Republica Moldova, războiul pentru referendum

Republica Moldova, războiul pentru referendum

Decizia președintei Republicii Moldova, Maia Sandu, de a solicita parlamentului de la Chișinău convocarea unui referendum pentru a exprima în mod clar opțiunea pro-europeană a majorității populației din fosta republică sovietică a trezit speculații intense la nivelul mass-media locală.

De la aprobarea vehementă ori tacită a unei astfel de decizii și până la acuzații dure la adresa actualei guvernări, decizia convocării unui referendum republican a încins clasa politică de la Chișinău

Susținere politică

Preşedintele Parlamentului, Igor Grosu, a comentat pentr cererea preşedintei Maia Sandu de a organiza un referendum privind aderarea ţării la Uniunea Europeană în toamna anului 2024 – posibil odată cu alegerile prezidenţiale – spunând că plebiscitul va pune punct unor speculaţii mai vechi şi va arăta dacă moldovenii vor sau nu în UE.

„Aceste propuneri de a organiza referendumuri au fost expuse şi anterior de reprezentanţii opoziţiei, că vezi Doamne, nu putem merge mai departe până nu există un astfel de exerciţiu. Dincolo de faptul că referendumul da, îşi are menirea lui, la fel contează şi rezultatul în alegeri, pentru că toate alegerile sunt un fel de referendum. În concluzie, vezi câţi alegători au votat pentru o opţiune politică sau alta. (…) Cred că acest exerciţiu va pune punct pe aceste speculaţii – vor sau nu moldovenii în UE. Eu cred că moldovenii îşi doresc să fie parte a familiei UE, a unui spaţiu al păcii, unde oamenii şi viaţa umană sunt respectate, un spaţiu al bunăstării”, a declarat şeful legislativului de la Chişinău, Igor Grosu, la postul public de televiziune, relatează mass-media regională.

Demers prezidențial

Săptămâna trecută, preşedinta Maia Sandu a solicitat desfăşurarea, în toamna anului 2024, a unui referendum naţional privind aderarea la Uniunea Europeană, în condiţiile în care liderii europeni au fost de acord cu deschiderea negocierilor de aderare. În discursul rostit în ajunul Crăciunului, când a marcat trei ani de mandat, şefa statului a cerut Parlamentului să demareze procedurile de organizare a referendumului. Cu aceeaşi ocazie, Maia Sandu a anunţat oficial că va candida pentru un nou mandat la alegerile prezidenţiale din toamna anului 2024. Ea a spus că dacă va obţine un nou mandat de preşedinte, va continua calea Republicii Moldova spre integrarea în UE.

Ideea referendumului lansată de Maia Sandu a generat dezbateri. Secretarul Comisiei Electorale Centrale, Alexandru Berlinschi, precum şi opoziţia socialistă au spus că referendumul nu poate fi organizat în aceeaşi zi cu alegeri – fie prezidenţiale, fie parlamentare -, ci doar cu două luni înainte sau după alegeri. Pe de altă parte, acum patru ani, s-a desfăşurat un referendum odată cu alegerile parlamentare, însă de atunci Codul electoral a fost modificat.

Preşedinta Sandu a declarat că parlamentul va trebui să stabilească procedura tehnică a referendumului.

Ca urmare, la două zile după anunţul Maiei Sandu, partidul de guvernământ, PAS, a propus modificarea Codului electoral, astfel încât să permită organizarea alegerilor şi a referendumurilor în aceeaşi zi. O altă modificare propusă la Codul electoral prevede ca alegerea preşedintelui ţării să aibă loc cu cel mult 90 de zile până la expirare mandatului, însă nu mai târziu de două luni după ce funcţia devine vacantă, aşa cum prevede Constituţia în prezent. 

Mandatul preşedintei Maia Sandu expiră anul viitor în decembrie, iar actualul parlament va deţine funcţii depline până în iulie 2025. Potrivit noului Cod electoral, prezidenţialele se desfăşoară în cel mult două luni după expirarea mandatului, iar parlamentarele, în cel mult trei luni. Ambele zile sunt stabilite prin hotărâri de parlament.

Supărare pro-rusă

Oligarhul fugar Ilan Şor, condamnat la 15 ani de închisoare în dosarul fraudei bancare masive din Republica Moldova, s-a declarat împotriva unui astfel de referendum. El are un discurs dur împotriva actualei guvernări pro-europene

„Dar nu respect puterea, care se comportă mai rău decât bandiții. Cu adevărat, îmi doresc să construiesc o Moldovă bogată și prosperă. Am un plan clar, înțeleg cum trebuie să procedez, pas cu pas, și nu voi accepta niciodată ca, o oarecare Maia nebună să-mi creeze obstacole. Și nu-mi pasă cine o protejează. De aceea, vom merge până la sfârșit, luptăm și construim o țară bogată. Împreună vom reuși”, este doar una dintre declarațiile tirajate de imensul aparat de propagandă care îi deservește interesele.

Într-o lovitură de imagine, Ilan Șor a cerut să participe la audierile publice legate de procesul recuperării banilor furaţi în 2014, care au avut loc în Parlamentul de la Chişinău în perioada 21-28 decembrie.

Şor, cercetat inclusiv pentru finanţarea ilegală a partidelor politice din R.Moldova, spune că este gata să încheie un acord cu autorităţile – să îşi vândă datoria de stat care ar valora 5,2 miliarde de lei, iar în schimb, Procuratura să renunţe la acuzaţiile împotriva sa.

„Eu cer prezenţa mea la audierile din Parlament, am ce să spun atât autorităţilor, cât şi publicului şi pot răspunde la orice întrebare. Sunt gata în termen de 7 zile să răscumpăr împrumuturile cu semnarea unui acord tripartit cu Procuratura, Ministerul de Finanţe şi cu mine personal. Rezultatul – Ministerul Finanţelor primeşte 5,2 miliarde de lei, Procuratura renunţă la acuzaţiile împotriva mea în lipsa prejudiciului. (…) Am multe de spus. Sunteţi gata să mă ascultaţi?”, a scris Ilan Şor pe reţelele sociale, citat de mass-media.

Condamnat și fugar

Curtea de Apel de la Chişinău l-a condamnat pe Ilan Şor la 15 ani de închisoare în dosarul fraudei bancare şi i-a pus sechestru pe bunuri în valoare de peste 5 miliarde de lei. Decizia a fost pronunţată în data de 13 aprilie anul acesta. În reacţie, Ilan Şor a acuzat magistraţii că ar fi acţionat la comenzi politice şi a susţinut că decizia Curţii de Apel „îl lasă rece şi că nu are de gând să se conformeze acesteia”.

Ilan Şor a fugit din Republica Moldova în vara anului 2019, odată cu fostul lider democrat Vladimir Plahotniuc, şi, potrivit unor rapoarte neconfirmate, locuieşte de atunci în Israel. Potrivit unor investigaţii jurnalistice, în Israel oligarhul ar trăi în lux şi opulenţă. De acolo, potrivit oamenilor legii, el ar continua să se implice în politica de la Chişinău, iniţial prin intermediul partidului său care îi purta numele, declarat neconstituţional între timp, iar ulterior – prin intermediul formaţiunilor politice afiliate lui.

Ilan Şor şi Vladimir Plahotniuc se află în lista persoanelor sancţionate de guvernele american şi britanic. La fel, Şor figurează pe listele de sancţiuni impuse de Canada şi UE, pentru legături cu Kremlinul şi tentative de destabilizare a Moldovei.

Sprijin militar

Republica Moldova a anunţat recent că a intrat în posesia unui sistem de supraveghere aeriană de la producătorul francez Thales, un prim pas spre dezvoltarea apărării aeriene după ce pe teritoriul său au fost găsite fragmente de rachete provenind din războiul din Ucraina vecină, relatează Reuters.

Ministrul apărării, Anatolie Nosatîi, a declarat că sistemul de supraveghere a ajuns recent la Chişinău, pe cale aeriană, şi va putea monitoriza spaţiul aerian al întregii ţări.

Radarul a fost achiziţionat din bugetul naţional de apărare, iar compania franceză THALES a asigurat sprijinul informaţional şi logistic.

La rândul său, ministrul de externe Nicu Popescu a declarat că achiziţia reprezintă o mărturie a sprijinului pe care îl are Moldova din partea partenerilor francezi. „Ne-am angajat să construim un viitor mai sigur şi mai prosper în cadrul familiei europene”, a scris el pe platforma socială X.

Autorităţile din Republica Moldova au raportat că au găsit resturi de rachete în nordul ţării de cel puţin patru ori de când Rusia a lansat invazia la scară largă a Ucrainei vecine în februarie 2022.

Război hibrid

Recent, Uniunea Europeană a acceptat să înceapă negocierile de aderare la UE atât cu R. Moldova, cât şi cu Ucraina. Dar, spre deosebire de Ucraina, R. Moldova are un statut neutru ancorat în Constituţia sa şi nu doreşte să devină membră a Alianţei Nord-Atlantice.

Premierul Dorin Recean a declarat că Moldova intenţionează, cu ajutorul aliaţilor săi din UE şi NATO, să achiziţioneze un sistem modern de apărare aeriană pentru a-şi apăra aeroporturile şi principalele situri de infrastructură.

„Dacă Kremlinul decide să ne atace, ce vom face?” a spus Recean într-un interviu în limba rusă pentru televiziunea TV8. „Neutralitatea nu va proteja Moldova”, a punctat el.

Recean a declarat că ţările dezvoltate „investesc în securitatea lor pentru a se asigura că cetăţenii şi companiile lor se simt în siguranţă. Dacă nu au asta, oamenii pleacă şi îşi iau capitalul cu ei. Şi asta este ceea ce se întâmplă acum în R. Moldova”, a explicat el.

  1. Moldova, una dintre cele mai sărace ţări din Europa, are în prezent doar un sistem rudimentar de apărare aeriană, o rămăşiţă a perioadei în care a fost republică sovietică.

Ucraina a identificat apărarea aeriană îmbunătăţită ca fiind un element critic în contracararea a ceea ce se aşteaptă să fie un nou val de atacuri aeriene asupra energiei sale şi a altor situri de infrastructură – aşa cum s-a întâmplat în mod repetat iarna trecută.

Recean, la rândul său, a repetat teza principală a noii strategii de securitate, desemnând Rusia drept cea mai mare ameninţare cu care se confruntă ţara sa. „Ameninţarea la adresa securităţii noastre este Kremlinul, Federaţia Rusă şi modul în care aceasta se raportează la vecinii noştri şi la noi”, a declarat el.

Pericol intern

Premierul a remarcat că Rusia a oprit luna aceasta importurile de produse agricole cheie ale Moldovei şi a citat un decret semnat luni de liderul de la Kremlin, Vladimir Putin, care simplifică procedurile pentru ca moldovenii să devină cetăţeni ruşi. El a spus că aceasta este „o încercare de a recruta carne de tun pentru războiul său din Ucraina”.

Potrivit decretului semnat de Putin, procedura de obţinere a cetăţeniei ruse pentru cetăţenii din Republica Moldova, Belarus şi Kazahstan a fost simplificată. În document se indică faptul că cetăţenii din Moldova şi Kazahstan care au împlinit vârsta de 18 ani vor putea obţine cetăţenia Federaţiei Ruse fără a confirma cunoaşterea istoriei ruseşti şi a bazelor legislaţiei ţării. De asemenea, cetăţenii belaruşi nu vor trebui să facă dovada cunoaşterii limbii ruse.

În plus, cetăţenii din Moldova, Belarus şi Kazahstan nu vor trebui neapărat să fi locuit în Rusia timp de cinci ani înainte de a depune cererea de obţinere a cetăţeniei, relatează mass-media. Potrivit aceleiaşi surse, Dorin Recean a menţionat că, în prezent, în Rusia se află între 150.000 şi 200.000 de cetăţeni moldoveni.

Răspuns legislativ

Preşedinta Republicii Moldova Maia Sandu a salutat adoptarea de către parlament a unei noi strategii de securitate naţională – prima după 12 ani – care solicită ancorarea ţării alături de aliaţii săi occidentali şi identifică Rusia ca fiind o ameninţare.

Maia Sandu a denunţat invazia Rusiei în Ucraina şi a acuzat Moscova că a pus la cale o lovitură de stat pentru a o înlătura de la putere. Ea a declarat că noua strategie de securitate subliniază „principalele ameninţări” cu care se confruntă Republica Moldova şi arată cum să le „contracareze eficient”.

„Există două ameninţări principale la adresa securităţii noastre naţionale – politica agresivă a Federaţiei Ruse împotriva ţării noastre în ansamblu şi corupţia adânc înrădăcinată în Moldova”, a scris Maia Sandu pe Facebook.

Pentru aprobarea Strategiei de Securitate Naţională a Republicii Moldova – prima din 2011 – au votat 59 de deputaţi.

Membrii Partidului Acţiune şi Solidaritate (PAS) din care provine Maia Sandu deţin majoritatea în parlamentul Republicii Moldova, care a adoptat vineri strategia axată pe legături mai strânse cu UE, cu România, Statele Unite şi NATO. Însă Moldova urmează să îşi păstreze statutul de „neutralitate” prevăzut în Constituţia sa şi, spre deosebire de Ucraina, nu doreşte să devină membră a NATO.

În document se spune că noua strategie este „vitală în actualul context geopolitic pentru a limita riscurile cu care se confruntă Republica Moldova”.

„Este clar că în viitorul apropiat Federaţia Rusă nu va renunţa la acţiunile sale ostile împotriva Moldovei”, se arată în document. „Prin urmare, trebuie să învăţăm să trăim în condiţiile unui război hibrid prelungit şi de intensitate ridicată”, arată deputaţii.

Reacție dură

Purtătoarea de cuvânt al Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, a denunţat documentul ca fiind „rusofob”, afirmând că Moscova a respectat întotdeauna interesele Moldovei.

La rândul său, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a luat în derâdere decizia UE de a lansa negocieri de aderare cu Ucraina şi Moldova, spunând că niciuna dintre aceste ţări nu îndeplineşte criteriile de aderare ale blocului.

Secretarul de presă al Ministerului de Externe de la Chișinău, Igor Zaharov, a comentat că declaraţiile lui Peskov reprezintă un indiciu clar că Moldova se îndepărtează de sfera de influenţă a Moscovei. „Ne îndreptăm în mod decisiv pe calea europeană”, a declarat Zaharov la Radio Moldova. „Acest lucru, în mod natural, face clasa politică rusă nefericită sau chiar indignată, dar noi am ales această cale şi cerem forţelor externe să nu se amestece în deciziile noastre interne”, a punctat oficialul de la Chişinău.

Strategia de securitate naţională a Republicii Moldova, iniţiată de preşedinta Maia Sandu, va fi în vigoare timp de şase ani şi va deveni baza pentru alte iniţiative în acest domeniu.

„Scopul nostru este ca dintr-un stat vulnerabil cu democraţie fragilă să devenim un stat puternic, modern, rezilient şi european, capabil să aibă grijă de cetăţenii săi, care garantează că moldovenii sunt în siguranţă acasă şi trataţi cu respect oriunde în lume”, a transmis preşedinta Maia Sandu.

Sprijin românesc

Preşedintele Klaus Iohannis a afirmat anterior că nu doreşte să speculeze şi nici nu crede că este bine să facă acest lucru, întrebat dacă anul 2030 este un termen posibil pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană. „Pe de altă parte, niciodată nu s-a trecut aşa repede peste faza preliminară, de la solicitare la statutul de candidat, la aprobarea negocierilor de aderare. Deci putem să fim optimişti”, a adăugat şeful statului, în contextul în care Consiliul European a decis deschiderea negocierilor de aderare pentru Ucraina şi Republica Moldova.

„Nu vreau să speculez aceste chestiuni şi nici nu cred că este bine. În cazul României, dacă ne amintim, noi am dorit de la mijlocul anilor ‘90 să ajungem în această fază. Decizia s-a luat în decembrie 1999, în ianuarie 2000 au început negocierile pentru aderare şi România a intrat în Uniune pe 1 ianaurie 2007, împreună cu Capitala culturală europeană Sibiu. Deci 7 ani şi atunci n-am avut război, n-am avut crize de tipul celor cu care ne confruntăm aici”, a declarat Klaus Iohannis, întrebat dacă termenul 2030 pentru aderarea Republicii Moldova la UE despre care vorbea preşedinta Maia Sandu este unul realist şi posibil.

Şeful statului român a adăugat că „pe de altă parte, niciodată nu s-a trecut aşa repede peste faza preliminară, de la solicitare la statutul de candidat, la aprobarea negocierilor de aderare”.

„Deci putem să fim optimişti”, a concluzionat preşedintele Iohannis.

Și preşedintele Senatului, liderul PNL Nicolae Ciucă, a transmis felicitări pentru Republica Moldova şi Ucraina pentru ”pasul major” pe care l-au făcut în vederea aderării la Uniunea Europeană. ”România a fost şi va rămâne un partener al celor două state şi un susţinător vocal al unităţii şi solidarităţii europene”, a transmis Ciucă.

”Salut decizia istorică a Consiliului Europei de a deschide negocierile de aderare a Republicii Moldova şi Ucrainei la UE. Cele două ţări au făcut un nou pas către destinul lor european, pe care sperăm cu toţii să îl vedem împlinit cât mai curând”, a scris, joi seară, pe Facebook, Nicolae Ciucă.

Acesta a transmis felicitări ceor două state, ”pentru acest pas major”.

”România a fost şi va rămâne un partener al celor două state şi un susţinător vocal al unităţii şi solidarităţii europene”, a mai transmis Ciucă.

