Cand Romania era lider balcanic

de | iun. 21, 2011 | Uncategorized @ro | 0 comentarii

Se apropie implinirea unui secol de la Conferinta de la Bucuresti prin care s-a incheiat pacea dupa razboaiele balcanice si s-a stabilit configuratia politica a Europei de sud-est.
Ministrul roman de externe, Titu Maiorescu, considerat un "Bismark" balcanic

Ministrul roman de externe, Titu Maiorescu, considerat un "Bismark" balcanic

Se apropie implinirea unui secol de la Conferinta de la Bucuresti prin care s-a incheiat pacea dupa razboaiele balcanice si s-a stabilit configuratia politica a Europei de sud-est. Presedintia romana a Conferintei, exercitata de primul ministru si ministrul de externe Titu Maiorescu, nu a fost deloc una formala, caci diplomatia romaneasca a facut in asa fel incat toate statele din zona, participante la lucrari, sa fie multumite de cele convenite. Bucurestiul a depus eforturi pentru ca Bulgaria, stat infrant in razboaiele balcanice, sa nu fie slabita si umilita excesiv, dar in acelasi timp Turcia sa ramana si stat european.

Prin Conferinta de la Bucuresti, diplomatia romaneasca a epocii mai are o reusita semnificativa: a fost pentru prima oara cand statele mici din regiune isi rezolvau problemele, intr-o conferinta a lor, fara protectori si mediatori din randul marilor puteri, asa cum se intamplase in 1856 la Paris sau in 1878 la Berlin.

La Conferinta de pace de la Bucuresti, Romania a reusit sa realizeze un consens, cu limitele sale desigur, intre participantii din regiune fara aprobarea sau interventia marilor puteri care, iarasi in mod traditional, au fost si sunt angajate in competitie pentru sfere de influenta in aceasta parte a Europei.

La o reuniune stiintifica internationala consacrata razboaielor balcanice, tinuta in primavara lui 2011 la Universitatea Marii Egee din Izmir, istorici turci, greci, britanici si romani au reiterat si dezvoltat aprecieri ale colegilor lor din generatii precedente privitoare la semnificatia deciziilor Conferintei de la Bucuresti, care a incercat sa armonizeze interesele statelor din zona pe fondul declinului Imperiului Otoman si amestecului tot mai pronuntat al altor mari puteri in treburile zonei. S-a relevat, de pilda, ca in 1913 Romania devenise “un superarbitru” al situatiei din Balcani, iar datorita interventiei sale, Turcia si-a putut relua Adrianopolul (Edirne) asediat de bulgari. La Izmir, unii istorici turci au vorbit de Romania ca de “Prusia Balcanilor” iar Titu Maiorescu a fost prezentat ca un “mini-Bismarck”, dar fara conotatii ce ar trimite la tendinte de hegemonism sau expansionism, ci la Romania ca forta stabilizatoare in regiune.

Exercitiul de diplomatie international al Romaniei in perioada Conferintei de la Bucuresti au consacrat-o ca mediator active intre statele si fortele unei zone traditional agitate de conflicte si razboaie. Nu a capatat conotatie negativa cuvantul balcanizare in terminologia politico-diplomatica uzitata pana azi? Nu spunea un personaj din piesa lui George Bernard Shaw “Inapoi la Matusalem”, ca daca Europa se va linisti vreodata, singurul loc de pe continent in care irlandezii s-ar mai putea bate intre ei ar fi mereu nelinistita si zbuciumata zona a Balcanilor?

Vocatia balcanica a Romaniei si-a aflat prelungiri si in perioada interbelica, prin Titulescu si altii, si chiar in perioada regimului comunist, in ciuda constrangerilor datorate confruntarii intre cele doua blocuri politico-militare ale vremii angajate in razboiul rece. Prin proiectele sale de aliante din zona Europei de sud-est, ca si prin cele din zona Europei central, Romania, ca stat apartinator ambelor arealuri, a incercat un construct geopolitic regional de echilibru si stabilitate intr o perioada de confruntari si razboaie (mondiale) avand ca protagonisti marile puteri ale lumii moderne. Si nu este intamplator ca politologul american George Friedman, directorul institutului Stratfor, reia astazi ideea unui sistem regional de securitate in centrul si sudul Europei care sa se sustraga jocului de influente al marilor puteri.

Din pacate, vocatia balcanica a Romaniei, una a echidistantei, armonizarii, concilierii, nu si-a mai gasit o formula viabila dupa prabusirea sistemului comunist si incheierea razboiului rece. Aderarea la NATO si UE, dezmembrarea Iugoslaviei, raceala intevenita in relatiiile cu Turcia pot explica numai in parte abandonarea unei traditii politico-diplomatice cu rezultate in trecut.

Share our work

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *