițiativele de aprobare a noilor pachete de ajutor militar pentru armata ucraineană.

The Wall Street Journal a venit cu noi precizări privind ajutorul american în valoare de 300 milioane de dolari anunțat recent de Casa Albă. Conform publicației, noile pachete ar putea să includă rachete ATACMS cu rază de acțiune de 290 km. Până în prezent armata ucraineană primise rachete ATACMS cu rază de până la 160 km. Această decizie a fost luată după ce armata americană urmează să fie înzestrată cu noile rachete PrSM, care au o rază de acțiune de 500 km.

La o zi după anunțul de la Casa Albă, Uniunea Europeană a declarat că va suplimenta fondul destinat furnizării și achiziționării de arme pentru Ucraina cu 5 miliarde de euro. Aceste decizii vin într-un moment critic, când Ucraina se confruntă cu provocări și presiuni din partea forțelor armate ruse. Cu toate că hotărârile liderilor din Occident reprezintă o veste îmbucurătoare, efectele acestora nu vor fi resimțite imediat pe terenul de luptă, deoarece procesul de implementare ar putea dura mai multe săptămâni sau chiar luni.

Share our work
Transnistria, manevre electorale rusești

Transnistria, manevre electorale rusești

Premierul R. Moldova, Dorin Recean, a declarat că ambasadorul Federației Ruse la Chișinău, Oleg Vasnețov, a fost convocat la Ministerul Afacerilor Externe de la Chișinău, unde i-a fost înmânată nota de protest privind deschiderea secțiilor de votare a Federației Ruse în regiunea transnistreană, relatează mass-media de peste Prut.

„Oleg Vasnețov a fost convocat la MAE pentru a-i fi prezentată nota de protest. Statul R. Moldova solicită să fie respectat și corespunzător acest lucru înseamnă respect față de cetățenii R. Moldova. Statul R. Moldova acționează acolo unde poate să controleze mediul. Nu vom admite să fie încălcări pe teritoriul controlat de autoritățile constituționale. Repet, toată lumea trebuie să respecte R. Moldova și prin aceasta cetățenii țării”, a menționat Recean.

La ieșirea din MAE de la Chișinău, ambasadorul rus a declarat că „dreptul la vot nu poate fi limitat în nicio țară. Acest fapt este scris în Constituția Federației Ruse și în alte acte normative”. Acțiunea are loc după ce presa locală din stânga Nistrului a relatat că în această duminică vor fi deschise șase secții de votare pentru cei aproximativ 220 de mii de cetățenii ruși care ar locui acolo.

Chișinăul a interzis deschiderea altor secții de votare pentru alegerile prezidențiale din Rusia în afară de cea de la sediul ambasadei. Totuși trei dintre acestea vor fi deschise Tiraspol și câte una – la Tighina, Rîbnița și Grigoriopol. La începutul lunii februarie, ministrul de Externe, Mihai Popșoi, a declarat că singura secție de votare autorizată va fi la Ambasada Rusiei din Chișinău.

Anterior, pentru alegerile legislative în Duma de stat, desfășurate în iulie 2021, Federația Rusă a deschis 30 de secții de votare în Republica Moldova. Cele mai multe dintre acestea, 27, au fost în stânga Nistrului, acesta fiind și cel mai mare număr de secții de votare deschise de Rusia într-o țară străină.

Astfel, cetățenii Federației Ruse din regiunea transnistreană vor putea vota la alegerile prezidențiale din Rusia din 17 martie 2024, între orele 8.00 și 20.00, la trei secții de votare în Tiraspol, precum și în Bender, Rîbnița și Grigoriopol, unde va fi deschisă câte o secție de votare. Pentru a vota, este necesară prezentarea unui document care să ateste identitatea și deținerea cetățeniei ruse: buletin de identitate al Federației Ruse; pașaport străin al Federației Ruse; pașaport de cetățean al URSS, în cazul în care acest pașaport conține următoarele informații: mențiunea privind cetățenia FR (pe partea din față a pașaportului) sau există o anexă la pașaport care atestă cetățenia rusă, sau există o ștampilă de înregistrare la locul de reședință, care confirmă reședința permanentă pe teritoriul Federației Ruse începând cu 6 februarie 1992; certificat de intrare (întoarcere) în Federația Rusă. De asemenea, cetățenii pot vota și cu un pașaport străin expirat.

În Transnistria, situația cetățenilor ruși și implicarea Rusiei în regiune a fost un subiect activ discutată în mass-media regională în ultima perioadă. Liderul separatist din Transnistria, Vadim Krasnoselski, a cerut intensificarea sprijinului pentru ca tinerii din regiune să poată obține cetățenia rusă, în special pentru cei născuți după prăbușirea URSS. Această solicitare vine în urma unui decret semnat de președintele rus Vladimir Putin care a simplificat procedura de obținere a cetățeniei ruse pentru cetățenii din Republica Moldova, Kazahstan și Belarus. Această mișcare a fost interpretată de premierul moldovean Dorin Recean ca o tentativă de a recruta tineri pentru conflictul din Ucraina.

Pe lângă acest aspect, așa-numitele autorități din Transnistria au solicitat Rusiei să majoreze numărul militarilor ruși în misiunea de pacificare din Zona de Securitate. Sursele citate susțin că în 1995, Rusia și-a micșorat contingentul de la șase la două batalioane de infanterie motorizată, iar în prezent, numărul pacificatorilor ruși din zonă nu depășește 450 de persoane, față de 3.100 cât ar fi prevăzut în documentele Comisiei Unificate de Control. Există, deci, posibilitatea juridică de a majora acest contingent, iar numărul pacificatorilor ruși ar putea fi suplinit inclusiv din rândul cetățenilor ruși rezidenți în regiune, mai relatează presa regională.

Informații recente arată că la ultimele alegeri pentru Duma de Stat din Rusia, majoritatea cetățenilor ruși din Transnistria au susținut formațiunile politice pro-Putin, arătând impactul semnificativ al influenței și propagandei ruse asupra regiunii.

Rusia organizează la jumătatea lui martie un scrutin menit să-i ofere în mod triumfal lui Vladimir Putin – în lipsa unor opozanţi reali – un nou mandat de şase ani şi să-i impună legitimitatea, în pofida unor tulburări cauzate de Războiul din Ucraina.

Republica Moldova, o fostă republică sovietică, situată între Ucraina şi România, denunţă cu regularitate tentative de destabilizare ale Moscovei, care nu vede cu ochi buni apropierea sa de Uniunea Euroepană (UE).

Transnistria, o fâşie cu o lungime de 200 de kilometri şi o de o lăţime rar mai mare de 20 de kilometri, aflată sub ocupație militară rusă, şi-a proclamat în mod unilateral independenţa în 1990, de frica unei ”românizări” a Republicii Moldova, care căuta la acea vreme să iasă de orbita sovietică.