Share our work
Sofia, ambiții Schengen pentru 2024

Sofia, ambiții Schengen pentru 2024

Parlamentul olandez a aprobat poziţia guvernului ţării în favoarea aderării Bulgariei ca membru cu drepturi depline la spaţiul fără frontiere Schengen, a anunţat triunfător vineri, ministrul bulgar de interne Kalin Stoianov.

Potrivit lui Stoianov, poziţia Austriei este acum singurul obstacol rămas în ceea ce priveşte candidatura Sofiei la Schengen.

Decizie austriacă

Discuţii foarte intense sunt în curs de desfăşurare între Bulgaria şi Austria, precum şi între România şi Austria, a spus Stoianov. La negocieri participă şi instituţiile UE implicate în acest proces.

Ministrul şi-a exprimat speranţa că Austria va lua o decizie în zilele următoare. „E greu de spus dacă acest lucru se va întâmpla înainte de Anul Nou. Ceea ce contează pentru noi este să avem o decizie din partea Austriei, este mai puţin important dacă aceasta vine înainte sau după Anul Nou”, a comentat el.

După o noapte de dezbateri intense în Parlamentul olandez, intrarea deplină a Bulgariei în spaţiul Schengen a primit undă verde, a relatat Novinite.com.

Guvernul condus de prim-ministrul Mark Rutte a confirmat săptămâna trecută îndeplinirea de către Bulgaria a cerinţelor Schengen şi a transmis decizia sa parlamentului.

Joi, în timpul dezbaterilor din parlament, s-a propus ca Bulgaria să fie admisă în Schengen doar pe calea aerului – aşa cum doreşte şi Austria. Rezoluţia a fost înaintată de partidul Noul Contract Social (NOD), o forţă politică nou înfiinţată în Ţările de Jos, care a devenit a patra forţă politică la Haga.

Rezoluţia a întrunit însă 59 de voturi „pentru” faţă de 49 „împotrivă”. Şi, deşi susţinătorii intrării parţiale a Bulgariei în Schengen au fost mai mulţi, propunerea a fost respinsă deoarece nu a întrunit majoritatea absolută necesară, care era de 76 de voturi.  

Presa bulgară scrie că în mod surprinzător, deputaţii partidului premierului Mark Rutte au votat în favoarea rezoluţiei, în timp ce parlamentarii Partidului pentru Libertate (PVV) al lui Geert Wilders, de extremă dreapta, care a obţinut recent cele mai multe voturi la alegerile parlamentare, s-au abţinut de la vot. Dacă ar fi votat în favoarea rezoluţiei, aceasta ar fi trecut cu 86 de voturi faţă de cele 76 necesare şi Bulgaria ar fi urmat să adere la Schengen doar pe cale aeriană. Astfel, acum, în practică, înseamnă că cererea de a intra doar pe calea aerului a fost respinsă, ceea ce dă undă verde Bulgariei pentru aderarea deplină, au explicat diplomaţii.

Buturuga maghiară

Ungaria îşi va ridica obiecţia faţă de aderarea Bulgariei la spaţiul Schengen după ce parlamentul bulgar va confirma oficial eliminarea unei taxe suplimentare pe transporturile de gaz rusesc, a declarat marţi ministrul de externe Peter Szijjarto, citat de Reuters.

„Am fost informat de către colegul meu bulgar că parlamentul bulgar a eliminat această lege”, a declarat Szijjarto într-o înregistrare video pe pagina sa de Facebook.

El a precizat că, odată ce legea va fi publicată vineri, aşa cum era de aşteptat, în periodicul legislativ al parlamentului, Ungaria va renunţa la obiecţia sa şi va cere Comisiei Europene să oprească o procedură de infringement pe care Budapesta a iniţiat-o.

Bulgaria a introdus o nouă taxă de tranzit pentru gazul rusesc, de 10 euro pe MWh, în luna octombrie a acestui an, atrăgându-şi critici puternice din partea Ungariei, al cărei ministru de externe a calificat acţiunea drept „ostilă”.

Ministerul de Externe al Ungariei a anunţat la sfârşitul săptămânii trecute că Budapesta se va opune prin veto intrării Bulgariei în Schengen, dacă taxa va rămâne în vigoare.

Bulgaria este prin principala rută prin care Ungaria importă gazele ruseşti. 

Război politic intern

Analiștii politici consideră că partidul condus de cancelarul Austriei, Karl Nehammer, încearcă să fure tema migraţiei de la partidul de extremă dreaptă, astfel se explică refuzul de a accepta România în spaţiul Schengen. Totuşi, Austria ar putea accepta ca România şi Bulgaria să adere la spaţiul Schengen mai întâi cu aeroporturile, apoi terestru, negocierile europene fiind în plină desfăşurare.

Mihai Răzvan Ungureanu a fost întrebat în emisiunea Insider politic, difuzată la Prima TV, dacă a depistat influenţe subterane ale Moscovei în refuzul Austriei de accepta România în spaţiul Schengen. 

”Nu cred că trebuie să mergem în măruntaiele unor teorii conspiraţioniste. A fost opţiunea de politică internă a guvernului de coaliţie de la Viena. Practic, preşedintele celui mai important partid din coaliţie, cancelarul Nehammer, uitându-se la alegerile generale de anul viitor, încearcă să fure tema migraţiei de la partidul de extremă dreaptă FPÖ (Partidul Libertăţii). A riscat foarte mult, e greu să apreciem care vor fi efectele electorale, eu unul le prevăd diminuate. S-a văzut în alegerile de land de anul acesta că tema migraţiei n-a funcţionat, chiar dacă a fost asumată de ÖVP – partidul cancelarului Nehammer. Cred că efectele electorale nu vor aduce un mare câştig pentru ÖVP, care a pierdut mult în alegerile de landuri. Social-democraţii nu prea există şi vine puternic din urmă partidul de extremă dreapta – care e mult mai credibil când vorbeşte de interzicerea sau micşorare capacităţii de absorbţie a migranţilor în Austria – faţă de ÖVP, care până acum părea să fie stâlpul europenităţii”, a spus Mihai Răzvan Ungureanu la Prima TV. 

Preşedintele Klaus Iohannis a declarat, referitor la aderarea ţării noastre la spaţiul Schengen, că nu vrea ca lumea să creadă că „suntem la un mic pas de un rezultat favorabil pentru România”. 

„Dosarul Schengen este un dosar european care nu a mers aşa cum a trebuit. În cazul nostru, anul trecut, cam tot la începutul iernii, Austria a refuzat să acorde un vot pentru intrarea României în Schengen. De atunci toată lumea negociază pe absolut toate palierele. Acum a apărut o oarecare flexibilizare a poziţiei austriece, însă vreau să fim foarte sincer aici mai este cale lungă şi este nevoie de multe negocieri şi multe discuţii. Aici intervin sigur ministerele, Externele, Internele şi reprezentanţa noastră din Bruxelles care s-a implicat exemplar în toate discuţiile. Nu vreau să creadă cineva că suntem la un mic pas de un rezultat favorabil pentru România. Este nevoie de foarte, foarte multe negocieri în continuare”, a afirmat Klaus Iohannis, înainte de a participa la Summitul Uniunea Europeană-Balcanii de Vest de la 

Guvernul olandez a informat Parlamentul de la Haga că sprijină intrarea Bulgariei în Schengen, a anunţat vineri ambasadoarea Regatului Ţărilor de Jos la Bucureşti, Willemijn van Haaften.

Olanda, alături de Austria, s-a opus în urmă cu un an intării Bulgariei în spaţiul de liberă circulaţie, în timp ce România s-a lovit numai de veto-ul Vienei. România şi Bulgaria şi-au depus însă candidatura împreună pentru aderarea la Schengen, astfel că cele două ţări sunt privite „la pachet”.

Austria anunţase zilele trecute că este dispusă să accepte o intrare parţială a Bulgariei şi României în Schengen, cu graniţele aeriene şi navale. Totuşi, rămânea un semn de întrebare în privinţa veto-ului Olandei în cazul Bulgariei.

Acuzații dure

”Ca bulgar, cred că aşa-numitele condiţii speciale sunt inacceptabile şi nejustificate. Bulgarii sunt obosiţi şi afectaţi de standardele duble faţă de ei ca europeni. Vorbind ca politician, cred că această discuţie din Austria nu este îndreptată către Bulgaria şi România, ci către societatea austriacă. Despre ce condiţii vorbim, când ţara noastră îşi îndeplineşte oricum toate angajamentele de protecţie a frontierelor? Şi acestea nu sunt cuvintele mele, ci ale tuturor instituţiilor europene, ale fiecăreia dintre ele. În acest sens, nu există noi angajamente pentru noi. Îndeplinim deja cerinţele Austriei”, a declarat Novakov, citat de mass-media.

El a afirmat că acest comportament al Austriei este mai degrabă rezultatul proceselor politice interne.

Austria cere Comisiei Europene o triplare a numărului de poliţişti de frontieră şi fonduri pentru infrastructura de protecţie a frontierelor. În plus, Austria solicită controale întărite la frontierele terestre, precum şi preluarea de către România şi Bulgaria de solicitanţi de azil, în special afgani şi sirieni.

Premierul Marcel Ciolacu a anunţat sâmbătă seară că Austria ”şi-a flexibilizat poziţia în ceea ce priveşte spaţiul Schengen şi este de acord cu ridicarea graniţelor aeriene pentru România”. ”Asta înseamnă că românii nu vor mai sta la cozi interminabile atunci când zboară în interiorul Uniunii Europene”, a explicat el.

Preşedintele Klaus Iohannis a declarat, referitor la aderarea ţării noastre la spaţiul Schengen, că nu vrea ca lumea să creadă că „suntem la un mic pas de un rezultat favorabil pentru România”. „Este nevoie de foarte, foarte multe negocieri în continuare”, a mai spus şeful statului şi a adăugat că nu crede că Ungaria ne va pune beţe în roate, însă negocierile sunt complicate dat fiind că România şi Bulgaria au fost tratate la pachet privind acest subiect, pentru că aceasta este procedura.

Strategie alternativă

Europarlamentarul bulgar Andrey Novakov a îndemnat anterior Bulgaria şi România să elimine barierele la punctele comune de trecere a frontierei, în semn de protest dacă li se va refuza în continuare aderarea la spaţiul Schengen, informează BTA, citată de mass-media de la București.

„Propunerea mea este acea ca, în situaţia în care nu vom intra în Schengen, să rezolvăm în mod bilateral controalele la frontieră între Bulgaria şi România şi să ridicăm barierele (între cele două ţări) fără a încălca legislaţia europeană. Acest lucru este posibil şi ar trebui să îl facem, inclusiv în semn de protest”, a declarat joi Novakov la un forum pe transport, digitalizare, oraşe inteligente şi securitatea alimentară, organizat la Sofia. Evenimentul est organizat de dir.bg şi 3E News. Agenţia de presă BTA este partener media la acest forum.

Andrey Novakov a subliniat că nu sunt multe poduri peste Dunăre între Bulgaria şi România pentru că strategia României este aceea de a-şi dezvolta infrastructura spre vest, în direcţia Ungariei, şi nu în sud, spre Bulgaria. Pe de altă parte, principalele oraşe bulgare de la Dunăre sunt mai mici decât oraşele româneşti şi există o lipsă de interes în conectarea lor, crede Novakov. Potrivit europarlamentarului, există bani pentru construcţia de poduri peste Dunăre, însă nu există dorinţă pentru construcţia lor. Bulgaria ar trebui să convingă România că au o ţară membră UE şi la sud şi astfel de infrastructura ar fi în interesul său.

Demers regional

La rândul lor, consilierii locali din Giurgiu şi Ruse au semnat recent, în cadrul unei şedinţe comune româno-bulgare, o declaraţie comună şi o scrisoare cu privire la importanţa aderării la Spaţiul Schengen ce va fi transmisă premierilor şi miniştrilor afacerilor externe din cele două ţări

„La 16 ani distanţă de la aderarea simultană la Uniunea Europeană, la mai bine de două decenii de cooperare care au generat dezvoltarea şi modernizarea celor două comunităţi, iată-ne astăzi, împreună, într-o simbioză care ne caracterizează, pe o traiectorie comună către Spaţiul Schengen, drum cu prioritate, intersecţie cu o serie de oportunităţi de neratat pentru Euroregiune. Adresăm astăzi o scrisoare celor două Guverne pentru că eticheta de state Schengen ar aduce României şi Bulgariei noi oportunităţi şi pentru că cetăţenii au dreptul la o bună guvernare! Aşa cum ne asumăm în declaraţia comună, împreună trebuie să ne constituim într-o voce comună care spune că cele două ţări au nevoie şi merită să intre în spaţiul Schengen!”, a declarat primarul municipiului Giurgiu, Adrian Anghelescu.

„Conectivitatea noastră nu este decisă de preşedinţi, prim-miniştri sau lideri UE. Conexiunea noastră vine destul de natural de la individ la individ, din prietenie, contactele noastre zilnice şi munca noastră împreună. De ani de zile, Ruse şi Giurgiu au arătat în mod continuu cum pot fi înlăturate barierele prin dialog şi parteneriat. Între noi, ca cetăţeni de ambele părţi ale graniţei, s-a creat o legătură atât de puternică încât politicienii şi administratorii trebuie să parcurgă acum o serie de paşi pentru a o transforma în documente”, a afirmat primarul municipiului Ruse, Pencho Milkov, de la tribuna Ateneului ‘Nicolae Bălănescu’.

Şi directorul executiv al Asociaţiei Euroregiunea Danubius, Lili Gancheva, a declarat că formula succesului acestui demers constă în încredere, acceptare şi continuitate. „După cum se spune în Declaraţia Comună pe care o susţinem, cred că cheia succesului este să fim împreună pentru că aşa putem forma o voce comună pentru a fi auziţi! Merităm şi ar trebui să fim în Spaţiul Schengen!”, a afirmat Lili Gancheva.

În scrisoarea comună, semnată de toţi consilierii municipali din Giurgiu şi Ruse şi care va fi înaintată premierului României, Marcel Ciolacu, şi premierului Republicii Bulgare, Nikolai Denkov, precum şi miniştrilor afacerilor externe din cele două ţări, se subliniază faptul că aderarea la spaţiul Schengen este „esenţială pentru schimbarea pe care o va aduce în regiune”. 

Reformă politică

Într-un demers menit să faciliteze aderarea la spațiul Schengen, Consiliul Judiciar Suprem al Bulgariei a votat pentru demiterea controversatului procuror-şef Ivan Gheşev, considerat de mulţi bulgari drept un apărător de frunte al capilor mafiei din ţară şi un obstacol cheie în calea instaurării statului de drept, relata anterior POLITICO.

Consiliul Judiciar Suprem, care este cea mai înaltă autoritate judiciară din Bulgaria, a declarat că a votat cu 16 voturi la 4 pentru demiterea acestuia. Decizia de demitere a acestuia este acum transmisă preşedintelui Rumen Radev, care trebuie să o aprobe, dar nu are un termen limită pentru a face acest lucru.

Anterior deciziei Consiliului Judiciar Suprem, Gheşev avusese o apariţie la televiziunea naţională şi a refuzat să demisioneze, atacâdu-şi rivalii din parlament pe care i-a numit „gunoi politic”.

Gheşev s-a confruntat cu presiuni pentru a demisiona ca urmare a acuzaţiilor că o explozie care a avut loc lângă vehiculul său, la începutul lunii mai, descrisă drept o „tentativă de asasinat”, a fost de fapt o înscenare.

Noul guvern al Bulgariei, care a preluat puterea la începutul acestei luni, a promis să pună ţara pe o traiectorie către normele democratice ale UE. Timp de mulţi ani, Bulgaria a fost considerată un „stat capturat”, în care oligarhii şi protectorii lor politici au operat efectiv în impunitate, în colaborare cu grupurile de crimă organizată.
Rolul lui Gheşev – poreclit „Şapcă” – este deosebit de sensibil. În timpul protestelor masive antimafia din 2020, el a fost indicat ca fiind figura centrală din sistemul judiciar care face în aşa fel încât să se asigure că niciun lider important nu este adus vreodată în faţa justiţiei. Acesta a intrat însă în conflict deschis cu foşti aliaţi, inclusiv cu fostul prim-ministru Boiko Borissov.

Confruntat cu plecarea iminentă, Gheşev şi-a acuzat duşmanii că încearcă să-l asasineze şi a început să facă dezvăluiri despre o serie de anchete care au fost ascunse – inclusiv un caz de spălare de bani în care este implicat Borissov şi achiziţionarea unei proprietăţi scumpe în Barcelona.
Preşedintele Radev, care provine din rândurile socialiştilor, are puteri limitate pentru a se opune deciziilor Consiliului Judiciar Suprem, dar ar putea întârzia plecarea lui Gheşev pentru a-i permite acestuia să creeze probleme noului guvern. Radev adoptă o poziţie blândă faţă de Rusia şi este ostil noului guvern reformator condus de premierul Nikolai Denkov, care s-a angajat să adopte o poziţie mai deschis pro-NATO şi pro-Ucraina.

Share our work
Turcia și Ucraina, o relație complicată pe frontul grânelor

Turcia și Ucraina, o relație complicată pe frontul grânelor

Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a declarat că va vorbi în curând cu omologul său rus Vladimir Putin pentru a îndemna Moscova să relanseze iniţiativa privind cerealele din Marea Neagră, conform postului de televiziune Haberturk şi altor instituţii media.

