Bulgaria, schimbare de garnitură guvernamentală

Bulgaria, schimbare de garnitură guvernamentală

Ministrul de externe bulgar Maria Gabriel, din partea formaţiunii GERB de centru-dreapta, a acceptat să formeze un nou guvern în urma demisiei premierului Nikolai Denkov la data de 5 martie, relatează mass-media de la Sofia.

Acord pentru stabilitate

Demisia lui Denkov a lăsat cale liberă partenerului de coaliţie GERB la conducerea guvernului, aşa cum fusese convenit în urma alegerilor de anul trecut.
GERB şi un bloc prooccidental condus de formaţiunea ‘Continuăm schimbarea’, reprezentată de Denkov, au semnat anul trecut un acord conform căruia Maria Gabriel va prelua funcţia de prim-ministru după ce Denkov va încheia un mandat de nouă luni.
‘Accept acest mandat cu un simţ al responsabilităţii că Bulgaria are nevoie de stabilitate’, le-a declarat luni reporterilor Maria Gabriel, fost comisar european pentru economia digitală şi, ulterior, pentru inovaţie, cercetare, educaţie şi tineret.
Ea a precizat că partidul ‘Continuăm schimbarea’ a cerut 24 de ore pentru discutarea detaliilor. ‘Sper că în următoarele 24 de ore vom finaliza acordul, nu avem diferende în legătură cu priorităţile ţării’, a spus ea.
Anterior în această lună, GERB a declarat că Maria Gabriel ar trebui să păstreze şi postul de ministru de externe cât timp va conduce guvernul, şi a sugerat ca rotaţia să se facă la fiecare 15 luni în loc de nouă.
La alegerile din aprilie 2023, GERB s-a plasat pe primul loc, câştigând 69 de mandate parlamentare din totalul de 240. Blocul condus de „Continuăm schimbarea” a obţinut 64 de mandate.

Sistem politic

Conform constituției bulgare, sistemul politic din statul balcanic este unul parlamentar, bazat pe democrația reprezentativă. Bulgaria este o republică în care puterea executivă este exercitată de guvern, în timp ce puterea legislativă este împărțită între guvern și Adunarea Națională, care este parlamentul unicameral al țării.

Președintele Bulgariei este șeful statului și este ales prin vot popular pentru un mandat de cinci ani, cu posibilitatea de reînnoire o singură dată. Rolul președintelui este mai mult ceremonial, deși are anumite puteri în ceea ce privește politica externă și apărarea. De asemenea, președintele poate convoca și dizolva Adunarea Națională în anumite circumstanțe.

Guvernul este condus de un prim-ministru, care este desemnat de partidul sau coaliția cu majoritatea în parlament. Prim-ministrul și miniștrii sunt responsabili pentru administrarea afacerilor interne și externe ale țării, inclusiv economia, educația, sănătatea și apărarea.

Adunarea Națională este corpul legislativ suprem și este alcătuită din 240 de membri aleși prin vot proporțional pentru un mandat de patru ani. Parlamentul are puterea de a adopta legi, de a aproba bugetul național și de a controla guvernul.

Partidele politice joacă un rol important în sistemul politic bulgar. Există mai multe partide cu diferite orientări politice, de la cele de centru-dreapta la cele de stânga. Coalițiile guvernamentale sunt adesea necesare pentru a asigura o majoritate parlamentară, pe fondul deselor acuzații de corupție politică.

În general, sistemul politic bulgar din 2024 reflectă structura și funcționarea unei democrații parlamentare moderne, cu o separație clară a puterilor și un rol important al partidelor politice și al instituțiilor democratice.

Cine este Maria Gabriel?

Maria Gabriel este o politiciană bulgară cunoscută pentru rolul său semnificativ în politica europeană. Născută pe 20 mai 1979, ea este membră a partidului politic bulgar GERB (Cetățeni pentru Dezvoltarea Europeană a Bulgariei) și a Partidului Popular European (PPE) la nivel european.

Maria Gabriel a fost aleasă pentru prima dată în Parlamentul European în 2009 și a fost realeasă în 2014. În timpul mandatului său ca eurodeputat, ea s-a concentrat pe probleme legate de dezvoltarea regională, drepturile femeilor, protecția copiilor și securitatea cibernetică.

În iulie 2017, Maria Gabriel a fost numită comisar european pentru economia și societatea digitale în cadrul Comisiei Europene conduse de Jean-Claude Juncker. În această funcție, ea a avut un rol cheie în promovarea agendei digitale a UE, inclusiv în domenii precum inteligența artificială, securitatea cibernetică și economia digitală.

