În contextul tumultuos actual, bazinul Mării Negre s-a reafirmat ca o frontieră estică vitală a Europei, o regiune de importanță strategică pentru securitatea NATO și Uniunea Europeană. În această ecuație, Franța, deși geografic îndepărtată de țărmurile Mării Negre, joacă un rol esențial în asigurarea stabilității și promovarea intereselor occidentale în zonă. Relația franco-română, construită pe o fundație istorică solidă și consolidată în ultimele decenii, reprezintă astăzi un pilon al prezenței franceze în regiune. Parisul și Bucureștiul colaborează strâns în domeniul securității, al dezvoltării economice și culturale, dar și în proiecte strategice menite să interconecteze Marea Neagră cu restul Europei.
Moștenire istorică
Relațiile dintre Franța și România au o tradiție îndelungată, marcate de afinități culturale și alianțe strategice încă din secolele trecute. Franța a jucat un rol important în momente definitorii ale formării statului român modern, de pildă, a susținut cu entuziasm Unirea Principatelor Române din 1859, eveniment ce a deschis calea relațiilor diplomatice oficiale între cele două țări. La scurt timp după această unire, influența culturală franceză a devenit dominantă în spațiul românesc, franceza fiind limba diplomației și a elitelor, iar prima Constituție a României independente (1866) a fost redactată sub o puternică inspirație franceză. Intelectuali și oameni politici români ai secolului XIX, de la Ion Ghica și C.A. Rosetti până la Mihail Kogălniceanu, au fost profund influențați de idealurile Revoluției Franceze și și-au desăvârșit educația la Paris. Până și în viața cotidiană, prezența franceză era resimțită, iar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, limba franceză devenise materie obligatorie în școlile românești, iar în București și Iași apăreau ziare în limba franceză (L’Independence Roumaine, Le Courrier de Moldavie ș.a.), semn al legăturilor culturale strânse dintre cele două spații.
În marile confruntări ale secolului XX, parteneriatul dintre Franța și România s-a manifestat deopotrivă diplomatic și militar. În Primul Război Mondial, Franța a trimis o amplă misiune militară condusă de generalul Henri Mathias Berthelot pentru a sprijini reorganizarea armatei române după loviturile suferite în 1916, contribuind decisiv la refacerea capacității de luptă a României în 1917. Prietenia privilegiată dintre cele două țări a continuat în perioada interbelică, avându-l ca artizan pe diplomatul Nicolae Titulescu. În 1920, România a devenit membru fondator al Micii Înțelegeri, o alianță regională susținută tacit de Franța pentru a contrabalansa influența puterilor revizioniste. La nivel diplomatic, relațiile au fost ridicate la rang de ambasadă în 1938, iar România a recunoscut prompt guvernul provizoriu al generalului Charles de Gaulle în septembrie 1944, semnalând astfel încrederea sa în Franța liberă.
Perioada comunistă a întrerupt, formal, alianța politico-militară cu Occidentul, însă legăturile culturale cu Franța au supraviețuit cenzurii timpului. Un moment remarcabil a fost vizita președintelui francez Charles de Gaulle la București în 1968, un gest simbolic de deschidere, de altfel prima vizită a unui lider occidental de asemenea rang într-o țară a Pactului de la Varșovia. De Gaulle a fost urmat de președintele Valéry Giscard d’Estaing în 1979, semn că dialogul franco-român s-a menținut chiar și în anii Războiului Rece, în pofida diferențelor de sistem politic. Franța a privit mereu România ca pe un spațiu francofon și european în esența sa, iar acest fapt a devenit evident odată cu prăbușirea regimului comunist: Parisul și-a arătat imediat solidaritatea cu Revoluția Română din 1989, iar în ianuarie 1990 mii de voluntari francezi (medici, studenți) soseau la București cu ajutoare, întărind legătura umană dintre națiuni.
Anii ’90 au marcat reintegrarea treptată a României în comunitatea euro-atlantică, proces în care Franța a fost unul dintre cei mai vocali susținători ai aderării României la NATO și Uniunea Europeană. Președintele François Mitterrand a efectuat în 1992 prima vizită de stat franceză la București de după 1989, dând semnalul unei apropieri accelerate. Aceasta a culminat cu semnarea unui Parteneriat Strategic bilateral în 2008, la București, de către președinții Traian Băsescu și Nicolas Sarkozy. A fost primul parteneriat strategic încheiat de Paris cu o țară din Europa de Est, reflectând importanța acordată relației cu România. Inițial axat pe cooperare politico-economică și culturală, acest parteneriat a fost reînnoit și extins în 2013 și 2020 prin foi de parcurs actualizate, incluzând noi domenii strategice, de la apărare și energie nucleară până la agricultură, sănătate și digitalizare.
Un exemplu concret a fost acordul semnat în octombrie 2020, prin care Franța s-a angajat să sprijine dezvoltarea capacităților nucleare civile ale României, în contextul în care Bucureștiul plănuiește construirea reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă. Tot atunci, s-a discutat participarea navală franceză la modernizarea forțelor române (inclusiv posibila dotare a Marinei Române cu corvete franceze) și s-a celebrat succesul Sezonului cultural România-Franța 2019, o amplă serie de 800 de evenimente menite să (re)apropie cele două societăți după aderarea României la UE.
Din această perspectivă istorică, implicarea Franței în bazinul Mării Negre nu este o apariție întâmplătoare, ci rezultatul firesc al unei relații de lungă durată. De la sprijinul politic acordat formării României moderne, la solidaritatea în momente critice și până la parteneriatul strategic actual, Franța și România au construit un aliat de nădejde unul în celălalt. Această temelie istorică explică în mare măsură de ce, astăzi, Parisul își proiectează prezența militară și influența diplomatică în regiunea Mării Negre în strânsă coordonare cu Bucureștiul, ca parte a unui efort comun de a menține securitatea și valorile europene la frontiera de est.
Securitate și apărare: Franța, România și Flancul Estic al NATO
Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei a transformat regiunea Mării Negre într-un veritabil bastion al NATO, iar România, țară riverană și membru NATO din 2004, joacă rolul de avanpost strategic al Alianței. Franța, ca putere militară europeană de prim rang, având capacități nucleare, și-a asumat un rol de lider în apărarea flancului estic, consolidând prezența aliată pe teritoriul României. Încă dinaintea izbucnirii conflictului în 2022, forțele franceze semnalau un angajament sporit în zonă. De pildă, în decembrie 2021, fregata FS Auvergne a intrat în Marea Neagră, făcând din Franța a treia națiune NATO (după SUA și Marea Britanie) fără litoral la Marea Neagră care menținea o prezență aeriană și navală constantă în regiune. Avioane de luptă franceze (Mirage 2000 și Rafale) patrulau atunci deasupra apelor internaționale ale Mării Negre, demonstrând hotărârea Parisului de a sprijini descurajarea oricărei agresiuni rusești. Acest efort de mutare a atenției strategice france spre Est a devenit și mai vizibilă după declanșarea războiului în Ucraina.
La doar câteva zile după invazia rusă (februarie 2022), Franța a răspuns apelului NATO de întărire a apărării colective și a trimis primele contingente suplimentare în România. Sub numele de cod Mission Aigle, Parisul a preluat rolul de națiune-cadru (framework nation) a unui Grup de luptă al NATO dislocat în România, similar celor desfășurate în Polonia sau țările baltice. Acest grup de luptă multinațional, găzduit la Cincu (în centrul României), este format în principal din militari francezi, alături de contingente din Belgia, Luxemburg, Țările de Jos și Spania. Franța a dislocat aici un arsenal impresionant de tehnică modernă, inclusiv tancuri Leclerc, vehicule de luptă pentru infanterie VBCI, tunuri cu autopropulsie CAESAR, lansatoare de rachete, mortiere de 120 mm și vehicule blindate de geniu. Pentru protecția aeriană, un sistem sol-aer de ultimă generație MAMBA (echivalentul francez al sistemului SAMP/T) este operat de forțele franceze, asigurând un scut antirachetă pentru zona de dislocare.
La baza aeriană Mihail Kogălniceanu de pe litoralul Mării Negre, Franța a menținut de asemenea avioane de vânătoare (în rotație) și efective gata să răspundă oricărei amenințări, complementând prezența americană și britanică. Președintele Emmanuel Macron, vizitând trupele franceze de la Kogălniceanu în iunie 2022, a declarat răspicat: „Este un motiv de mândrie pentru Franța să fie prezentă aici, pe acest pământ românesc situat la avanposturile estice ale Europei, într-un moment în care războiul a revenit pe continent… Europa apărării se construiește aici, prin acest parteneriat și prin această apropiere”. El a subliniat că, pe termen lung, va trebui „să protejăm, să descurajăm și să fim prezenți aici”, numindu-i pe militarii francezi din România „pionierii” noii posturi de apărare europene.
Angajamentul francez nu s-a limitat la declarații simbolice. România a devenit în scurt timp țara cu cea mai mare prezență militară franceză din afara teritoriului național, depășind chiar zone tradiționale de operațiuni franceze precum Sahelul african. În toamna anului 2022 și pe parcursul lui 2023, efectivele franceze în România au fost consolidate, includând unități de blindate și geniu, astfel că în total vorbim de ordinul miilor de militari.
Conform ambasadorului Franței la București, Nicolas Warnery, „astăzi România este țara cu cea mai mare prezență militară franceză din lume, din afara teritoriului francez”, odată cu retragerea trupelor din Africa. Această prezență nu este una temporară, ci parte a planurilor NATO de descurajare și apărare pe flancul estic: grupul de luptă condus de Franța va fi ridicat la nivel de brigadă (aprox. 3.000-5.000 de militari) în 2025, pe durata exercițiului „Dacian Fall”, pentru a testa capacitatea de reacție și logistică a Alianței. În acel context, numărul militarilor aliați dislocați la Cincu se va dubla la aproximativ 4.000, implicând zeci de tancuri Leclerc și alte echipamente grele proiectate rapid din Franța. Mesajul transmis de Paris este clar: „Flancul Estic este azi flancul-cheie al Alianței… Trebuie să rămânem aici atât timp cât pacea reală nu a fost încă obținută”. Francezii demonstrează astfel hotărârea de a sta „umăr la umăr” cu România în fața oricărei amenințări la adresa securității euro-atlantice.
Pe lângă prezența terestră, Franța continuă să manifeste interes și pe dimensiunea navală a Mării Negre, în ciuda constrângerilor impuse de Convenția de la Montreux (care limitează tonajul și durata șederii navelor militare ale statelor neriverane). În ultimii ani, fregate franceze precum La Fayette sau Auvergne au efectuat escale regulate în portul Constanța și exerciții comune cu Forțele Navale Române. De exemplu, în martie 2021 fregata La Fayette a participat la un exercițiu bilateral româno-francez pe Marea Neagră, demonstrând interoperabilitatea navală dintre cele două țări. Astfel de desfășurări navale, alături de misiuni de poliție aeriană pe cerul României (la care piloții francezi au luat parte în anii trecuți, complementând contribuția britanică și canadiană), evidențiază faptul că Franța înțelege importanța strategică a Mării Negre ca nod geopolitic și bastion defensiv al Europei.
Franța, Statele Unite și Marea Britanie, deși nu au ieșire directă la Marea Neagră, mențin o prezență aproape permanentă, alternativă, în zonă pentru a demonstra libertatea navigației și a descuraja acțiunile agresive ale Rusiei. În esență, contribuția franceză la securitatea Mării Negre completează eforturile României și ale celorlalți aliați riverani (Bulgaria, Turcia) și trimite un semnal puternic că flancul sud-estic al NATO nu este unul neglijat, ci ferm apărat de întreaga Alianță.
Pentru România, parteneriatul cu Franța în domeniul apărării aduce nu doar trupe aliate pe teren, ci și transfer de know-how și cooperare în industria de apărare. La nivel NATO, forțele armate române și franceze desfășoară frecvent exerciții comune, de la exerciții aeriene pe Marea Neagră, la exerciții de parașutare și de forțe speciale, ceea ce crește inter-operabilitatea și încrederea reciprocă. Toate aceste elemente conturează un tablou în care prezența militară a Franței în România și la Marea Neagră nu este una de fațadă, ci una substanțială și multidimensională, cu beneficii reciproce. Pentru Paris, miza este să apere Europa „la periferiile sale”, astfel încât securitatea Franței însăși să fie garantată, iar pentru București, sprijinul francez oferă garanții suplimentare de securitate și dovada că solidaritatea NATO și UE nu sunt simple declarații, ci realități concrete.
Cooperare economică
Relația franco-română se extinde dincolo de sfera politico-militară, având o puternică dimensiune economică. Franța este astăzi unul dintre cei mai importanți parteneri economici ai României, atât ca volum al schimburilor comerciale, cât și ca investiții directe. Datele recente arată că Franța ocupă locul al treilea în clasamentul investitorilor străini din România, cu un stoc al investițiilor directe ce depășea 10,5 miliarde de euro la finele anului 2023 (circa 9,7% din totalul investițiilor străine). În comerțul bilateral, Franța se clasează de regulă în top 4 parteneri comerciali ai României, alături de Germania, Italia și Ungaria. În 2023, schimburile comerciale franco-române au atins un nivel record de 11,6 miliarde de euro, în creștere cu peste 8% față de anul precedent. Această relație comercială este una echilibrată, România având chiar un mic excedent în anii recenți, semn că produse cu valoare adăugată pleacă din România spre piața franceză. De pildă, în 2018 Franța devenise a treia destinație pentru exporturile românești (după Germania și Italia), exporturile spre Hexagon crescând cu 112% față de momentul aderării României la UE. Totodată, Franța este unul dintre puținii investitori majori ai căror afaceri în România nu sunt concentrate doar în București, de exemplu, județul Argeș (unde se află uzinele Dacia) generează aproximativ 40% din cifra de afaceri a companiilor franceze din România, la egalitate cu Bucureștiul. Acest lucru reflectă răspândirea investițiilor pe teritoriul țării, în industrie și zone cu tradiție tehnologică.
Prezența corporatistă franceză în România este extinsă și diversificată, acoperind aproape toate sectoarele-cheie ale economiei. Aproape toate marile companii din indicele bursier CAC40 (35 din 40) sunt prezente pe piața românească, fie prin subsidiare, fie prin parteneriate. În total funcționează peste 4.150 de firme cu capital francez, care angajează direct peste 125.000 de persoane și generează anual o cifră de afaceri cumulată în jur de 18 miliarde euro.
Trebuie evidențiat că această cooperare economică are și o dimensiune regională în bazinul Mării Negre, iar companii franceze din România servesc adesea ca hub-uri pentru Europa de Est și regiunea balcanică. De pildă, Orange și Renault folosesc România ca centru regional de servicii, extinzându-se și către Republica Moldova, Bulgaria sau țările ex-iugoslave. Portul Constanța, unde investește DP World (Emiratele Arabe) cu sprijinul UE, ar putea deveni o poartă de intrare pentru comerțul caucazian și asiatic, inclusiv cu implicare franceză (companii de shipping, logistică). Astfel, implicarea Franței în economia României are efecte ce depășesc granițele acesteia, ancorând mai strâns regiunea Mării Negre în rețeaua economică europeană și globală.
Privind înainte, trendul este de aprofundare a cooperării economice. Autoritățile de la București și Paris și-au exprimat dorința de a stimula în continuare investițiile reciproce, inclusiv în domenii noi precum economia verde, industria de apărare (producție de echipamente militare în comun) și transformarea digitală. De asemenea, aderarea României la spațiul Schengen (sprijinită vocal de Franța, președintele Macron declarând în 2022 că susține intrarea României în Schengen cât mai curând, declarație făcută chiar pe aeroportul de la Kogălniceanu) va facilita și mai mult fluxurile comerciale și investițiile franco-române.P arteneriatul economic este un fundament al relației bilaterale și un catalizator pentru dezvoltarea întregii regiuni a Mării Negre, cu beneficii mutuale și pe termen lung.