Efort geopolitic

„În curând, vom vorbi cu preşedintele rus Vladimir Putin şi îi vom spune că ‘trebuie să operăm coridorul de cereale (din Marea Neagră) cu orice preţ’. Cu voia lui Dumnezeu, primind un răspuns pozitiv de la el, putem continua pe drumul nostru”, le-a declarat Erdogan jurnaliştilor în timpului zborului său de întoarcere dintr-o vizită la Budapesta.
Rusia s-a retras în iulie din acordul – intermediat de Turcia şi Organizaţia Naţiunilor Unite – care permitea Ucrainei să exporte în siguranţă cereale din porturile sale de la Marea Neagră, spunând că înţelegerea nu livrează cereale celor mai sărace naţiuni şi că încă se confruntă cu bariere în calea propriilor exporturi de cereale şi îngrăşăminte.

Vicepremierul ucrainean Oleksandr Kubrakov a anunţat marţi că ţara sa a exportat zece milioane de tone de produse către 24 de ţări, de la crearea, în luna august, a unui coridor prin Marea Neagră, în pofida ameninţărilor ruseşti de represalii asupra navelor care circulă în zonă.
„De la începutul operaţiunii, am majorat cantitatea de la 278.000 tone în prima lună la aproape cinci milioane de tone. În pofida atacurilor sistematice asupra infrastructurii portuare a Ucrainei, porturile au acceptat 33 de nave pentru a fi încărcate”, a spus Kubrakov într-un mesaj pe platforma de social media X.
Ministrul ucrainean al Economiei, Yulia Svyrydenko, a afirmat că volumul de mărfuri exportate a fost cu 19,3% mai scăzut în primele 11 luni din 2023, faţă de perioada similară din 2022, din cauza blocadei porturilor de către Rusia şi a atacurilor.

Războiul declarațiilor

Totuşi, coridorul prin Marea Neagră şi mecanismul de asigurare a navelor au permis majorarea exporturilor pe mare cu 70% în noiembrie, comparativ cu octombrie. Exporturile Ucrainei de mărfuri şi servicii ar putea creşte cu 9% în 2024, cu 19,4% în 2025 şi cu 20,6% în 2026 dacă rămân în vigoare coridorul prin Marea Neagră şi mecanismul de asigurare, a declarat Svyrydenko.
După ce Rusia s-a retras în iulie din înţelegerea care permitea exportul cerealelor ucrainene printr-un coridor maritim sigur, Ucraina a organizat un „coridor umanitar” pentru a ocoli blocada rusească de facto asupra porturilor sale din Marea Neagră. Guvernul de la Kiev a notificat atunci Organizaţia Maritimă Internaţională asupra stabilirii unei rute temporare de transport maritim, care trece şi prin apele teritoriale ale României.
Ulterior, un oficial din Ministerul Agriculturii din Ucraina a declarat că ruta va fi folosită şi pentru livrările de cereale spre ţări din Africa şi Asia.
Duminică, ministrul rus al Agriculturii, Dmitri Patruşev, a declarat, conform agenţiei ruse de presă ruse, că Moscova nu este interesată în prelungirea acordului privind exportul cerealelor ucrainene prin Marea Neagră.
Oficialul rus a adăugat că este vorba în mare parte de o decizie politică, dar că Rusia va continua să-şi exporte cerealele, întrucât are cumpărătorii săi.
Guvernul de la Kiev se aşteaptă ca recolta de cereale şi seminţe oleaginoase să se situeze la 79 milioane tone în 2023, iar excedentul exportabil în 2023/2024 să fie de aproximativ 50 milioane tone.

Opoziție rusă

Rusia nu este interesată în prelungirea acordului privind exportul cerealelor ucrainene prin Marea Neagră, a relatat duminică agenţia de presă rusă RIA, citându-l pe ministrul rus al agriculturii Dmitri Patruşev.
Oficialul rus a adăugat că este vorba în mare parte de o decizie politică, dar că Rusia va continua să-şi exporte cerealele, întrucât are cumpărătorii săi.
„Volumele noastre de export de grâne, ţinând cont de încetarea acordului privind cerealele, nu au scăzut în niciun caz, chiar au crescut uşor”, a declarat Patruşev, potrivit RIA.
Rusia s-a retras în iulie din acordul care a permis Ucrainei să exporte cereale via porturile sale la Marea Neagră. Rusia a argumentat că acest acord nu asigură livrarea de cereale către ţările cele mai sărace, precum şi că exporturile ruse de cereale şi îngrăşăminte continuă să se confrunte cu obstacole, aminteşte Reuters.
La începutul lui decembrie, Ucraina a susţinut că a exportat şapte milioane de tone de mărfuri de la crearea, în luna august, a unui coridor prin Marea Neagră, în pofida ameninţărilor ruseşti de represalii asupra navelor care circulă în zonă.
La rândul său, Nikolai Patruşev afirma la sfârşitul lui noiembrie că, după o recoltă record de peste 151 de milioane de tone cereale şi legume – inclusiv aproape 99 de milioane de tone de grâu -, Rusia îşi va putea acoperi propriile necesităţi şi va putea expedia cantităţi record „partenerilor străini”.

Recoltă bogată

Ministerul ucrainean al Agriculturii a îmbunătăţit vineri prognozele referitoare la recolta de cereale din 2023, până la 59,7 milioane de tone, adăugând că producţia la hectar a atins un nou record.
Recolta totală de cereale şi oleaginoase este estimată să ajungă la 81,3 milioane de tone, a precizat Ministerul ucrainean al Agriculturii într-un comunicat, comparativ cu estimarea precedentă din luna octombrie care era de 79,1 milioane de tone.
În comunicat se precizează că producţia medie de grâu a urcat până la 54,7 chintale la hectar în 2023, depăşind-o pe cea de 53,6 chintale la hectar înregistrată în 2021. Un chintal este echivalent cu 100 de kilograme.
Potrivit noilor prognoze revizuite, recolta de grâu este estimată la 22,2 milioane de tone, cea de orz la 5,8 milioane de tone iar cea de porumb la 30,1 milioane de tone. Prognozele referitoare la recolta de floarea soarelui şi soia boabe au fost lăsate la 13 milioane de tone, respectiv 4,6 milioane de tone. Recoltatul rapiţei s-a finalizat iar producţia a fost de peste patru milioane de tone.
În mod tradiţional, Ucraina exporta cele mai mari cantităţi de cereale prin porturile sale de la Marea Neagră. De la începerea invaziei ruse în Ucraina în februarie 2022, care a inclus o blocadă navală a porturilor ucrainene de la Marea Neagră, Kievul face eforturi pentru a-şi putea exporta produsele, mai ales cerealele.

Plan turcesc

Turcia, România şi Bulgaria intenţionează să semneze în ianuarie un plan comun pentru înlăturarea minelor care plutesc în derivă pe Marea Neagră în urma războiului din Ucraina, a anunţat sâmbătă ministrul turc al apărării, Yasar Guler, după mai multe luni de discuţii pe acest subiect între aliaţii din NATO, transmite Reuters.
Miniştrii apărării din cele trei ţări au avut discuţii asupra acestui plan la o reuniune a NATO desfăşurată la Bruxelles în octombrie, apoi la o altă reuniune care a avut loc luna trecută la Ankara în timp ce lucrau la finalizarea iniţiativei.
Adresându-se presei la Ankara, ministrul turc al apărării a declarat că „Iniţiativa Trilaterală” va include deocamdată numai aceste trei ţări, Turcia, România şi Bulgaria, iar miniştrii lor ai apărării au planificat să participe la ceremonia de semnare a iniţiativei pe 11 ianuarie la Istanbul.
„Din cauza războiului între Ucraina şi Rusia, au fost amplasate mine atât în porturile ucrainene cât şi în cele ruseşti. Acestea uneori se desprind şi ajung purtate de curenţi pe ţărmurile noastre”, a explicat ministrul turc.

„Dragoarele noastre de mine vor patrula constant până în punctul unde se termină frontierele (martitime ale) României”, a adăugat ministrul Yasar Guler.

La rândul său, Regatul Unit va furniza apărării ucrainene două nave pentru a ajuta Kievul să detecteze minele marine ruseşti în Marea Neagră şi să-şi relanseze exporturile pe cale maritimă, a anunţat luni guvernul britanic.
Aceste vase „vor oferi Ucrainei capacităţi vitale care vor ajuta la salvarea de vieţi pe mare şi vor deschide rute cruciale de export”, a afirmat ministrul britanic al apărării, Grant Shapps, citat într-un comunicat.
Exporturile ucrainene au fost reduse semnificativ de la începutul invaziei ruse în februarie 2022, Marea Neagră devenind un teren major de confruntare între Moscova şi Kiev.
Furnizarea acestor nave de către Londra coincide cu anunţul, luni, de către Grant Shapps şi omologul său norvegian, Björn Arild Gram, a unei Coaliţii pentru capacitate maritimă (Maritime Capability Coalition).
Acesta este „un nou efort dedicat al Regatului Unit, Norvegiei şi aliaţilor noştri pentru a consolida mijloacele maritime ale Ucrainei pe termen lung”, a declarat Grant Shapps, citat într-un comunicat.
Obiectivul este de a permite Kievului „să-şi apere apele teritoriale şi de a întări securitatea în Marea Neagră”, a adăugat el.
Această nouă coaliţie a fost decisă în cadrul ultimelor întâlniri ale Grupului de contact pentru apărarea Ucrainei, care reuneşte aproximativ cincizeci de ţări.
De la începutul invaziei ruse a Ucrainei în februarie 2022, Regatul Unit a contribuit deja cu 4,6 miliarde de lire sterline (5,3 miliarde de euro) ca ajutor militar Ucrainei.

Sprijin financiar masiv

Ucraina are nevoie anul viitor de un ajutor de 37,3 miliarde de dolari (peste 34 de miliarde de euro) pentru menţinerea stabilităţii financiare, potrivit unei estimări a Fondului Monetar Internaţional (FMI) publicate miercuri de Ministerul ucrainean de Finanţe.
Sosirea „la timp” a ajutorului financiar oferit Ucrainei de partenerii internaţionali este „vitală” pentru a menţine pe linia de plutire economia acestei ţări în timp ce continuă agresiunea militară rusă, a subliniat ministrul ucrainean de finanţe, Serhii Marcenko.
Ucraina încheie anul 2023 într-o stare de incertitudine asupra ajutorului financiar promis de acum înainte de SUA şi UE.
În SUA, un nou pachet de asistenţă financiară de 61,4 miliarde de dolari destinat Ucrainei şi pentru care preşedintele democrat Joe Biden a cerut aprobarea Congresului este în continuare blocat de republicani, care le cer democraţilor, în schimbul aprobării lui, sporirea măsurilor împotriva migraţiei ilegale.
În acest timp, nici UE nu a reuşit să aprobe un nou ajutor financiar pentru Ucraina în valoare de 50 de miliarde de euro pentru următorii patru ani cerut de Comisia Europeană, după ce Ungaria s-a opus la summitul european de săptămâna trecută, dar discuţiile vor continua şi un nou summit este convocat pentru 1 februarie.
Ministrul ucrainean de finanţe a mai menţionat că suma ajutorului financiar extern de care ţara sa are nevoie anul viitor a scăzut cu aproximativ 4 miliarde de dolari faţă de estimările anterioare, în urma „măsurilor de maximizare a veniturilor la buget, activării pieţei interne a creditelor” şi diminuării unor cheltuieli publice. Ministrul Serhii Marcenko a subliniat că Ucraina are nevoie de asistenţă externă pentru acoperirea cheltuielilor sociale, întrucât bugetul este axat pe acoperirea cheltuielilor militare.

Share our work
Dilema Armeniei și mutațiile geopolitice din Caucazul de Sud

Dilema Armeniei și mutațiile geopolitice din Caucazul de Sud

Declarația premierului armean Nikol Pashinyan în interviul către Wall Street Journal la 25 octombrie se înscrie într-un trend al oficialilor armeni tot mai dezamăgiți de faptul că Rusia a eșuat în a proteja Armenia împotriva rivalului Azerbaidjan susținut de Turcia, fapt care a dus la capitularea forțelor armene din Nagorno-Karabah și dispariției de facto a republicii armene separatiste Artsakh de pe teritoriul Azerbaidjanului. Astfel, premierul Pashinyan a spus că nu vede niciun avantaj în prezența trupelor rusești pe teritoriul Armeniei.

Asta deși până acum trupele rusești au constituit o prezență cvasipermanentă pe teritoriul Armeniei. După disoluția URSS în 1991, trupele sovietice de pe teritoriul armean au devenit rusești, din 1992, în contextul războiului cu Azerbaidajan (primul război din Nagorno-Karabah, 1988-1994) fiind însărcinate cu paza frontierei cu Turcia și Iran. Din 1995 o bază militară rusească importantă (102) a fost stabilită la Gyumri, al doilea oraș ca mărime din Armenia. I se adaugă ulterior baza aeriană 3624 de la Ergumi, lângă Erevan, plus baze mai mici în regiunile sudice și estice ale țării. Folosirea acestor baze de către ruși a fost prelungită până în 2044 printr-un acord semnat în 2010. Ca și o coincidență, tot în 2010 președintele ucrainean Viktor Ianukovici semna prelungirea acordului de închiriere a Sevastopolului și altor baze din Crimeea către Flota Rusă a Mării Negre (care expira în 2017) cu încă 25 de ani, până în 2042.

În opinia părții armene, motivul și rolul prezenței trupelor ruse este unul clar, pentru un plus de siguranță contra Azerbaidjanului, cu care Armenia are un conflict deschis încă din 1988, din perioada sovietică. Foarte pe scurt despre acest conflict cu o durată de peste treizeci și cinci de ani.

Conflictul din Nagorno-Karabah

Nagorno-Karabah, sau Karabahul de Munte, denumită de către armeni și ca Republica Artsakh, regiune muntoasă cu populație majoritar armeană aflată în interiorul Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan din componența URSS, la fel ca și RSS Armeană. Această regiune a fost înființată de către conducerea sovietică în 1923 ca regiune autonomă în cadrul RSS Azerbaidjan. Partea armeană susține că regiunea respectivă este mult mai redusă față de totalitatea teritoriilor locuite predominant de către armeni la acea vreme, dar în decursul deceniilor sub stăpânire sovietică acești armeni au fost deznaționalizați, astfel că s-a ajuns la o enclavă armeană în interiorul RSS Azerbaidjan. Această politică de trasare arbitrară a granițelor republicilor unionale și a amestecului de populații prin deportări pentru crearea de minorități importante pe teritoriul republicilor unionale învecinate a fost o regulă în imperiul sovietic, mai cu seamă în timpul lui Stalin, tocmai pentru a crea focare potențiale de conflict între aceste republici pentru a le menține în orbita conducerii centrale a Moscovei, fără de care aceste conflicte create artificial nu ar avea cum să fie ținute sub control.

Așa a fost și în cazul Armeniei și Azerbaidjanului, regiunea Nagorno-Karabah fiind un permanent măr al discordiei între cele două republici unionale. Timp de decenii aceste frustrări au fost înăbușite și ținute sub control de conducerea cu mână de fier a Moscovei, dar după dezghețul declanșat de Gorbaciov, glasnost și perestroika, când a început să bată un vânt de liberalizare peste teritoriul înghețat al URSS, aceste frustrări și probleme au început să răbufnească și să scape de sub control. Am văzut cum Lituania a început să manifeste veleități de independență la sfârșitul anilor ’80, iar frământările popoarelor din Uniunea Sovietică au crescut în intensitate până au scăpat de sub control. Aripa conservatoare de la Moscova a încercat o lovitură de stat în 1991, care a eșuat, rezultatul fiind disoluția URSS în cincisprezece republici foste unionale devenite independente.

Dar în cazul Nagorno-Karabah frământările au căpătat accente de o violență extremă, ajungându-se la conflict deschis între armeni și azerbaidjeni încă din 1988, când ambele erau încă în componența URSS. La 19 februarie 1988 în Nagorno-Karabah au început manifestații pentru alipirea lor la Armenia, deși nu exista o graniță comună, regiunea fiind o enclavă în Azerbaidjan. Conform recensământului din 1989, din cei 186000 de locuitori, 75% erau armeni, restul azeri. Au început acțiuni de purificare etnică pentru alungarea azerilor, în 1989 Sovietul Suprem al RSS Armeană adoptă o lege de anexare a Nagorno-Karabah la Armenia, a urmat organizarea de unități de autoapărare înarmate inclusiv cu tancuri și artilerie de la unitățile sovietice/rusești din zonă, astfel că până în 1992 armenii reușesc să alunge trupele azere și populația, inclusiv din regiunile dintre frontiera armeană și enclava Nagorno-Karabah, realizând un coridor de legătură între noul stat armean și republica Artsakh. Populația azeră se refugiază în estul Azerbaidjanului. Războiul se încheie în 1994 cu o victorie clară a armenilor, care ocupă aproximativ 20% din teritoriul azer, din care Nagorno-Karabah reprezenta abia 7%, restul fiind teritorii adiacente aflate între Armenia și Nagorno-Karabah.

Conflictul este înghețat în 1994, la fel ca și altele de pe teritoriul fostei URSS, ca și cele din Transnistria (Republica Moldova) sau din Abhazia și Osetia de Sud (Georgia), dar se reaprinde periodic, la fel ca și cele din Georgia. Pentru a-și păstra câștigurile teritoriale și stăpânirea regiunii Nagorno-Karabah, Armenia mizează pe alianța cu Rusia, care își instalează baze militare aici, văzute de către conducerea armeană ca o garanție împotriva unei reveniri a Azerbaidjanului. Este limpede că Rusia a fost cea care a stat la baza victoriei, livrându-le acestora armament de peste un miliard de dolari, astfel că se puteau bucura de recunoștința armenilor.