Moscova o consideră însă un cap de pod în apropierea frontierei UE şi menţine în Transnistria aproximativ 1.500 de militari. Marea majoritate a contingentului este formată din cetățeni ai R. Moldova din regiune, care dispun și de cetățenie rusă. Aceste contingent mai este și un mijloc de susținere a pretențiilor Transnistriei împotriva guvernului central moldovean.

Transnistria dispune de propriile forțe armate, cunoscute sub numele de Forțele Armate ale Republicii Moldovenești Nistrene (PMR), precum și de propriile servici de informații. Aceste forțe sunt structurate pentru a include atât unități militare regulate, cât și structuri paramilitare.

Detaliile specifice privind dimensiunea, capacitatea și dotările Forțelor Armate ale PMR variază și pot fi dificil de obținut din surse deschise datorită naturii izolate și nerecunoscute internațional a Transnistriei. În general, se estimează că aceste forțe sunt compuse din câteva mii de militari activi, incluzând infanterie, unități de artilerie și forțe aeriene limitate, precum și echipamente și vehicule militare care datează în mare parte din perioada sovietică.

Conform datelor mass-media, filegale teneegimul separatist pro-rus

ltor forțe paramilitare, cu toate că au apărut speculații cu privire la faptul că acest număr există doar pe hârtie, umflarea acestui număr fiind un mod de delapidare a fondurilor de către comandanți.​

Este important de menționat că informațiile despre capacitatea militară a Transnistriei pot fi fluide și se pot schimba în funcție de dinamica regională și de relațiile cu Republica Moldova și Federația Rusă.

Share our work
Erdogan, campanie furibundă pentru postul de mediatior pe axa Kiev-Moscova

Erdogan, campanie furibundă pentru postul de mediatior pe axa Kiev-Moscova

Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a declarat că trebuie evitată orice măsură care ar exacerba războiul din Ucraina şi care ar putea extinde conflictul la NATO, relatează mass-media de la Ankara. Liderul turc a menționat că îl va primi pe Vladimir Putin la sfârşitul acestei luni, după alegerile prezidenţiale din Federația Rusă, precizând că planurile de pace care exclud Rusia nu vor da niciun rezultat.

„În timp ce ne exprimăm sprijinul pentru suveranitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei, am spus deja că planurile de pace care exclud Rusia nu vor da niciun rezultat”, a declarat Erdogan, făcând referire la un summit de pace pentru Ucraina care va avea loc în Elveţia în cursul acestui an şi la care Rusia nu va participa.

El a făcut aceste declaraţii la un dineu oficial cu ambasadorii străini acreditaţi la Ankara, organizat cu ocazia Ramadanului.

Erdogan a mai spus că va continua să lucreze pentru a revigora acordul pentru transportul cerealelor ucrainenen pe Marea Neagră din care Rusia a ieşit anul trecut.

„Lucrăm pentru a restabili siguranţa navigaţiei în Marea Neagră şi pentru a ne asigura că transportul comercial cu cereale se poate face în siguranţă. Credem că trebuie evitaţi paşii care ar exacerba conflictele din regiune, care s-ar extinde şi la NATO”, a adăugat el.

Turcia, membră NATO, susţine integritatea teritorială a Ucrainei, dar aceasta menţine, totodată, relaţii cordiale cu Rusia şi vorbeşte în mod regulat cu ambele părţi din conflict. Ankara a oferit Ucrainei sprijin militar şi politic, dar se opune sancţiunilor impuse Moscovei.

Luna trecută, preşedintele francez Emmanuel Macron a declarat că aliaţii occidentali nu ar trebui să excludă desfăşurarea de trupe în Ucraina. Cu toate acestea, majoritatea aliaţilor şi şeful NATO s-au distanţat de această idee.

Turcia a găzduit discuţii de pace între Rusia şi Ucraina şi în 2022, dar Ankara regretă că de atunci nu a fost făcut niciun pas diplomatic pentru a avansa aceste discuţii. Turcia s-a oferit în repetate rânduri să găzduiască noi negocieri, spunând că este nevoie de un summit al liderilor.

Ministrul turc de externe, Hakan Fidan, a afirmat că părţile trebuie să înceapă să ia în considerare negocieri de încetare a focului, dar că acest lucru nu ar trebui să însemne recunoaşterea ocupaţiei Rusiei.

La sfârșitul lunii februarie 2024, președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, a făcut apel la negocieri de pace între Ucraina și Rusia. Pe 8 martie, în timpul unei conferințe de presă comune cu Volodimir Zelenski la Istanbul, el a repetat această idee și a subliniat că Turcia poate oferi un loc pentru dialog.

Președintele Zelenski a reacționat ferm la apelul pentru negocieri de pace, întrebând cum se pot invita la dialog persoane care blochează, distrug și ucid. El a subliniat dorința Ucrainei de a obține un rezultat – un pace dreaptă, exclusiv pentru Ucraina, respingând prezența Kremlinului la masa negocierilor. Într-un interviu recent, Papa Francisc a menționat Turcia ca un posibil loc pentru negocieri între Kremlin și Kiev, exprimându-și disponibilitatea de a media discuțiile.

Planul de pace în 10 puncte propus de președintele Volodimir Zelenski include măsuri precum siguranța radiologică și nucleară, securitatea alimentară, securitatea energetică, eliberarea prizonierilor și deportaților, restabilirea integrității teritoriale a Ucrainei, retragerea trupelor rusești, justiție pentru crimele de război, prevenirea ecocidului, prevenirea escaladării conflictului și confirmarea încheierii războiului. Planul a fost discutat cu lideri mondiali, inclusiv președintele SUA, Joe Biden, și a fost prezentat la summit-ul G20 și la reuniunile G7, cu scopul de a organiza un summit global pentru pace​

Turcia, având relații cu ambele părți implicate și experiență în medierea conflictelor internaționale, poate oferi un cadru neutru pentru negocieri. Cu toate acestea, succesul depinde de voința și flexibilitatea ambelor părți implicate în conflict, precum și de complexitatea problemelor geopolitice și de securitate la bază. Turcia poate juca un rol pozitiv în facilitarea dialogului, dar pacea durabilă va necesita eforturi concertate și concesii de ambele părți.