Dimensiune culturală
Pe lângă tancuri, cifre de afaceri și acorduri strategice, relația dintre Franța și România are o dimensiune sufletească și intelectuală profundă, dată de afinitățile culturale și lingvistice. România este adesea numită o țară “francofonă și francofilă” în inima Europei de Est, iar acest lucru nu este o exagerare. Limba franceză și cultura franceză au avut o influență covârșitoare asupra identității române moderne. În secolul al XIX-lea, pe fondul apropierii de Franța, mii de cuvinte franceze au pătruns în vocabularul român, arhitectura orașului București s-a modelat după moda pariziană (câștigându-i supranumele de „Micul Paris”), iar elitele intelectuale de la 1848 și 1859 erau școlite la Sorbona sau Collège de France. Această moștenire s-a transmis generațiilor următoare, după 1990, România a aderat rapid la Organizația Internațională a Francofoniei (OIF), iar în 2006 a găzduit la București Summitul Francofoniei, prilej cu care s-a evidențiat că 88% dintre tinerii români studiaseră limba franceză cel puțin patru ani în școală. La acea dată, existau deja 24 de universități românești membre ale Agenției Universitare a Francofoniei și peste 14.000 de profesori de limba franceză activi. Chiar dacă între timp engleza a câștigat teren ca limbă internațională, România rămâne una dintre țările UE cu cel mai mare număr de vorbitori de franceză, ca urmare a tradiției educaționale.
Cooperarea culturală franco-română este intensă și instituționalizată. Institutul Francez din București (care își are originile încă din perioada interbelică) este una dintre cele mai active instituții culturale străine din România, având filiale la Iași, Cluj și Timișoara. Acesta organizează cursuri de limbă, festivaluri de film (celebrul Festival de Film Francez), expoziții de artă, conferințe și o multitudine de evenimente menite să aducă cultura franceză mai aproape de publicul român. De cealaltă parte, Institutul Cultural Român din Paris promovează cultura română în Hexagon, continuând o tradiție de succes inaugurată de mari artiști și scriitori români care au creat în Franța (Brâncuși, Enescu, Ionesco, Cioran și mulți alții). Un proiect de referință recent a fost Sezonul cultural România-Franța 2019, o inițiativă bilaterală fără precedent ca amploare: timp de opt luni (decembrie 2018 – iulie 2019), peste 800 de evenimente culturale și 400 de proiecte s-au desfășurat în zeci de orașe din ambele țări.
În domeniul educațional, Franța și România și-au construit o relație privilegiată, facilitând schimburile de elevi, studenți și profesori. Există secții bilingve francofone în numeroase licee de elită din România (programe susținute de guvernul francez, cu trimiterea de asistenți de limbă și formarea profesorilor locali). Diplomele obținute în aceste secții sunt recunoscute de ambele țări, iar elevii pot susține examene precum DELF sau BAC franco-roman. La nivel universitar, cooperarea este la fel de intensă, funcționează filiale ale universităților franceze (de exemplu, filiera francofonă a Facultății de Drept din București, în parteneriat cu Universitatea Sorbona – Paris 1, sau Școala de Studii Avansate în Jurnalism, susținută de Centre de Formation des Journalistes de la Paris). De asemenea, mii de studenți români studiază anual în Franța , atrași de burse guvernamentale franceze sau de programe europene precum Erasmus. Invers, tot mai mulți tineri francezi vin la universitățile din România, în special la facultățile de medicină (unde există secții cu predare în franceză la București, Iași, Cluj) și la programe de MBA. Acest flux educațional bidirecțional este încurajat oficial, iar Parteneriatul Strategic reînnoit în 2020 include explicit educația ca ax prioritară, cu obiective precum creșterea mobilităților academice, promovarea plurilingvismului și recunoașterea reciprocă a calificărilor
Pe palierul științific, cooperarea este de asemenea notabilă. Academiile de științe din cele două țări au parteneriate, cercetători români lucrează în laboratoare franceze de top (și viceversa) în domenii precum fizica nucleară, medicina, IT-ul. Un proiect major este Extreme Light Infrastructure, iar Nuclear Physics (ELI-NP) de la Măgurele, unde specialiști francezi contribuie alături de cei români la operarea celui mai puternic laser din lume. Totodată, în contextul noilor provocări tehnologice, Franța și România cooperează în cadrul UE pe teme ca inteligența artificială (IA): Institutul Francez a organizat în 2021 la București un forum dedicat IA, aducând la masa discuțiilor experți din ambele țări, cu scopul de a dezvolta sinergii digitale.
Pe lângă cadrele instituționale, există și numeroase inițiative la firul ierbii: orașe înfrățite (Lyon cu Timișoara, Bordeaux cu Cluj, etc.), asociații culturale și de prietenie, festivaluri (e.g. festivalul de teatru de la Sibiu invită anual companii franceze, Festivalul Enescu include muzicieni francezi, etc.), precum și un flux constant de turiști, iar până înainte de pandemie, Parisul era una dintre destinațiile favorite ale turiștilor români, iar Castelul Peleș sau Delta Dunării atrăgeau vizitatori francezi. Aceste contacte umane constituie țesătura fină, dar rezistentă a relației bilaterale, asigurând că dincolo de interesele strategice, există o cunoaștere și o afecțiune reciprocă între cele două popoare.
Colaborarea strategică
Bazinul Mării Negre este nu doar o regiune de importanță militară, ci și una bogată în resurse și oportunități de dezvoltare strategică. Franța și România, în virtutea parteneriatului lor, au identificat o serie de domenii-cheie în care cooperarea strategică ar aduce beneficii majore ambelor părți și ar sprijini obiectivele europene în regiune. Printre acestea, se detașează energia (în special energia nucleară și cea “verde”), infrastructura de transport (conectivitatea regională) și tehnologia informației.
Componenta energetică a Parteneriatului Strategic a devenit tot mai accentuată în ultimii ani. România, care dispune de un mix energetic divers (inclusiv gaze naturale în Marea Neagră, potențial eolian offshore, precum și două reactoare nucleare în funcțiune), este un partener ideal pentru Franța, țară ce excelează în tehnologie nucleară civilă și care dorește să-și extindă leadership-ul european în domeniul tranziției energetice.
Pe segmentul energiei verzi, există de asemenea un potențial ridicat de colaborare. Franța este un promotor al inițiativei Green Deal la nivel european, iar România, cu întinderile sale din Dobrogea, ideale pentru parcuri eoliene, și cu soarele generos pentru fotovoltaice, poate deveni un pol de energie regenerabilă. Companii franceze ca NEOEN sau Engie au investit deja în parcuri eoliene și solare în România. Mai mult, proiectul cablului electric submarin menționat, ce va lega rețelele electrice din UE de cele din Caucaz prin Marea Neagră, este susținut politic de întreaga Uniune, inclusiv de Franța. Odată finalizat (țintă 2029), acest Coridor Verde va permite importul de electricitate din surse regenerabile (parcuri eoliene din Marea Caspică, ferme solare azere) direct în România și mai departe spre Europa. Franța vede în acest proiect dublul avantaj de a întări securitatea energetică europeană și de a-și implica companiile (precum Nexans sau General Electric Grid, care ar putea furniza cabluri și echipamente).
De asemenea, gazele naturale din Marea Neagră, unde primele extracții sunt așteptate în 2027 la zăcămintele Neptun Deep, vor intra în circuitul european prin România. Franța, la nivel diplomatic, a fost un avocat al conectării României și Bulgariei la rețelele energetice occidentale, susținând proiecte ca Interconectorul de gaze BRUA (Bulgaria-România-Ungaria-Austria) sau inițiativele UE de finanțare a infrastructurii de gaze lichefiate (LNG) la Marea Neagră. Astfel, în sectorul energetic, cooperarea franco-română contribuie direct la diversificarea aprovizionării Europei și la reducerea dependenței de Rusia, un obiectiv strategic fundamental după 2022.
Un alt pilon al colaborării strategice îl reprezintă proiectele de infrastructură menite să consolideze legătura fizică între Marea Neagră și restul Europei. În cadrul Uniunii Europene, atât Franța, cât și România promovează inițiative de interconectare regională: extinderea rețelei de transport paneuropean TEN-T către est, dezvoltarea coridorului Rin-Dunăre (unde portul Constanța joacă rolul final pe flancul estic), și îmbunătățirea infrastructurii de transport rutier și feroviar în România, care este o poartă către Caucaz și Orient.
Un obiectiv strategic comun este și dezvoltarea infrastructurii navale la Marea Neagră. Portul Constanța, cel mai mare port al României și nod logistic crucial mai ales de la blocarea porturilor ucrainene, a atras investiții majore și atenție sporită. Franța, prin expertiza companiilor sale portuare (de exemplu CMA CGM în shipping, sau Groupe Egis în consultanță de infrastructură), poate contribui la extinderea capacităților portuare la Constanța și Galați, facilitând astfel fluxurile comerciale dinspre Caucaz și Asia Centrală. În anii 2022-2023, când România a devenit principalul coridor de export pentru cerealele ucrainene, Franța a susținut (inclusiv financiar prin mecanisme UE) eforturile de modernizare a cailor ferate și a terminalelor portuare românești, conștientă fiind că Marea Neagră este un coridor strategic pentru Europa.
Nu trebuie uitat nici domeniul infrastructurii digitale – aici cooperarea franco-română se manifestă prin investiții în telecom (Orange dezvoltă rețele 5G și fibră optică, punând accent pe acoperirea zonelor rurale) și prin participare la inițiative europene de securitate cibernetică. Franța și România au semnat în 2018 un memorandum de înțelegere privind dezvoltarea rețelelor 5G sigure și au colaborat ulterior în identificarea furnizorilor fiabili (excluderea celor care prezentau riscuri de securitate). Având în vedere poziția geografică a României, crearea unor coridoare digitale (rețele de internet și comunicații) către vecinii din est – Moldova, Ucraina, Georgia – este de importanță majoră, iar expertiza franceză (Orange, Alcatel-Lucent/Nokia, Thales etc.) este un factor cheie.
România a devenit în ultimul deceniu un hub IT regional, cu un sector al tehnologiei informației înfloritor. Franța, confruntându-se la rândul său cu nevoia de digitalizare și competiția globală în tehnologie, a găsit în România un partener valoros. Numeroase companii tech franceze au centre de dezvoltare software la București, Cluj, Iași sau Timișoara, unde echipe mixte lucrează la proiecte de AI, cybersecurity, fintech etc. În plus, universitățile tehnice din România colaborează cu omoloagele din Franța: există programe de master comune în informatică (de exemplu cu École Polytechnique sau INSA Lyon), iar cercetătorii IT români fac parte din rețele europene conduse de institute franceze. Guvernele celor două țări au semnat recent parteneriate și în sfera economiei digitale, pentru schimb de bune practici în digitalizarea administrației publice, open data și comerț electronic.
Viziune europeană
Implicarea Franței în bazinul Mării Negre, prin intermediul relației sale privilegiate cu România, trebuie privită și prin lentila mai largă a viziunii europene. Ca putere fondatoare a UE și membru influent al NATO, Franța acționează în regiune nu doar bilateral, ci și ca un garant al intereselor și valorilor europene. Acest lucru a devenit tot mai evident pe fondul crizelor recente, când Marea Neagră a trecut din nou în centrul atenției strategice a Occidentului.
Un prim aspect este susținerea securității colective și a ordinii internaționale bazate pe reguli. Prezența militară franceză în România și patrularea apelor Mării Negre alături de parteneri NATO transmit un mesaj clar, și anume că agresiunea și revizionismul în această regiune nu vor fi tolerate. Președintele Macron sublinia, într-o declarație făcută la Bruxelles, că „nu vom ceda în fața intimidărilor Rusiei”, iar Franța, împreună cu SUA și aliații, vor impune costuri ridicate oricui amenință pacea în Europa. Astfel, Franța susține fără echivoc principiile suveranității și integrității teritoriale ale statelor din jurul Mării Negre (România, Bulgaria, Ucraina, Georgia), sprijinind de exemplu platforme diplomatice precum Platforma Crimeea sau inițiativele OSCE de soluționare a conflictelor înghețate.
De altfel, Parisul a fost co-autor (alături de Berlin) al Formatului Normandia pentru reglementarea situației din Donbas, iar acum, în contextul războiului deschis, oferă sprijin militar direct Kievului (inclusiv prin livrarea de echipamente precum tunurile CAESAR sau vehicule AMX-10RC) ca parte a efortului european coordonat. Toate acestea converg într-o strategie de a face din Marea Neagră o „zonă de descurajare”, nu de conflagrație, integrată în scutul defensiv euro-atlantic.
În paralel, Franța promovează interesele UE privind prosperitatea și conectivitatea regională. În mai 2023, Uniunea Europeană, sub impulsul statelor membre printre care și Franța, a adoptat o nouă Strategie a UE pentru regiunea Mării Negre, recunoscând explicit importanța vitală a acesteia ca punte de legătură cu Caucazul de Sud și Asia Centrală. Viziunea UE, pe care Parisul o susține, este ca Marea Neagră să devină un spațiu sigur, interconectat și prosper, ancorat în valori comune și cooperare regională.
Această strategie urmărește mobilizarea investițiilor și aprofundarea parteneriatelor cu țările riverane și cele din vecinătate (Ucraina, Moldova, Georgia, Turcia, dar și Armenia și Azerbaidjan). Practic, Franța sprijină crearea unor rețele de transport, energie și digitale care să lege direct aceste țări de Uniunea Europeană, reducând vulnerabilitățile (față de Rusia) și stimulând dezvoltarea economică regională. Un exemplu concret este susținerea pentru înființarea unui Centru european de securitate maritimă la Marea Neagră, propunere avansată de România și salutată de liderii europeni. Acest centru ar funcționa ca un sistem de avertizare timpurie și monitorizare a amenințărilor maritime (cum ar fi minele marine, traficul ilicit, mișcările flotei militare), contribuind la siguranța navigației în Marea Neagră. Dacă va fi realizat, centrul, posibil găzduit la Constanța, va beneficia de expertiza maritimă a Franței (obișnuită cu astfel de structuri în Mediterană) și va încorpora tehnologie de ultimă oră furnizată prin programe UE.
Republica Moldova, obiectiv strategic
Un alt interes european pe care Franța îl avansează este integrarea Balcanilor de Vest și stabilitatea la Marea Neagră. În mod tradițional, Parisul a fost mai rezervat față de extinderea rapidă a UE, însă în ultimii ani, conștient de riscurile de securitate, a adoptat o poziție mai deschisă privind includerea țărilor precum Moldova, Georgia sau chiar Ucraina în nucleul valoric european (dovadă și acordarea statutului de candidate pentru Ucraina și Moldova în 2022, decizie sprijinită de Franța). De asemenea, Franța susține eforturile României de a ajuta Republica Moldova, o țară mică, dar crucială, situată între România și Ucraina, să reziste presiunilor economice și politice. Parisul, alături de Berlin și București, a lansat în 2022 Platforma de sprijin pentru Moldova, mobilizând ajutoare financiare internaționale pentru Chișinău. Toate aceste demersuri servesc obiectivului de a crea un “cordon” de stabilitate și prosperitate pro-european la granița estică a UE, din care România este parte integrantă, iar Franța un susținător fervent.
Privind spre viitor, rolul colaborării franco-române în bazinul Mării Negre pare destinat să crească. Din punct de vedere al securității, atâta timp cât amenințarea rusă persistă, prezența militară franceză în România se va menține, ba chiar, așa cum s-a anunțat, se va extinde spre un format de brigadă NATO permanentă.
Ne putem aștepta la și mai multe exerciții comune, la o integrare sporită a forțelor (de exemplu, România ar putea participa la Inițiativa europeană de intervenție propusă de Franța, consolidând astfel conceptul de “apărare europeană”). De asemenea, cooperarea în domeniul securității cibernetice și al combaterii amenințărilor hibride va deveni esențială, dat fiind că ambele țări, și Franța și România, au fost ținte ale dezinformării rusești sau ale atacurilor cibernetice. Un schimb de informații în timp real și proiecte comune (sub egida PESCO sau NATO) pentru protejarea infrastructurii critice vor fi parte a agendei viitoare.
Economic, odată cu (sperata) pacificare a conflictului din Ucraina, Franța și România ar putea juca împreună un rol în reconstrucția Ucrainei. Companiile franceze (Vinci, Alstom, Total, Engie etc.) vor găsi oportunități de investiții în refacerea infrastructurii ucrainene, iar România, ca vecin și hub logistic, va fi puntea prin care multe dintre aceste eforturi vor trece.
În paralel, intensificarea legăturilor de transport (autostrada și calea ferată Gdansk-Constanța, de exemplu, sau proiecte precum Via Carpatia) va implica consorții internaționale unde prezența franceză poate fi semnificativă. Sfera energetică a viitorului va pune accent pe tranziția la o economie decarbonizată: aici, parteneriatul ar putea viza dezvoltarea de reactoare nucleare modulare în România (Franța are în pregătire propriul design de SMR până în 2030), implementarea la scară largă a energiei eoliene în largul Mării Negre și a hidrogenului verde produs din surse regenerabile. Toate acestea pot deveni realitate cu know-how-ul tehnologic francez și resursele naturale ale României.