În 2019, după ce Ursula von der Leyen a devenit președinta Comisiei Europene, Maria Gabriel a fost numită comisar european pentru inovare, cercetare, cultură, educație și tineret. În această poziție, ea a lucrat pentru a consolida ecosistemul european de cercetare și inovare, a promova educația și formarea la nivel european și a sprijini cultura și diversitatea culturală în UE.

Maria Gabriel este recunoscută pentru angajamentul său în promovarea egalității de gen, a educației și a inovării. Ea a primit mai multe distincții pentru munca sa, inclusiv titlul de „Femeia Anului” în Bulgaria în 2010 și „Eurodeputatul Anului” în categoria egalitatea de gen în 2016.

Maria Gabriel rămâne o figură influentă în politica europeană, cu un accent deosebit pe digitalizare, inovare și educație.

Actuala șefă a Guvernului de la Sofia a lucrat în mod constant la Strategia Dunării ca un subiect strategic important pentru UE, pe baza abordării „de jos în sus”.

Maria Gabriel, în calitate de comisar european pentru inovare, cercetare, cultură, educație și tineret, a exprimat poziții aliniate cu cele ale Uniunii Europene în ceea ce privește invazia militară rusă în Ucraina. Ea susține poziția UE, care condamnă ferm agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei și susține suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei.

Uniunea Europeană a impus sancțiuni semnificative împotriva Rusiei ca răspuns la invazia sa în Ucraina și a oferit sprijin politic, financiar și umanitar Ucrainei. Ca membru al Comisiei Europene, Maria Gabriel a susținut aceste măsuri și a promovat eforturile UE de a răspunde la criza provocată de agresiunea rusă.

Crize politice

În perioada 2020-2024, Bulgaria a trecut printr-o serie de crize politice care au afectat stabilitatea guvernamentală și au condus la numeroase alegeri anticipate.

Criza a început în vara anului 2020, când în Bulgaria au izbucnit proteste masive împotriva corupției guvernamentale și a lipsei de reforme judiciare. Protestatarii au cerut demisia guvernului condus de prim-ministrul Boyko Borisov și a procurorului general Ivan Geshev. Deși protestele nu au dus la schimbări imediate în guvern, ele au subminat încrederea în actuala administrație și au pregătit scena pentru instabilitatea politică ulterioară.

În aprilie 2021, alegerile parlamentare nu au reușit să producă un guvern stabil, ceea ce a dus la alegeri anticipate în iulie 2021. Nici aceste alegeri nu au reușit să rezolve impasul politic, ceea ce a condus la o a treia rundă de alegeri în noiembrie 2021. În ciuda speranțelor că aceste alegeri vor aduce stabilitate, rezultatele au fost din nou inconcludente, ceea ce a menținut țara într-o stare de incertitudine politică.

În cele din urmă, în decembrie 2021, s-a format o coaliție guvernamentală între partidul anti-corupție „Continuăm Schimbarea”, Partidul Socialist Bulgar, Partidul Democrat pentru Responsabilitate, Solidaritate și Toleranță (ITN) și alte partide mai mici. Cu toate acestea, această coaliție s-a dovedit a fi fragilă, cu tensiuni interne și dezacorduri asupra unor probleme cheie.

În plus față de instabilitatea politică, Bulgaria a fost, de asemenea, afectată de o criză energetică și de inflație în 2022, exacerbată de războiul din Ucraina și sancțiunile împotriva Rusiei. Aceste probleme economice au pus o presiune suplimentară asupra guvernului și au contribuit la nemulțumirea publică.

În ansamblu, perioada 2020-2024 a fost una de instabilitate politică pentru Bulgaria, cu proteste, alegeri repetate și coaliții fragile care au evidențiat diviziunile profunde din societatea bulgară și dificultățile de a forma guverne stabile într-un context politic și economic dificil.

Share our work
Precedent periculos pentru Moscova? Războiul pentru tezaurul românesc ajunge în Parlamentul European

Precedent periculos pentru Moscova? Războiul pentru tezaurul românesc ajunge în Parlamentul European

Legislativul European a votat, cu o largă majoritate, rezoluția privind restituirea tezaurului României sechestrat de Rusia, relatează mass-media internațională. Tezaurul românesc din Federația Rusă se referă, în general, la bunurile materiale, inclusiv rezerve de aur, valori monetare și alte obiecte de patrimoniu cultural, care au fost trimise de România în Rusia în timpul Primului Război Mondial pentru a fi păstrate în siguranță. Contextul istoric al acestei decizii a fost invazia teritoriilor românești de către Puterile Centrale și nevoia de a proteja tezaurul național.