Dar conflictul nu a rămas înghețat permanent, ci periodic s-a inflamat ajungându-se la ciocniri violente pe linia de demarcație stabilită în 1994, inclusiv la tiruri de artilerie și incursiuni de blindate rezultate cu sute de victime de ambele părți. Un conflict înghețat, dar reîncălzit periodic, la fel ca și cel din Donbass între 2014 și 2022. Astfel, ciocniri pe linia de contact au avut loc în 2008, 2010, 2011, 2014, iar în aprilie 2016 a rezultat o confruntare sângeroasă numită și războiul de patru zile rezultat cu zeci de morți și răniți de ambele părți.

Timp de 26 de ani, între 1994 și 2020, schimbările de pe linia de contact între cele două forțe beligerante au fost minore, ciocnirile militare, deși violente, nu au ca rezultat străpungeri ale frontului sau modificări majore ale zonelor controlate de către beligeranți. Doar lupte de uzură sau de testare a apărării.

Turcia intră în arenă

Dar după 2010, cam pe la mijlocul deceniului, o transformare importantă se petrece în Azerbaidjan. Azerbaidjanul se orientează geopolitic către Turcia, care își redescoperă vocația de lider regional și de jucător important pe axa Orientul Mijlociu – Asia Centrală și începe să-și pună în valoare această vocație. Să nu uităm, cum spunea George Friedman, Turcia a fost 500 de ani un imperiu și doar 100 de ani o democrație, așa că va reveni și va juca rolul de hegemon regional, este o realitate.

Veleitățile Turciei ca și hegemon regional nu sunt doar de acum, dar abia după 2010 începe să și le pună în valoare tot mai accentuat și să facă eforturi pentru a se impune ca atare. Spre exemplu, până în 2010, relațiile dintre Turcia și Israel erau excelente, ca între doi aliați, dar după ce șase nave civile turcești cu ajutoare către Gaza au fost abordate de către marina israeliană rezultând morți și răniți, relațiile s-au răcit, Turcia devenind unul din principalii susținători ai țărilor musulmane din regiune, chiar dacă această atitudine devenea contradictorie cu cea a NATO, alianță din care Turcia face parte. Ca exemplu, Turcia cumpără din Rusia sisteme de apărare anti-aeriene S-400, ca reacție SUA scoate Turcia din programul F-35.

Dar relația Turciei cu Rusia este deosebit de complexă, pe de o parte par a fi parteneri, cumpără S-400, gaz și petrol, dar pe alte paliere sunt adversari declarați, cum ar fi în Siria, să ne amintim de faptul că în 2015 un avion F-16 turcesc doboară un avion Su-24 rus. Mai mult, turcii i-au aprovizionat pe ucraineni cu armament performant, cum ar fi dronele Bayraktar care au făcut diferența în primele faze ale războiului din Ucraina. Relația Turciei cu Rusia și cu NATO ar fi un capitol important de studiat separat.

Cert este că Turcia este dezamăgită de permanenta amânare a cererii ei de aderare la UE (nici UE nu este fericită cu ideea aderării Turciei) și astfel trece pe calea alternativă, respectiv cea imperială, de a deveni un lider regional, folosindu-se de puterea sa economică, militară și diplomatică, prin care își poate proiecta influența în Asia Centrală, unde Kazahstanul, Uzbekistanul, Turkmenistanul, Kyrgystanul și Tadjikistanul sunt popoare turcice și musulmane, dar și în Orientul Mijlociu.

Prin Constituția din 1923, Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul Turciei moderne desprinsă din Imperiul Otoman, pentru a păstra caracterul laic al statului, preconiza ca în cazul în care statul turc încearcă să devină unul islamic religios, armata are datoria de a da o lovitură de stat. Ori, lovitura de stat împotriva lui Erdogan din 2016 a eșuat, astfel că Turcia poate să ia o turnură islamică populistă cu tendințe fundamentaliste oricând, având în vedere situația actuală, când Erdogan este liderul necontestat, iar tendințele sale populiste se pot dezvolta liber, fără vreo reținere.

Oricum, Turcia, ca și putere militară și economică a devenit un lider regional, astfel că nu este de mirare că Azerbaidjanul a intrat în sfera de influență a Turciei, care a devenit un susținător al acestui stat, inclusiv militar și politic.

Războiul din 2020 și ruperea echilibrului

Totodată, situația Azerbaidjanului s-a schimbat extrem de mult în ultimii ani. Exploatarea rezervelor enorme de petrol și gaze, inclusiv cele de la Marea Caspică, a făcut ca țara să devină un El Dorado al petrolului, Baku devenind un centru al comerțului cu aceste resurse esențiale pentru mersul lumii. Încasările din comerțul cu petrol și gaze au îmbogățit Azerbaidajanul, astfel că s-a ajuns ca în 2015 bugetul armatei azere să fie mai mare decât întregul buget al Armeniei, astfel că era doar o chestiune de timp până când Azerbaidjanul să încerce să își ia revanșa. Mai ales că avea sprijinul politic și militar al Turciei în spate, care i-a furnizat tot ce avea nevoie în materie de armament și pregătire militară. Vorbim de armament modern, artilerie de precizie, drone de atac și altele.

De cealaltă parte, Armenia rămâne cu ce are, plus garanția Rusiei, ale cărei trupe le găzduiește pe teritoriul propriu. Ori, dezechilibrul din punct de vedere militar este evident, plus discrepanța dintre cele două state, nu numai din punct de vedere economic, Azerbaidjanul ajungând mult mai bogat decât Armenia, dar și demografic, 2,8 milioane armeni contra 10 milioane azeri. Aceste discrepanțe ar fi putut fi echilibrate poate parțial dacă aliatul Armeniei, Rusia, ar fi furnizat acesteia armament performant care să poată să le dea o șansă armenilor în lupta cu azerii. Dar Rusia nu a făcut asta.

Astfel, la declanșarea ofensivei azere din 27 septembrie 2020 (al doilea război din Nagorno-Karabah), armenii au avut prea puține șanse. Superioritatea tehnologică a armatei azere, mai ales în materie de drone, senzori, artilerie cu bătaie lungă și rachete de precizie și-a spus cuvântul, astfel că după capturarea orașului Susha, al doilea ca mărime din Nagorno-Karabah, s-a semnat un acord de încetare a focului la 10 noiembrie 2020. Din punct de vedere militar, folosirea pe scară largă a dronelor de către armata azeră s-a dovedit crucială, anticipând ascensiunea acestora ca și game changer în războiul din Ucraina. Pierderile au fost de ordinul miilor, ambele părți încercând să minimizeze în declarații oficiale propriile pierderi și să le exagereze pe cele ale adversarului, dar în mod cert armenii au suferit pierderi mult mai grele. De menționat că alături de azeri au luptat și mercenari din Siria.

Acordul semnat de către președintele azer Ilham Aliyev, premierul armean Nikol Pashinyan și președintele rus Vladimir Putin prevede încetarea focului și oprirea trupelor pe pozițiile pe care se află, dar și pierderea de către Armenia a 75% din teritoriul controlat înainte de război în Nagorno-Karabah și zona adiacentă, inclusiv parte din cea care făcea legătura între teritoriul armean și republica Artsakh. O înfrângere majoră pentru Armenia, dar deloc surprinzătoare, având în vedere discrepanța apărută în ultimii ani între capabilitățile militare și economice dintre cele două state.

Azerii au sărbătorit în stradă, în timp ce armenii au protestat furibund, chiar l-au agresat pe președintele parlamentului. O frustrare tot mai mare în rândul armenilor care se simțeau trădați chiar de către aliatul și protectorul lor, Rusia, care, după părerea lor, nu a făcut nimic pentru a evita un astfel de deznodământ. Armenii consideră că Rusia, în care și-au pus toată încrederea, a asistat pasivă la înfrângerea lor, fără să acționeze preventiv în plan diplomatic sau chiar militar, cel puțin în materie de furnizare de echipament militar. Dimpotrivă, a jucat la două capete, prin vânzarea de armament și către Azerbaidjan, prin intermediul Belarusului.

2023 sau sfârșitul unei republici secesioniste

Acordul de încetare a focului din 2020 prevedea și desfășurarea unei forțe militare rusești de menținere a păcii în Nagorno-Karabah între cele două părți, dar și pentru protejarea coridorului Lanchin, singura rută rămasă pentru a face legătura între Armenia și Nagorno-Karabah, dar și garantarea de către armeni a accesului azerilor spre enclava azeră Nahicevan, aflată între Armenia și Iran. Forța rusă de menținere a păcii era formată din circa 2000 de militari cu un mandat de minim cinci ani. Putem compara ideea cu forța de menținere a păcii din Transnistria, formată tot din militari ruși, dar aici ei chiar au fost parte combatantă în războiul din Transnistria din 1992, spre deosebire de rușii din Nagorno-Karabah în 2020.

În urma victoriei lor clare din 2020, azerii consideră că trebuie să profite de avantajul creat și să obțină mai mult, profitând de situația creată, de slăbiciunea armenilor și atitudinea rezervată a Rusiei care nu și-a susținut aliatul după cum s-ar fi așteptat. Astfel, au avut loc câteva incursiuni azere în teritoriul încă deținut de armeni, dar și în teritoriul recunoscut al Armeniei, plus incidente pe linia de contact, inclusiv între Nahicevan și Armenia, plus blocarea rutei armene spre Iran. Toate acestea ca și o pregătire pentru tranșarea definitivă a problemei enclavei Nagorno-Karabah.

Momentul ales a fost în 19 septembrie 2023, când era clar pentru toată lumea că Rusia nu avea cum să reacționeze, fiind prinsă de un an și jumătate în războiul din Ucraina. Azerbaidjanul a decis că e momentul pentru închiderea definitivă a problemei Nagorno-Karabah în termenii săi, astfel că a declanșat ofensiva violând cu sânge rece acordul de încetare a focului din 2020. Această ofensivă a fost precedată de blocarea în prealabil a coridorului Lanchin, legătura dintre Armenia și Republica Artsakh, izolând total Nagorno-Karabah de restul lumii.

Mai multe așezări armene din Nagorno-Karabah au fost cucerite în cursul acestei ofensive, capitala Stepanekert fiind bombardată, astfel că liderii Artsakh au cerut încetarea focului. A doua zi au acceptat capitularea și predarea regiunii azerilor. După cum era de așteptat, Rusia nu a putut face nimic, chiar a pierdut cinci membri ai forțelor de menținere a păcii, printre care doi ofițeri, unul dintre ei căpitanul Ivan Kovgan, adjunct al forțelor submarine din Flota Nordului. Se deplasau într-un vehicul când au fost atacați de către forțele azere care i-au confundat cu militari armeni. Este oarecum ciudată prezența unui submarinist de rang înalt în cadrul forțelor de menținere a păcii ruse în Nagorno-Karabah, dar asta dovedește de fapt penuria de militari instruiți cu care se confruntă Rusia în urma războiului din Ucraina, din moment ce a fost nevoită să apeleze la submariniștii din flota nordică (care nu prea aveau treabă în Ucraina, dar nici în Marea Nordului sau Oceanul Înghețat) ca să încropească o forță de menținere a păcii în Nagorno-Karabah, adică la sol, în sudul Caucazului.

Rezultatul negocierilor a fost predarea Nagorno-Karabah azerilor, astfel că această republică Artsakh își încetează existența. Azerii deschid drumul spre Armenia, iar de teama unor represalii și a purificării etnice, în decurs de câteva zile majoritatea celor 120000 de locuitori armeni își părăsesc locuințele și se refugiază în Armenia cu tot ce au putut lua cu ei.

Jocul Rusiei și dilema Armeniei

Opinia publică și societatea armeană a fost dezamăgită profund de rezultatul din 2023, respectiv dispariția republicii Artsakh în care investiseră atâtea vieți și resurse în ultimii 35 de ani. Desigur, pentru Armenia, care în antichitate și în zorii evului mediu fusese un imperiu prosper, acest eșec în refacerea, măcar parțial, a măreției de altă dată, a creat traume profunde. Cu teritorii străvechi luate de imperiile care i-au cotropit, cu populații întregi masacrate de aceleași imperii, readucerea unei mici părți din pământurile ce odată erau ale lor reprezenta un motiv de mândrie națională pentru noua și mult mai mica țară independentă rezultată din prăbușirea imperiului sovietic, după secole în care au fost subjugați fie de turci, fie de ruși, și ulterior rupți între cele două imperii.

Această frustrare națională este de înțeles, dacă nu mai pot reface Armenia Mare, măcar să readucă acasă măcar o mică parte, enclava Nagorno-Karabah, cu populație majoritar armeană, care a fost parte a regatului armean până în secolul IV. Cu sprijinul Rusiei au reușit asta în 1994, după un război lung rezultat cu zeci de mii de morți. Era normal ca Armenia să se alieze și să se lase în grija protectorului său, Rusia, cu care avea multiple legături, inclusiv în materie de religie, ambele popoare fiind ortodoxe, pe când azerii sunt musulmani, la fel ca și turcii.

Dar în 2023 visul s-a spulberat, iar sentimentul general este că Rusia i-a trădat, nu a făcut nimic pentru aliatul și protejatul său Armenia, deși aceasta s-a lăsat sub ocrotirea sa, a acceptat cu bucurie bazele militare rusești, și s-a comportat ca un aliat fidel în toate privințele și în toate organismele internaționale. Iar brusc, chiar în momentele cele mai dificile, când avea mai mare nevoie de sprijinul și ajutorul Rusiei, au fost lăsați de izbeliște chiar de protectorul lor.

Acesta este sentimentul populației și în acest context trebuie judecată și declarația premierului Nikolai Pashinyan către Wall Street Journal din 25 octombrie cum că nu vede niciun avantaj în prezența trupelor rusești pe teritoriul Armeniei. Pe scurt, ce rost mai au trupele ruse pe teritoriul propriu din moment ce nu au făcut nimic ca să fie evitată catastrofa din septembrie 2023, respectiv pierderea republicii Artsakh în fața dușmanului etern, Azerbaidjanul, sprijinit de un alt dușman etern, Turcia. Ce rost mai are prezența trupelor ruse pe teritoriul nostru, dacă oricum fac numai figurație? Adică de ce să mai fim cu Rusia dacă Rusia nu ne mai protejează? Nu ar trebui să ne reorientăm? Întrebări grele care pot semnala începutul unui cutremur geopolitic regional cu repercusiuni majore mult dincolo de regiunea Caucazului de Sud.

Dar atitudinea duplicitară a Rusiei are alte resorturi, mai adânci. Primul este faptul că Rusia nu a avut practic posibilitatea să intervină în 2023, autoritatea și prestigiul ei fiind grav zdruncinate de împotmolirea din conflictul cu Ucraina început la 24 februarie 2022. Astfel că o amenințare împotriva Azerbaidjanului cu posibilitatea unei intervenții a Rusiei în 2023, când acesta a declanșat ofensiva finală pentru recuperarea Nagorno-Karabah, ar fi fost primită cu zâmbete de circumstanță, având în vedere performanța slabă dovedită în Ucraina de forțele militare rusești. Tocmai împotriva trupelor azere dotate în parte cu armament turcesc performant, cum ar fi dronele Bayraktar, care i-au obligat pe ruși să renunțe la cucerirea Kievului. De unde să scoată Rusia trupe cu care să blocheze credibil avansul azerilor și să fie luată în serios, când abia făceau față pe frontul din Zaporoje ofensivei ucrainene și aveau nevoie de fiecare militar să apere linia Surovkin? Ori, pentru ca o amenințare cu folosirea forței să fie credibilă și luată în seamă, trebuie să se bazeze pe efective serioase și pe capacitatea recunoscută de a acționa decisiv și eficient. Dar ce efective putea desfășura Rusia și pe ce capacitate militară de descurajare se putea baza, din moment ce abia făcea față în Ucraina unde pierdea sute de militari pe zi?

Mai departe, în timpul ofensivei azere din 2020, declanșată la 27 septembrie, Rusia avea o mare problemă la vest, în Belarus, unde președintele Lukashenko, aliatul fidel al lui Putin, se confrunta cu cele mai mari proteste din istoria Belarusului în urma falsificării alegerilor prezidențiale. Rusia a fost nevoită să-și trimită trupele de represiune deghizate în forțe de ordine belaruse pentru a-l menține pe Lukashenko la putere, iar protestele au durat câteva luni, din mai 2020 până în martie 2021. Putin a reușit să-l salveze atunci pe Lukashenko, dar i-a sacrificat pe armeni, pur și simplu nu avea cum să acționeze pe două fronturi concomitent, iar azerii sprijiniți de turci au acționat la momentul oportun. Ideea e că Lukashenko era mai prețios pentru Putin decât Armenia, era mai aproape de Rusia, dar și mai aproape de Vest, pierderea Belarusului ar fi fost mult mai grea decât pierderea Nagorno-Karabah. Iar utilitatea Belarusului și a lui Lukashenko în planurile lui Putin s-a văzut în 2022, doi ani mai târziu, când a atacat Ucraina inclusiv prin Belarus.

Acesta este primul motiv pentru care Rusia nu a intervenit mai decisiv pentru salvarea armenilor în 2020 și în 2023. Pentru că nu a avut cum, fiind prinsă în alte probleme majore. Iar dacă ameninți pe cineva cu forța, trebuie să areți că și ai puterea și voința de a o aplica, altfel această amenințare este doar o vorbă goală, iar adversarul simte asta. Și procedează în consecință, la fel cum a făcut Azerbaidjanul cu sfatul și sprijinul Turciei.