De asemenea, ar putea crește cooperarea în domeniul mass-media și al combaterii dezinformării. De exemplu, parteneriate între France Médias Monde (RFI, France24) și instituții media românești pentru a aduce conținut de calitate, multilingv, pe piața din Republica Moldova sau chiar Rusia, ca parte a efortului de soft power european.
Dacă privim harta Europei, observăm că Franța și România se află la capete opuse ale Uniunii, dar împărtășesc o viziune comună asupra rolului Europei în lume. În acest sens, Marea Neagră devine un test pentru autonomia strategică a Europei: reușește UE să își securizeze frontierele, să își reducă dependențele critice, să integreze noi democrații și să promoveze stabilitatea în vecinătatea sa estică? Răspunsul la această provocare va depinde în mare măsură de cooperarea statelor membre, iar parteneriatul dintre Franța și România este un exemplu pozitiv de urmat. Prin punerea în comun a resurselor și încrederii lor, Parisul și Bucureștiul pot trasa direcții de acțiune care să fie apoi adoptate de ansamblul UE, de la strategii de securitate la Marea Neagră la politici de investiții regionale.
Vine, din nou, momentul acela în care politica încetează să fie un sport de tribună și se întoarce, pentru câteva ore, la proprietarul ei legitim, cetățenii Republicii Moldova. Alegerile parlamentare care urmează nu sunt doar o rundă obișnuită de vot. Ele sunt un test de maturitate pentru Republica Moldova, un examen de direcție dintre Est și Vest, nu ca puncte cardinale, ci ca modele de societate. De o parte, statul de drept, instituții funcționale, o economie ancorată în piața europeană, protecție pentru libertăți și drepturi. De cealaltă, tentația controlului politic asupra instituțiilor, dependențe energetice transformate în instrumente de presiune, o „ordine” care de obicei înseamnă liniște pentru cei puternici și tăcere pentru cei fără putere.
Această alegere nu este abstractă și nu se consumă în slogane. Ea se vede în modul în care trăim zi de zi, cât de predictibile sunt facturile, cât de bine îți apără statul drepturile în fața unui abuz, cât de rapid merge un dosar în instanță, cât de corecte sunt jocurile economice. Direcția europeană înseamnă reguli aplicate tuturor, de la primar până la ministru și de la firmă de cartier până la companie strategică. Direcția opusă înseamnă că regulile se scriu în funcție de cine sună, de cine are un prieten potrivit sau de cine poate manipula frica.
Din 2022, drumul nostru european nu mai e doar dorință, ci un proces formal. Republica Moldova a primit statut de țară candidată și, în 2024, a deschis oficial negocierile de aderare. Acesta este limbajul concret al ireversibilității: capitole, standarde, evaluări, bani și proiecte. Nu e un marș triumfal, ci un șantier complicat, dar e singurul care a demonstrat, în regiune, că aduce investiții, infrastructură și o anume stabilitate a regulilor jocului. Asta punem la vot: continuăm cu pași mărunți, dar clari, sau schimbăm direcția pentru a rămâne, iar, în zona gri a ambiguității geopolitice?
A vorbi despre „Est” și „Vest” ca despre două tabere aproape romantice e comod, dar fals. În realitate, trifurcarea noastră e între unanimitatea legii, arbitrarul puterii și oboseala fatalistă, „oricum nu se schimbă nimic”. Fatalismul, însă, e cel mai periculos adversar al democrației. Nu pentru că ar produce scandal, ci pentru că paralizează. Când nu mai crezi în vot, renunți la singurul instrument pașnic pe care îl ai ca să‑ți aperi viața de fiecare zi împotriva imposturii, corupției și propagandei.
Contextul regional apasă greu. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei a răsturnat, în câteva luni, certitudini pe care le credeam solide. Republica Moldova a fost aruncată în bătaia vântului unui război hibrid care amestecă presiuni energetice, șantaj economic, narațiuni toxice și operațiuni clandestine cu obiectiv politic clar, și anume să ne întoarcă din drumul european și să ne țină în logica dependențelor. Nu este o teorie conspiraționistă, iar autoritățile de la Chișinău au descris public mecanismele de interferență externă în procesele electorale recente și în cele care vin.
Acolo unde nu mai poate opri drumuri, propagă frică. Acolo unde nu mai poate cumpăra decizii, cumpără emoții. Narațiunile sunt previzibile: „Europa vă trimite la război”, „Uniunea vă ia identitatea și tradițiile”, „UE e săracă, coruptă și decăzută moral”, „neutralitatea înseamnă să stai deoparte și e suficientă pentru a fi în siguranță”. Toate au un element comun, și anume transformă complexitatea lumii reale într‑o poveste simplă cu un vinovat convenabil. Demontate, se dovedesc fie minciuni, fie jumătăți de adevăr manipulate. Platformele europene care monitorizează dezinformarea au documentat constant astfel de mesaje țintite către publicul din Republica Moldova, exact pentru a descuraja participarea civică și a decredibiliza instituțiile.
Mai există o componentă care nu poate fi ignorată, și anume folosirea instrumentelor politice interne de către actori fugari sau interesați pentru a capta statul din exterior. Am văzut în ultimii ani cum partide‑vehicul, cu finanțări neclare, au mobilizat frustrări reale, dar pentru scopuri cinice. Curtea Constituțională a declarat neconstituțional un astfel de partid, condus de un politician condamnat pentru fraudă bancară, o decizie care a urmat unei serii de măsuri ale partenerilor noștri europeni și occidentali împotriva rețelelor de destabilizare. Dincolo de speța juridică, lecția e simplă. Atunci când banii murdari intră în politică, democrația devine decor și alegătorul, un simplu figurant.
În același timp, tot ceea ce înseamnă independență reală se construiește, încet, cu proiecte care par tehnice și plictisitoare. Gazoductul Iași–Ungheni–Chișinău, operaționalizat complet în 2021 și folosit intens în criza energetică din 2022, a creat alternativa vitală la dependența de un singur furnizor. Iar interconectările electrice cu România, precum linia de 400 kV Vulcănești–Chișinău și proiectele aflate în pregătire, reduc treptat capacitatea oricui de a transforma curentul electric în instrument politic.Un kilometru de linie de înaltă tensiune înseamnă, în fapt, un centimetru de libertate în plus.
Pe acest fundal, votul capătă o gravitate aparte. Nu votăm doar un guvern, ci felul în care vom trăi următorii ani. Un Parlament pro‑reformă înseamnă accelerarea negocierilor de aderare, bani europeni mai bine absorbiți, reforme ale justiției cu dinți, administrație digitală și infrastructură care chiar se face. Un Parlament blocat de populisme și nostalgii înseamnă ani pierduți, investiții ratate și o perpetuă reîntoarcere la zero. Iar într‑o regiune în care securitatea nu mai este o presupunere, ci un obiectiv zilnic, stagnarea e o formă mascată de regres.
Se va spune, ca de fiecare dată, că „toți sunt la fel”. E o propoziție comodă, care salvează energia pe moment, dar costă scump pe termen lung. Da, partidele noastre au slăbiciuni reale, iar standardele încă nu sunt acolo unde ni le dorim. Dar diferențele contează. Unii cred în reguli și în asumarea costurilor reformei, ceilalți cred în scurtături și în var de fațadă. Unii își asumă ireversibilitatea drumului european, ceilalți o relativizează până când devine o promisiune fără calendar. A spune că „toți sunt la fel” înseamnă, de fapt, a lăsa pe alții să decidă pentru tine care „la fel” ți se aplică.
Se va spune, iarăși, că „votul meu nu contează”. E fals matematic și dovedit de fiecare scrutin. Diferențele care au făcut și au desfăcut guverne în ultimul deceniu au fost, adesea, de ordinul câtorva mii de voturi, adică de dimensiunea unui cartier, a două sate mari, sau a unei comunități din diaspora motivată. Când stai acasă, nu ești neutru, ci ajuți, prin absență, candidatura cea mai eficientă în a mobiliza nucleul dur sau în a manipula nehotărâții. Absența ta se transformă în prezența altcuiva.
Se va spune, dinspre un anumit colț de Telegram, că „Europa ne va lua copiii pe front”. Este una dintre cele mai cinice intoxicări rostogolite în regiune și aplicate și Republicii Moldova. A însămânța frica de război pentru a paraliza participarea civică e o metodă veche, dar eficientă. Adevărul este clar, și anume democrațiile consolidate tocmai prin participare își cresc reziliența și capacitatea de a descuraja agresiunea. O societate conectată la instituții funcționale, la piețe deschise și la alianțe de valori este mai puțin vulnerabilă la șantaj și destabilizare. Asta este miza, nu „războiul” pe care îl invocă propaganda, ci pacea pe care o ține în picioare o democrație funcțională.
Mai e și argumentul „neutralității”, și anume „suntem neutri, deci nu ne privește”. Neutralitatea constituțională nu e refuzul realității, ci o opțiune de politică externă care funcționează doar dacă ai instituții capabile, economie interconectată și reziliență socială. Altfel, neutralitatea devine un cuvânt frumos, acoperind o vulnerabilitate practică. Când o țară adversă îți cumpără, prin interpuși, politicieni, televiziuni, influenceri, când îți inundă spațiul informațional cu minciuni, când te leagă prin contracte opace de resurse vitale, ce fel de „neutralitate” mai rămâne?
Cei care vă cer să stați acasă mizează pe oboseală și cinism. Ei știu că democrațiile se câștigă la diferență mică, iar manipularea e mai ieftină decât convingerea. De aceea investesc în fake news, în „sondaje” dubioase, în clipuri spectaculoase fără sursă, în „experți” de serviciu care se contrazic singuri în două interviuri consecutive. Remediul e vechi, dar funcționează, și anume igiena informațională. Verificați sursa, căutați două confirmări independente, deschideți un document oficial înainte de a da share unei conspirații satisfăcătoare emoțional. În alegeri, discernământul fiecăruia dintre noi valorează mai mult decât un spot TV.
Înțelegerea mizei nu înseamnă a idealiza Europa. Nicio comunitate politică nu e perfectă, iar Uniunea trece, la rândul ei, prin reforme și tensiuni. Dar bilanțul rece rămâne. Pentru statele care au intrat, calitatea guvernanței a crescut, investițiile au venit, infrastructura s‑a modernizat, iar cetățenii au avut mai multe opțiuni pentru muncă, studii și afaceri. Aderarea nu „rezolvă” automat corupția, dar îți furnizează instrumente, standarde și pârghii prin care instituțiile devin în timp mai robuste. Asta e diferența dintre promisiune și metodă.
Pe harta vulnerabilităților noastre, energia a fost întotdeauna un capitol special. De aceea proiectele care ne conectează la piața energetică europeană, fie că vorbim de gazoduct sau de interconectările electrice, au și un sens politic, nu doar economic. Ele reduc pârghiile prin care se poate face șantaj. Când poți alege, ești mai liber, iar atunci când depinzi, ești mai „negociabil”. Faptul că astăzi discutăm despre linii de înaltă tensiune noi și despre rute alternative de gaze nu este poate spectaculos în știrile serii, dar creează, cărămidă cu cărămidă, suveranitate aplicată.
Votul are și o dimensiune morală, nu doar una practică. El e contractul nostru de cetățeni unii cu alții. Când ne prezentăm la urne, recunoaștem că trăim într‑o comunitate și că acceptăm regulile acesteia, chiar și atunci când rezultatul nu ne convine. Legitimitatea nu e doar aritmetică, ci și percepție. Cu cât participarea este mai mare, cu atât scade spațiul pentru contestări neîntemeiate, pentru proteste „spontane” cu finanțare opacă, pentru tentative de a dinamita încrederea în instituții prin provocări violente. Într‑o perioadă în care am văzut cum se pot inflama artificial străzile, o prezență masivă la vot e un act de igienă civică.
Unii cititori se vor întreba ce pot face concret, dincolo de a merge la vot. Răspunsurile sunt mai la îndemână decât par. Vorbiți cu părinții și bunicii, explicați‑le calm ce înseamnă integrarea europeană dincolo de slogane.
De asemenea, e sănătos să ne imunizăm împotriva așteptărilor nerealiste. Nicio guvernare nu poate schimba totul peste noapte, iar negocierile de aderare sunt un maraton, nu un sprint. Important e să se miște în direcția corectă, să livreze pe capitole concrete și să mențină presiunea reformei acolo unde doare mai tare: justiție, anticorupție, piață concurențială, administrație. Alegerile nu sunt sfârșitul, ci începutul unui ciclu de responsabilizare.
Mass‑media internațională privește scrutinul nostru ca pe un moment de cotitură pentru parcursul european al țării. Și o face cu un ochi pe Tiraspol și cu altul pe Kiev. Nu pentru că ar exagera, ci pentru că miza noastră internă are ecouri directe în securitatea regională. O R. Moldova stabilă, conectată la reguli și piețe europene, e o piesă în plus de stabilitate într‑un colț de continent frământat. O R. Moldova ezitantă devine, inevitabil, o slăbiciune exploatabilă. E un adevăr rece, dar util ca să ne calibrăm decizia.
În fine, să spunem lucrurilor pe nume. Nu e „Est versus Vest” în sensul unei competiții de mândrii, ci un referendum existențial despre felul în care vrem să fim guvernați. Vrem reguli, sau oameni care decid în locul regulilor? Vrem instituții care se țin după proceduri, sau instituții care se țin după telefon? Vrem o economie care atrage investiții pentru că oferă predictibilitate, sau o economie care gonește investitorii pentru că vinde influență? Răspunsul nu e în discursurile noastre publice, oricât de inspirate ar fi, ci în urne.
Când punem ștampila, nu bifăm un ideal, ci alegem o direcție posibilă. Dacă greșim, democrația ne lasă să corectăm la următorul tur. Dacă abandonăm, alții vor decide în locul nostru. Și deseori acei „alții” nu au pe agendă interesul public. De aceea, indiferent ce credeți despre partide și lideri, indiferent cât de frustrant vi s-a părut ritmul schimbărilor, indiferent cât de obosiți sunteți de scandal, mergeți la vot. E singurul moment în care statul vă aparține, în care vocea fiecăruia cântărește la fel, în care diferența dintre „nu se poate” și „se poate” se măsoară în pașii făcuți până la secția de votare.
Alegerile parlamentare care vin sunt examenul nostru. Nu pentru că cineva din afară ne pune la încercare, ci pentru că, după trei decenii, suntem datori să ne hotărâm cine vrem să fim. Într‑o lume ce se reașază mai turbulent decât am vrea, Republica Moldova are două opțiuni: să rămână obiectul planurilor altora sau să fie subiectul propriului destin.
Drumul european este greu, dar este al nostru și vine la pachet cu responsabilități, standarde, muncă. Alternativa este o comoditate toxică, ieftină pe termen scurt și insuportabilă pe termen lung. Între Est și Vest, alegeți, de fapt, între frică și demnitate, între dependență și libertate, între tăcere și voce. Restul sunt zgomote.
În ziua votului, luați cu voi această idee simplă. Democrația nu e o promisiune a politicienilor, ci o construcție a cetățenilor. Și se construiește, cu adevărat, o dată la câțiva ani, în cabina de vot. După aceea, vom avea cu toții dreptul, dar mai ales datoria, de a cere rezultatele pe care le merităm.
Ieșiți la vot. E cel mai scurt drum dintre Republica Moldova pe care o avem și Republica Moldova pe care o vrem!
Formatul Gymnich reprezintă o practică diplomatică informală consacrată la nivelul Uniunii Europene, care constă în reuniuni periodice ale miniștrilor de externe ai statelor membre. Numele provine de la Castelul Gymnich din Germania, unde a avut loc prima astfel de întâlnire în 1974, în timpul președinției germane a Comunității Europene. Încă de la început, aceste reuniuni s-au desfășurat într-un cadru relaxat și neprotocolar, fără adoptarea unor concluzii oficiale și fără participarea asistenților sau a întregului aparat birocratic. Scopul a fost crearea unui spațiu de dialog liber și sincer între șefii diplomațiilor europene, permițându-le să discute marile probleme internaționale și orientarea comună a politicii externe europene, fără presiunea imediată a unor decizii formale.
De-a lungul deceniilor, formatul Gymnich s-a instituționalizat ca o tradiție asociată fiecărei președinții rotative a Consiliului UE. În mod uzual, are loc o reuniune Gymnich la fiecare șase luni, găzduită de țara care deține președinția Consiliului. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, aceste întâlniri informale sunt prezidate de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, asigurând astfel coerența cu politicile UE și continuitatea agendei strategice. Deși nu se iau decizii oficiale și nu se emit documente obligatorii, discuțiile de la Gymnich pun adesea bazele consensului care va fi ulterior formalizat în cadrul Consiliului Afaceri Externe sau al Consiliului European. Acest caracter neoficial oferă miniștrilor libertatea de a aborda subiecte sensibile, de a-și clarifica reciproc pozițiile naționale și de a explora idei noi pentru acțiunea externă comună a Uniunii.