Rusia a avertizat că războiul din Ucraina ar putea scăpa de sub control şi să se extindă geografic din cauza a una sau două ţări membre ale NATO.
Într-un răspuns oferit acestei agenţii de presă, purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, a spus că Moscova consideră că Occidentul merge „pe marginea prăpastiei” şi de asemenea împinge omenirea către această margine prin acţiunile sale în Ucraina.
Conflictul din Ucraina poate căpăta o scară europeană ca urmare a mişcărilor statelor care susţin Ucraina, însă oprirea livrărilor de arme către Kiev va împiedica o nouă escaladare, a mai spus Zaharova, vorbind la un briefing de presă cu jurnalişti străini.
„Ca rezultat al acţiunilor provocatoare necugetate chiar şi a una sau două ţări membre ale UE şi NATO, criza ucraineană poate foarte uşor să depăşească limitele geografice, să capete o scară foarte diferită şi să se dezvolte în mod necontrolat”, a afirmat purtătoarea de cuvânt a MAE rus.
De asemenea, a continuat Zaharova, Occidentul „va trebui să înveţe să ţină cont nu doar de propriile ambiţii geopolitice, ci şi de interesele legitime ale altor ţări”.
Ea a cerut astfel statelor occidentale să renunţe la ideea de a provoca o înfrângere strategică Rusiei. Occidentul „(trebuie) să renunţe la planurile de a provoca o înfrângere strategică indiferent cui, să renunţe la planurile de a duce războiul până la ultimul ucrainean”, a sugerat Zaharova. „Şi, probabil, ar trebui pur şi simplu să le fie milă de Ucraina”, le-a mai transmis ea statelor occidentale.
Potrivit lui Zaharova, „este necesară oprirea susţinerii regimului (preşedintelui ucrainean Volodimir) Zelenski şi furnizarea de arme” către Ucraina pentru o preveni o nouă escaladare.
Pe de altă parte, ea a acuzat Occidentul că încearcă să se amestece în chestiunile interne ale Rusiei înaintea alegerilor prezidenţiale care vor avea loc de vineri până duminică. „Observăm încercări ale ţărilor neprietenoase, ale regimurilor neprietenoase, de a influenţa situaţia în ţara noastră înaintea următoarelor alegeri”, a susţinut reprezentanta MAE rus.
Ea a acuzat în special Washingtonul că încearcă cu ajutorul ONG-urilor sale care mai sunt active în Rusia să diminueze participarea la vot. „Administraţia (preşedintelui american Joe) Biden le-a dat ONG-urilor americane sarcina directă de a reduce participarea la viitoarele alegeri prezidenţiale”, a spus Maria Zaharova.

Share our work
Uniunea Europeană, pregătită de negocieri cu Bosnia-Herțegovina

Uniunea Europeană, pregătită de negocieri cu Bosnia-Herțegovina

Comisia Europeană va recomanda celor 27 de state membre să deschidă negocieri de aderare cu Bosnia-Herţegovina, aceasta fiind cea mai recentă decizie în cadrul unei campanii de extindere a UE care a luat amploare după invazia Rusiei în Ucraina, relatează mass-media regională.

Salutând „progresul impresionant” înregistrat de mica ţară din Balcani, preşedinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a declarat recent că Bruxellesul va recomanda celor 27 de state membre să deschidă negocieri oficiale în vederea aderării, o decizie care deja a fost luată, la sfârşitul anului 2023, în cazul Ucrainei şi Moldovei.

„Desigur, sunt necesare progrese suplimentare pentru a adera la Uniunea noastră. Dar ţara demonstrează că poate îndeplini criteriile de aderare şi poate răspunde aspiraţiei cetăţenilor săi de a face parte din familia noastră”, a asigurat Ursula von der Leyen în faţa Parlamentului European de la Strasbourg.

Statele membre vor discuta această recomandare a Comisiei la următorul lor summit, din 21-22 martie, la Bruxelles.

Bosnia rămâne foarte divizată în urma conflictului intercomunitar care a devastat această fostă republică iugoslavă şi a făcut peste 100.000 de morţi la începutul anilor 90.

La aproape 30 de ani de la acordurile de la Dayton, care au pus capăt conflictului în 1995, instituţiile ţării sunt încă paralizate. Aceasta este împărţită în două: o entitate sârbă, acuzată în mod regulat că face jocul Moscovei în regiune şi care are ambiţii separatiste, şi o entitate bosniaco-croată, ai cărei lideri doresc ca ţara să adere la NATO.

„Am deschis uşa principală către UE şi nu mai există cale de întoarcere”, a reacţionat cu bucurie Nermin Niksic, premierul entităţii croate, una dintre cele două entităţi care alcătuiesc ţara împreună cu cea a sârbilor bosniaci.

Şi Milorad Dodik, liderul sârbilor bosniaci, a salutat, marţi, anunţul Comisiei. „Pentru noi (sârbii bosniaci), drumul european este important, deoarece reprezintă realizarea unui mare obiectiv naţional pentru sârbi – acela de a trăi într-un spaţiu economic şi politic fără frontiere” cu Serbia vecină, a scris el.

Şefa diplomaţiei germane, Annalena Baerbock, avertizase însă marţea trecută, la Sarajevo, în privinţa „retoricii” ruseşti din Bosnia – o aluzie chiar la liderul sârbilor bosniaci, Milorad Dodik, care a fost decorat recent de Vladimir Putin.

Săptămâna trecută, şi înaltul reprezentant al comunităţii internaţionale în Bosnia, Christophe Schmidt, a denunţat comportamentul „antieuropean” al liderului sârbilor bosniaci, dar i-a cerut acestuia să nu transforme acest lucru într-un obstacol în calea integrării.

Von der Leyen a declarat marţi că Bosnia este acum „pe deplin aliniată” la politica externă şi de securitate a UE, „ceea ce este crucial în aceste vremuri geopolitice tulburi”, a subliniat ea.

Bosnia este candidată la aderarea la UE încă din 2016, dar negocierile s-au accelerat abia după invazia rusă din Ucraina din februarie 2022, care a reaprins interesul UE pentru regiunea balcanică, unde Rusia este, de asemenea, foarte influentă.

„În ultimii ani, am trecut la o viteză superioară în abordarea noastră faţă de această regiune”, a recunoscut preşedinta Comisiei Europene.

Mai mulţi miniştri şi şefi de guvern europeni s-au deplasat recent la Sarajevo pentru a sprijini procesul de aderare.

Rămân, totuşi, mai multe obstacole. Ţara tocmai a adoptat o lege împotriva spălării banilor, cerută de Bruxelles, dar nu există încă un acord privind reforma justiţiei şi nici o lege referitoare la conflictele de interese în cadrul instituţiilor.

„S-au înregistrat mai multe progrese într-un an şi ceva decât în peste un deceniu”, a dat asigurări, marţi, Ursula von der Leyen.

Recent, avioane de luptă F-16 au survolat Bosnia pentru a sublinia sprijinul SUA pentru integritatea teritorială a acestei ţări şi pentru a descuraja „activitatea secesionistă” a sârbilor, care vine în contradicţie cu acordurile de pace de la Dayton din 1995, a anunţat Ambasada SUA la Sarajevo, relatează Reuters.

Comunicatul ambasadei SUA se referă la eforturile separatiste a lui Milorad Dodik, liderul naţionalist pro-rus al regiunii sârbe din Bosnia, Republica Srpska, care cere de mult timp ca aceasta să se separe de Bosnia şi Herţegovina şi să se alăture aliatului său vecin, Serbia.

„Această instruire bilaterală este un exemplu de cooperare militară avansată între militari care contribuie la pacea şi securitatea în Balcanii de Vest şi demonstrează totodată angajamentul Statelor Unite de a asigura integritatea teritorială a Bosniei-Herţegovina în faţa activităţilor anti-Dayton şi secesioniste”, se arată în comunicat.

Washingtonul a intermediat acordul de la Dayton, care a pus capăt războiului din Bosnia din 1992-1995, în care au fost ucise aproximativ 100.000 de persoane, în timp ce două milioane de persoane au fost strămutate. Tratatul a împărţit Bosnia în Republica Srpska (RS) şi o Federaţie împărţită între croaţi şi bosniaci, cu un guvern central relativ slab.

„Statele Unite au subliniat că Constituţia Bosniei-Herţegovina nu prevede niciun drept de secesiune şi vor acţiona dacă cineva va încerca să schimbe acest element de bază al acordului de la Dayton”, punctează comunicatul ambasadei.

Dodik este acuzat de tribunalul de stat din Sarajevo pentru că a promulgat o lege în care suspendă în Republica Srpska aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale şi ale trimisului internaţional care supraveghează implementarea acordurilor de la Dayton. Procesul lui Dodik pentru sfidarea hotărârilor emisarului de pace ar fi trebuit să înceapă la 20 decembrie, dar a fost amânat până la 20 ianuarie din cauza unor probleme procedurale ridicate de echipa sa juridică. Dodik a refuzat să spună cum pledează.

Liderul separatist al sârbilor bosniaci, Milorad Dodik, continuă cu planurile sale de a desprinde Republica Srpska de Bosnia şi Herţegovina, în ciuda promisiunii Statelor Unite de a preveni un astfel de rezultat.

„Fie că SUA şi Marea Britanie vor dori sau nu, vom transforma graniţa administrativă dintre (cele două entităţi din Bosnia) în graniţa noastră naţională”, a insistat Dodik într-un interviu recent pentru AP.

Dodik, care cere de peste un deceniu separarea entităţii sârbe de restul Bosniei, s-a confruntat cu sancţiuni britanice şi americane pentru politicile sale, dar a beneficiat de sprijinul Rusiei. Există temeri larg răspândite că Rusia încearcă să destabilizeze Bosnia şi restul regiunii pentru a abate cel puţin o parte din atenţia lumii de la războiul său din Ucraina.

„Nu sunt iraţional, ştiu că răspunsul Americii va fi să folosească forţa, dar nu am niciun motiv să mă sperii de acest lucru sacrificând interesele naţionale (sârbe)”, a declarat acesta.

El a declarat că orice încercare de a se folosi intervenţia internaţională pentru a consolida instituţiile multietnice comune ale Bosniei se va lovi de decizia sârbilor bosniaci de a abandona complet aceste instituţii comune, ceea ce riscă să ducă ţara înapoi la starea de dezbinare şi disfuncţionalitate în care se afla la sfârşitul războiului interetnic din anii 1990.

Democraţiile occidentale nu vor fi de acord cu acest lucru, a adăugat el, iar „în etapa următoare, vom fi forţaţi de reacţia lor să declarăm independenţa totală” a regiunilor controlate de sârbi din Bosnia, a spus Dodik.

Războiul din Bosnia a început în 1992, când sârbii bosniaci susţinuţi de Belgrad au încercat să creeze o regiune „pură din punct de vedere etnic” cu scopul de a se alătura Serbiei vecine, ucigând şi expulzând croaţii şi bosniacii din ţară, aceştia din urmă fiind în majoritate musulmani. Peste 100.000 de persoane au fost ucise şi peste 2 milioane de oameni, adică mai mult de jumătate din populaţia ţării, au fost alungaţi din casele lor înainte de încheierea unui acord de pace la Dayton, Ohio, la sfârşitul anului 1995.

Acordul a împărţit Bosnia în două entităţi – Republika Srpska, condusă de sârbi, şi Federaţia croato-bosniacă. Celor două entităţi li s-a acordat o largă autonomie, dar au rămas legate între ele prin intermediul unor instituţii multietnice comune. De asemenea, a fost instituit Biroul Înaltului Reprezentant (OHR), un organism internaţional însărcinat cu supravegherea punerii în aplicare a acordului de pace, care a primit puteri largi pentru a impune legi sau a-i demite pe funcţionarii care subminează echilibrul etnic fragil de după război, inclusiv judecători, funcţionari publici şi membri ai parlamentului. De-a lungul anilor, OHR a exercitat presiuni asupra liderilor etnici arţăgoşi ai Bosniei pentru a construi instituţii comune la nivel de stat, inclusiv armata, agenţiile de informaţii şi de securitate, sistemul judiciar de vârf şi administraţia fiscală. Cu toate acestea, pentru ca Bosnia să îşi atingă obiectivul declarat de a adera la Uniunea Europeană, este necesară consolidarea în continuare a instituţiilor existente şi crearea altora noi.

„În rândul sârbilor, un lucru este clar şi cert, şi anume o conştientizare tot mai mare a faptului că anii şi deceniile care ne aşteaptă sunt anii şi deceniile unificării naţionale sârbe”, a comentat Dodik. „Bruxelles-ul se foloseşte de promisiunea aderării la UE ca de un instrument pentru a uniformiza Bosnia”, a declarat Dodik. „În principiu, politica noastră este în continuare aceea că dorim să aderăm (la UE), dar nu mai considerăm că aceasta este singura noastră alternativă”, a spus Dodik, considerat un lider pro-rus convins.

UE „a dovedit că este capabilă să lucreze împotriva propriilor interese”, dându-se de partea Washingtonului împotriva Moscovei atunci când Rusia a lansat invazia în curs de desfăşurare din Ucraina, a adăugat liderul sârbilor din Bosnia.

Share our work
De ce Donald Trump nu va retrage America din arhitectura de securitate a Europei 

De ce Donald Trump nu va retrage America din arhitectura de securitate a Europei 

Statele Unite și Europa sunt două dintre cele mai mari blocuri economice din lume. Intens conectate pe multiple niveluri, relația lor nu a fost și nu este lipsită de fricțiuni, diferențele de opinii politice și decizii politice deteriorând periodic acest parteneriat. Perioada primului mandat al lui Donald Trump a exacerbat tensiunile dar Administrația Joe Biden a readus America în afacerile europene în forță, prin implicarea în conflictul din Ucraina și mai ales prin deconectarea Europei de Rusia. 

Percepția Europei despre America este o narațiune dinamică și în permanentă evoluție, care a fost modelată de o multitudine de factori istorici, culturali, economici și geopolitici. Prezența Statelor Unite în Europa nu a fost întotdeauna lipsită de controverse dar relația dintre SUA și Europa este în esență o bogată întrepătrundere de colaborare, influență reciprocă și conflicte sporadice. Este o relație definită atât de admirație, cât și de critică, cooperare și discordie ocazională. 

Europa, la rându-i, are un interes special și vital în menținerea rolului Americii în afacerile globale. Opiniile referitoare la nivelul intervenționismului american sunt diverse, unii europeni susținând o abordare mai restrânsă, în timp ce alții apreciază rolul vital al SUA în menținerea și funcționarea ordinii internaționale.

Legăturile Americii cu Europa sunt un creuzet de legături istorice, culturale și politice de istorie comună, schimb cultural și interdependență geopolitică. Relația dintre aceste două continente a evoluat de-a lungul secolelor, neputând să nu observăm că, în esență, America a fost fondată de un puternic nucleu uman plecat din Europa. 

Istoria Europei este împletită cu cea a Statelor Unite, de la valorile comune, înrădăcinate în Iluminismul secolului al XVII-lea, până la moștenirile complexe ale epocii coloniale.

Din punct de vedere politic, alianța transatlantică servește ca punct pivotal pentru geopolitica mondială. În ocazii istorice cruciale, cum ar fi anii care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial și când s-au confruntat cu dificultățile Războiului Rece, Statele Unite și Europa au conlucrat împreună. Relația transatlantică care a izvorât din ruinele celui de-al Doilea Război Mondial s-a clădit pe baza principiilor comune și a dușmanilor comuni.  Europa vede America ca pe un partener important, care a salvat-o de distrugerea războaielor mondiale, dar unul ale cărei acțiuni trebuie analizate cu atenție pentru a menține un parteneriat crucial, dar amenințat de incertitudini. 

Există și cazuri de divergență, când perspectivele asupra afacerilor externe pot provoca dificultăți și dispute, cum este cazul poziționării fostului președinte Donald Trump față de contractul istoric cu Europa.

În cadrul unui miting electoral din Carolina de Sud desfășurat în 9 februarie 2024, Trump a relatat o întâlnire cu liderii NATO din timpul mandatului său de președinte în care ar fi fost întrebat de un lider politic al unei țări membre NATO, pe care nu a numit-o: „Ei bine, domnule, dacă nu plătim, și noi suntem atacați de Rusia – ne veți proteja?”

Trump ar fi răspuns: „Am spus: „Nu ai plătit? Ești delincvent?” El a spus: „Da, să spunem că s-a întâmplat”. Nu, nu te-aș proteja. De fapt, i-aș încuraja să facă ce naiba vor ei. Trebuie să plătești. Trebuie să-ți plătești facturile.” Declarațiile sale au generat valuri de reacții internaționale și de teamă.

Donald Trump a amenințat și în primul mandat că, dacă aliații nu-și vor spori cheltuielile militare dincolo de acordurile anterioare până în ianuarie, Statele Unite vor „merge singure”. Nicholas Burns, fost ambasador al SUA la NATO, a spus că Trump „este primul președinte american de la Harry Truman, care nu crede că NATO este esențială pentru interesele securității naționale americane”. Trump a sugerat în mod repetat că arhitectura de securitate postbelică a Statelor Unite este o „afacere proastă”, una negociată de „incompetenți”, „slabi” și „proști”. Politica externă, în opinia sa, este un joc cu sumă zero în care orice beneficiu pentru o altă națiune trebuie să fie o pierdere pentru Statele Unite. „Țările NATO”, a declarat el pe Twitter, „trebuie să plătească mai mult, Statele Unite trebuie să plătească mai puțin. Foarte nedrept!”

Problema este că opiniile sale nu sunt ceva chiar întâmplător. Încrederea între Europa și America s-a erodat mai ales în ultimii cincisprezece ani într-o măsură în care vechea relație transatlantică trebuia să fie reclădită.

Războiul Rece a asigurat, indirect, că această legătură, construită pe garanția de securitate americană pentru Europa de Vest, a fost păstrată intactă. Când Războiul Rece s-a încheiat cu prăbușirea blocului comunist, relația transatlantică a continuat la început ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat cu adevărat. Treptat, transformările geopolitice a dus la o discrepanță în percepția amenințărilor de pe cele două maluri ale Atlanticului, odată ce dușmanul comun dispăruse. Factorul de discordie a devenit percepția comună asupra lumii exterioare și a noțiunii de securitate văzută diferit.

Liderii europeni deveniseră, până la războiul din Ucraina, prea divizați pentru a se pune de acord asupra amenințărilor pe care să le ia în serios. Barack Obama a fost cea care a distanțat America din ce în ce mai mult de Europa dar revenirea la multilateralism a Administrației Biden a fost salutată de europeni. 

Europa, marele triumf al politicii externe americane 

Secolul al XX-lea va fi amintit, chiar mai mult decât ascensiunea Americii, mai ales pentru cât de repede și de cât de complet s-au distrus complet imperiile europene unul pe altul în două războaie devastatoare care le-au secat bogăția, forța de muncă și moralul național. America, împreună cu URSS și Marea Britanie, au fost una din puterile mari care, alături de statele mai mici au eliberat Europa de nazism. Și a ales să rămână în Europa printr-o formă de suzeranitate permanentă.

Dependența Europei de SUA a făcut parte din planul postbelic. Oamenii de stat americani de după război au proiectat ordinea mondială așa cum este ea pentru un motiv. Acela că au trăit ceea ce s-a întâmplat fără această ordine controlată de un hegemon suficient de puternic să țină Europa pacificată. Hegemon care, probabil, ar fi împiedicat cele două războaie mondiale, dacă exista atunci.

Statele Unite posedau, la finalul războiului, aproape toate caracteristicile unei mari puteri, în ceea ce privește populația, dimensiunea geografică și plasarea pe două mări, resursele economice și capacitatea militară.

Marele rol al hegemoniei americane în Europa postbelică și în lume a fost de a înăbuși rivalitățile regionale, prevenind războaie mondiale viitoare. Cumva, se pare că Europa nu poate să stea cuminte dacă este lăsată de capul ei iar două războaie mondiale au fost exemplul tragic. Patru sute de mii de americani și-au pierdut viața în teatrele europene ale Primului și celui de-al Doilea Război Mondial. Pacea, unitatea, prosperitatea și stabilitatea s-au dovedit a nu fi starea naturală a Europei. 

Timp de secole, Europa a fost punctul de sprijin al violenței globale. Odată cu era explorării geografice, a devenit principalul  exportator  de violență al globului. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Europa s-a autodistrus, lăsând Statele Unite ale Americii extrem de puternice, prin comparație, singurul rival real fiind Uniunea Sovietică. Numai America și puterea ei masivă ar fi putut pacifica și unifica Europa sub oblăduirea ei. 