Un al doilea motiv pentru care Rusia nu a intervenit este unul mai interesant și ține mai mult de psihologia conducătorului de necontestat al Rusiei, Vladimir Putin. Dacă până în 2018 Armenia s-a comportat ca un aliat fidel al Rusiei, cu o conducere obedientă Moscovei, în aprilie 2018 are loc ceea ce s-a numit Revoluția de Catifea din Armenia, după modelul altor revoluții de acest gen în statele post-sovietice. Amintim aici Revoluția Portocalie din Ucraina din 2004 care l-a adus la putere în urma protestelor pe președintele Viktor Iushcenko, Revoluția Trandafirilor din Georgia în 2003 care l-a adus președinte pe Mihail Saakashvili, sau revoluția din Andijan, în Uzbekistan, din 2005, care a fost înăbușită în sânge. Revoluția de Catifea din Armenia a avut drept rezultat venirea la putere, în postul de premier, a lui Nikolai Pashinyan, în urma unor proteste masive de stradă.

Ori, Vladimir Putin are oroare și o teamă viscerală față de astfel de manifestări, proteste de stradă care să aducă la putere oameni doriți de populație, care să fie confirmați ulterior de alegeri libere. Genul acesta de manifestări de stradă prin care populația își poate impune voința îi provoacă repulsie și teamă, teama ca acestea s-ar putea transmite ca o molimă și pe teritoriul Rusiei. Cum îi este teamă de alegeri libere, în care să iasă candidatul votat de popor, nu cel care vrea el. Un motiv în plus pentru care a invadat Georgia în 2008 și Ucraina în 2014 și în 2022, fiindcă aceste state au îndrăznit să aibă veleități democratice, în care un candidat ales chiar ajunge în funcție. Lui Putin îi este frică de democrație și de faptul că aceasta ar putea ajunge aproape de granițele Rusiei și ar putea trece dincolo de ele.

Așa că nu prea a avut motivația să susțină Armenia, din moment ce acesta a decis să își aleagă singură conducătorii, mai ales pe unul ca și premierul Nikolai Pashinyan, confirmat ulterior prin alegeri libere în 2021, și care nu exclude o deschidere către Vest.

Ca dovadă este faptul că în mass media rusă, total controlată de statul autoritar, premierul Nikolai Pashinyan este permanent criticat și demonizat. Asta din două motive, pentru a justifica abandonul Rusiei, dar și din cauză că este un lider ales și dorit de poporul armean care s-a exprimat în alegeri libere.

În concluzie, Rusia nici nu a prea putut, nici nu prea a dorit să își susțină aliatul armean în confruntarea cu adversarul azer. De aici vine și dilema în care se află Armenia la ora actuală, mai are nevoie de Rusia? Sau ar trebui să se reorienteze către un alt protector mai potent?

În răspunsul la această întrebare constă dilema Armeniei în prezent.

Mutațiile geopolitice din Caucazul de Sud

Chiar și după disoluția URSS Caucazul de Sud, cuprinzând Georgia, Armenia și Azerbaidjan, a rămas în sfera de influență a Rusiei pe tot cuprinsul anilor ’90. Poziționarea Rusiei ca și aliat al Armeniei în primul război pentru Nagorno-Karabah a făcut ca Azerbaidjanul să se orienteze spre alți potențiali hegemoni regionali, cum ar fi Turcia, cu care are legături profunde, inclusiv religioase. Rezervele de gaze și petrol, cu bogăția acumulată, au făcut cu atât mai ușoară ieșirea din orbita Rusiei pentru Azerbaidjan, în timp ce Armenia rămânea legată strâns de Rusia în ideea și iluzia unei protecții din partea hegemonului principal reprezentat de Rusia la acea vreme.

Tentativa de a ieși de sub controlul acestui hegemon a fost sancționată drastic în cazul Georgiei în două rânduri, în 1992-1993 prin crearea conflictelor prin proxy din Abhazia și Osetia de Sud, dar și în 2008 prin invazie directă.

Dar Rusia este în recul nu numai în Caucazul de Sud, recul dovedit din incapacitatea de a-și susține protejatul în cazul Nagorno-Karabah, ci și în general, invazia din Ucraina dovedește slăbiciunea Rusiei care nu își mai poate menține sfera de influență în alt mod decât prin forță brută, ceea ce demonstrează nu putere, ci slăbiciune, în lipsa altor mijloace.

Iar acest recul al Rusiei creează un vid de putere pentru umplerea căruia se vor grăbi alți competitori, atât mondiali, cât și regionali. SUA și China sunt competitorii, hegemonii mondiali, care se grăbesc să profite de reculul Rusiei în regiune, la fel și UE care a oferit Armeniei fonduri pentru a-i ajuta pe refugiații din Nagorno-Karabah. Există investiții, programe, dar nu numai prin soft power, dar și prin alte mijloace. Potențialii hegemoni regionali sunt cei mai activi, am vorbit deja de Turcia, dar mai există și Iranul.

Oricum, declarația premierului Nikolai Pashinyan poate constitui începutul unui cutremur geopolitic regional care ar putea schimba cu totul regiunea. Ideea renunțării la protecția Rusiei și a prezenței trupelor ruse pe teritoriul armean este mult mai importantă decât pare. Dar mai există un aspect de care Armenia are motive să fie îngrijorată. Azerbaidjanul este victorios, și-a îndeplinit obiectivul, recuperarea Nagorno-Karabah, oricum o regiune recunoscută internațional ca și parte a Azerbaidjanului. Dar ar putea, pe aripile victoriei, să încerce mai mult, respectiv crearea unui coridor larg pe teritoriul armean cu care să se lege de enclava Nahicevan, ceea ce ar pune Armenia într-o postură foarte dificilă. Dacă acest coridor ar fi creat, Armenia s-ar trezi cu o enclavă la sud-est și parte din teritoriu ocupat, iar această enclavă ar fi o chestiune de timp până ar fi înghițită de Azerbaidjan. De aceea poate Armenia se poate gândi că încă ar mai avea nevoie de protecția Rusiei, deși nu știm cum ar reacționa Rusia în cazul unui astfel de scenariu, având în vedere precedentele.

Pentru Armenia opțiunile rămân limitate, nu se poate orienta spre Turcia, aliata Azerbaidjanului, mai ales că există chestiuni istorice care îi antagonizează, cum ar fi genocidul armenilor din 1915 pe care Turcia nu îl recunoaște nici în ziua de astăzi. Pe Rusia nu se poate baza, cum am văzut, astfel că mai rămâne opțiunea vestică, a SUA, NATO și UE. Dar balansarea aceasta ar putea atrage ostilitatea deschisă a Rusiei, care este mai slabă, dar suficient de puternică să poată reacționa violent. Iar SUA și UE sunt destul de departe.

Dar dacă Vestul se va decide să se apropie de Caucazul de Sud, cum aștepta Georgia acum 15 ani, când a fost pedepsită de Rusia în 2008, situația s-ar putea schimba, mai ales că Armenia cu Georgia la pachet ar fi o mișcare destul de tentantă pentru NATO, dacă s-ar putea obține acordul Turciei, dar SUA are destule pârghii de negociere cu Ankara. O astfel de mișcare chiar ar înconjura Rusia, în cazul unei victorii și aderări a Ucrainei în structurile occidentale, alături de Georgia și Armenia, iar Republica Moldova va veni de la sine cu Ucraina.

Dar până atunci Armenia va trebui să își găsească un protector care să îi asigure securitatea pe termen scurt, iar o putere regională vecină se potrivește perfect pentru rolul acesta. Iranul este și el îngrijorat de ascensiunea Azerbaidjanului, care ar putea ridica pretenții asupra Azerbaidjanului iranian, fiindcă 40% din teritoriul istoric al Azerbaidjanului, cu o mulțime de etnici azeri, se află pe teritoriul Iranului. Iar Iranul este aliat tradițional al Rusiei, pe care o aprovizionează cu drone Shahed și alte tipuri de armament pentru războiul din Ucraina. În plus, Iranul este competitor cu Turcia pentru hegemonia regională în Caucaz și Asia Centrală, dar și pentru influența în Orientul Mijlociu și nordul Africii. Dar SUA și Iranul se află într-o rivalitate extremă, fiecare numindu-l pe celălalt inamic ireconciliabil, apropierea de unul aducând adversitatea celuilalt.

Ca și concluzie, va fi interesant de urmărit baletul Armeniei între Rusia și Iran, pe de-o parte, și SUA și Vest, pe de altă parte, în timp ce încearcă să țină la distanță Azerbaidjanul și Turcia.

Share our work
Reconfigurarea geopolitică din Caucazul de Sud

Reconfigurarea geopolitică din Caucazul de Sud

Nagorno Karabah între 1917-1991

Karabahul de Munte sau Nagorno-Karabah (Нагорный Карабах) este o provincie muntoasă din Caucazul de Sud și este situată în partea sud-vestică a Azerbaidjanului. Numele este, de asemenea, folosit pentru a se referi la o provincie autonomă din fosta Republică Sovietică Socialistă Azerbaidjan (RSS) și la Republica Nagorno-Karabakh, o țară autodeclarată a cărei independență nu este recunoscută internațional. Vechea regiune autonomă ocupă o suprafață de aproximativ 4.400 km pătrați, în timp ce forțele autoproclamatei Republici Nagorno-Karabakh ocupă în prezent aproximativ 7.000 km pătrați.1 Astăzi este cunoscută sub denumirea de Republica Arțah și are capitala la Stepanakert.

Regiunea a fost încorporată în 1813 la Imperiul Rus după o serie de războaie cu Imperiul Otoman. În toamna anului 1917 a avut loc lovitura de stat bolșevică, în urmă căreia Imperiul Rus intră într-un război civil. În acest timp, Transcaucazia a fost practic separată de restul teritoriului statului rus. Acesta a fost contextul favorabil în care armenii din Nagorno-Karabah și-au creat propria republică în februarie 1918. Datorită presiunii azero-britanice, Consiliul Karabakh, din august 1919, a fost forțat să recunoască provizoriu autoritatea Azerbaidjanului în așteptarea Decizia Conferinței de Pace de la Paris privind frontierele internaționale ale republicilor Caucazului de Sud. Însă Conferința de Pace de la Paris a intrat într-un impas privind situația din Nagorno-Karabah, fapt ce l-a determinat pe guvernatorul general azer Khosrov bey Sultanov să impună armenilor din regiune încorporarea în statul azer. Armenia a intervenit prin trimiterea de agenți în Nagorno-Karabah pentru a organiza o rebeliune împotriva autorităților azere. Cu toate acestea, încercarea de revoluție a eșuat, rezultând într-un masacru și în strămutarea populației armene din Shusha.2 În 1920, Armenia a fost invadată de sovietici și de turci, aceștia ocupând o parte din teritoriul armean din Vest, care este și astăzi parte a statului turc. Între 1915-1923 autoritățile turce au supus populația armeană unui adevărat genocid, cifra ajungând la aproximativ 1,5 milioane de oameni. Majoritatea teritoriului armean a fost inclus, după 1922 în URSS, ca fiind parte din Republica Sovietică Federală Socialistă Transcaucaziană, iar din 1936 ca Republica Sovietică Socialistă Armenească.3 În toată perioada sovietică, regiunea Nagorno-Karabah a fost inclusă drept parte componentă a Azerbaidjanului, în calitate de regiune autonomă. Legitimitatea Azerbaidjanului asupra Nagorno-Karabahului a fost consfințită prin referendum local în 1923, prin articolul 86 al Constituției URSS din 1977, articol ce explică statutul regiunilor autonome, și prin Legea RSS Azerbaidjan cu privire la regiunea autonomă Nagorno-Karabah, adoptată la 16 iunie 1981.4

Perioada sovietică a fost caracterizată prin industrializarea regiunii și prin stabilitatea din punctul de vedere al securității. Deși nu a existat un conflict deschis între Erevan și Baku, ambele state acuză administrația sovietică de schimbările demografice artificiale, făcute în această perioadă. Pe site-ul oficial al ministerului afacerilor externe, armean și azer, problema Nagorno Karabah începe cu propoziția: „Artsakh (Karabah) este o parte integrantă a Armeniei istorice.”, iar pe cel azer „Regiunea Karabakh a fost din punct de vedere istoric întotdeauna o parte inalienabilă a Azerbaidjanului.”

Erevanul își justifică poziția prin faptul că în 1921, Karabahul de Munte a fost declarat parte a RSS Armenia și că referendumul local din 1923 a fost fraudat. Partea armeană susține că Baku a dus o politică de discriminare față de populația azeră, afirmând că în 1923 armenii reprezentau 94,4% din populația regiunii autonome, iar în 1989 doar 76,9%.5

În același timp Baku acuză guvernul central de la Moscova că a favorizat reinstalarea armenilor din străinătate, în detrimentul pământurilor azere, în timp ce 150.000 de azeri au fost nevoiți să-și abandoneze casele. De asemenea, Baku își justifică legitimitatea prin actele adoptate în perioada sovietică, prin investițiile făcute în Nagorno-Karabah și ridicarea nivelului de trai din regiune. Partea azeră neagă că armenii au fost discriminați și aduc drept argument cele 136 de școli de învățământ secundar cu predare în limba armeană.6

În concluzii putem observa faptul că URSS a reușit să mențină stabilitatea în regiune, însă a intensificat și mai mult ura dintre cele două popoare prin politicele privind demografia și legitimitatea părților. Eșecul privind reglarea tensiunilor interetnice a fost evident la sfârșitul anilor 1980, când Armenia a început în mod deschis să revendice Arțahul. Tensiunile au fost atât de mari încât la sfârșitul anului 1991 acestea au degenerat într-un conflict etnic sângeros cu caracteristici balcanice amplificate.

Războiul din 1991-1994

La data de 13 februarie 1988 au avut loc demonstrații la Stepanakert cu scopul ca Regiunea Autonomă Nagorno-Karabakh (RANK) să se unifice cu Armenia. Parlamentul regiunii autonome a votat în favoarea unirii cu Armenia. Această decizie a fost supusă și unui referendum susținut de populația majoritară armeană, însă rezultatul fost contestată de Baku. Pe măsură ce dizolvarea Uniunii Sovietice se apropia, tensiunile s-au crescut transformat într-un conflict violent între etnicii armeni și etnicii azeri. Ambele părți fiind vizate în cazuri de curățare etnică și pogromuri.

După proclamarea independenței fostelor state sovietice și destrămarea oficială a URSS-ului în decembrie 1991, conflictul armeano-azer a trecut în fază activă în februarie 1992. Majoritatea trupelor fostei armate sovietice din Transcaucazia se aflau pe teritoriul Azerbaidjanului. Ca urmare a împărțirii proprietății militare sovietice, armata a patra, trei brigăzi de apărare aeriană, o brigadă cu destinație specială, patru baze aeriene și o parte a flotei militare din Caspică au trecut sub conducerea Azerbaidjan-ului. Acesta a preluat controlul și asupra depozitelor de muniție. Cantitatea totală de muniție din aceste depozite este estimată la 11.000 de vagoane, iar transferul proprietății militare către Armata a 4-a și Arsenalul 49 a fost finalizat în 1992. Retragerea unor părți ale fostei armate sovietice în Rusia a fost însoțită de confiscarea unei părți a armelor de către partea azeră. Dintre toate statele Transcaucaziane, la împărțirea proprietăților militare, Armenia s-a aflat în cea mai dezavantajoasă poziție, întrucât pe teritoriul său se afla cel mai mic număr de trupe din districtul militar Transcaucazian. În 1992, armele și echipamentele militare ale două dintre cele trei divizii (15 și 164) ale Armatei a 7-a de gardă a fostei URSS, precum și aproximativ 500 de vagoane de muniție, au fost transferate sub controlul Armeniei.7

Ambele părți au folosit arme din depozitele armatei sovietice: de la arme de calibru mic până la tancuri, elicoptere, avioane și câteva lansatoare de rachete. După prăbușirea URSS, Armenia și Azerbaidjan și-au umplut arsenalele nu numai cu arme capturate și furate de la armata sovietică ce se prăbușise, ci și transferate oficial în ambele țări. La începutul anului 1992, Azerbaidjan a primit o escadrilă de Mi-24 (14 elicoptere) și o escadrilă de Mi-8 (9 elicoptere) pe aerodromul Sangachali, iar Armenia a primit o escadrilă de 13 elicoptere Mi-24, care făcea parte din Regimentul 7 de elicoptere de gardă, cu sediul în apropiere de Erevan. În mai 1992, a început transferul oficial de arme de la Armata a 4-a Combinată în Azerbaidjan. Conform directivei Ministerului rus al Apărării din 22 iunie 1992 nr. 314 (3) 022, în total, Azerbaidjanului i-a fost transferat: 237 tancuri, 325 vehicule blindate de luptă, 204 BMP și BTR, 170 de suporturi pentru pistol, inclusiv suporturi Grad. La rândul său, până la 1 iunie 1992, Armenia a primit: 54 tancuri, 40 BMP și BTR, 50 de arme. În perioada 21 noiembrie 1991 – 12 mai 1994, în luptele pentru orașul Stepanakert (11 km²), capitala Nagorno-Karabah-ului, au fost folosite (conform datelor armenești) aproximativ 21.000 de rachete Grad, 2.700 de rachete Alazan și 1.900 proiectele de artilerie. Aviația azeră a aruncat asupra orașului 180 de bombe RBC și aproximativ o sută de bombe cu fragmentare cu o greutate de 500 kg, inclusiv 8 ODAB (bombă cu detonare volumetrică).8

Nu există un consens cu privire la pierderile din timpul războiului din Karabakh. În ianuarie 2013, Serviciul de Stat azer pentru mobilizare și conscripție a publicat o listă cu numele militarilor azeri, care au murit în timpul ostilităților din 1991-1994 în Nagorno-Karabah, ce ajung la 11.557 de persoane. Totodată, s-a remarcat că pe listă nu figurează civili, precum și voluntari și luptători ai unităților de autoapărare.9 Potrivit datelor armenești, în timpul războiului din Karabakh, au fost uciși 5.856 de luptători (dintre care 3.291 de rezidenți ai NKR), dar și 1.264 de civili, alte 596 de persoane (militari și civili) fiind date dispărute.10

În anul 1992, Azerbaidjanul a lansat o ofensivă militară majoră împotriva forțelor armenilor din Nagorno-Karabah, cu scopul de a recâștiga controlul asupra regiunii. Această ofensivă a fost numită Operațiunea Goranboy de către Azerbaidjan. Conflictul a devenit tot mai intens, cu lupte desfășurate în orașe precum Stepanakert, capitala Nagorno-Karabah, și Shusha, un oraș strategic. Ambele părți au făcut uz de artilerie, tancuri și elicoptere de luptă pentru a susține operațiunile militare, iar câteva momente au rămas bine întipărite în istorie.

În timpul conflictului, a avut loc un eveniment tragic și controversat cunoscut sub numele de Masacrul de la Hocalı. În noaptea de 25-26 februarie 1992, forțele armene au atacat orașul Hocalı, situat în Azerbaidjan, și au comis atrocități împotriva populației civile azere. Potrivit rapoartelor, aproximativ 600 de azeri, inclusiv femei, copii și bătrâni, au fost uciși în timpul masacrului. Acest eveniment a provocat indignare internațională și a intensificat tensiunile dintre cele două părți implicate în conflict.

Un moment cheie în conflictul din Nagorno-Karabah a fost bătălia pentru controlul asupra orașului Shusha, situat pe o înălțime strategică în regiune. Forțele armene au lansat o ofensivă și, în mai 1992, au reușit să cucerească orașul, în ciuda rezistenței puternice oferite de Azerbaidjan. Căderea orașului Shusha a avut un impact semnificativ asupra echilibrului de putere în regiune și a consolidat poziția forțelor armene. Acest razboi a luat viața a peste 30.000 de oameni și a strămutat peste 1 milion de persoane. 11 În 1993 Consiliului de Securitate ONU a adoptat 4 rezoluții cu privire la conflictul dintre Armenia și Azerbaidjana, însă nici una nu a fost îndeplinită. Încercările comunității internaționale de a aduce părțile la masa de negocieri eșuau din cauza schimbărilor frecvente a liderilor politici din țările conflictuale. În martie 1992 a fost creat Grupul OSCE de la Minsk, care era principalul format care se ocupa de negocierile de pace. Copreședinții Grupului Minsk sunt Rusia, SUA și Franța. Pe lângă acestea, Grupul Minsk include Belarus, Germania, Italia, Turcia, Finlanda și Suedia, precum și Azerbaidjan și Armenia.12

Abia la finalul lunii mai 1994 cele două parți au convenit să înceteze focul. În acel moment majoritatea teritoriului era controlat de armeni. Negocierile de pace au lăsat mult loc de interpretare și teoretic a fost mai mult un armistițiu decât o soluție reală a conflictului. Republica Nagorno-Karabah nu a fost recunoscută de comunitatea internațională, Armenia se declara garantul securității sale, iar Baku considera regiunea ca fiind ocupată.13 În scopul respectării angajamentelor din urma negocierilor de pace, trupele de pacificare ruse sub egida OSCE au fost dislocate în regiune. Trupele ruse au fost desfășurate în zona de securitate dintre Nagorno-Karabah și restul Azerbaidjanului, în special în jurul liniei de contact, pentru a preveni reluarea ostilităților și pentru a asigura monitorizarea respectării armistițiului.14

Capacitatea militară și economică a beligeranților

Din 1994 până în prezent Armenia și Azerbaidjan și-au mărit cheltuielile militare. Se pot observa perioade în care procentul din PIB alocat armatei s-a diminuat, dar acest lucru era compensat în anul următor. De exemplu în 1995, Armenia a avea un buget militar în valoare de 0,05 miliarde $, ceea ce reprezenta 4,06% din PIB. În 2014 bugetul militar era de 0,46 miliarde $, sau 3,94% din PIB, iar în 2021 cheltuielile militare au reprezentat 4,44% din PIB sau 0,62 miliarde $.15 La acest capitol trebuie evidențiat faptul că Armenia avea sprijinul Federației Ruse, care era practic cel mai influent actor din zonă și relația prietenoasă armeano-rusă era una vizibilă.

În același timp și statul azer și-a crescut cheltuielile militare. În 1995 armata a reprezentat o cheltuială de 2,74% din PIB, adică 0,07 miliarde $. În 2014 cheltuielile au atins cifra de 3,43 miliarde $, ceea ce reprezintă 4,56% din PIB. Anii 2013 și 2014 au fost cei mai costisitori pentru apărarea azeră. În 2021, bugetul a fost diminuat la 2,7 miliarde $, dar a crescut ca parte din PIB la 5,27%.16

Indicele Global Firepower pentru anul 2023 arată că Azerbaidjan este mai bine dotat din punct de vedere militar față de vecinul său. Resursa umană mereu joacă rolul principal când vine vorba de un conflict. La acest capitol Baku este net superior Erevanului. Aproape 3,8 milioane de azeri sunt apți pentru serviciul militar, în timp ce doar 1,38 milioane de armeni ar putea lupta într-un eventual război. Din punct de vedere al personalului activ azerii sunt cu 20.000 mai mulți față de cei 45.000 de militari armeni. Rezerva militară a Azerbaidjanului constituie 300.000 de oameni, în timp ce Armenia are 210.000. Forța de muncă azeră numără 5 milioane, iar cea armeană 1,5 milioane.

La capitolul putere aeriană, Baku din nou deține supremația, un total de 148 de avioane împotriva a 64 de avioane. Parcul aerian azer este completat și de 86 de elicoptere, în timp ce parcul aerian armean numără doar 36.

Balanța înclină spre Baku la dotarea cu vehicule militare terestre. Forța terestră azeră include: 920 de tancuri, 29.312 vehicule blindate, 167 tunuri autopropulsate, 319 tunuri tractate, 323 lansatoare de rachete multiple. Pe câmpul de luptă, Everanul poate răspunde cu: 519 tacuri, 11.896 blindate, 38 de tunuri autopropulsate, 145 de tunuri tractate, 174 lansatoare de rachete multiple.

Pentru desfășurarea operațiunilor militare, armata azeră are la dispoziție 23 de aeroporturi și o producție de petrol de 712.000 bbl. Un alt mare avantaj geografic îl reprezintă și ieșirea la Marea Caspică, o rută comercială care ar deveni vitală în contextul unui conflict. Armenia nu are decât 7 aeroporturi și nu are propria producție de petrol. De asemenea nu are ieșire la mare.17

Din punct de vedere economic, Azerbaidjan este superior Armeniei. În 2021, statul azer avea un PIB de 54,62 miliarde $, de 4 ori mai mare decât al statului armean (13,86 miliarde). Deși la PIB/cap de locuitor cifrele sunt asemănătoare 5.388 $ și 4.966,5 $, populația Azerbaidjanului este de peste 10 milioane, în timp ce a Armeniei de doar 2,8 milioane.18

La capitolul tehnică militară este important de subliniat și calitatea tehnicii militare. Armata armeană este dotată în principal cu tehnică sovietică și rusească. Principalul partener militar este Rusia, care ajută Armenia nu doar cu armament, dar și cu instruirea personalului militar. De asemenea, Armenia este parte a Organizația Tratatului de Securitate Colectivă din 2002. Cu toate aceste, suportul militar modern din partea Rusiei este unul redus. Un exemplu în acest sens în constituie parcul de tancuri. Cel mai modern tanc pe care îl are Armenia este T-90, un tanc de generația a 3, care este și principalul tanc de luptă al Rusiei. În 2020, Erevan avea doar 3 astfel de tancuri, dintre care 2 au fost capturate de azeri în urma conflictului.19 Alte state cu care statul armean colaborează în domeniul militar sunt: India, Grecia, NATO, dar aceste colaborări sunt limitate.

Azerbaidjan are o armată mai modernă decât rivalul său. Azerbaidjan cooperează cu aproximativ 60 de țări în sfera tehnico-militară și are un acord de cooperare tehnico-militară cu peste 30 de țări.20 Principalii parteneri în acest domeniu sunt Turcia, Israel, SUA și Rusia. Raportându-ne la numărul de tancuri, Baku are în jur de 94 de tancuri T-90.21 Momentan, guvernul azer nu a dorit să adere la nici o organizație militară internațională și nici nu manifestă o astfel de dorință. Merită menționat și faptul că Baku încearcă să dezvolte propria industrie militară și încearcă să diversifice furnizorii și colaborările cu statele ce dețin tehnologii militare superioare.

Azerbaidjan exportă produse chimice, mașini, alimente (în special struguri și alte fructe și legume), băuturi, petrol și gaze naturale , fier și oțel, metale neferoase și alte produse; importurile sale includ fier și oțel, mașini și alimente și băuturi, în special carne și lapte. Principalii parteneri comerciali ai Azerbaidjanului sunt: Rusia, Turcia, China și Italia. Țara are, de asemenea, legături comerciale cu Georgia, Belarus, Marea Britanie, Israel și republicile din Asia Centrală. O parte foarte importantă din PIB-ul azer îl constituie zăcămintele de petrol și gaze naturale. De exemplu, în 2021 statul azer a exportat petrol brut în valoare de 13,5 miliarde $ și gaze naturale în valoare de 5,73 miliarde $.22 Prin urmare observăm că Baku poate echivalează bugetul anual al Erevanului doar din exportul de petrol.

Armenia este mult mai săracă din punct de vedere al resurselor naturale. Cele mai importante exporturi ale Armeniei sunt minereu de cupru (844 milioane dolari), aur (256 milioane dolari), băuturi alcoolice (246 milioane dolari), feroaliaje (242 milioane dolari) și tutun laminat (238 milioane dolari), exportând mai ales în Rusia (789 milioane dolari), China (443 milioane USD), Elveția (364 milioane USD), India (249 milioane USD) și Bulgaria (199 milioane USD). Erevan este nevoit să importe surse de energie, în special petrol și gaze, care sunt și principalele produse de import. Cei mai importanți parteneri comerciali sunt: Rusia 23.5%, China 13,2, Elveția 10,8% și India 7,39%.23

Din cele relatate mai sus, putem conclude faptul că în prezent Armenia este inferioară din toate punctele de vedere față de rivalul său. Securitatea națională și capacitatea militară este una extrem de dependentă față de un singur mare jucător, Rusia. Tehnica militară învechită, probleme demografice, economice și lipsa noilor furnizori și aliați au fost principalele cauze ale eșecurilor suportate de Erevan. Aceste greșeli au avut un impact major în conflictele din 2020 și 2022, când inferioritatea și neputința guvernului armean, de-a face față unei agresiuni, a știrbit din încrederea statului de-a asigura securitatea cetățenilor.

Războiul de 6 săptămâni

Deși cele două țări rivale au semnat un acord de pace în 1994, ura dintre națiuni nu a dispărut, ci din contră s-a fost amplificată. Revendicările teritoriale, schimburile acide de replici, încercările de demonstrare a forței, manipularea opiniei publice, acuzațiile reciproce de provocări au fost la ordinea zilei pe parcursul anilor. Cele două țări nici până astăzi nu au stabilit relații comerciale. Prin urmare nu a fost greu de prognozat o nouă rundă de conflict între azeri și armeni.

În dimineața zilei de 27 septembrie 2020, dronele Bayraktar TB2, ale armatei azere, au atacat pozițiile soldaților armeni. Eficacitatea lor a fost un rezultat neașteptat atât pentru armeni, cât și pentru azeri. Canada s-a văzut nevoită să suspende vânzările de tehnologie de drone către Turcia, producătorul de Bayraktar TB2, „după ce a aflat despre acuzațiile făcute cu privire la utilizarea tehnologiei canadiene în conflictul militar din Nagorno-Karabah”.24 Conflictul s-a generalizat rapid și schimbul de focuri a fost intens din partea ambelor părți. Datorită superiorității tehnologice și dotării armatei, Azerbaidjanul a reușit să provoace pierderi grele în rândul armatei armene. Erevan a pierdut în total l676 unități de tehnică militară, dintre care 844 distruse, 35 avariate, 1 abandonată și 796 capturate. Din stocul inițial Armenia a pierdut un total de 255 de tancuri, din care 103 capturate; 71 de vehicule blindate, din care 47 capturate; 250 de tunuri tractate, din care 102 capturate; 84 lansatoare de rachete, din care 75 distruse; 8 sisteme portabile de apărare aeriană, toate 8 au fost capturate; 737 de camioane, din care 387 capturate, etc. Trebuie de subliniat că majoritatea daunelor au fost produse de dronele turcești Bayraktar TB2. Pierderile de tehnică militară au fost mult mai mici în cazul Azerbaidjanului, un total de 243, din care 139 distruse, 48 avariate, 26 abandonate și 30 capturate. Armata azeră a pierdut 62 de tancuri, din care 38 distruse; 72 de blindate, din care 50 distruse; 2 avioane distruse și 4 drone, din care 2 Bayraktaruri TB2 și 46 de camioane, din care 34 distruse, etc.25 Conform datele furnizate de Armenia, în acest conflict de 6 săptămâni au murit 3773 de soldați armeni și 243 au dispărut. Republica Arțah a publicat lista a 2808 soldați morți, 50 civili morți și 163 răniți. Baku confirmă că a pierdut 2906 soldați, 8 dispăruți. De asemenea au murit 93 de civili, iar alții 144 au fost răniți.26

O mare parte din această victorie a fost atribuită de analiștii militari componentei tehnice și financiare a războiului: Azerbaidjanul și-a permis schimbarea de mentalitate și înzestrare la nivelul armatei și a dorit (și a beneficiat în același timp) sprijinul tehnologic al Turciei și Israelului. Iar, la acel moment, sprijinul tehnologic acordat a fost superior existentului la nivelul forțelor armate armene. Însă concluziile războiului din Nagorno-Karabah din 2020 aduc în prim plan raționamente și argumente care umbresc succesul real și meritat, datorat achizițiilor de tehnologie. Este unanim recunoscut că succesul azerilor s-a datorat în mare parte existenței sistemelor de aeronave fără pilot la bord, dar mai ales, modului în care au fost acestea utilizate. Cu toate acestea, nu trebuie pierdut din vedere faptul că echilibrarea atentă a finalităților, căilor și mijloacelor la nivel operațional a asigurat îndeplinirea obiectivelor strategice și atingerea stării finale dorite, demonstrând în acest fel că strategia militară azeră a fost cea câștigătoare.

Comunitatea internațională nu a putut trece cu vederea conflictul din Nagorno-Karabah. UE, ONU, OSCE și alte organizații internaționale au cerut încetarea imediată a focului și începerea negocierilor de pace. Cele două țări fiind parte a Parteneriatului Estic, au beneficiat de un ajutor umanitar din partea UE. Comisia Europeană a estimat că un număr de 100.000 de persoane ar avea nevoie de asistență umanitară. În acest scop au fost acordat un ajutor umanitar în valoare de 16,9 milioane de euro pentru victimele conflictului.27

Ostilitățile au încetat în ziua de 10 noiembrie 2020. Sfârșitul războiului a consfințit controlul Azerbaidjanului asupra unei mari părți a teritoriului pe care l-a pierdut în fața Armeniei în timpul înfruntărilor anterioare și pe care nu îl mai domina de trei decenii. Armenii și-au păstrat controlul asupra teritoriului rămas din Nagorno-Karabah, inclusiv asupra centrului urban Stepanakert. Acordul de încetare a focului, mediat de Federația Rusă, a condus la introducerea forțelor rusești de menținere a păcii (aproximativ 2.000 de soldați), care au înființat posturi de observare de-a lungul liniei de încetare a focului și pe coridorul Lachin, pentru monitorizarea armistițiului, pentru asigurarea securității rezidenților și a tranzitului dintre Armenia și Stepanakert.28

Noile tensiuni dintre Armenia și Azerbaidjan. Implicarea internațională

La mai puțin de 2 ani de la semnarea armistițiului de încetare a focului, Azerbaidjan a reluat ostilitățile. Pe parcursul armistițiului Baku și-a menținut narativul că va elibera întreaga regiune și armata azeră nu se va opri doar la câteva teritorii. O oportunitate în acest sens a apărut în toamna anului 2022, când armata azeră a deschis din nou focul. Merită să atragem atenția asupra contextului în care a fost luată această decizie. În data de 24 februarie 2022, Federația Rusă a atacat Ucraina, dar ofensiva de 3 zile planificată de Kremlin s-a transformat într-un război de epuizare a resurselor. Eșecurile militare ale Rusiei și contraofensiva ucraineană din septembrie 2022 au obligat Rusia să-și îndrepte toate resursele către frontul din Ucraina. Astfel din contigentul de 2000 de pacificatori ruși, care trebuiau să asigure securitatea în Nagorno-Karabah și să asigure coridorul Lachin, au rămas doar 800. A fost redus și personalul de la baza militară rusă din orașul armean Gyumri, unde erau aproximativ 5500 de soldați, acum au rămas doar 2000.29 Prin urmare rolul Federației Ruse a fost diminuat semnificativ în regiune, iar soldații rămași aveau doar o prezență formală, nu mai reprezentau cu adevărat un instrument de menținerea a securității.

Tensiunile au crescut extrem de mult în toamna anului 2022 între Erevan și Baku. Schimburile de focuri au devenit o normalitate, iar în presă apărea săptămânal câte un post despre încălcarea armistițiului de încetarea a focului. La sfârșitul lunii septembrie 2022 au fost înregistrate 532 de victime în rândul militarilor din ambele părți.30 Părțile se acuzase reciproc de provocări. Armenia a cerut implicarea instituțiilor internaționale și a statelor mediatoare. Situația s-a agravat după ce la 12 decembrie 2022, un grup de cetățeni azeri, trimiși de guvernul lor sub pretextul de a fi „activiști ecologici”, au inițiat blocarea coridorului Lachin, singurul drum care lega Artsakh-ul de Armenia. Pe 19 ianuarie 2023, Parlamentul European a lansat o rezoluție prin care cere reglementarea pașnică a conflictului și îndeamnă Azerbaidjanul să renunțe la forță ca instrument de presiune.31

Blocarea celor 120.000 de armeni din Nagorno-Karabakh a atras din nou atenția comunității internaționale abia după o lună. Rusia, UE și SUA au cerut președintelui azer, Ilham Aliyev, să ridice blocada asupra regiunii și să înceapă o nouă rundă de negocieri cu Everan.32 Văzându-se părăsită de fostul aliat, guvernul de la Everan a încercat să obțină sprijinul altor actori internaționali. De exemplu, Armenia s-a adresat Curții Internaționale de Justiție pentru a debloca coridorul Lachin, acuzând partea azeră de epurare etnică. Curtea Internațională de Justiție (CIJ) a ordonat la sfârșitul lunii februarie Azerbaidjanului să asigure Armeniei legătura liberă cu Republica Arțah. Sub o presiune intensă din partea CIJ, partea azeră a ripostat ingenios afirmând că, de fapt, acei ”activiști de mediu” nu blochează coridorul, ci doar protestează legitim împotriva unor activități miniere absolut ilegale.33 Forțele azere au rupt și ultima legătură muntoasă prin care Armenia încerca să mențină legătura cu Republica Arțah la data de 25 martie. La mijlocul lunii aprilie, UE a trimis o echipă de 100 de observatori pentru a asigura stabilitatea în regiune. Din păcate misiunea UE a înrăutățit relațiile UE-Azerbaidjan. Președintele azer, Aliyev, a dat vina pe misiunea de monitorizare a UE pentru „provocările” armene, spunând că europenii îi susțin în traficul ilegal de arme între Armenia și Nagorno-Karabah. De asemenea, partea azeră acuză Armenia că ar mobiliza 10.000 de soldați în Nagorno-Karabah pentru a provoca un nou conflict, lucru evident nerealist.34

Un nou mediator al zonei pare să fie SUA. La sfârșitul lunii aprilie, miniștrii de externe a celor două state au stabilit o întâlnire la Washington pentru a detensiona situația din regiune. A fost pentru prima oară când Federația Rusă nu a participat la medierea conflictului dintre Erevan și Baku. Kremlinul a comentat foarte scurt și sec acest eveniment, subliniind faptul că susține stabilitatea în zonă și nu își dorește izbucnirea unui conflict. Washington a declarat că s-au obținut progrese semnificative în cadrul negocierilor.35 După vizita la Washington, liderii celor țări beligerante s-au întâlnit la Moscova în data de 25 mai, în cadrul Forumului Economic Eurasiatic. Nikol Pașinian și Ilham Aliyev au discutat împreună cu președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, despre situația conflictul din Caucazul de Sud. Rezultatul negocierilor a fost unul lipsit de ambiguitate. Armenia recunoaște integritatea teritorială a Azerbaidjanului și este gata să recunoască Nagorno-Karabah drept teritoriu azer .36

În data de 19 septembrie, încălcând condițiile de încetare a focului, Azerbaidjanul a lansat o nouă ofensivă militară, numită „operațiune antiteroristă”, cu scopul să neutralizeze armata armeană. Ziua următoare ofensiva a încetat, datorită comandamentului rus de menținere a păcii.37„Operațiunea antiteroristă” a adus Azerbaidjanului rezultatul dorit. Samvel Șahramanyan, președintele Arțahului, a emis un decret în data de 28 septembrie, prin care republica pe care o conduce își încetează existența de la 1 ianuarie 2024.38 În data de 5 octombrie, Nikol Pașinian, a semnat un decret prin care recunoaște Nagorno-Karabah teritoriu azer.39 Parlamentul European a condamnat atacul militar azer, dar nu a luat alte măsuri în acest sens.

Noile tentative de negocieri privind semnarea unui acord de pace au fost perturbate de Baku. Aceasta a refuzat să negocieze în Spania și în SUA, pretinzând că UE și SUA sprijină Erevanul în detrimentul său. Cele două parți au făcut un schimb de prizonieri în data de 7 decembrie, însă nu a fost stabilită o dată privind negocierile viitoare.

Concluzii

Regiunea Nagorno-Karabah reprezintă un adevărat măr al discordiei între Armenia și Azerbaidjan. Această zonă muntoasă este considerată de armeni ca o parte esențială a identității lor naționale și culturale. Regiunea a fost populată de armeni de secole și a fost un centru important al culturii și istoriei armene. Pentru mulți armeni, Arțah-ul reprezintă o parte integrantă a patriei lor istorice. De asemenea, majoritatea populației armene din regiune își doresc să fie parte a statului armean, invocând principiul autodeterminării popoarelor în acest caz. Un alt punct important pentru Erevan îl reprezintă securitatea. Pentru Armenia, menținerea controlului asupra Nagorno-Karabahului și a regiunilor înconjurătoare înseamnă o zonă tampon strategică și o barieră de securitate împotriva Azerbaidjanului. Având în vedere trecutul conflictual dintre cele două țări și temerile privind securitatea națională, Armenia consideră că Nagorno-Karabah este esențial pentru apărarea sa.

Baku, care face trimitere către dreptul internațional actual și la faptul că societatea internațională recunoaște provincia ca partea a teritoriului ei, nu poate renunța la Nagorno-Karabah. Strămutarea la care au fost supuși azerii, care merită să se întoarcă la pământul strămoșesc, este un alt argument folosit de Azerbaidjan în această dispută.

Conflictul pare să nu aibă o soluție din cauza trecutului dintre cele două țări. După cum am remarcat, atunci când una din părți reușea să dețină controlul își impunea propriile reguli și populația era supusă unui tratament dur. De asemenea, confruntările recente din ultimii 30 de ani, susținerea spiritului naționalist, implicarea altor jucători internaționali au contribuit la amplificarea unei uri interetnice care deja era prezentă.

În decursul anilor 90, OSCE cu greu a reușit să aducă cele două părți la masa de negocieri, însă nu a reușit să găsească o soluție de compromis pe termen lung. Acuzații și amenințări au fost auzite din partea ambelor tabere pe parcursul anilor de pace, fapt ce semnala că un nou conflict este inevitabil.

Azerbaidjan a reușit, de două ori, să folosească contextul internațional favorabil pentru a-și atinge obiectivele. Prima dată când comunitatea internațională era preocupată de criza pandemică și a doua oară când principalii actori internaționali au fost și sunt implicați într-un conflict militar mai amplu.

Deși cele două țări fac parte din Parteneriatul Estic, Uniunea Europeană nu a reușit să construiască un pod de legătură între cele două state. Baku a reușit să își folosească resursele naturale de petrol și gaz pentru a stabili legături economice mai strânse cu UE. La rândul său, Bruxelles s-a văzut obligat să își diversifice portofoliul de furnizori, pentru a reduce dependența de Rusia. Poziția UE în privința conflictului a fost una ambiguă până în 2023, majoritatea acțiunilor sale limitându-se la exprimarea îngrijorării și acordarea de ajutor umanitar victimelor. Bruxelles a lua o poziție mai fermă când forțele azere au blocat coridorul Lachin, dar nici în acest caz UE nu are o pârghie de presiune. Trimiterea unei misiuni de observare neînarmată care nu poate decât să documenteze crimele de la fața locului nu poate avea un impact real asupra detensionării.

Rusia fiind slăbită de conflictul cu Ucraina nu poate acorda o atenție deosebită acestui conflict. Soldații ruși care se află acolo nu pot să își îndeplinească misiunea, prin urmare Rusia are mâinile legate momentan. Nici Curtea Internațională de Justiție nu a reușit să convingă autoritățile azere să ridice blocada. Negocierile din luna mai de la Washington și nu au reușit să împiedice armata azeră să desfășoare o ofensivă militară. Deși a durat doar o zi, ofensiva a schimbat radical viața a peste 100.000 ce au fost nevoiți să fugă din calea trupelor azere.

Dinamismul sistemului internațional este unul impredictibil, iar balanța de putere înclină când spre Erevan, când spre Baku. La momentul actual Baku deține superioritatea din toate punctele de vedere, aceeași poziție a avut-o și Erevan în 1994. Anul 2023 a marcat o reconfigurare a situației geopolitice din Caucazul de Sud. Vechiul garant al securității, Federația Rusă, și-a diminuat din prezența fizică, cât și din cea politică. Inactivitatea trupelor de pacificare rusești a demonstrat că Kremlinul nu poate preveni un conflict între cele două state. Încercările Armeniei de a căuta sprijinul Occidentului vor fi văzute ca un pas neprietenos de față de vechiul tovarăș. Supremația militară azeră și sprijinul necondiționat al Turciei pentru Baku, plasează statul armean între ciocan și nicovală, din punct de vedere geopolitic.

Un alt mare câștigător în ecuația din zonă este Turcia. Ankara și-a consolidat prestigiul la nivel internațional, afirmându-se tot mai mult în calitate dse hegemon regional și a demonstrat că neo-otomanismul poate fi implementat aplicat practic cu succes. De asemenea, Turcia ar putea deveni noul garant al securității și stabilității regionale, fiind la ora actuală, singura care ar putea influența direct politica Azerbaidjanului. Refuzul lui Ilham Aliyev de a negocia la Bruxelles și Washington transmite un mesaj clar prin care dorește să dicteze locul negocierilor, iar una din soluțiile acceptate ar fi Turcia. Noile atuuri obținute în urma conflictului vor constitui resurse valorase pentru Erdogan în viitoarele negocieri atât cu SUA, UE, cât și cu Federația Rusă.

Bibliografie

  1. Nagorno-Karabakh region, Azerbaijan, https://www.britannica.com/place/Nagorno-Karabakh
  2. Карабах: 1918-1921 гг., http://www.nkr.am/ru/azerbaijan-karabakh-conflict-history
  3. Horia Sârghi, Toată ura din lume: Armenia vs. Azerbaidjan, https://www.veridica.ro/editoriale/toata-ura-din-lume-armenia-vs-azerbaidjan
  4. Namig Aliyev, Dreptul internațional și conflictul din Nagorno-Karabah, Chișinău, 2012, pag.14-15.
  5. Nagorno-Karabakh issue, https://www.mfa.am/en/nagorno-karabakh-issue
  6. Historical overview, https://www.mfa.gov.az/en/category/historical-overview
  7. Группа Российских Войск в Закавказье, https://web.archive.org/web/20100613095359/http://waronline.org/write/world-military/russian-military-abroad/transcaucasia/
  8. Dmitri Jukov, Войны на руинах СССP, 2009, Эксмо, Яуза p.43-45
  9. Названо число азербайджанских военнослужащих, погибших во время I Карабахской войны, https://web.archive.org/web/20180724154005/http://ru.apa.az/nagornyj_karabakh/nazvano-chislo-azerbajdzhanskikh-voennosluzhashikh-pogibshikh-vo-vremya-i-karabakhskoj-vojny-eksklyuziv.html
  10. Информационно-идеологические аспекты нагорно-карабахского конфликта, http://www6.sumgait.info/?template=ARROW_3&tdfs=1&s_token=1683395911.0230000000&uuid=1683395911.0230000000&term=Crimes%20Against%20Humanity%20List&term=Armenian%20History&term=United%20Nations%20International%20Court%20Of%20Justice&searchbox=0&showDomain=0&backfill=0
  11. Нагорный Карабах: причины конфликта и последствия прекращения вооруженной борьбы, https://newcaucasus.com/politics/19625-nagornyj-karabah-prichiny-konflikta-i-posledstviya-prekrashheniya-vooruzhennoj-borby.html
  12. OSCE Minsk Group, https://www.osce.org/mg
  13. Что случилось в Нагорном Карабахе? Отвечаем на главные вопросы, https://www.bbc.com/russian/features-54427054.
  14. С.М.Маркедонов, Россия в процессе нагорно-карабахского урегулирования, https://mgimo.ru/upload/iblock/ebb/rossiya-v-processe-nagorno-karabahskogo-uregulirovaniya.pdf
  15. Armenia Military Spending/Defense Budget 1992-2023, https://www.macrotrends.net/countries/ARM/armenia/military-spending-defense-budget
  16. Azerbaijan Military Spending/Defense Budget 1992-2023, https://www.macrotrends.net/countries/AZE/azerbaijan/military-spending-defense-budget
  17. Comparison of Armenia and Azerbaijan Military Strengths (2023), https://www.globalfirepower.com/countries-comparison-detail.php?form=form&country1=armenia&country2=azerbaijan&Submit=COMPARE
  18. Les données relatives à Azerbaïdjan, Arménie, https://donnees.banquemondiale.org/?locations=AZ-AM,
  19. List of equipment of the Armenian Armed Forces, https://profilbaru.com/article/List_of_equipment_of_the_Armenian_Armed_Forces
  20. Czech defense minister to visit Azerbaijan, https://today.az/news/politics/54894.html
  21. Azerbaijan Land Forces military equipment and vehicles Azerbaijani Army, https://www.armyrecognition.com/azerbaijan_azerbaijani_army_land_ground_forces_uk/azerbaijan_azerbaijani_army_land_ground_armed_defense_forces_military_equipment_armored_vehicle_inte.html
  22. EXECUTIVE SUMMARY, https://www.eia.gov/international/analysis/country/AZE
  23. Armenia, https://oec.world/en/profile/country/arm
  24. Statement from Minister Champagne on suspension of export permits to Turkey, https://www.canada.ca/en/global-affairs/news/2020/10/statement-from-minister-champagne-on-suspension-of-export-permits-to-turkey.html
  25. The Fight For Nagorno-Karabakh: Documenting Losses On The Sides Of Armenia And Azerbaijan, https://www.oryxspioenkop.com/2020/09/the-fight-for-nagorno-karabakh.html
  26. Карабах: хроника войны-2020 и ее последствий, https://www.kavkaz-uzel.eu/articles/354861/
  27. Arménie et Azerbaïdjan, https://civil-protection-humanitarian-aid.ec.europa.eu/where/europe/armenia-and-azerbaijan_fr
  28. Cătălin Chiriac, Conflictul din Nagorno-Karabah – punctul zero al viitoarelor conflicte?, https://revista.unap.ro/index.php/revista/article/view/1657
  29. Oktavian Milewski, De ce s-a reaprins conflictul dintre Azerbaijan și Armenia și care este rolul Rusiei, https://www.rfi.ro/politica-148784-de-ce-s-reaprins-conflictul-dintre-azerbaijan-si-armenia-si-care-este-rolul-rusiei
  30. Cinci lucruri-cheie de știut despre conflictul din Nagorno-Karabah, https://romania.europalibera.org/a/cinci-lucruri-cheie-de-%C8%99tiut-despre-conflictul-din-nagorno-karabah/30894640.html
  31. RAPORT referitor la relațiile UE-Azerbaidjan, https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/A-9-2023-0037_RO.html
  32. Situația în Nagorno-Karabakh unde coridorul Lancin e blocat degenerează (Video). Soldații azeri „mascați” în ecologiști hărțuiesc copii armeni, https://www.defenseromania.ro/situatia-in-nagorno-karabakh-unde-coridorul-lancin-e-blocat-degenereaza-video-soldatii-azeri-mascati-in-ecologisti-hartuiesc-copii-armeni_620673.html
  33. Curtea Internaţională de Justiţie ordonă Azerbaidjanului să asigure Armeniei legătura liberă, prin coridorul Lacin, cu regiunea Nagorno-Karabah, revendicată de ambele ţări, https://www.g4media.ro/curtea-internationala-de-justitie-ordona-azerbaidjanului-sa-asigure-armeniei-legatura-libera-prin-coridorul-lacin-cu-regiunea-nagorno-karabah-revendicata-de-ambele-tari.html
  34. Noi tensiuni în Azerbaidjan, https://romania.europalibera.org/a/tensiuni-conflict-nagorno-karabah/32359140.html
  35. Армяно-азербайджанский конфликт пустили по миру, https://www.kommersant.ru/doc/5968457.
  36. Пашинян и Алиев на встрече в Москве заявили о решении территориального спора¸ https://www.kommersant.ru/doc/6001988.
  37. BREAKING: Russian-mediated ceasefire announced in Nagorno-Karabakh, https://armenpress.am/eng/news/1120051.html.
  38. Глава Нагорного Карабаха подписал указ о прекращении существования республики, https://www.kommersant.ru/doc/6239337.
  39. Пашинян подписал с ЕС декларацию о признании границ Азербайджана, включая Карабах, https://tass.ru/mezhdunarodnaya-panorama/18922189.
Share our work
România, motorul integrării estice în UE

România, motorul integrării estice în UE

Eurodeputaţii au adoptat o rezoluţie privind politica de extindere a UE, prin care cer Consiliului European să decidă, în cadrul reuniunii sale din 14-15 decembrie, deschiderea negocierilor de aderare cu Ucraina şi Republica Moldova.