Formatul Gymnich și-a dovedit eficiența ca instrument de generare a consensului și de orientare politică strategică în domeniul afacerilor externe ale UE. Faptul că reuniunile se desfășoară cu ușile închise, într-un mediu colegial, fără presă și fără obligația luării unor decizii imediate, permite discuții mai deschise și mai aprofundate decât în ședințele formale. Miniștrii de externe pot aborda direct divergențele de opinie și pot căuta teren comun în chestiuni unde statele membre au interese sau perspective diferite. În locul negocierilor rigide pe textul unor concluzii oficiale, la Gymnich accentul cade pe dezbatere strategică și pe construirea unei viziuni comune.
Această dinamică informală este esențială pentru definirea orientării politice a Uniunii în probleme externe majore. De multe ori, înainte ca o decizie formală să fie luată, de exemplu, impunerea unui nou pachet de sancțiuni, lansarea unei inițiative diplomatice sau poziționarea față de un conflict, miniștrii testează terenul și convin principial asupra direcției la Gymnich. Cu alte cuvinte, formatul acționează ca un laborator de politici externe, unde ideile sunt examinate neoficial, iar unitatea europeană este consolidată prin dialog. Rezultatul este că, la momentul adoptării oficiale a unor decizii în Consiliul Afaceri Externe, există deja o fundamentare comună și un nivel ridicat de aliniere între capitalele europene, obținute în mare parte în urma consultărilor informale. Astfel, Gymnich servește ca forum de orientare strategică, trasând liniile directoare pe care UE le urmează apoi în relațiile sale externe.
În ultimii ani, pe fondul schimbărilor geopolitice dramatice din vecinătatea estică, formatul Gymnich a căpătat o relevanță sporită pentru coordonarea răspunsului UE la provocările din regiunea Mării Negre. Marile dosare de pe agenda estică, de la securitatea în regiunea Mării Negre și relația cu Rusia, până la sprijinul pentru Ucraina, perspectivele europene ale Republicii Moldova și Georgiei sau relațiile cu Turcia, au fost adesea discutate în detaliu în cadrul acestor reuniuni informale, contribuind la articularea unei poziții comune a Uniunii.
Regiunea Mării Negre a devenit un epicentru al tensiunilor de securitate europene, mai ales după agresiunea militară a Rusiei împotriva Ucrainei. În acest context, securitatea la Marea Neagră a urcat rapid pe lista de priorități ale politicii externe a UE, iar formatul Gymnich a oferit miniștrilor de externe platforma necesară pentru a discuta franc despre această nouă realitate strategică. Discuțiile informale le-au permis să evalueze, fără rezerve diplomatice, amenințările concrete din bazinul Mării Negre și să convină asupra principiilor generale ale răspunsului european.
Un exemplu concludent este modul în care aceste consultări au contribuit la atitudinea fermă și unitară a UE față de Rusia după 2022. Deși statele membre aveau inițial perspective diferite, discuțiile informale au permis alinierea pozițiilor în direcția unui răspuns european robust. La Gymnich s-au schițat măsuri de izolare diplomatică a regimului de la Kremlin, de reducere a dependențelor energetice de Rusia și de adoptare a sancțiunilor fără precedent. Ulterior, Uniunea a menținut un front comun în relația cu Moscova, evoluție pregătită în bună măsură de consensul forjat la Gymnich.
Războiul din Ucraina a dominat agenda de politică externă a Uniunii după 2022, iar formatul Gymnich s-a dovedit un cadru indispensabil pentru coordonarea sprijinului european multidimensional acordat Ucrainei. La reuniunile informale, miniștrii de externe ai UE, adesea în dialog direct cu omologul lor ucrainean invitat ca partener, au putut discuta în termeni concreți nevoile critice ale Ucrainei și modul în care fiecare stat membru poate contribui. În absența formalismului, s-au abordat subiecte sensibile precum livrarea de armament, asistența financiară masivă pentru guvernul de la Kiev, sprijinul pentru infrastructura energetică bombardată și rutele alternative de export pentru cerealele ucrainene prin coridoarele de solidaritate. Prin aceste schimburi informale, miniștrii au ajuns la un angajament comun: acela de a susține Ucraina „cât va fi nevoie”, atât timp cât țara este supusă agresiunii.
Coordonarea la Gymnich a avut un impact vizibil asupra deciziilor ulterioare. Datorită acestor discuții prealabile, UE a acționat relativ unitar în adoptarea pachetelor de asistență macro-financiară pentru Ucraina și a inițiativelor inovatoare de finanțare comună a livrării de echipamente militare către Ucraina.
După 2022, perspectiva aderării Republicii Moldova și a Georgiei la UE a dobândit o importanță strategică sporită. În cadrul discuțiilor Gymnich, miniștrii au confirmat neoficial că sprijinirea parcursului pro-european al Chișinăului este esențială și că, în ciuda îngrijorărilor legate de situația internă a Georgiei, ușa UE rămâne deschisă pentru ambele. S-a convenit că Moldova merită susținută substanțial în eforturile de reformă și apropiere de UE, iar Georgiei i s-a transmis mesajul că integrarea va fi posibilă odată ce vor fi îndeplinite criteriile necesare. Astfel, formatul Gymnich a calibrat așteptările UE față de partenerii estici, ancorând ferm regiunea în orizontul european.
O componentă esențială a ecuației de securitate la Marea Neagră și în vecinătatea estică o reprezintă relația UE cu Turcia. Turcia, deși stat candidat la UE și membru NATO, a avut în ultimul deceniu o relație fluctuantă cu Bruxelles-ul, iar evoluțiile interne de la Ankara au provocat rezerve în multe capitale europene. Cu toate acestea, contextul geopolitic actual, marcat de războiul din Ucraina, reconfigurarea rutelor energetice și intensificarea competiției de putere în regiune, a evidențiat din nou rolul indispensabil al Turciei ca partener strategic. Formatul Gymnich a oferit cadrul potrivit pentru revitalizarea dialogului cu Turcia într-un mod flexibil și pragmatic.
Deja în 2019, în timpul președinției române a Consiliului UE, miniștrii europeni au folosit reuniunea Gymnich pentru a purta o discuție informală cu omologul turc, iar această practică a fost reluată în 2024, semn că UE recunoaște valoarea menținerii unui canal de comunicare deschis cu Ankara. În aceste întâlniri ferite de rigiditatea diplomatică, ambele părți au putut aborda direct chestiuni dificile precum situația internă din Turcia, dar și domeniile de interes comun, migrație, energie sau crize regionale. Pentru regiunea Mării Negre, dialogul UE-Turcia facilitat de Gymnich a avut o importanță aparte. S-a reafirmat interesul comun ca Marea Neagră să rămână un spațiu stabil și sigur, având în vedere că Turcia controlează accesul prin strâmtorile Bosfor și Dardanele și joacă un rol cheie în implementarea Convenției de la Montreux privind regimul naval în Marea Neagră.
Prin discuțiile informale, miniștrii UE au putut transmite Turciei mesajul că, în pofida diferențelor, Uniunea dorește o relație constructivă și echilibrată. S-a subliniat că Turcia rămâne un partener crucial pentru stabilitatea regională, iar o cooperare mai strânsă, bazată pe încredere reciprocă, este în beneficiul ambelor părți. De asemenea, a fost subliniată așteptarea ca Turcia să își respecte angajamentele de stat candidat și, pe cât posibil, să se alinieze politicii externe europene (inclusiv față de Rusia). Transmiterea acestor mesaje în cadru informal a evitat tensiuni publice și a pregătit terenul pentru o posibilă relansare a dialogului oficial UE-Turcia. În contextul războiului din Ucraina, menținerea Turciei angajată alături de Europa, de pildă în medierea exportului de cereale ucrainene sau susținerea integrității teritoriale a Ucrainei, este esențială, iar Gymnich a facilitat această cooperare discretă.
Pentru statele membre ale UE situate pe litoralul Mării Negre, în special România și Bulgaria, dar și pentru partenerii direcți din regiune precum Ucraina și Turcia, impactul formatului Gymnich asupra securității regionale este unul semnificativ. Prin participarea la aceste consultări la vârf, România și Bulgaria au ocazia de a-și aduce preocupările specifice în atenția întregii Uniuni într-un mod direct și influent. România, de pildă, a folosit reuniunile informale pentru a sublinia vulnerabilitățile de securitate de la Marea Neagră și nevoia unui angajament mai robust al UE în această zonă. Faptul că miniștrii au ascultat, în cadru informal, relatările colegilor român și bulgar despre incidente precum încălcarea spațiului maritim de către forțe ruse sau descoperirea de resturi de drone pe teritoriul românesc a creat o înțelegere mai clară la nivel european a riscurilor cu care se confruntă flancul estic al UE. În consecință, aceste state au obținut sprijin politic pentru inițiative de consolidare a prezenței de securitate și pentru proiecte de interconectare menite să reducă vulnerabilitățile la Marea Neagră.
Pentru Ucraina, implicațiile sunt și mai directe. Participarea repetată a ministrului ucrainean de externe ca invitat la Gymnich, un gest simbolic și practic de solidaritate, a permis Kievului să își prezinte cauza în fața tuturor statelor membre într-un format interactiv, influențând percepțiile și galvanizând sprijinul. În aceste forumuri, Ucraina a putut cere explicit asistență militară suplimentară, sancțiuni mai dure contra Rusiei sau avansarea parcursului său european, știind că mesajul său va fi auzit fără intermediari și va modela în mod direct deciziile ulterioare ale UE. Astfel, Gymnich a funcționat ca o tribună diplomatică pentru Ucraina, amplificându-i vocea în definirea politicilor UE față de război și viitorul regiunii.
În același timp, menținerea Turciei angajate într-un dialog constructiv cu UE, inclusiv prin Gymnich, sporește predictibilitatea și cooperarea în regiunea extinsă a Mării Negre, în beneficiul tuturor riveranilor.
Prin formatul Gymnich, preocupările locale, de la protecția infrastructurii critice la Marea Neagră până la rezolvarea conflictelor înghețate precum Transnistria, devin parte a agendei europene comune. România și vecinii săi riverani beneficiază astfel de o politică externă europeană mai coerentă și mai receptivă la realitățile din teren, în timp ce Uniunea își consolidează postura de actor capabil să promoveze stabilitatea la frontierele sale estice.
Contextul geopolitic actual, definit de războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina și de tensiunile prelungite din bazinul Mării Negre, arată că unitatea și agilitatea strategică a UE sunt mai importante ca oricând. În această lumină, se pune problema consolidării rolului formatului Gymnich pentru a spori eficacitatea diplomației europene. O direcție ar fi creșterea flexibilității acestor consultări informale. În momente de criză acută, miniștrii ar putea convoca rapid ședințe Gymnich extraordinare (chiar și virtual) pentru a formula un răspuns comun înaintea escaladării situației. Aceasta ar oficializa capacitatea de reacție rapidă pe care formatul informal deja a demonstrat-o în practică la debutul conflictului din Ucraina.
La fel de important este ca ideile agreate la Gymnich să fie valorificate prompt în procesul decizional formal. Președinția Consiliului și Înaltul Reprezentant pot sintetiza concluziile orientative ale discuțiilor informale și le pot transpune în propuneri concrete. În acest fel, consensul atins în spatele ușilor închise s-ar transforma fără întârziere în inițiative pe masa Consiliului Afaceri Externe. Totodată, menținerea unui dialog informal deschis cu partenerii și candidații relevanți, precum Ucraina, Moldova sau Turcia, ar trebui continuată pentru a alinia din timp perspectivele acestora cu pozițiile UE. Un format Gymnich mai proactiv și mai incluziv, integrat organic în mecanismul de formulare a politicii externe, va întări capacitatea Uniunii de a anticipa crizele și de a vorbi pe o singură voce în vremuri dificile.
Miniștrii europeni se asigură că ideile conturate la Gymnich nu rămân simple discuții, ci devin catalizatori pentru decizii. Adesea, ceea ce s-a convenit neoficial între cei 27 de șefi ai diplomațiilor, fie un nou pachet de sancțiuni, fie inițiativa unei misiuni în regiunea Mării Negre, este ulterior propus și adoptat oficial în Consiliul Afaceri Externe sau în Consiliul European. Astfel, formatul Gymnich funcționează ca un liant între deliberarea liberă și acțiunea concretă: reduce divergențele din timp, pregătește terenul politic și asigură că unitatea exprimată în discuții se reflectă în deciziile finale ale Uniunii.
Formatul Gymnich, ca instrument de diplomație informală a Uniunii Europene, și-a demonstrat pe deplin utilitatea într-o perioadă în care Europa se confruntă cu provocări de securitate majore la frontiera sa estică. Prin crearea unui spațiu ferit de rigorile protocolului, acest format a permis statelor membre să își unească viziunile și să acționeze concertat într-un mod care altfel ar fi fost dificil de realizat într-un cadru formal. În regiunea Mării Negre, marcată de conflictul devastator din Ucraina, de asertivitatea Rusiei și de complexitatea relațiilor cu parteneri importanți precum Turcia, consultările Gymnich au jucat un rol de catalizator pentru coeziunea și coerența răspunsului european.
Aceste consultări informale au generat consensul necesar izolării Rusiei și sprijinirii neclintite a Ucrainei, au menținut vii perspectivele europene pentru Republica Moldova și Georgia și au redinamizat dialogul cu Turcia, pași cu impact pozitiv asupra securității în bazinul Mării Negre. Prin orientarea strategică și convergența de voință politică obținută astfel, formatul Gymnich a contribuit la o politică externă europeană mai unită și proactivă în Est.
Privind înainte, importanța acestui format este probabil să crească. Pe măsură ce UE se extinde și devine tot mai implicată în stabilizarea vecinătății sale, nevoia de consultare strategică informală va fi și mai mare. Războiul din Ucraina continuă, competiția geostrategică în jurul Mării Negre rămâne acută, iar decidenții europeni vor trebui să ia hotărâri dificile privind securitatea, extinderea și parteneriatele cheie. În acest proces, Gymnich poate servi drept busolă și liant. Busolă, orientând Uniunea spre o poziție comună în fața incertitudinilor, și liant, ținând laolaltă punctele de vedere diverse ale statelor membre într-o singură strategie coerentă.
Pentru România și celelalte state riverane, valorificarea acestui instrument diplomatic înseamnă că preocupările lor vor continua să fie auzite și integrate în deciziile europene. Iar pentru Uniunea Europeană, un format Gymnich puternic echivalează cu o capacitate sporită de a acționa ca garant al securității regionale. În definitiv, unitatea prin dialog, filosofia de bază a reuniunilor Gymnich, este exact ingredientul de care UE are nevoie pentru a-și proiecta stabilitatea și valorile dincolo de granițele sale, în regiunea Mării Negre și dincolo de aceasta.
La recentele festivități de Ziua Marinei Române (15 august), desfășurate pe fundalul războiului din Ucraina, oficialii români au dorit să transmită un mesaj clar, și anume securitatea la Marea Neagră a devenit o prioritate strategică. Rămâne de văzut dacă pe fondul dificultăților economice și a situației de securitate.
Ministrul român al Apărării, Ionuț Moșteanu, a subliniat că „Marea Neagră nu mai este demult un spațiu al armoniei”, întrucât invazia rusă din Ucraina zdruncină stabilitatea regională, punând în pericol securitatea și libertatea navigației, indiferent de steagul folosit. În acest context tensionat, Forțele Navale Române au misiunea esențială de a apăra interesele naționale la mare și de a contribui la securitatea colectivă alături de aliații NATO și UE. Realitatea de pe teren confirmă aceste îngrijorări, iar Marea Neagră a devenit „o mare agitată”, după cum spune același oficial, marinarii militari români descoperind deja peste 130 de mine marine în derivă de la începutul conflictului. În plus, armata română a semnalat un bruiaj GPS activ și constant al navigației în apele teritoriale române, acțiuni imputate Rusiei, care cresc riscul de incidente maritime.
Regiunea a devenit treptat un teatru de operațiuni prin lansările de rachete rusești de pe mare, drone căzând aproape de granițele noastre, incidente care limitează libera circulație a navelor. În mod cert, Marea Neagră este astăzi o zonă de frontieră între securitate și conflict, iar România trebuie să-i acorde atenția cuvenită.
Acest peisaj geopolitic complicat coincide cu un moment de cotitură pentru România pe plan energetic, și anume demararea proiectului Neptun Deep, o uriașă exploatare de gaze naturale din platoul continental românesc al Mării Negre. După ani de așteptare, în iunie 2023 s-a luat decizia finală de investiție pentru Neptun Deep, dând undă verde unui proiect care promite să transforme România într-un pol energetic regional. Neptun Deep este cel mai mare zăcământ de gaze descoperit în sectorul românesc al Mării Negre, primul proiect offshore de mare adâncime al României.
Estimările indică rezerve uriașe de peste 100 de miliarde de metri cubi de gaze naturale recuperabile. Exploatarea va fi realizată în parteneriat de companiile OMV Petrom și Romgaz, fiecare cu 50% participație (statul român, prin Romgaz și acțiunile la OMV Petrom, deține indirect aproape jumătate din proiect). Planul prevede forarea a 10 sonde de producție la aproximativ 160 km de țărm, instalarea unei platforme fixe în larg și construirea unei conducte submarine principale până la țărm (în zona Tuzla), conectată apoi la sistemul național de transport gaze printr-un nou gazoduct de aproximativ 300 km (Tuzla–Podișor).
Investiția totală în dezvoltare se ridică la aproximativ 4 miliarde de euro, cost suportat în mod egal de cei doi parteneri. Pregătirile sunt intense, iar conform calendarului asumat, primele gaze ar urma să fie extrase în 2027, iar zăcământul va fi exploatat pe o durată de cel puțin de 20 de ani, în funcție și de evoluțiile tehnologiei.
În primii 10 ani, producția Neptun Deep va atinge, conform estimărilor, un platou de aproximativ 8 miliarde de metri cubi anual, reprezentând echivalentul, în mod remarcabil, al întregului consum actual de gaze al României pe un an. Cu alte cuvinte, odată intrat în funcțiune, Neptun Deep va dubla practic producția națională de gaze, propulsând România pe primul loc între producătorii de gaze din UE (mai ales după închiderea recentă a zăcământului Groningen din Olanda). OMV Petrom notează că, având 100 de miliarde mc de rezervă, România ar deveni „cel mai mare producător de gaze naturale din Uniunea Europeană” datorită acestui proiect, o schimbare a echilibrului de forțe pe harta energetică a Europei.
Beneficiile economice și strategice aduse de Neptun Deep sunt semnificative.
Pe plan intern, proiectul va contribui substanțial la securitatea și independența energetică a țării, reducând sau chiar eliminând necesitatea importurilor de gaze (în prezent, Europa are o dependență de aproximativ 97% de importuri la gaze, deci creșterea producției interne e esențială). România își va consolida statutul de exportator net de gaze, putând alimenta piețele vecine. Deja se fac pași concreți în această direcție, iar în mai 2025, OMV Petrom a semnat un acord cu compania de stat Energocom din Republica Moldova pentru livrarea de gaze din Neptun Deep, volumele contractate urmând să acopere circa 25% din consumul anual al Moldovei începând cu 2027.
Similar, o parte din viitoarea producție este precontractată pentru piața europeană occidentală. Gestul are valoare simbolică și strategică, demonstrând că gazul românesc poate contribui la diversificarea surselor energetice europene și la diminuarea dependenței de gazul rusesc. Pe plan bugetar, statul român va beneficia, conform unor estimări oficiale, de o contribuție cumulată la bugetul de stat de peste 20 de miliarde de euro pe întreaga durată a proiectului, și anume prin taxe, redevențe și dividende.
Totodată, proiectul va genera mii de locuri de muncă pe orizontală, de la specialiști în foraj și ingineri, până la servicii auxiliare în porturi, menținând și creând poziții ce vor alimenta economia locală și bugetele de asigurări sociale. Nu în ultimul rând, succesul Neptun Deep va consolida rolul strategic al României ca hub energetic regional. România ar putea deveni garantul securității energetice pentru țările din vecinătate (Republica Moldova, Ucraina post-conflict, statele din Balcani) și un jucător important pe piața europeană a gazelor, oferind alternative la resursele provenite din regiuni instabile din punct de vedere geopolitic.
Această oportunitate istorică vine însă la pachet cu responsabilități majore, mai ales pe palierul securității. Infrastructura energetică offshore (platforma de foraj, conductele submarine, stația de tratare de la țărm) va deveni un obiectiv strategic critic ce trebuie apărat de orice amenințare. Războiul ne-a arătat că astfel de instalații pot fi vulnerabile. Incidentul de sabotaj al gazoductelor Nord Stream, produs anul trecut în Marea Baltică, a demonstrat capacitatea unor actori statali sau non-statali de a ataca infrastructura subacvatică europeană. Oficialii NATO au avertizat că protejarea miilor de kilometri de conducte și cabluri submarine este aproape o „sarcină imposibilă”, neputând posta o navă militară deasupra fiecărui kilometru de conductă, ceea ce face necesară o vigilență sporită și noi măsuri de monitorizare. Alianța a lansat deja misiuni speciale de supraveghere în Marea Baltică ori Marea Nordului, implicând drone, senzori și patrule aeronavale, tocmai pentru a descuraja tentativele de sabotaj asupra infrastructurii critice.
La Marea Neagră, unde se vor afla platformele și viitoarea conductă Neptun Deep, riscurile provin atât din acțiuni deliberate ale actorilor ostili, cât și din efectele colaterale ale conflictului. Să nu uităm că deja rachete și drone rusești lansate asupra porturilor ucrainene au ajuns, accidental, foarte aproape de teritoriul românesc. Șeful armatei române avertiza recent că există un “risc constant” ca elemente de conflict să cadă în proximitatea granițelor NATO, putând lovi infrastructura României sau nave comerciale din apele teritoriale din eroare sau incidente neprevăzute.
Într-un asemenea scenariu, o platformă petrolieră, un cablu de comunicații sau conducta de gaze din larg ar putea deveni victimă colaterală. Apoi, minele marine, fie rămase de la conflict, fie plantate intenționat, reprezintă un pericol imediat pentru navigație și pentru instalațiile offshore. Deja au fost necesare operațiuni repetate de identificare și neutralizare a minelor în derivă în zona noastră de responsabilitate, iar prezența unei platforme de extracție la 160 km în larg va necesita, implicit, securizarea căilor maritime din jurul ei pe toată durata exploatării.
Nu în ultimul rând, războiul electronic complică situația de securitate maritimă, bruiajul sistemelor GPS și de comunicații în zona litoralului românesc fiind raportat frecvent în ultimul an. Acest bruiaj poate dezorienta navele civile și militare, crescând șansele unui accident sau făcând mai dificilă detectarea unor amenințări. Așadar, pentru a fructifica potențialul Neptun Deep în siguranță, România trebuie să-și consolideze apărarea maritimă. Iar aceasta înseamnă, înainte de toate, o modernizare accelerată a Forțelor Navale, astfel încât Marina să poată proteja eficient infrastructura energetică și să gestioneze noile riscuri din Marea Neagră.
Timp de decenii, dotările Marinei române au rămas modeste, fără nicio navă de luptă nouă construită începând cu anii ‘90, cu fregate vechi de peste 30 de ani și capabilități limitate la capitolul luptă antisubmarin sau apărare antiaeriană. Evenimentele recente au forțat însă o schimbare de optică. „Modernizarea Forțelor Navale este o necesitate strategică”, afirmă tranșant ministrul Apărării. În prezent, Forțele Navale se află într-un amplu proces de înzestrare, după cum a anunțat Moșteanu chiar de Ziua Marinei, cu achiziții ce includ nave noi, elicoptere, vehicule amfibii și sisteme de rachete moderne. Situația prezentată de autorități este criticată de o parte a societății civile, pe fondul scandalului fregatelor franceze.
Un prim rezultat concret prezentat de autorități este mult-așteptata corvetă nouă a României, construită cu parteneri străini, aceasta este deja în stadiu final în Turcia și ar putea fi prezentată la paradele de Ziua Marinei din 2026. Practic, România va avea prima navă de luptă nouă după mai bine de 35 de ani, o corvetă echipată cu armament de ultimă generație. În discursurile oficiale s-a menționat că investim în corvete, nave de patrulare, vânătoare de mine, sisteme de rachetă anti-navă ș.a.. Noua corvetă, de pildă, va dispune de rachete anti-navă cu rază lungă (posibil de tip Naval Strike Missile, cu bătaie de 300 km) și rachete antiaeriene moderne (de tip ESSM sau similar), capabilități care vor oferi Marinei o putere de foc și o capacitate de disuasiune mult sporite pe mare. Pe lângă navele noi, se investește și în armamentul de coastă. România a achiziționat un sistem de baterii de coastă mobil înarmate tot cu rachete NSM, același tip modern de rachetă antinavă care va echipa și noile corvete. Aceste rachete de generație a V-a, cu semnătură radar redusă și traiectorie joasă, pot lovi ținte la peste 300 km distanță, acoperind practic întreg litoralul și zona economică exclusivă a României.
Primele lansatoare și rachete intră în dotare chiar în acest an, urmând ca întreg sistemul să devină operațional până în 2026. Astfel, țărmul românesc va fi mult mai bine apărat, iar orice navă ostilă va putea fi ținută la distanță considerabilă de coastă. Cel puțin așa ne liniștesc autoritățile de la București.
În paralel, cele trei vedete purtătoare de rachete din dotarea actuală a Marinei (dintre puținele unități de luptă rapidă rămase) sunt și ele modernizate pentru a putea lansa noile rachete, prelungindu-le relevanța în contextul noilor amenințări.
Un alt pilon al modernizării îl constituie combaterea amenințărilor subacvatice. În fața proliferării minelor marine și a prezenței potențiale a submarinelor rusești în Marea Neagră, România are nevoie de capabilități solide de supraveghere și intervenție. Se are în vedere revitalizarea componentei de dragaj și vânătoare de mine, domeniu neglijat în ultimele decenii, deși esențial (după cum s-a văzut, un simplu container exploziv în derivă poate paraliza traficul într-un port). Autoritățile au anunțat planuri pentru a achiziționa nave specializate de luptă contra minelor, dotate cu sonare performante și drone subacvatice pentru detectarea minelor. Până la sosirea acestora, marinarii români își perfecționează abilitățile alături de aliați, România participând regulat la Gruparea navală NATO de luptă contra minelor din Marea Neagră, alături de nave dragoare turcești, bulgare sau de alte naționalități, exersând proceduri de depistare și neutralizare. De asemenea, România cooperează cu statele riverane pentru a face schimb de informații privind mișcările submarinelor și pentru a acoperi mai bine întinderea vastă a Mării Negre.
Modernizarea include și mijloace pentru războiul antisubmarin, și anume elicoptere navale echipate cu sonar și torpile, capabile să opereze de pe noile corvete și fregate. În prezent, Marinei îi lipsesc asemenea aparate moderne, existând doar câteva elicoptere Puma Naval, cu dotări limitate. Planul de înzestrare indică însă intenția de a achiziționa elicoptere multirol maritime de ultimă generație, care să poată executa misiuni de patrulare maritimă, luptă antisubmarin și căutare-salvare. Acestea ar completa perfect ansamblul de forțe, permițând extinderea razei de supraveghere deasupra și sub apă.
Un capitol special este dedicat capacităților amfibii și de protecție a zonei de coastă și a Deltei Dunării. România dispune de un batalion de infanterie marină (echivalentul regional al pușcașilor marini americani) însă dotarea acestuia a fost învechită. Pentru a asigura mobilitatea și forța de lovire necesare apărării gurilor Dunării, s-a decis dublarea și modernizarea echipamentelor acestei unități. În 2024, Parlamentul a aprobat achiziția a 44 de vehicule amfibii blindate AAV-7 din Statele Unite, pe lângă cele deja contractate anterior, astfel că Armata va dispune în total de 65 de astfel de transportoare amfibii de asalt pentru trupele de pușcași marini. Aceste vehicule șenilate pot naviga pe mare (în condiții de valuri de grad 4-5) cu viteză de aproximativ13 noduri și pot rula pe uscat cu până la 70 km/h, transportând fiecare un pluton de 20 de soldați în plus față de echipaj. Ele vor permite desfășurarea rapidă a infanteriei marine oriunde de-a lungul litoralului sau pe brațele Deltei, fie pentru apărarea unor obiective (de exemplu, protecția terminalelor portuare, a platformelor sau a zonei de coastă împotriva unui desant inamic), fie pentru operațiuni expediționare alături de aliați. Prin această achiziție, România își recapătă o capacitate amfibie credibilă, necesară dată fiind configurația geografică a frontierei maritime și fluviale. De la securizarea platformelor maritime până la intervenții în Delta Dunării, asemenea forțe mobile sunt indispensabile.
Modernizarea accelerată a Marinei române nu are loc în izolare, ci este încurajată și susținută de cooperarea în cadrul NATO și cu partenerii regionali. România, Bulgaria și Turcia, cele trei state aliate cu ieșire la Marea Neagră, și-au intensificat dialogul și coordonarea. Recent, șefii apărării din cele trei țări s-au reunit pentru a analiza situația de securitate din regiune și au reafirmat că „cooperarea trilaterală este un pilon esențial pentru descurajare și apărare” la Marea Neagră.
S-au adoptat măsuri concrete de sporire a eforturilor comune, de la patrule și exerciții navale în comun până la schimb rapid de informații privind amenințările (de exemplu, alertarea reciprocă în caz de mine detectate sau activități aeronavale suspecte). România și Bulgaria deja colaborează strâns în gruparea regională de luptă contra minelor (Black Sea MCM Task Group), iar colaborarea cu Turcia, cea mai puternică forță navală din Marea Neagră, este de asemenea crucială, atât bilateral, cât și în formatele NATO.
Alianța, la rândul său, acordă o atenție sporită flancului sud-estic, și chiar dacă Convenția de la Montreux limitează prezența permanentă a navelor NATO non-riverane în Marea Neagră, se organizează frecvent exerciții multinaționale (precum Sea Shield, găzduit de România) și misiuni de patrulare periodică cu nave ale țărilor membre (înainte de 2022, fregate canadiene, italiene, britanice etc. intrau regulat în Marea Neagră în vizite de bune practici). De asemenea, NATO și-a extins supravegherea aeriană în zona Mării Negre, mai ales cu avioane AWACS, drone și avioane de patrulare maritimă, pentru a avea o imagine clară asupra activităților militare și a identifica din timp potențiale amenințări la adresa infrastructurii critice. Împreună cu aliații, România explorează și noi soluții tehnologice, cum ar fi de exemplu, testarea unor sisteme de detecție subacvatică (senzori fixați pe fundul mării sau vehicule subacvatice autonome) menite să protejeze conductele, cablurile și porturile de acțiuni subversive, așa cum NATO experimentează deja în Marea Baltică.
Coordonarea internațională este, așadar, un element-cheie, iar securitatea la Marea Neagră nu mai poate fi asigurată de nicio țară de una singură. Romania, ca frontieră estică a UE și NATO, beneficiază direct de solidaritatea aliată în descurajarea amenințărilor rusești.
Proiectul Neptun Deep reprezintă pentru România o șansă istorică de dezvoltare economică și de afirmare ca jucător energetic regional. Gazele din adâncurile Mării Negre pot aduce locuri de muncă, venituri consistente la buget și pot consolida independența energetică a întregii Europe. Însă aceste beneficii pot fi realizate pe deplin doar dacă țara își poate proteja interesele maritime într-un context geopolitic complicat.
Marea Neagră a devenit un spațiu disputat, unde libertatea navigației și infrastructura critică sunt puse la încercare de acțiuni agresive. Răspunsul necesar, după cum afirmă liderii politici și militari de la București, este o Marină modernă, bine înzestrată și instruită, capabilă să facă față provocărilor. Investițiile în corvete, rachete, vehicule amfibii și elicoptere, alături de parteneriatele NATO, nu sunt simple cheltuieli, ci o poliță de asigurare pentru viitor. „Modernizarea Forțelor Navale este o necesitate strategică” a declarat ministrul Apărării de la București, iar realitatea din teren îi dă dreptate. De modul în care România își întărește acum securitatea maritimă depinde nu doar siguranța platformelor de gaz de la Neptun Deep, ci și stabilitatea întregii regiuni și prosperitatea generațiilor următoare. Marea Neagră trebuie să rămână o mare a păcii, acest deziderat, enunțat de oficialii români, poate părea ambițios într-o perioadă tulbure, dar el subliniază un adevăr fundamental, și anume pacea și dezvoltarea merg mână în mână. Neptun Deep este simbolul acestui echilibru delicat, al potențialului enorm pe care Marea Neagră îl oferă României și al responsabilității de a-l proteja prin forța disuasivă a unei Flote moderne și prin cooperare fermă cu statele aliate.