Succes politic

Rezoluția pe care am inițiat-o este primul document oficial european prin care solicităm Rusiei în mod explicit returnarea Tezaurului sechestrat ilegal. Este o chestiune de demnitate națională. România nu poate si nu trebuie să accepte nimic mai puțin decât restituirea celor 91,5 tone de aur și a întregului Tezaur cultural. Le mulțumesc colegilor mei din Parlamentul European pentru implicare și susținere. A însemnat mult. Mulțumesc, bineînțeles, Băncii Naționale a României pentru întregul sprijin de-a lungul acestui drum la capătul căruia avem astăzi, în premieră, o Rezoluție a Parlamentului European pe chestiunea Tezaurului României. Nu suntem singuri în acest demers. Avem recunoaștere și sprijin european ferm. După votul istoric de astăzi, Comisia Europeană va fi alături de România și împreună vom aduce Tezaurul României acasă. Important este să nu renunțăm!, a scris pe Facebook Eugen Tomac.

Anterior, Comisia Europeană anunșa că va susține o declaraţie în faţa eurodeputaţilor pe tema restituirii tezaurului românesc, însuşit ilegal de Rusia în timpul Primului Război Mondial. Declaraţia Comisiei a fost urmată de o dezbatere, după care a fost supusă la vot o rezoluţie conexă, conform agendei sesiunii plenare a Parlamentului European, reunit la Strasbourg. Eurodeputatul Eugen Tomac (PPE) susține că iniţiativa se înscrie în contextul în care Uniunea Europeană şi-a adoptat anul trecut strategia privind recuperarea bunurilor de patrimoniu traficate ilicit în Europa. „Am participat la această dezbatere (privind strategia – n.r.) în calitate de eurodeputat membru al Subcomisiei pentru drepturile omului (DROI) şi am constatat cu acel prilej că situaţia tezaurului nostru aflat la Moscova este aproape complet necunoscută la nivelul instituţiilor europene. Atunci mi-am dat seama că este foarte greu să vii să prezinţi un subiect care este de maxim interes pentru noi, românii, dar este complet necunoscut pentru publicul european, pentru instituţiile europen”, a spus preşedintele PMP. „În acest context, am luat decizia de a propune o serie de acţiuni prin care să facem cunoscută chestiunea tezaurului Băncii Naţionale a României şi a întregului nostru tezaur aflat la Moscova. În momentul de faţă am reuşit să prezentăm tuturor europarlamentarilor două volume complete în limba engleză, publicate de Banca Naţională a României şi, mai mult decât atât, să iniţiem chiar o rezoluţie (…) prin care să creăm mecanismele necesare pentru ca dosarul tezaurului României, aflat la Moscova, să devină un subiect de interes european”, a explicat el.

Sprijin politic

Eurodeputatul PSD Victor Negrescu a declarat anterior că discuţia din plenul Parlamentului European despre tezaurul României însuşit ilegal de Rusia e importantă, pentru că oferă vizibilitate unui subiect despre care partenerii europeni nu aveau cunoştinţe. În timpul Primului Război Mondial, între 1916 şi 1917, România a trimis în Rusia ţaristă tezaurul naţional (ce a inclus cantităţi însemnate de aur, obiecte de partimoniu, colecţii de artă, bijuterii, arhive), pentru a fi protejate în cazul ocupaţiei teritoriului naţional. După instalarea la putere a regimului comunist, Rusia a sechestrat tezaurul şi a refuzat înapoierea acestuia, o mare parte din valori rămânând nerestituite până în ziua de astăzi, precizează PE pe site-ul său în prezentarea acestui punct de pe ordinea de zi a sesiunii plenare.

În 1916, în timpul Primului Război Mondial, guvernul român a decis să trimită o parte semnificativă a tezaurului Băncii Naționale a României în Rusia, cu scopul de a-l proteja de avansul forțelor germane și austro-ungare. Acest tezaur includea importante cantități de aur, precum și obiecte de patrimoniu cultural de neprețuit, cum ar fi colecții de artă, documente istorice și alte valori.

Înțelegerea dintre România și Rusia prevedea că bunurile urmau să fie păstrate în siguranță de către guvernul rus până la sfârșitul conflictului, când urmau să fie returnate. Cu toate acestea, după Revoluția Bolșevică din 1917 și colapsul Imperiului Rus, situația tezaurului românesc a devenit extrem de complicată.

Eforturile guvernului român de a recupera tezaurul după război s-au confruntat cu numeroase obstacole politice și birocratice. Relațiile dintre România și Uniunea Sovietică, succesoarea Rusiei imperiale, au fluctuat de-a lungul secolului XX, complicând și mai mult situația.

Deși o mică parte a tezaurului a fost returnată în anii ’50, majoritatea acestuia rămâne în Rusia. Subiectul tezaurului românesc este în continuare un punct sensibil în relațiile dintre România și Federația Rusă, fiind adesea asociat cu discuții privind dreptatea istorică și relațiile internaționale.