Probleme geopolitice

Cu condiţia luării anumitor măsuri de reformă, PE mai afirmă că discuţiile de aderare ar trebui deschise şi cu Bosnia-Herţegovina, iar Georgiei ar trebui să i se acorde statutul de ţară candidată.
În rezoluţie, europarlamentarii susţin că politica de extindere este „unul dintre cele mai puternice instrumente geopolitice aflate la dispoziţia UE şi o investiţie strategică în pace şi securitate”.
Deputaţii europeni salută noul Plan de Creştere pentru Balcanii de Vest şi solicită liderilor UE să adopte, de asemenea, cadrul de negociere fără întârziere, odată ce sunt îndeplinite cerinţele relevante legate de fiecare dintre ţările candidate, pentru a începe rapid negocierile de aderare.
Parlamentul European salută interesul şi voinţa politică a atât de multor ţări de a adera la UE şi recunosc eforturile serioase depuse pentru a îndeplini cerinţele de aderare. Legislativul comunitar salută de asemenea disponibilitatea guvernului Armeniei de a se apropia de Uniunea Europeană.
UE ar trebui să stabilească termene clare pentru ca ţările candidate să încheie negocierile de aderare la UE până la sfârşitul acestui deceniu, subliniază eurodeputaţii.

Condiții dure

Cu toate acestea, nu ar trebui să existe o cale rapidă pentru aderare, spun ei. Deputaţii europeni insistă asupra faptului că criteriile de la Copenhaga trebuie îndeplinite pentru a se asigura că ţările candidate şi potenţial candidate demonstrează un angajament consecvent şi durabil faţă de democraţie, statul de drept, drepturile omului şi respectarea şi protecţia minorităţilor, precum şi reformele economice.
Având în vedere războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei, extinderea a devenit şi mai importantă din punct de vedere strategic şi este unul dintre cele mai puternice instrumente geopolitice aflate la dispoziţia UE, spun eurodeputaţii, numind-o o investiţie strategică în pace şi securitate, precum şi un motor al democraţiei şi valorilor europene pe întregul continent.

Europarlamentarii cer următorului colegiu al comisarilor să numească un comisar pentru extindere şi să se asigure că problemele bilaterale sunt clar separate de politica de extindere a UE.
Deputaţii europeni deplâng profund declaraţiile prim-ministrului Ungariei, Viktor Orban, privind deschiderea negocierilor de aderare cu Ucraina şi schimbarea politicii ţării faţă de Kosovo. Declaraţiile lui Orban obstrucţionează procesul de extindere a UE, avertizează europarlamentarii, care reamintesc Consiliului potenţialele consecinţe negative ale preluării de către Ungaria a preşedinţiei Consiliului în iulie 2024.
Rezoluţia subliniază necesitatea reformelor interne ale UE, în paralel cu procesul de extindere, pentru a spori capacitatea Uniunii Europene de a integra în mod eficient noii membri, inclusiv prin introducerea votului cu majoritate calificată, care s-ar aplica şi deciziilor de politică externă şi de securitate şi în domenii relevante pentru procesul de aderare.
Rezoluţia a fost adoptată cu 468 de voturi pentru, 99 împotrivă şi 58 de abţineri.

Diplomația română în acțiune

Preşedintele Klaus Iohannis a avut un dialog cu omologul său din Republica Moldova, Maia Sandu, context în care a reiterat susţinerea acordată de România parcursului european al ţării vecine.
„Am avut astăzi o discuţie telefonică aplicată cu doamna preşedinte Maia Sandu pe cele mai importante teme europene, cu accent pe pregătirea deciziilor privind Republica Moldova la Consiliul European de săptămâna aceasta. România susţine ferm deschiderea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană ale Republicii Moldova”.

Premierul Marcel Ciolacu a afirmat, miercuri, că relaţiile dintre România şi Ucraina urmează să ajungă, în scurt timp, la nivelul unui parteneriat strategic.
„Relaţiile dintre România şi Ucraina vor ajunge în scurt timp la nivelul unui veritabil parteneriat strategic. O componentă esenţială a parteneriatului va fi centrul logistic pe care îl vom organiza pe teritoriul României, pentru reconstrucţia şi asistenţa Ucrainei. Avem în faţa noastră o provocare majoră, dată de invazia ilegală şi neprovocată a Rusiei în Ucraina. Este o ameninţare directă la adresa securităţii şi stabilităţii în zona Mării Negre, cu efecte negative resimţite global, când vorbim de securitatea alimentară în ţările cele mai vulnerabile sau de securitatea energetică”, a spus Ciolacu, în mesajul video transmis participanţilor la conferinţa internaţională „Reconstrucţia Ucrainei şi rolul strategic al României”, organizată la Sinaia.

El a subliniat că, pentru comunitatea internaţională, este important ca Ucraina să nu piardă în faţa Rusiei, dar pentru aceasta este nevoie de sporirea ajutorului internaţional.

România, cap de pod occidental la Marea Neagră

„Atacurile necontenite ale forţelor ruse în Ucraina confirmă, de fapt, frustrarea Rusiei în faţa solidarităţii Europei, a comunităţii euroatlantice şi, în general, a democraţiilor din toată lumea pentru Ucraina. Conferinţa de la Sinaia evidenţiază rolul strategic al României pentru sprijinul Ucrainei şi pentru reconstrucţia acestei ţări. Subliniez că România acţionează şi va continua să fie promotorul măsurilor concertate ale comunităţii euroatlantice pentru rezistenţa Ucrainei şi reconstrucţia acestei ţări, în cadrul procesului de integrare europeană. Europa nu-şi poate permite ca Ucraina să piardă. Noi credem în victoria Ucrainei, fiind conştienţi că este nevoie de mai mult ajutor şi efort din partea partenerilor internaţionali”, a precizat prim-ministrul României.
El a reamintit că, în cadrul vizitei pe care a efectuat-o recent în Statele Unite ale Americii, a subliniat importanţa „sprijinului multisectorial necesar Ucrainei”, dar şi a sprijinului pe care trebuie să-l primească Republica Moldova „pentru a face faţă provocărilor”.
„Am convenit cu aliaţii americani să ne coordonăm astfel încât proiectele de infrastructură de transport şi energie să susţină efortul de rezistenţă al Ucrainei. România a implementat măsuri complexe încă de la începutul conflictului. Ca urmare a eforturilor noastre, mai mult de jumătate din totalul produselor agricole ucrainene exportate prin intermediul culoarelor de solidaritate ale Uniunii Europene au fost transferate prin România. Avem planificate investiţii importante pentru creşterea capacităţii de transport a României, astfel încât Ucraina să beneficieze de cele mai bune conexiuni la piaţa europeană şi cea internaţională. Aceste culoare sunt utilizate atât pentru exporturile de cereale, cât şi pentru furnizarea de asistenţă Ucrainei”, a subliniat Ciolacu.
Oficialul român a reamintit investiţiile făcute deja de ţara noastră pentru sprijinirea Ucrainei în ultimii doi ani şi a dat asigurări că aceste investiţii, realizate cu fonduri guvernamentale sau cu bani europeni, vor continua.
„Consider esenţial pentru dezvoltarea rutelor de transport să ne axăm pe zona maritimă şi fluvială, la care se va adăuga transportul feroviar, unde deja au fost realizate progrese. Astfel, vom reuşi să dublăm în ritm accelerat capacitatea de trafic a României pentru cerealele şi bunurile esenţiale Ucrainei destinate pieţelor terţe. De fapt, ceea ce vom construi de astăzi încolo în materie de infrastructură terestră, feroviară, navală, dar şi energetică va avea un impact major după terminarea conflictului, când va fi posibilă reconstrucţia şi vom avansa către integrarea euroatlantică a Ucrainei. (…) România este pregătită să dezvolte un centru logistic necesar Ucrainei. Avem uşile deschise pentru toţi partenerii internaţionali care vor să vină să investească pentru viitorul Ucrainei”, a mai spus premierul Marcel Ciolacu.
Oficiali din ţară şi străinătate participă, miercuri şi joi, la conferinţa internaţională „Reconstrucţia Ucrainei şi rolul strategic al României”, organizată de New Strategy Center la Sinaia.

Foto: wikipedia/nasa.gov

Diplomație și rezultate

România sprijină ferm obţinerea unui acord politic pentru deschiderea negocierilor de aderare la UE atât cu Ucraina, cât şi cu Republica Moldova, plecând de la recomandările Comisiei Europene, a declarat ministrul Afacerilor Externe, Luminiţa Odobescu.
Şefa diplomaţiei române a participat la Consiliul Afaceri Externe de la Bruxelles. Ea a susţinut o decizie în ceea ce priveşte parcursul european al statelor din vecinătatea României.
„Majoritatea covârşitoare a statelor membre a admis că această decizie este una extrem de importantă, mai ales în contextul geopolitic actual. Continuă demersurile diplomatice, discuţiile diplomatice, pentru a încerca să obţinem o decizie pozitivă la sfârşitul acestei săptămâni, la Consiliul European din decembrie”, a arătat Luminiţa Odobescu.
Începerea negocierilor cu Ucraina, a punctat Odobescu, „este un subiect de negociere, care va fi discutat în continuare, la cel mai înalt nivel, de liderii europeni, la Consiliul European de la sfârşitul acestei săptămâni”.
De asemenea, ea a amintit că România a susţinut şi continuă să susţină parcursul european al Republicii Moldova „nu numai la nivel politic, dar şi la nivel practic”.
„La nivelul Ministerului de Externe suntem în strânsă coordonare cu colegii noştri”, a subliniat ministrul, vorbind de asistenţă şi sprijin în ceea ce priveşte procesul de aderare şi de cursuri de pregătire.
„Acest lucru va continua, pentru că este important, iar unul din subiectele comune de interes este consolidarea capacităţii administrative a Republicii Moldova, tocmai pentru a se pregăti în lansarea negocierilor de aderare, care nu vor fi simple, dar suntem alături de ei”, a arătat Luminiţa Odobescu.
Ministrul a vorbit şi de perspectiva ţării noastre, care a experimentat drumul european şi a înţeles importanţa continuării reformelor.
„În ciuda dificultăţilor cu care se confruntă, atât Ucraina cât şi Republica Moldova, într-o perioadă scurtă de timp au reuşit să adopte reforme substanţiale, care trebuie să fie recunoscute. De altfel, au fost recunoscute de către Comisia Europeană şi de către statele membre, iar Comisia Europeană, pe baza acestor reforme, a recomandat statelor membre deschiderea negocierilor de aderare”, a arătat ministrul de Externe.
Ea a subliniat că „România este un avocat atât al parcursului european al statelor din Balcanii de Vest, dar şi al statelor din Parteneriatul Estic”.
„Nu considerăm că există o concurenţă. Ambele procese sunt extrem de importante pentru România şi evident pentru Uniunea Europeană, de aceea angajamentul nostru este în egală măsură atât pentru Ucraina şi Republica Moldova şi Georgia, pe de o parte, cât şi pentru partenerii noştri din Balcanii de Vest. Pentru Uniunea Europeană este extrem de important, în acest context dificil de securitate să rămână prezentă şi politica de extindere a arătat întotdeauna că poate produce rezultate pozitive nu numai prin împărtăşirea valorilor, dar şi prin reformele şi prin apropierea firească, ca membri ai aceleiaşi familii, până la urmă, în Uniunea Europeană”, a evidenţiat Luminiţa Odobescu.

Integrare energetică

România va contribui decisiv la securitatea energetică a Republicii Moldova şi integrarea în piaţa de energie europeană, a declarat, luni, ministrul Energiei, Sebastian Burduja, cu prilejul semnării Memorandumului de Înţelegere între Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova privind realizarea proiectelor necesare interconectării reţelelor de gaze naturale şi energie electrică.
Sebastian Burduja s-a întâlnit luni la Chişinău cu Dorin Recean, prim-ministrul Republicii Moldova, după ce a semnat, alături de Victor Parlicov, omologul său din Republica Moldova, Memorandumul de Înţelegere între Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova privind realizarea proiectelor necesare interconectării reţelelor de gaze naturale şi energie electrică.
Conform documentului, cele două guverne vor finaliza în ritm accelerat proiectele de interconectare a reţelelor naţionale de transport gaze naturale şi energie electrică, precum şi celelalte proiecte necesare pentru a asigura securitatea energetică a Republicii Moldova.
„Prin semnarea Memorandumului de Înţelegere între Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova, România va contribui decisiv la securitatea energetică a Republicii Moldova şi integrarea în piaţa de energie europeană. Îi vom sprijini pe fraţii noştri de peste Prut cu tot ceea ce putem, pentru că este datoria noastră să facem asta. Energia nu trebuie să fie folosită ca armă de şantaj, aşa cum a făcut Rusia, ci ca instrument de integrare şi dezvoltare economică”, a afirmat Burduja.

Integrare energetică

Memorandumul angajează cele două guverne să realizeze lucrările complementare interconexiunii Iaşi – Ungheni – Chişinău pentru a asigura regimurile de debit şi presiune pentru transportul gazelor naturale în ambele direcţii; să facă demersuri pentru a asigura stocarea gazelor naturale pe teritoriul României; să construiască urgent infrastructura pentru Linia Electrică Aeriană de 400 kV Suceava – Bălţi şi a altor proiecte de transport a energiei electrice şi să cupleze pieţele de energie electrică, integrând astfel Moldova în piaţa internă a Uniunii Europene.
Prin acest Memorandum şi prin demersurile recente, Republica Moldova se integrează efectiv şi ireversibil în piaţa unică energetică europeană, în acelaşi timp, sporindu-şi securitatea energetică.
„Ministerul Energiei demonstrează angajamentul ferm pentru securitatea energetică a Republicii Moldova şi pentru integrarea ei în piaţa europeană de energie. Totodată, ne-am oferit tot sprijinul pentru conturarea de programe de investiţii în sectorul energetic, în perspectiva accesării fondurilor de preaderare şi aderare de către fraţii noştri”, a precizat Sebastian Burduja.
România a realizat investiţii substanţiale în dezvoltarea capacităţilor de producţie şi transport a gazelor naturale şi a energiei electrice, precum şi conectarea cu ţările vecine.
Victor Parlicov a menţionat că Republica Moldova este determinată să realizeze integrarea în piaţa energetică europeană chiar înainte de aderarea la UE.

Evadarea României

Secretarul general adjunct al NATO, Mircea Geoană, susţine că există o cale ca România „să evadeze” definitiv de la „periferia Europei”, arătând că în următorii ani Ucraina, Republica Moldova, Georgia şi Balcanii de Vest „vor face parte din familia europeană şi din familia euro-atlantică”, iar ţara noastră nu va mai fi „frontiera de răsărit a Vestului”.
„Nu va fi un lucru simplu, dar pentru mine este un lucru extrem de evident. Se reîmpart cărţile şi de influenţă politică şi geopolitică şi de influenţă economică şi comercială, şi de reputaţie, şi de centralitate în Europa şi în lume. Cred că există o cale ca România să evadeze definitiv de la periferia Europei şi să meargă în centrul Europei. Luând din punct de vedere geografic, războiul din Ucraina, care va continua pentru o perioadă de timp, are ca efect indirect, dar foarte direct pentru echilibrul Europei, faptul că (…) în următorii ani Ucraina, Republica Moldova, Georgia şi Balcanii de Vest, toţi vecinii României vor face parte din familia europeană şi din familia euro-atlantică. Va fi greu, dar sunt convins că vom avea toţi vecinii noştri pentru prima dată (în familia europeană – n. r.), iar România nu mai este frontiera de Răsărit a Vestului, România este geografic mult mai în centrul Europei”, a explicat Geoană.
El a remarcat faptul că nivelul de ambiţie al României poate fi acela „de a nu mai fi periferici, provinciali şi nou-veniţi în Europa”, ci „în centrul politic, acolo unde se iau deciziile importante”.
„Concluzia este că nimeni nu te invită să te aşezi la masa decidenţilor, dacă nu îţi iei fotoliul pe care îl meriţi. Trebuie să începem să ne apărăm interesele, să ne promovăm. În cartea mea vorbesc şi despre un patrulater pe care îl văd în Europa: Franţa – Germania – Polonia – România. Este un patrulater natural. Cele două mari ţări din Vestul Europei şi cele două mari ţări de aici. Până în 2030, aşa cum preşedintele Maia Sandu a propus, Republica Moldova va fi în Uniunea Europeană alături de România. În sine, este un moment extrem de important pentru istoria naţională a României”, a adăugat Mircea Geoană.
„Cred că este momentul ca şi noi să strângem rândurile, indiferent de preferinţe politice, de preferinţe personale, de stare socială, de adresa din buletin, de credinţa pe care o împărtăşim. Este un moment pe care nu avem voie să-l ratăm. Explicaţia titlului este aceea că în istoria naţiunilor şi în istoria modernă a României apar momente în care istoria devine mult mai accelerată şi agitată, transformatoare. Trăim un moment similar (celui de după destrămarea URSS – n.r.) de cutremur geopolitic, complicat şi accelerat de faptul că avem revoluţii tehnologice care vin cu mare viteză şi impact în societate, fiind cel mai transformator moment din istoria umanităţii şi a României moderne. Eu vorbesc despre paradoxul României. Suntem în cel mai bun moment al istoriei naţionale, în NATO, în UE, cu probele de securitate naţională rezolvate, dar suntem şi cu probleme foarte complicate, legate de exodul tinerilor, de scăderea dramatică a populaţiei, că nu suntem pregătiţi nici politic, nici economic nici ca societate în faţa acestui şoc tehnologic care vine peste noi”, a arătat Mircea Geoană.

Share our work