Gurile Dunării, zona strategică în care fluviul Dunărea se varsă în Marea Neagră, la granița dintre Ucraina și România, au reprezentat de-a lungul istoriei un punct de interes major pentru imperii și marile puteri. În ultimii ani, Federația Rusă și-a manifestat în mod deschis ambiția de a-și extinde influența și controlul asupra acestei regiuni, pe fondul conflictului din Ucraina. De la referințe istorice și revendicări ideologice, până la acțiuni militare concrete (ocupația temporară a Insulei Șerpilor și atacuri asupra porturilor ucrainene dunărene), Moscova a demonstrat că gurile Dunării ocupă un loc important în planurile sale geopolitice.
Interesul Rusiei pentru gurile Dunării nu este nici pe departe o noutate a epocii contemporane, ci are rădăcini adânci în istoria expansionismului rus în zona noastră. Încă din secolul al XVIII-lea, Imperiul Țarist urmărea extinderea spre sud pentru a obține ieșire la Marea Neagră și control asupra principalelor căi navigabile. Prin victoria în războaiele ruso-turce (încheiate cu Pacea de la București din 1812), Rusia a anexat teritoriul dintre Prut și Nistru, ceea ce i-a adus și acces direct la brațul Chilia al Dunării.
Acțiunile Rusiei la gurile Dunării nu sunt dictate doar de considerente economice sau militare, ci și de o componentă ideologică puternică. Regiunea de sud a Ucrainei, cu orașul Odesa, stepa Bugeacului și litoralul până la Delta Dunării, este revendicată de propaganda de la Kremlin ca parte integrantă a așa-numitei “Novorossiya” (Noua Rusie), un concept revizionist ce resuscitează amintirea cuceririlor țariste din secolul al XVIII-lea. În viziunea istoricilor ruși imperiali, “Novorossiya” desemna provinciile din sudul Ucrainei de azi care au fost colonizate de Imperiul Rus după înfrângerea Imperiului Otoman (aprox. 1764–1792). Acea regiune a inclus și litoralul nordic al Mării Negre, de la Donbas și Crimeea până la Bugeac/Odesa, teritorii pe care astăzi Kremlinul le prezintă drept pământ rusesc istoric ocupat temporar de Ucraina.
Ulterior, după înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei (1853–1856), marile puteri europene au forțat Imperiul Țarist să se retragă din sudul Basarabiei, retrocedând Principatului Moldovei zona dunăreană (inclusiv porturile Reni, Ismail, Chilia) pentru a bloca accesul rusesc direct la Dunăre. Totuși, această situație a durat doar până în 1878. În urma Războiului Ruso-Turc (1877–1878), Rusia a reocupat sudul Basarabiei (inclusiv regiunea Bugeac și gurile Dunării) în dauna României, care a fost nevoită să cedeze acel teritoriu în urma presiunilor militare și politice imperiale ruse, prin încălcarea tratatelor bilaterale.
La începutul secolului XX, controlul gurilor Dunării a redevenit o miza strategică în contextul reconfigurărilor teritoriale. După Primul Război Mondial, Basarabia (cu tot cu zona Bugeacului) a făcut parte din România între 1918 și 1940. Însă, în baza pactului Ribbentrop-Molotov, Uniunea Sovietică a emis un ultimatum și a ocupat Basarabia în iunie 1940, anexând atât teritoriul actualei Republici Moldova, cât și Bugeacul, care a fost atribuit republicii sovietice ucrainene, prin încălcarea legislației internaționale și a celei sovietice. Un rol important a fost jucat și de influența cadrelor ucrainene din aparatul central sovietic, care au susținut pretențiile Kievului sovietic.
Astfel, Uniunea Sovietică și-a asigurat din nou prezența la Dunăre, controlând de această dată ambele maluri ale brațului Chilia (granița româno-sovietică fiind stabilită pe brațul Sulina și ulterior pe brațul Chilia). După prăbușirea URSS în 1991, moștenirea acestei reîmpărțiri teritoriale a rămas. Brațul Chilia al Dunării marchează frontiera dintre România și Ucraina, iar regiunea Bugeac (sud-vestul Ucrainei de astăzi) se află sub autoritatea Kievului.
Experiența istorică a alimentat percepția că prezența Rusiei la gurile Dunării este sinonimă cu restrângerea libertății de navigație și a influenței occidentale în regiune. Încă din anii ’40 ai secolului trecut, un reputat istoric român observa că navigația fluvială pe Dunăre a fost pe deplin liberă doar în perioadele în care Rusia fusese îndepărtată de la gurile fluviului. Nicolae Al. Rădulescu concluziona în 1942, în lucrarea “Probleme românești dunărene”, că „navigația pe Dunăre s-a putut face în deplină libertate numai în perioadele în care rușii au fost îndepărtați de la gurile Dunării”. Acest verdict, emis în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a dovedit profetic, având în vedere comportamentul ulterior al Uniunii Sovietice și al Rusiei în regiune. Practic, dominația rusă la Dunăre a fost percepută constant ca un factor de insecuritate regională și de restrângere a accesului liber al altor state la această arteră vitală de transport.
După 1991, odată cu apariția Ucrainei independente, zona gurilor Dunării a intrat într-o nouă configurație geopolitică. Rusia pierduse ieșirea directă la Dunăre, însă și-a menținut influența indirectă prin prezența trupelor sale în Transnistria (regiune separatistă prorusă în estul Republicii Moldova, la doar aproximativ 100 km de Delta Dunării) și prin pârghiile economice și politice în fostele republici sovietice. În anii ’90, România și Ucraina au soluționat pașnic delimitarea frontierei de la Dunăre, deși au existat tensiuni precum disputa privind Insula Șerpilor și delimitarea platoului continental din Marea Neagră (rezolvată la Curtea Internațională de Justiție în 2009).
Însă, la nivel strategic, gurile Dunării au rămas o zonă sensibilă. România, devenită membru NATO (2004) și UE (2007), reprezenta o barieră în calea oricărei pretenții rusești directe la Dunăre. În același timp, Ucraina, deși formal parteneră cu Occidentul, a oscilat politic, în perioada primilor decenii de independență, între orientarea pro-occidentală și presiunile Rusiei, ceea ce a făcut regiunea de frontieră sudică (Basarabia istorică/Bugeac) vulnerabilă la influențe separatiste.
Anul 2014 a marcat un punct de cotitură. După revoluția pro-europeană de la Kiev (Euromaidan) și fuga președintelui prorus Viktor Ianukovici, Rusia a reacționat agresiv. Moscova a anexat ilegal Crimeea (martie 2014) și a instigat un conflict separatist în regiunile Donbas (estul Ucrainei). În acest context, liderii de la București au tras un semnal de alarmă cu privire la extinderea apetitului teritorial al Kremlinului. Președintele României de atunci, Traian Băsescu, afirma în aprilie 2014 că, din perspectiva sa, “Crimeea a fost ținta zero, iar ținta unu este revenirea la Gurile Dunării, frontiera tradițională a fostei Uniuni Sovietice, pe brațul Chilia, ceea ce înseamnă [că Rusia ar viza], din Crimeea, ușor-ușor către Odesa și până la brațul Chilia”. Cu alte cuvinte, imediat după anexarea Crimeei, următorul obiectiv al Moscovei ar fi fost să creeze un coridor terestru de-a lungul coastei ucrainene a Mării Negre, până la granița cu România de pe Dunăre. Declarația tranșantă a lui Băsescu evidenția temerea că Rusia urmărește refacerea “Novorossiei”, vechiul proiect imperial de ocupare și încorporare cu forța a regiunilor din sudul Ucrainei (inclusiv Odessa și Bugeacul) la spațiul rusesc.
Această ipoteză a fost intens dezbătută în comunitatea de experți. Unii analiști au subliniat că, deși istoric gurile Dunării au fost o miză importantă, în 2014 strategia imediată a Kremlinului viza mai degrabă destabilizarea Ucrainei în ansamblu și împiedicarea integrării ei occidentale, decât cucerirea imediată a unor noi teritorii la Dunăre. Chiar dacă în 2014 Rusia nu a trecut imediat la ofensivă deschisă spre Odesa, indiciile implicării sale în sudul Ucrainei au apărut rapid. La Odessa, tensiunile au escaladat la începutul lunii mai 2014, când ciocnirile între separatiștii prorusi și susținătorii unității Ucrainei au culminat cu tragicul incendiu de la Casa Sindicatelor (2 mai 2014).
În paralel, în regiunea Bugeac (sud-vestul Odessei, zona dintre Dunăre și Nistru, locuită de o populație foarte eterogenă, ucraineni, ruși, români, bulgari, găgăuzi etc.), propaganda rusă a încercat să aprindă flacăra separatismului. Au început să circule zvonuri despre o așa-numită “Republică Populară Basarabia” în Bugeac, menită să urmeze modelul “republicilor populare” din Donețk și Lugansk. În primăvara lui 2015, Serviciul de Securitate al Ucrainei (SBU) avea să anunțe destructurarea unui grup separatist care plănuia proclamarea Republicii Populare Bugeac și alipirea acesteia la proiectul Novorossiya, în coordonare cu elemente proruse din Transnistria și Găgăuzia.
Mișcarea separatistă clandestină, condusă de activiști locali urmărea dezlipirea întregului Bugeac de sub autoritatea Kievului și crearea unui cap de pod rusesc la gurile Dunării. Planul era ca acest nou pseudo-stat prorus din sud-vestul Ucrainei să destabilizeze simultan și Republica Moldova. Analiștii avertizau că “varianta discutată este ca această «republică» să se extindă și pe teritoriul Republicii Moldova”, prin declanșarea unor tulburări separatiste în UTA Găgăuzia, raionul Taraclia și regiunea transnistreană. Scenariul urmărea practic crearea unui coridor de teritorii separatiste de la Marea Neagră până adânc în interiorul Moldovei, un plan care ar fi pus enorme presiuni pe Chișinău și Kiev deopotrivă, dar și pe statele partenere.
Din fericire pentru stabilitatea regională, aceste încercări au fost dejucate la timp de autoritățile ucrainene. SBU a arestat mai mulți conspiratori și a lichidat mișcarea “Republica Populară Basarabeană” până în iunie 2015, înainte ca ea să treacă de faza conspirației. De asemenea, intensificarea ostilităților din Donbas în 2014-2015 a distras atenția Kremlinului de la frontul sudic. Cu toate acestea, episoadele din 2014-2015 au demonstrat clar că Rusia lucrează la un nou focar separatist în sudul Ucrainei și că nutrește ambiția de a reveni, într-o formă sau alta, la gurile Dunării. Regiunea Bugeac a rămas vulnerabilă la propagandă, iar mulți rezidenți ai Basarabiei ucrainene, în special vorbitorii de rusă, sunt susceptibili la propaganda Kremlinului, constatau observatorii, ceea ce sugerează că terenul pentru influența rusă era pregătit în eventualitatea unor evoluții ulterioare.
După aproape opt ani de conflict activ susținut de serviciile de spionaj de la Moscova, Rusia a trecut la o escaladare majoră în 2022, declanșând o invazie pe scară largă a Ucrainei. Planurile inițiale ale Kremlinului au vizat, conform declarațiilor și analizelor ulterioare, mult mai mult decât Donbasul sau Crimeea, practic, întregul sud al Ucrainei până la granița cu România se afla în vizor. Chiar președintele ucrainean Volodimir Zelenski avertiza în primele luni ale războiului că trupele ruse intenționează să ocupe Odesa și să pătrundă până în Transnistria, amenințând astfel și Republica Moldova și flancul estic al NATO. Această perspectivă a fost reiterată și de personalități din opoziția rusă. În 2025, fostul prim-ministru rus Mihail Kasianov declara că „Pentru a câștiga acest război, Putin va merge, bineînțeles, dincolo de Herson, către Odesa și apoi către Transnistria. … El ar ajunge deja la granițele voastre [ale României].”. Cu alte cuvinte, dacă armata rusă nu ar fi fost oprită, următorul pas ar fi fost atingerea gurilor Dunării și plasarea forțelor ruse direct la frontiera României.
Prima fază a invaziei din februarie 2022 a confirmat în parte aceste intenții agresive ale Moscovei. În prima zi a războiului, 24 februarie 2022, un detașament al marinei ruse a atacat și a ocupat Insula Șerpilor, micuța insulă stâncoasă de 17 hectare aflată în Marea Neagră, la doar ~45 km est de țărmul României și foarte aproape de gura brațului Chilia al Dunării. Gestul a avut atât o semnificație simbolică, episodul faimoasei comunicări radio „Russian warship, go fuck yourself” a făcut înconjurul lumii, cât și o importanță strategică imediată.
Insula Șerpilor (Zmiinii Ostrov) controlează împrejurimile maritime ale brațelor Dunării și rutele de acces către porturile ucrainene din Odesa și Herson. Atât Kievul, cât și Moscova știau că cine stăpânește această insulă poate proiecta forță asupra întregului culoar de coastă din nord-vestul Mării Negre. Un reprezentant al serviciilor de informații militare ucrainene (GUR), a subliniat încă din mai 2022 că “evaluarea noastră fără echivoc este că Insula Șerpilor reprezintă un obiectiv strategic ce va fi utilizat de Federația Rusă pentru a controla întreaga parte de nord-vest a Mării Negre”. De asemenea, alți oficiali ucraineni avertizau că, dacă rușii reușesc să amplaseze sisteme moderne de apărare antiaeriană pe insulă (precum baterii S-400 sau Panțîr), atunci “vor controla marea, pământul și aerul în partea de nord-vest a Mării Negre și în sudul Ucrainei”, practic paralizând navigația civilă spre și dinspre porturile ucrainene. Aceste declarații evidențiază clar legătura între ocuparea Insulei Șerpilor și obiectivul de a izola economic Ucraina, prin blocarea rutelor de transport maritim/fluvial din zona Odesei și a Dunării.
Pentru Rusia, cucerirea insulei a oferit inițial un avanpost important. Moscova a instalat rapid echipamente militare pe Insula Șerpilor, de la sisteme de rachete antiaeriene Tor-M2 și Panțîr, până la stații de bruiaj electronic, încercând să creeze o “fortăreață” care să completeze blocada navală asupra Ucrainei. Prezența militară rusă la doar 50 km de coasta României a declanșat și îngrijorări imediate la București. Oficialii români au urmărit cu atenție situația, iar ministrul român de atunci Apărării, Vasile Dîncu, le-a spus în martie 2022 comandanților forțelor navale europene reuniți la București că România monitorizează posibila extindere a conflictului spre Odesa, “în condițiile în care forțele ruse sunt, de fapt, aproape de gurile Dunării, pe Insula Șerpilor”.
Oficiali români și generali în rezervă au subliniat că rachetele amplasate de Rusia pe insulă ar putea lovi direct teritoriul României, reprezentând o amenințare serioasă la adresa unui stat NATO. În extremis, dacă situația ar fi escaladat, România lua în calcul chiar invocarea Articolului 4 din Tratatul NATO (consultări de urgență între aliați în fața unei amenințări la adresa securității). Astfel, aventura rusă de pe Insula Șerpilor a ridicat instantaneu nivelul de alertă pe flancul sud-estic al NATO.
Pe parcursul primăverii anului 2022, forțele ucrainene au început să lovească sistematic garnizoana rusă de pe Insula Șerpilor, folosind drone Bayraktar, avioane și rachete de precizie. Imagini satelit din mai 2022 arătau deja clădiri distruse, o navă de debarcare rusească scufundată lângă insulă, vehicule Pantsir și un elicopter distrus, dovadă a intensității atacurilor ucrainene. Conștient de importanța militară și propaganidistică a recuceririi acestui avanpost, Kievul nu a renunțat la eforturi. Generalul Kirilo Budanov (șeful informațiilor militare ucrainene) declara răspicat că “Insula Șerpilor este teritoriu al Ucrainei, iar noi vom lupta pentru ea atât cât va fi nevoie”, subliniind și un alt aspect strategic, și anume că insula putea fi folosită de ruși pentru a amenința direct Delta Dunării și chiar pentru a facilita un eventual desant aerian către Transnistria.
După lupte intense, Ucraina a reușit în cele din urmă, la sfârșitul lunii iunie 2022, să elibereze Insula Șerpilor, forțând trupele ruse să se retragă. Eliberarea insulei a fost un moment de cotitură care a îndepărtat amenințarea imediată de la gurile Dunării. Izbucnirea războiului a demonstrat însă cât de justificate erau temerile privitoare la planurile Rusiei. În doar câteva luni, Moscova a încercat să realizeze militar ceea ce nu reușise pe cale hibridă în 2014, și anume să taie accesul Ucrainei la mare și, implicit, la Dunăre.
Chiar dacă ofensiva terestră rusă spre Odesa a fost oprită de armata ucraineană (forțele invadatoare au fost respinse la Nikolaev în martie 2022, nereușind să înainteze spre vest), amenințarea la adresa gurilor Dunării a rămas. Kremlinul nu și-a abandonat obiectivul de a strangula economic Ucraina și de a domina nord-vestul Mării Negre, dar și-a adaptat în permanență mijloacele. După eșecul de a ocupa regiunea Odesa pe uscat, Rusia a recurs la blocada navală și la războiul aerian cu rachete și drone pentru a-și impune voința.
Odată cu invazia din 2022, porturile ucrainene de la Marea Neagră (Odesa, Nikolaev) au fost practic blocate de marina rusă. Singura gură de respir economic a Ucrainei, unul dintre cei mai importanți exportatori agricoli din lume, au rămas, paradoxal, canalele Dunării și porturile fluviale de la Reni, Ismail și Chilia. Între iulie 2022 și iulie 2023 a funcționat un acord internațional privind exportul de cereale (Inițiativa pentru Grâne la Marea Neagră, mediată de Turcia și ONU), care a permis reluarea parțială a transporturilor din porturile Odesa, în ciuda războiului. Însă, în iulie 2023, Rusia a denunțat unilateral acordul și a revenit la strategia de a “înfometa” Ucraina (și, prin ricoșeu, țările dependente de grânele ucrainene) prin distrugerea infrastructurii portuare. Imediat după suspendarea inițiativei cerealelor, forțele ruse au declanșat un val de atacuri cu rachete și drone Shahed (iraniene) asupra depozitelor de cereale și porturilor dunărene, vizând explicit rutele alternative folosite de Kiev pentru export.
Un atac major a avut loc în noaptea de 23/24 iulie 2023, când Rusia a bombardat masiv portul Reni, aflat pe brațul Dunării chiar la granița cu România (atacurile au lovit la mai puțin de 200 de metri de malul românesc). Exploziile au fost filmate de localnici din comuna românească Chilia Veche de pe celălalt mal al Dunării, ilustrând pericolul extrem de aproape de teritoriul NATO. Importanța portului Reni crescuse exponențial de la începutul războiului, devenind un nod crucial prin care erau exportate cerealele ucrainene pe cale fluvială, către piața mondială. Lovindu-l sistematic, Moscova demonstra că țintește deliberat infrastructura civilă critică pentru exporturile Ucrainei, cu scopul de a le submina. Mesajul transmis atunci de autoritățile române a fost clar, și anume că Rusia poartă un “război al grânelor” ce depășește frontierele Ucrainei, având implicații internaționale grave.
Șirul atacurilor nu s-a oprit acolo. În lunile august și septembrie 2023, dronele și rachetele rusești au lovit în repetate rânduri porturile Izmail și Reni, încercând să le scoată din funcțiune. Ministerul român al Apărării a condamnat cu fermitate atacurile repetate ale Rusiei împotriva infrastructurii civile ucrainene de la granița României, calificând războiul declanșat de Moscova drept “o încălcare flagrantă a dreptului internațional”. Practic, atacând porturile de pe Dunăre, Rusia extinde șantajul asupra comunității internaționale, vizând nu doar Ucraina, ci și comerțul global și stabilitatea țărilor care depind de cerealele ucrainene (multe din Orientul Mijlociu și Africa).
În cursul acestor atacuri, incidente de securitate au început să afecteze și România. Fragmente de drone rusești au fost descoperite de mai multe ori pe malul românesc al Dunării, în județul Tulcea, o consecință directă a loviturilor asupra porturilor ucrainene aflate la câțiva kilometri distanță. La început, autoritățile române au fost precaute în declarații, dar pe măsură ce probele s-au adunat, Ministerul Apărării a confirmat oficial găsirea de resturi de drone de proveniență rusească pe teritoriul României. NATO a fost notificată, iar Alianța și-a exprimat solidaritatea cu România, precizând însă că “nu deține indicii că ar fi fost un atac intenționat al Rusiei împotriva teritoriului aliat”. Cu toate acestea, faptul că războiul ajunsese literalmente la granița NATO a stârnit preocupare. Bucureștiul a protestat oficial pe lângă Moscova, convocând ambasadorul rus pentru explicații
Reacția reprezentanților ruși a fost, previzibil, cinică, iar purtătoarea de cuvânt a MAE rus, Maria Zaharova, a ironizat îngrijorările României, pretinzând că autoritățile române “nu au încă o imagine clară sau obiectivă” despre ce s-a întâmplat și denunțând “un atac informațional antirus”. În ciuda acestor declarații sfidătoare, episodul demonstrează că agresiunea Rusiei creează riscuri serioase de “vărsare” a conflictului peste frontiere, punând în pericol securitatea unui stat membru NATO.
Astfel, prin atacurile asupra porturilor dunărene, Rusia a încercat să compenseze eșecul de a cuceri fizic gurile Dunării, adoptând tactica “pumnului în masă”, lovind infrastructura și creând instabilitate, în speranța că Ucraina va fi izolată economic, iar comunitatea internațională descurajată. Însă aceste acțiuni nu au făcut decât să întărească determinarea Ucrainei și solidaritatea aliaților săi. România, alături de partenerii NATO, și-a întărit măsurile de apărare aeriană de-a lungul frontierei fluviale și a accelerat eforturile logistice pentru a facilita exportul cerealelor ucrainene pe Dunăre (de exemplu, prin extinderea capacităților portului Constanța și a canalelor navigabile alternative).
Practic, întreaga situașie s-a transformat într-un joc de-a șoarecele și pisica, iar Ucraina și susținătorii săi cautând să mențină deschise rutele pe Dunăre, în timp ce Rusia încearcă periodic să le perturbe, fără însă a-și asuma un atac frontal care ar putea provoca un conflict direct cu NATO.
În 2014, odată cu prima agresiune împotriva Ucrainei, Vladimir Putin însuși a invocat fățiș moștenirea “Novorossiei”. În celebrul său dialog televizat din aprilie 2014, el sugera că regiunile rusofone din estul și sudul Ucrainei („Новороссия”) au fost doar dăruite Ucrainei în perioada sovietică, insinuând că ele ar trebui să revină sub controlul Moscovei. Acest narativ a fost amplificat după 2022, devenind pilon central al propagandei de război. Rusia pretinde că își eliberează propriile teritorii istorice de sub jugul unui regim ucrainean “nazist” ilegitim. La sfârșitul anului 2023, Putin a declarat public că “Odesa a fost întotdeauna un oraș rusesc”, negând practic identitatea ucraineană a acestui important oraș-port. El a acuzat Kievul de falsificarea istoriei, insistând că sudul Ucrainei ar dori de fapt să fie anexat la Rusia.
În această viziune distorsionată, împărtășită și de ideologi ultranaționaliști precum Aleksandr Dughin, întregul areal de la est de Carpați până la Marea Neagră (inclusiv sudul Ucrainei și Republica Moldova) este considerat o zonă de influență naturală a Rusiei, “un spațiu rusesc” care ar trebui reintegrat cu forța dacă e necesar. Dughin și alții apropiați lui au teoretizat că Odesa și Bugeacul formează o regiune aparte, diferită de Ucraina, care de drept ar trebui să aparțină lumii rusești. Aceste idei au pătruns adânc în retorica oficială rusă, justificând invazia ca pe o “misiune istorică de reînviere a Novorossiei” și de “denazificare” a populației rusofone de acolo.
Evident, istoricii serioși ar trebui să respingă aceste pretenții absurde, termenul Novorossiya având o perioadă scurtă de folosire ca termen administrativ în imperiul țarist (circa patru decenii până în 1802) și nu a reprezentat vreodată o entitate națională distinctă de Ucraina, era doar un nume impus unor teritorii locuite majoritar de ucraineni, români, bulgari etc., sub dominația țaristă. Totuși, propaganda rusă a reușit să transforme acest mit istoric într-un mobil de război.
Un exemplu strident al revizionismului fantezist promovat de Moscova îl oferă fostul președinte Dmitri Medvedev, actualmente vicepreședinte al Consiliului de Securitate rus. În vara lui 2022, Medvedev a publicat pe rețelele sociale o hartă imaginară a Ucrainei viitoare, în care statul ucrainean dispărea aproape cu totul de pe hartă. Conform acelei “profeții” (atribuită în mod cinic unor “analiști occidentali”), teritoriul Ucrainei ar fi urmat să se restrângă doar la regiunea Kiev, în timp ce toate celelalte părți ar fi fost împărțite între Rusia, Polonia, Ungaria și România.
Sudul Ucrainei, cu Odesa și gurile Dunării, figura desigur ca făcând parte din Rusia, care astfel ajungea să aibă frontieră comună cu România pe brațul Chilia. Cu alte cuvinte, exact scenariul pe care îl anticipase Băsescu în 2014, și pe care liderii ruși îl negaseră, era afișat ostentativ de Medvedev ca rezultat “previzibil”.
În martie 2024, Medvedev chiar s-a fotografiat lângă această hartă, în cadrul unui show televizat la Soci, afirmând că “Ucraina este, fără îndoială, Rusia” și că “pământurile de pe ambele maluri ale Niprului fac parte integrantă din granițele strategice ale Rusiei”. Ministerul Afacerilor Externe de la București a reacționat atunci, denunțând astfel de atitudini ca fiind “parte din instrumentarul de propagandă și dezinformare” al Rusiei, care au fost amplificate odată cu agresiunea contra Ucrainei.
Aceste pretenții ideologice rusești nu sunt simple specușații mediatice, ci au un rol practic, și anume urmăresc să pregătească opinia publică rusă (și pe cea a comunităților proruse din țările-țintă) pentru eventualitatea dezmembrării Ucrainei. Când un oficial de rang înalt precum Medvedev “glumește” despre împărțirea Ucrainei cu țările vecine și despre dispariția acesteia de pe hartă, mesajul transmis este că Rusia nu recunoaște suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei și că, dacă ar avea ocazia, ar dezmembra-o fără ezitare. Iar gurile Dunării figurează explicit în această ecuație, ca un trofeu geopolitic pe care Moscova îl dorește. De altfel, chiar și în retorica internă din Republica Moldova, propaganda rusă încearcă să inducă ideea că Bugeacul și nordul Bucovinei ar putea “reveni” României într-un eventual scenariu de colaps al Ucrainei, o strategie perfidă de a semăna neîncredere între ucraineni, moldoveni și români.
În ultimele luni, spațiul public din Republica Moldova a fost zguduit de o declarație cu accente revizioniste venită din partea Victoriei Furtună, lideră a partidului „Moldova Mare”. Aceasta a susținut public că Republica Moldova ar trebui să revendice sudul regiunii Odesa din Ucraina, cunoscut istoric sub numele de Bugeac, pentru a-și redobândi ieșirea la Marea Neagră. Mesajul său, difuzat în mod deliberat într-un moment de instabilitate regională, ridică semne de întrebare nu doar cu privire la agenda politică internă a acestei formațiuni, ci mai ales la ecourile geopolitice pe care le poate genera.
Victoria Furtună, fostă procuroră și candidată în alegerile prezidențiale din 2024, este percepută ca o voce a grupării oligarhice Șor, actualmente aflată sub sancțiuni internaționale. Prin formațiunea sa politică, „Moldova Mare”, Furtună promovează ideea unei Moldove extinse, care ar trebui să își „recupereze” teritoriile istorice pierdute, inclusiv zone aflate în prezent pe teritoriul Ucrainei și Românueu. Într-o serie de declarații publice, aceasta a susținut că Republica Moldova nu a semnat niciun tratat internațional prin care să recunoască în mod explicit pierderea Bugeacului, motiv pentru care frontiera ar trebui revizuită.
Mesajul său nu este unul izolat, ci reia teme din arsenalul propagandei ruse, care vizează fracturarea unității dintre statele pro-europene din regiune. De altfel, experți din Ucraina și Republica Moldova au avertizat că astfel de discursuri sunt intens promovate de canale afiliate Kremlinului și servesc intereselor sale strategice. Scopul acestor narative este acela de a semăna neîncredere între Chișinău și Kiev și de a crea breșe în solidaritatea regională.
Din punct de vedere juridic, Republica Moldova și Ucraina au semnat în 1992 un tratat de prietenie și colaborare prin care își recunosc reciproc frontierele. De asemenea, Moldova este parte la Carta ONU și la alte instrumente internaționale care garantează inviolabilitatea frontierelor și suveranitatea statelor. Așadar, din perspectiva dreptului internațional, declarațiile Victoriei Furtună nu au nicio valoare juridică. În schimb, ele pot servi unor obiective subversive și pot alimenta tensiuni într-un context deja inflamabil.
Este important de subliniat că această cerere nu reprezintă poziția oficială a autorităților de la Chișinău. Nici Președinția, nici Guvernul, nici Parlamentul nu au exprimat vreun interes pentru revizuirea granițelor cu Ucraina. Mai mult decât atât, Republica Moldova a condamnat în repetate rânduri agresiunea rusă împotriva Ucrainei și a sprijinit ferm suveranitatea și integritatea teritorială a vecinului său. Tocmai de aceea, declarațiile precum cele lansate de Furtună nu doar că nu au legitimitate politică, dar sunt percepute și ca un atentat la direcția europeană a Moldovei.
Cazul „cererii Bugeacului” demonstrează cât de ușor pot fi instrumentalizate temele istorice și identitare în favoarea unor interese străine. În contextul războiului din Ucraina și al competiției geopolitice în regiunea Mării Negre, orice discurs revizionist poate deveni o scânteie într-un butoi cu pulbere.
Declarațiile Victoriei Furtună nu trebuie ignorate, dar nici exagerate. Ele sunt relevante în măsura în care reflectă persistența unor rețele de influență pro-rusă în Republica Moldova și riscurile pe care le presupune o societate vulnerabilă la propagandă. Răspunsul nu trebuie să fie doar unul politic, ci și civic, educațional și strategic, iar pentru a apăra pacea și stabilitatea, trebuie apărată și memoria adevărată a istoriei.
Demersurile Rusiei de a controla gurile Dunării au generat neliniște și reacții ferme pe plan internațional. Pentru România, țară riverană direct afectată, subiectul are o importanță existențială. Bucureștiul a susținut fără echivoc integritatea teritorială a Ucrainei și a condamnat agresiunea rusă, conștient că o eventuală ocupare a regiunii Odessa/Bugeac de către Rusia ar aduce trupele ruse la granița sa de nord-est. Prin urmare, România și Republica Moldova vîd în rezistența Ucrainei un bastion care îi protejează propria securitate națională. Ca stat NATO, România a beneficiat de consolidarea Flancului Estic. Încă din 2022, Alianța Nord-Atlantică a dislocat trupe suplimentare și mijloace militare în România pentru a descuraja orice tentativă de provocare rusă. Prezența grupului de luptă NATO în Dobrogea, exercițiile militare comune, precum și intensificarea supravegherii aeriene și maritime (inclusiv cu avioane AWACS și drone) transmit Rusiei mesajul că Danubele reprezintă o “linie roșie”, o frontieră a spațiului euro-atlantic care nu poate fi încălcată.
De asemenea, România a făcut demersuri diplomatice active. La ONU și în alte foruri, a denunțat atacurile ruse asupra infrastructurii ucrainene de la Dunăre, evidențiind riscurile pe care acestea le comportă pentru securitatea navigației pe Dunăre, fluviu internațional prin care tranzitează nu doar bunuri ucrainene, ci și ale altor țări europene. Brațul Chilia și canalul Bâstroe, al căror statut este oricum reglementat prin acorduri bilaterale și convenții internaționale, au căpătat o importanță sporită, iar orice lovitură rusească în acea zonă este privită ca un potențial act de piraterie sau de răspândire a conflictului în afara granițelor Ucrainei.
La nivel mai larg, Uniunea Europeană și NATO au condamnat la unison “militarizarea hranei” practicată de Rusia. Atacarea porturilor de la Dunăre a fost interpretată ca o încercare de a șantaja și dezbina coaliția internațională pro-Ucraina, prin provocarea unei crize alimentare mondiale. În replică, UE a creat “coridoare de solidaritate” pentru exportul terestru și fluvial al produselor ucrainene, iar țări precum România, Polonia și Bulgaria au fost sprijinite financiar pentru a-și moderniza infrastructura și a prelua fluxul de marfă redirecționat. În plus, Turcia, deși membră NATO, menținând relații complicate cu Moscova, a încercat relansarea acordului cerealelor, conștientă că instabilitatea la Gurile Dunării afectează direct securitatea la strâmtorile Bosfor și Dardanele.