Prin aplicarea  forței majore economice, diplomatice și militare, Statele Unite au suprimat concurența în securitatea internă a Europei și au oprit-o să se sfâșie interior într-un nou conflict. Această înflorire a păcii și a drepturilor omului nu poate fi explicată printr-o izbucnire bruscă a pacifismului european ci a fost permanent modelată de intervențiile americane. În urma celui de-al Doilea Război Mondial democrația liberală și-a văzut cea mai deplină realizare în Occidentul european.

Acesta este motivul pentru care Europa Occidentală postbelică a încetat să fie principalul exportator mondial de violență și a devenit, în schimb, principalul exportator mondial de bunuri de lux. America a avut autoritatea de a fi respectată și cu grad ridicat de încredere, în mare măsură, de către toate părțile și indiferentă față de antitezele regionale. Nicio altă țară nu a avut o viziune constructivă pentru Europa pe care locuitorii săi să poată fi convinși cu plăcere să o împărtășească. America a devenit, astfel, arbitrul necesar. 

Europa Occidentală este datoare Americii pentru înflorirea economică postbelică. Oamenii de stat americani de după război credeau că democrațiile prospere, liberale, care au comerț liber între ele, nu vor intra nici în război între ele și nici cu Statele Unite.

Ordinea globală postbelică proiectată de SUA a fost construită pe instituții precum Națiunile Unite, Fondul Monetar Internațional și Curtea Internațională de Justiție. Această ordine este în multe privințe un imperiu transatlantic garantat de Pax Americana.

Statele Unite au sprijinit redresarea economică postbelică a Europei cu un ajutor de aproximativ 113 miliarde de dolari actuali sub forma Planului  Marshall. Tot ea a creat organismele și tratatele care aveau să devină Uniunea Europeană și a adus Europa de Vest sub umbrela sa de securitate, prin tratatul NATO. Articolul 5 al tratatului, cel mai important element al său, declară că un atac asupra unui membru al NATO este un atac asupra tuturor membrilor. Aceste politici au fost menite nu numai să contracareze Uniunea Sovietică, ci să condiționeze prosperitatea Europei Occidentale de integrarea acesteia într-o piață unică, cu libera circulație a mărfurilor, capitalului și muncii.

Rolul armatei Statelor Unite în funcționarea Europei 

Secolul al XX-lea va fi amintit chiar mai mult decât ascensiunea Americii, mai ales pentru cât de repede și de cât de complet s-au distrus complet imperiile europene unul pe altul în două războaie cataclismice. Războaie care le-au supt măduva bogăției, forței de muncă și, cel mai rău, moralul național. Cu puțin peste un secol în urmă, Germania, Franța și Marea Britanie erau, fiecare, mai puternice decât America. Astăzi, ei nici măcar nu pot rivaliza colectiv cu SUA.

Armata Statelor Unite a fost întotdeauna o parte integrantă a planului de a uni și de a reconstrui Europa din dărâmături. Începând cu cel de-al Doilea Război Mondial, trupele americane au fost dislocate în diverse baze din Europa de Vest pentru a se asigura că bătrânul continent nu poate fi dominat de o singură putere capabilă să-și monopolizeze resursele și să le întoarcă împotriva SUA. Marea strategie americană se bazează pe credibilitatea promisiunii și angajamentului său de a proteja aliații care nu mai trebuie să se înarmeze. În schimbul angajamentului Statelor Unite, aliații SUA au acceptat rolul dominant al Americii în sistemul internațional.

SUA cheltuiește mai mult pe armata sa, ca procent din PIB, decât orice țară europeană. Asta a făcut întotdeauna parte din înțelegerea inițială. SUA este o superputere globală și poate duce un război oriunde în lume, iar asta costă mai mult. Este în avantajul Americii să fie singura mare putere care poate susține aproape orice tip de război, nu neapărat o favoare făcută europenilor.

În schimb, nu este nici pe departe în avantajul Americii ca alte țări să cheltuiască la fel de mulți bani pe armatele lor. 

Europa este cea mai mare piață de export a Americii, așa cum a fost proiectat după război. Europenii trebuie să-și cheltuiască banii pe bunurile și serviciile americane, nu să înceapă să se bată între ei.

 Exemplul neputinței europene și al predominanței puterii militare americane în teatrul european, este războiul în curs din Ucraina. O criză în vecinătatea UE care necesită o putere non-europeană de la mii de mile depărtare, pentru a susține cea mai mare parte a efortului anti-rusesc. 

De ce Europa nu se poate descurca singură militar? Europenii au toate datele să fie o mare putere militară: forță de muncă, bogăție și tehnologie dar se pare că nu este suficient din cauză că nu pot acționa împreună sau nu sunt încurajați. Obiectivele națiunilor componente ale UE nu sunt doar diferite, ele sunt adesea contrare unele cu altele. De aceea nu s-a putut vorbi de  „autonomie strategică” și de o „putere militară europeană”, cum visa Emmanuel Macron. America de astăzi este pentru puterile europene ceea ce Roma în zorii primului mileniu era pentru orașele-state grecești.

Din ce în ce mai puține mari puteri în curs de dezvoltare acordă multă atenție la ceea ce se spune la Paris, Berlin sau la Bruxelles. Chiar și adversarul principal din Europa, Rusia, preferă să aibă de-a face doar cu președintele american.

Ce se întâmplă dacă America ar încerca să se retragă 

În timpul mandatului lui Trump, retragerea din NATO nu a avut loc, în pofida declarațiilor sale contondente. Asta pentru că parte din consilierii săi au fost mereu acolo pentru a-l convinge să nu facă asta. Dacă Trump este reales în 2024, niciunul dintre foștii colaboratori, John Bolton, Jim Mattis, John Kelly, Rex Tillerson, Mike Pompeo și chiar Mike Pence, nu vor mai fi la Casa Albă. 

  Motivul este că s-au rupt de fostul președinte și nu există un alt grup de analiști republicani din staff-ul său care să înțeleagă Rusia și Europa suficient de bine. Teoretic, există un risc ca Trump să fie înconjurat de oameni care îi împărtășesc antipatia lui față de alianțele de securitate americane sau nu știu nimic despre ele și nu le pasă. Al doilea său posibil mandat riscă, și din aceste cauze, o schimbare clară de politică față de aliații americani. Profilul său de președinte businessman ar putea, astfel, să aibă un impact puternic asupra Europei. Dar, vom vedea cum aceste calcule ar putea rămâne doar în cadrul probabilităților.

De ce Trump sau alți președinți nu pot retrage trupele americane din Europa? Deoarece armata SUA a fost întotdeauna o parte integrantă a planului de a uni și de a reconstrui Europa după război. Nici America nu s-ar simți prea bine odată luată această decizie.