Nu în ultimul rând, Republica Moldova privește cu maximă îngrijorare evoluțiile din Bugeac și apropierea războiului de frontierele sale. Autoritățile de la Chișinău au întărit măsurile de securitate în Găgăuzia (fief prorus unde în 2014-2015 se planificase, după cum am văzut, o unire cu “Republica Basarabia” separatistă). De asemenea, armata R. Moldova, mică dar sprijinită prin programe NATO, rămâne în stare de vigilență față de prezența militară rusă ilegală din Transnistria. Kievul, la rândul său, menține trupe importante la granița cu Transnistria pentru a preveni un posibil atac dinspre vest ce ar ținti zona Odesa și Bugeac.
Practic, ofensiva rusă a reușit contrariul a ceea ce și-a propus, și anume a coagulat cooperarea regională între Ucraina, România și Moldova în fața amenințării comune. Ideea unui pod terestru rusesc de la Donbas la Delta Dunării a generat o contrareacție puternică, întărind identitatea pro-occidentală a Ucrainei și accelerând drumul Moldovei spre UE.
Eforturile Federației Ruse de a controla gurile Dunării, fie pe cale militară, fie prin subversiune și propagandă, reprezintă un capitol alarmant al reimperializării politicii externe a regimului Putin. De la intrigile separatiste din Bugeac și până la bombardarea brutală a porturilor dunărene, Rusia a demonstrat că este dispusă să violeze flagrant normele internaționale pentru a-și atinge obiectivul strategic de a domina nord-vestul Mării Negre și de a izola Ucraina de căile navigabile vitale.
Istoria ne arată că prezența rusă la gurile Dunării a fost mereu sinonimă cu tensiuni și restrângerea libertății de navigație. Demersurile Moscovei la gurile Dunării combină revanșa istorică, calculul strategic și propaganda agresivă. Până acum, aceste demersuri au fost contracarate de riposta Ucrainei și de unitatea Occidentului. Însă conflictul este departe de a se fi încheiat, iar regiunea Dunării rămâne un posibil punct de aprindere.
Soarta gurilor Dunării este strâns legată de soarta războiului din Ucraina. Dacă Kievul își păstrează integritatea și reușește să învingă această invazie, atunci fluviul Dunărea va continua să fie o frontieră a păcii și cooperării, nu a confruntării. Dar dacă, prin absurd, agresiunea rusă ar prevala, un “zid” de fier s-ar putea coborî din nou pe Chilia, separând lumea liberă de o nouă periferie autocratică. De aceea, miza apărării gurilor Dunării depășește un interes local sau național, este vorba de apărarea principiilor ordinii internaționale și a dreptului fiecărei națiuni de a-și decide singură viitorul, fără “pumnul” vecinului în gâtul arterelor sale vitale. Comunitatea internațională pare să fi înțeles acest lucru, iar reacțiile ferme față de acțiunile Rusiei indică faptul că nu se va tolera o nouă Cortină de Fier la Delta Dunării.
Marea Neagră a redevenit un spațiu de competiție strategică intensă, mai ales după invazia Rusiei în Ucraina. Pentru România, stat riveran membru al NATO și Uniunii Europene, expus pe flancul pontic, lipsa unei forțe submarine operaționale reprezintă o vulnerabilitate majoră. Marina militară română are în prezent un singur submarin (Delfinul), nefuncțional de peste două decenii. În schimb, Rusia și Turcia domină mediul subacvatic al Mării Negre cu flote considerabile, creând o asimetrie strategică periculoasă în defavoarea României.
Prezența unor submarine românești în adâncurile Mării Negre ar introduce incertitudine pentru orice adversar. Un submarin invizibil obligă forțele inamice să fie mereu în gardă, limitându-le libertatea de acțiune. România ar contesta astfel monopolul subacvatic al Rusiei și Turciei, sporindu-și capacitatea de descurajare. Chiar dacă balanța navală rămâne favorabilă Rusiei, existența unui submarin românesc ar trebui totuși luată în calcul de planificatorii militari ruși.
Un submarin este o platformă excelentă de supraveghere discretă a teatrului maritim. Furtivitatea sa permite monitorizarea îndeaproape a forțelor navale inamice și protejarea infrastructurii maritime strategice (de ex. platforme petroliere, căi de transport) fără a fi detectat. Specialiștii, citați de media de profil, subliniază că rolul fundamental al unui submarin este culegerea și furnizarea de informații esențiale pentru apărare. Fără o astfel de capacitate, România se privează singură de posibilitatea de a acționa sub apă și de a avea imaginea completă a situației.
Submarinele moderne pot lansa atât torpile grele, cât și rachete anti-navă sau de croazieră, devenind platforme de atac precis de la distanță. Rusia a demonstrat valoarea acestor arme, submarinele sale Kilo din Marea Neagră au lansat rachete Kalibr împotriva Ucrainei, lovind ținte terestre critice la sute de kilometri. O capacitate similară ar permite și României să neutralizeze nave ostile sau ținte de coastă ale adversarului, oferind o opțiune ofensivă asimetrică în caz de conflict.
Mediul subacvatic conferă submarinelor un avantaj unic, sunt foarte greu de detectat. În Marea Neagră, datorită particularităților locale, sonarul are oricum performanțe mai slabe, astfel că un submarin bine manevrat poate rămâne invizibil. Fără mijloace eficiente de luptă antisubmarin, un adversar nu poate neutraliza ușor această amenințare, Ucraina, de pildă, nu are capacitatea de a contracara submarinele rusești care îi lansează atacuri. Pentru România, invizibilitatea submarinelor ar însemna o șansă ridicată de supraviețuire și de lovire surprinzătoare a forțelor inamice.
Domeniul subacvatic la Marea Neagră este în prezent practic necontestat de aliații NATO. Rusia operează aici în jur de 3–4 submarine diesel-electrice moderne (clasa Kilo), ori chiar 6 unități, conform unor date oficiale, dotate cu rachete de croazieră cu rază lungă. Turcia deține și ea aprox. 12 submarine (majoritatea Type 209 și câteva cu propulsie independentă de aer) – cea mai puternică flotă din regiune. În schimb, România nu are niciun submarin operațional (doar Delfinul inactiv), Bulgaria a renunțat la submarine, iar Ucraina și-a pierdut singurul submarin în 2014. Această situație generează un dezechilibru strategic sever: Rusia și Turcia controlează mediul subacvatic, în timp ce România (și aliații săi riverani) nu pot exercita o contrapondere. O forță submarină românească ar sparge acest duopol, consolidând poziția NATO în bazinul pontic.
Pentru Moscova, Marea Neagră este o zonă de importanță vitală, iar Flota Mării Negre (inclusiv submarinele) este un instrument de intimidare a vecinilor. În contextul războiului din Ucraina, când navele de suprafață rusești au fost vulnerabile la atacuri, Rusia s-a bazat tot mai mult pe submarine pentru lansarea de lovituri asupra Ucrainei. Fără o capacitate subacvatică proprie, România s-ar confrunta cu o amenințare latentă la adresa securității sale maritime. Submarinele rusești ar putea opera aproape neîngrădite în apropierea coastelor noastre, colectând informații sau chiar pregătind atacuri, știind că nu le putem vâna în adâncuri. Dezvoltarea propriilor submarine ar contracara această postură agresivă, asigurând apărarea și supravegherea subacvatică a frontierelor maritime românești.
Turcia, aliatul NATO care controlează Strâmtorile Bosfor și Dardanele, a adoptat o abordare rezervată față de prezența militară occidentală sporită în Marea Neagră, invocând Convenția Montreux. Astfel, capacitatea NATO de a-și proiecta forța navală în regiune este limitată, punând accentul pe eforturile statelor riverane. În acest context, dotarea României cu submarine capătă și o valoare geopolitică aliată. Ar reduce dependența Alianței de flota turcă și ar întări postura defensivă colectivă pe flancul sud-estic. Un submarin românesc ar contribui la acoperirea golului de supraveghere și la descurajarea amenințărilor, completând eforturile comune de asigurare a securității Mării Negre. Totodată, ar transmite un mesaj că România își asumă rolul de pilon regional de securitate, în linie cu interesele NATO și UE privind stabilitatea acestui areal strategic.
Submarinele diesel-electrice de ultimă generație beneficiază de tehnologii care le cresc mult eficiența. Sistemele moderne de propulsie independentă de aer (AIP) le permit să rămână scufundate perioade îndelungate (până la ~20 de zile în cazul Scorpène) fără a ieși la suprafață, eliminând unul din punctele slabe tradiționale. De asemenea, aceste submarine sunt mai silențioase și dotate cu senzori avansați (sonare performante, sisteme de detecție pasivă) care le conferă superioritate în medii complicate precum Marea Neagră. Din punct de vedere tehnologic, Marina Militară Română ar trece direct la un salt calitativ major, aliniindu-se la standardele actuale de război subacvatic.
Efortul financiar al achiziției este substanțial, dar justficat strategic. De pildă un submarin Scorpène costă aproximativ 500 de milioane de dolari, însă valoarea militară oferită este pe măsură. O singură platformă submersibilă poate ține în șah o întreagă grupare navală inamică, datorită furtivității și puterii sale de foc, forțând adversarul să cheltuiască resurse disproporționate pentru a o contracara. Astfel, submarinul este un mijloc de descurajare cost-eficient, cu un echipaj relativ mic și costuri de operare moderate, el poate produce un efect de descurajare și lovire pe care altfel doar mai multe nave de suprafață l-ar atinge. În plus, investiția într-o asemenea capabilitate are o perspectivă pe termen lung: un submarin poate servi 30–40 de ani (cu modernizări periodice), deci costul se amortizează în timp, oferind decenii de securitate sporită. Desigur, România trebuie să analizeze și alte oferte.
Deținerea de submarine proprii ar spori autonomia strategică a României. Țara noastră nu ar mai depinde exclusiv de patrulele aliaților pentru monitorizarea subacvatică a apelor sale teritoriale. Mai mult, programul submarinelor poate avea efecte pozitive și în plan economic, mai ales implicarea industriei naționale (șantiere navale la construcția sau mentenanța sub anumite componente) și formarea unui corp de specialiști autohtoni în domeniu. Pe termen lung, costurile de operare ale a două submarine (echipaje, antrenamente, întreținere) sunt sustenabile, mai ales comparate cu beneficiul strategic adus, acela de a proteja infrastructura maritimă, resursele offshore și liniile de comunicație critice ale României în orice scenariu.
România a făcut deja pași concreți pentru a-și construi această capacitate. În mai 2023, Parlamentul a aprobat achiziția a două submarine Scorpène produse de Naval Group (Franța). Programul, denumit oficial „Submarin împotriva amenințărilor de suprafață și subacvatice”, se va derula pe 8 ani și are o valoare estimată de ~2 miliarde euro. Pachetul cuprinde cele două submarine propriu-zise, armament (torpile, rachete), suport logistic, echipamente de testare, plus instruirea echipajelor, practic, tot ceea ce este necesar pentru operare și mentenanță. Conform planului, submarinele vor fi construite de Naval Group, cu posibile adaptări la cerințele specifice ale Forțelor Navale Române.
Acest program marchează o relansare istorică a forței submarine române. După peste 30 de ani de la intrarea în serviciu a lui Delfinul, Marina va primi în sfârșit platforme submersibile moderne. Demersul vine într-un moment critic: războiul de la graniță a evidențiat că Marina Română este cea mai slab dotată componentă a Armatei, iar amenințările din Marea Neagră au crescut. Totuși, pentru ca intenția să se materializeze cu succes, e nevoie de o implementare coerentă.
Programul corvetelor, câștigat tot de Naval Group în 2019, a fost amânat repetat din cauze contractuale și financiare, o situație ce nu trebuie repetată. Este imperativ ca acordul pentru submarine să fie gestionat transparent și să se respecte calendarele stabilite. Asigurarea finanțării multianuale, colaborarea strânsă cu constructorul și rezolvarea promptă a eventualelor obstacole juridice sau comerciale vor determina dacă vom vedea aceste nave livrate la timp.
Un alt aspect esențial îl reprezintă pregătirea resursei umane și infrastructurii. Echipajele viitoarelor submarine trebuie selecționate din timp și instruite, posibil prin stagii la forțele navale ale țărilor aliate care operează submarine (de exemplu Franța sau Polonia). De asemenea, baza navală de la Constanța va necesita adaptări pentru a găzdui noile nave (docks, sisteme de alimentare, centre de antrenament pe simulatoare). Toate aceste măsuri presupun planificare riguroasă. Dacă vor fi luate la timp, odată cu sosirea submarinelor, România va dispune nu doar de tehnica necesară, ci și de oamenii și infrastructura pregătite să o folosească eficient.
Dacă România nu își dezvoltă o capabilitate subacvatică credibilă, riscurile pe termen mediu și lung sunt semnificative. În absența submarinelor proprii, forțele navale române rămân practic orbite sub apă. Un submarin inamic (de exemplu rusesc) ar putea opera în apropierea apelor noastre teritoriale fără să poată fi detectat sau neutralizat eficient. Ucraina oferă un exemplu elocvent: fără mijloace ASW, nu poate împiedica atacurile venite din adâncuri, rachete de croazieră lansate de pe submarine rusești loveau ținte ucrainene fără ca Kievul să le poată riposta. O Românie fără submarine s-ar confrunta cu o vulnerabilitate similară, fiind nevoită să conteze exclusiv pe ajutorul aliaților pentru supravegherea subacvatică. Or, aliații ne-riverani sunt limitați de acorduri precum Montreux în privința prezenței la Marea Neagră, deci această dependență ar putea lăsa breșe exploatabile.
De asemenea, menținerea acestui gol capabilitativ prelungește asimetria strategică față de adversari. Rusia și-ar conserva avantajul net sub apă, știind că România nu are cu ce răspunde. Descurajarea ar avea de suferit. și oricât am investi în sisteme de apărare de coastă sau aeriană, lipsa submarinelor ar rămâne o slăbiciune cunoscută. În ochii partenerilor, România riscă să pară un contribuitor mai redus la securitatea regională, ceea ce ne-ar diminua influența în discuțiile strategice NATO privind Marea Neagră.
În fine, pe plan intern, neasumarea unui asemenea program ar perpetua percepția de stagnare în înzestrare, afectând moralul personalului din Forțele Navale și încrederea publicului în capacitatea statului de a-și apăra interesele maritime.
Reînființarea unei capabilități submarine românești la Marea Neagră nu este doar oportună, ci și imperativă. Argumentele militare (descurajare, informații, lovire invizibilă), cele geopolitice (contrabalansarea Rusiei, asumarea responsabilităților NATO), precum și rațiunile tehnologico-economice (salt calitativ și eficiență strategică) converg spre aceeași concluzie. România are nevoie de submarine pentru a-și proteja interesele maritime și pentru a elimina un deficit critic de securitate.
Drumul de la decizie la realitate va fi însă lung. De aceea, este esențial ca factorii de decizie să manifeste coerență strategică și perseverență în implementare. Planificarea bugetară trebuie să asigure resursele necesare anual, indiferent de schimbările politice interne, astfel încât contractul pentru submarine să fie onorat la termen. Totodată, integrarea noilor capacități în strategia militară națională trebuie pregătită din vreme, prin actualizarea doctrinelor de luptă navală și exerciții specifice antisubmarin alături de aliați. Doar un efort susținut, multianual, va transforma achiziția înapoiată de hârtie într-o forță reală sub pavilion românesc.
România a ratat în trecut ocazii de modernizare navală (vezi tergiversarea programului de corvete), iar o repetare a acelor greșeli ar fi inacceptabilă în contextul actual. Dimpotrivă, succesul programului de submarine, adus la bun sfârșit la timp și conform cerințelor – ar demonstra o maturizare strategică. Submarinele Scorpène pot fi acel mijloc esențial, dar numai dacă decidenții politici și militari acționează cu hotărâre și viziune.
Dezvoltarea unei capabilități submarine credibile la Marea Neagră este un test de coerență strategică pentru România. Miza depășește cu mult achiziția a două platforme militare, este vorba despre asumarea rolului de garant al propriei securități maritime și de partener de încredere în arhitectura de apărare regională. Securitatea generațiilor viitoare depinde de deciziile pe care le luăm acum. Implementând consecvent acest program submarin, România își va întări profilul strategic, eliminând vulnerabilități și transmițând mesajul că a învățat lecțiile trecutului. Este o investiție mare, dar absolut necesară, pentru ca peste câțiva ani pavilionul tricolor să fluture și sub mare, simbol al unei țări pregătite să-și apere interesele în toate mediile de luptă.