Din punct de vedere instituțional și politic, părăsirea NATO ar putea fi dificilă pentru Trump. Nefiind un președinte cu mecanisme totalitare la dispoziție, după ce ar decide exit-ul, ar urma o criză constituțională. Constituția americană nu spune nimic despre aprobarea Congresului pentru retragerea din tratate, deși Senatul are atribuții în acest sens. Există, introdusă recent, o legislație, care a trecut deja de Senat, menită să împiedice orice președinte american să se retragă din NATO fără aprobarea a două treimi din Senat sau un act al Congresului. 

Impactul psihologic, în primă fază, asupra alianței, ar fi, însă, mai important decât o invalidare din partea Senatului american deoarece așteptarea de apărare colectivă ar fi lovită fatal. 

Dacă Uniunea Sovietică s-a oprit în a ataca blocul vestic, la fel și Federația Rusă în a avansa pe alte ținte în prezent, se întâmplă din cauza angajamentului american în apărarea acelor țări.

Președintele SUA, în mod tradițional, angajat să acționeze dacă securitatea colectivă este contestată, ar putea pune capăt cu un singur discurs, un singur comentariu, chiar și o singură postare pe o rețea de socializare, acestui contract istoric. Vulnerabilizarea Europei ar fi imediată, în lipsa propriilor capacități de apărare. Acesta este adevaratul călcâi al lui Ahile pentru Europa. Închiderea efectivă a bazelor americane în Europa și transferul a mii de soldați ar dura, desigur, mai mult. Nu există nicio conducere alternativă disponibilă, nicio sursă alternativă de sisteme de comandă și control, arme spațiale alternative și nici o aprovizionare alternativă de muniție. 

Temerea este că Europa ar fi imediat expusă unui (improbabil, totuși) atac rusesc pentru care nu este pregătită.

Fără NATO și fără un angajament american față de securitatea europeană, suportul occidental pentru Ucraina s-ar diminua abrupt. Odată ridicată presiunea pentru ajutorarea Ucrainei din partea americană multe țări europene ar conserva propriile resurse militare, mai ales că perspectiva ca America să părăsească NATO le pune în fața unei resetări strategice naționale. 

O decizie a lui Trump de exit din NATO ar afecta grav mai ales statutul de hiperputere al țării sale. Această schimbare s-ar produce imediat și dincolo de Europa. Toate celelalte alianțe de securitate ale Americii, Taiwan, Coreea de Sud, Japonia și chiar Israelul ar fi, de asemenea, în pericol și s-ar gândi că nu mai pot conta pe sprijinul american, implicit. Sfârșitul NATO ar putea să nu-i afecteze în mod direct, dar dispariția sa ar semnala că toată lumea, pretutindeni, trebuie să presupună că Statele Unite nu mai sunt un aliat de încredere. Alunecarea acestora s-ar putea face natural către alternativele multipolare reprezentate de China sau Rusia, tocmai pentru a evita o preluare geopolitică forțată de tip invazie.

Influența economică americană va scădea și ea, în mod semnificativ. Acordurile comerciale și acordurile financiare s-ar schimba, ceea ce ar avea un impact asupra companiilor americane și, în cele din urmă, asupra economiei SUA în sine. 

Sfârșitul influenței americane s-ar desfășura, probabil, într-o relativă obscuritate. Pericolul pentru America este că Rusia, China și alte țări vor savura eclipsa ordinii liberale occidentale postbelice, perspectivă care, cu siguranță, nu este deloc în interesul Washington-ului.

Norocul Europei este, însă, că Statele Unite au obligații și interese globale care se extind dincolo de Europa și mai ales depășesc timpul istoric al lui Donald Trump. 

Proiectul hegemonic american nu poate fi pus în pericol de Donald Trump

Bunăstarea Europei a făcut ca majoritatea liderilor UE să nu vadă nevoia de o strategie europeană de securitate. Europa, practic, s-a înmuiat după ce a fost lipsită de posibilitatea de a declanșa războaie intercontinentale. America s-a asigurat de acest lucru.

Pentru cei care cred că Trump ar face ce amenință, adevărul este că nu se va schimba politica americană pe dosarele mari: China, Orientul Mijlociu, Ucraina sau pivotarea spre Pacific. Nici un dosar nu se va schimba radical. Disparitatea în cheltuieli, reclamată de Trump, cu SUA plătind mai mult decât aliații săi, nu este o eroare a sistemului, ci este o caracteristică.

Încă de la începutul ordinii postbelice, oamenii de stat americani postbelici așa l-au proiect, pentru a asigura absența unui conflict de mare putere – și a războiului nuclear – timp de trei sferturi de secol.

America vrea ca Europa să fie mai puternică dar nu autonomă total în materie de securitate, deoarece nu are încredere în ea. Perspectiva Washingtonului este că europenii au făcut două războaie mondiale și mai pot face încă unul și, drept urmare, nu trebuie să-i lași de capul lor pentru că direcția în care o pot lua este imprevizibilă. De aceea, trebuie să fii cu ochii pe ei. Mai nuanțat, America vrea ca Europa să fie puternică în materie de asigurare a securității proprii și de export de securitate în lume, tot în paradigma unipolară americană, dar armele care să apere Europa să fie cumparate de la industria de apărare din Statele Unite, deoarece când îți vând o armă trebuie tot ei să-ți dea muniția aferentă. În acest fel, Europa ar depinde de americani. Iar această abordare este mai curând una strategică, de control al tendinței europene de a nu mai derapa.

America, inclusiv prin poziționările lui Trump, dar și în general, vrea ca europenii să fie mai atenți la propria securitate. Ce nu vor americanii este ca această securizare să se facă strict în termeni europeni.

Pragmatismul este trăsătura Americii care, în esență, își apără oamenii și banii. Trump poate gândi că dacă NATO poate funcționa doar pe implicarea majoritară americană, nu își mai are rostul ca investiție dar contractul țării sale cu Europa excede mandatele sale și nu este doar o afacere. Este contractul Americii ca actor istoric, nu doar al Americii de pe timpul lui Trump.

Nu se poate nega că sentimentul anti-american, alături de sentimentele de recunoștință și apropiere față de America, sunt în creștere și a devenit o forță notabilă. Dar, există o nevoie strategică covârșitoare de cooperare transatlantică puternică.

Într-o lume marcată de o concurență sporită pentru putere, Occidentul va putea rămâne ferm și va reuși să-și apere interesele doar atâta timp cât va rămâne unit. Europa rămâne dependentă de protecția militară a SUA, atât nucleară, cât și convențională, dar SUA nu vor putea purta singure steagul valorilor occidentale.

În al treilea rând, atât America, cât și Europa trebuie să accepte pe deplin realitățile de descurajare nucleară continuă a SUA pe continentul european.

Iluziile autonomiei strategice europene pare că au fost retezate de corul pe mai multe voci, pe care America le-au frânat pe fondul noilor frământări geopolitice internaționale. Mesajul Administrației Biden a fost că europenii nu vor putea înlocui rolul crucial al Americii ca furnizor de securitate.

Pentru SUA, aceasta înseamnă că trebuie să mențină Europa sub umbrela sa nucleară și în viitorul apropiat. Inclusiv America are nevoie de Europa. Valoarea SUA ca putere globală depinde într-o măsură semnificativă de faptul că rolul său de protector al Europei rămâne credibil. De fapt, Europa este tocmai perla hegemoniei americane. Pierderea ei înseamnă chiar începutul sfârșitului statutului de hegemon pentru Statele Unite

Ordinea globală construită de SUA s-a bazat pe principiul că numai o lume a democrațiilor liberale poate fi pașnică și prosperă. Teama este că dacă SUA nu va mai susține acest mecanism, lumea nu va fi în curând nici pașnică, nici prosperă. Ordinea mondială condusă, după 1991, de americani, susținută de idealul democrației liberale, a fost extrem de imperfectă dar a fost lucrul cel mai apropiat de una anumit ideal de pace și bunăstare. Beneficiile prezenței americane, nu doar economice, trebuie măsurate în războaie care nu sunt purtate și vieți care nu sunt pierdute. 

Share our work
Doua acțiuni ale Uniunii Europene de contracarare a asaltului energetic ruso – turc

Doua acțiuni ale Uniunii Europene de contracarare a asaltului energetic ruso – turc

Pe 2 și 4 martie 2024 au avut loc două evenimente la care au participat oficiali ai Comisiei Europene și ai țărilor membre. Primul s-a desfășurat în Azerbaigjan, unde s-au semnat documente privind construcția a două noi coridoare energetice și al doilea la Bruxelles, unde miniștrii energiei au hotărât diminuarea voluntară a consumului de gaze cu 15%.

Conjunctura

Rusia și Turcia doresc realizarea în Turcia a unui hub energetic pentru care încă nu s-a stabilit cine îl va administra. Există discuții între Vladimir Putin și Ercep Erdogan pentru a stabili acest lucru. Potențiala vizită a lui Putin la Ankara va avea pe agendă și stabilirea datelor tehnice și juridice pentru viitorul hub de gaze. Acest hub va aproviziona cu gaze sud-estul Europei.

Trebuie amintit că în Turcia intră coridoare de transport de gaze ce provin din Federația Rusă (46,5 mmc / an), Azerbaidjan (56 mmc / an), Iran (10 mmc / an), la acestea adăugându-se terminalele LNG (51,3 mmc / an). De asemenea Turcia a început să exploateze 10 mmc / an din zăcământul Sakarya, din Marea Neagră. Consumul de gaze al Turciei este de 53,5 mmc / an și capacitatea de export a Tuciei către Europa, prin Bulgaria și Grecia, este de 34,5 mmc / an. Există un surplus de capacitate către sud – estul Europei ce trebuie exploatat prin construcția de noi conducte.

Acest hub gazeifer vulnerabilizează Uniunea Europeană dacă s-ar realiza, deoarece ar închide alte variante de aprovizionare din lipsa capitalului potențial de investiții în coridoare alternative Rusiei și Turciei. De asemenea poate vulnerabiliza și Turcia, creînd o mai mare dependență energetică față de Moscova.

Reuniunea de la Baku, pentru coridoare energetice alternative la Turcia și Rusia

La Baku s-a reunit pentru a zecea oară Consiliului Consultativ a Coridorului de Gaze Sud. După a avut loc a doua reuniunea a Consiliului Consultativ pentru Energie Verde.

La reuniunea ministerială a Consiliului Consultativ a Coridorului de Gaze Sud, s-a discutat despre finalizarea studiului de fezabilitate a Azerbaidjan – Georgia – Romania Interconector (AGRI). Acesta este un coridor alternativ TANAP ce a fost gândit încă din 2010. Va transporta gaze printr-o conductă marină din rezervorul Absheron, din Marea Caspică, până la terminalul Shangachal, se va conecta la o conductă către țărmul georgian al Mării Negre, unde se află portul Kulevi. Aici se va construi un terminal de gazeificare și transbordare a LNG-ului în tancuri care vor face legătura cu portul Constanța. Și aici se va construi un terminal LNG cu instalații de delichefiere și de injectare a gazului natural în sistemul de transport de gaze european, adică în conductele Transgaz. Proiectul AGRI a fost înghețat în 2021 datorita lipsei de investitori. La Consiliului Consultativ a Coridorului de Gaze Sud au participat și câteva companii din țările arabe interesate să investească în expoatarea gazelor și transportul acestora către Uniunea Europeană. Capacitatea preconizată este de 7 mmc / an.

De asemenea, trebuie să amintim că se discută intens construirea unui cablu electric submarin de transport în curent continuu între viitorul parc solar de 5 GW din Azerbaidjan și țărmul românesc al Mării Negre. Investitorii în acest proiect grandios sunt două firme: Masdar, din Emiratele Arabe Unite și ACWA, din Arabia Saudită. Capacitatea de transport este preconizată a fi de 1000 MW.

Astfel, “devenind hub energetic, România își consolidează poziția geostrategică pentru întreaga regiune. Putem exporta și mai multă energie, iar asta înseamnă locuri de muncă și dezvoltare pentru români” a spus român al Ministru Energiei, Sebastian Burduja.

Pe langă importurile care încă se mai fac din Federația Rusă, observăm că alternativele de import de energie sunt din țări autocratice care încă se mai află sub influența Kremlinului. De asemenea o parte din rutele către Uniunea Europeană de la aceste surse energetice alternative trec prin Turcia. Aceste țări oricând pot reacționa la presiunea Federației Ruse, deci reprezintă o vulnerabilitate majoră a Uniunii Europene.

Fig. 1 – Capacitățile energetice alternative Turciei și Federației Ruse (sursa – Cosmin Păcuraru, prelucrare Google Maps)

Tot la Baku, ministrul energiei din republica Moldova, Victor Parlicov, a invitat compania azeră SOCAR să construiasca o fabrică de îngrășăminte cu gazele aduse prin Coridorul Sudic. Propunerea este tentantă, cunoscând că România, Bulgaria și Ucraina sunt mari consumatoare de îngrășăminte.

Diminuarea importurilor de gaze din Rusia dată de scăderea voluntară a consumului

Anul trecut consumul de gaze al Uniunii a fost redus cu 13,5%. La întâlnirea de la Bruxelles din 4 februarie 2024, miniștri energiei din țările membre UE au hotărât să prelungească politica de recucere voluntară a consumului de gaze cu încă un an, targhetul fiind 15%.

Și această acține se înscrie în demersurile Uniunii de a diminua cât se poate de mult importurile de gaze din Federația Rusă, din care aceasta câștigă destui bani pentru a întreține războiul dus în Ucraina.

Share our work