Recuperarea tezaurului românesc din Federația Rusă rămâne o chestiune deschisă, cu implicații atât istorice, cât și diplomatice. Este un subiect care continuă să stârnească pasiuni și dezbateri atât în rândul istoricilor, cât și în sfera politică.

Pentru detalii mai recente sau specifice despre stadiul actual al discuțiilor sau orice demersuri recente pentru recuperarea tezaurului, ar fi necesar să consult informații actualizate, având în vedere că situația se poate schimba.

Tezaurul românesc din Federația Rusă reprezintă una dintre cele mai complexe și sensibile probleme nerezolvate ale relațiilor dintre România și Rusia, având rădăcini adânci în istoria secolului XX. Negocierile dintre România și Federația Rusă privind restituirea tezaurului au avut loc pe parcursul mai multor decenii, dar au rămas fără un rezultat concret.

În anii ’90, discuțiile privind un nou tratat bilateral între România și Rusia nu au inclus clauze referitoare la restituirea tezaurului. De exemplu, tratatul din 2003, semnat între Ion Iliescu și Vladimir Putin, nu a menționat problema tezaurului, ceea ce a păstrat status quo-ul și a limitat perspectivele de recuperare a acestuia în contextul relațiilor dintre cele două state.

Negocieri degeaba

Răspunsul Rusiei la cererile de recuperare ale României a fost adesea evaziv sau însoțit de referiri la datorii istorice ale României față de URSS, considerând că acestea echilibrează sau chiar anulează orice obligație a Rusiei de a returna tezaurul.

În plus, în spațiul public și în discursurile politice au existat frecvent întorsături de situație, cu acuzații și contra-acuzații legate de istoricul relațiilor dintre cele două țări.

De-a lungul anilor, au existat diverse estimări privind valoarea tezaurului, cu mențiuni specifice despre cantitățile de aur trimise la Moscova și despre obiectele de patrimoniu cultural de însemnătate națională. Este important de reținut că, în ciuda asigurărilor primite de la autoritățile ruse la momentul transferului, doar o mică parte a fost returnată României până în prezent.

În ciuda eforturilor diplomatice și a discuțiilor în forumuri internaționale, recuperarea tezaurului rămâne o problemă deschisă, complicată atât de contextul istoric, cât și de dinamica politică actuală. Presiunile internaționale și apelurile la dreptate istorică continuă să fie elemente prezente în discursul public românesc, dar soluționarea definitivă a acestei probleme rămâne incertă.

Tezaurul românesc aflat la Moscova include nu doar rezerve de aur, ci și o serie de obiecte de patrimoniu de o valoare culturală și istorică inestimabilă, reflectând bogăția și diversitatea moștenirii culturale a României.

Această complexitate adaugă o dimensiune suplimentară problemei, subliniind importanța tezaurului nu doar din perspectiva valorii sale materiale, ci și ca simbol al identității și istoriei naționale.

Alte exemple

Cazul tezaurului românesc și refuzul părții ruse de a îl înapoia aduce aminte de modul de acțiune al Germaniei naziste. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, naziștii au furat peste 20% din operele de artă ale Europei, inclusiv lucrări valoroase precum Ghent Altarpiece și Madonna of Bruges de Michelangelo. Această jefuire sistematică a implicat mutarea și ascunderea operelor de artă în diferite locații pentru a fi protejate sau utilizate în scopuri personale de către oficialii naziști. Unele dintre aceste opere de artă au fost recuperate după război, dar multe încă sunt considerate pierdute.

În timpul Războiului Civil Spaniol, guvernul Spaniei a decis să evacueze rezerva sa de aur către Uniunea Sovietică pentru a asigura păstrarea acesteia și pentru a plăti ajutorul militar sovietic. Această decizie a fost luată după lovitura de stat militară din 1936 organizată de Francisco Franco. Stalin a oferit sprijin guvernului spaniol prin furnizarea de arme, muniție și alte necesități, cu condiția ca Spania să plătească pentru aceste servicii cu aur. În total, aproximativ 510 tone de aur, reprezentând aproximativ 74% din rezervele totale de aur ale țării, au fost trimise în Uniunea Sovietică, ambalate în aproape opt mii de cutii.

Operațiunea de export a aurului spaniol în Uniunea Sovietică este adesea descrisă în sursele occidentale ca un jaf al unei țări aflate în război de către oficiali sovietici. Deși o parte semnificativă a rezervei de aur a fost utilizată de guvernul spaniol în scopurile propuse chiar și după ce a fost trimisă, multe dintre evenimentele legate de transferul și folosirea ulterioară a aurului au rămas neclare, iar urmele acestuia s-au pierdut în timp. Deși nu există un consens cu privire la ultimul loc în care a fost depozitat aurul, istoricii spanioli sunt convinși că acesta se află încă în depozitele sovietice.

Este greu de stabilit cu exactitate ce s-a întâmplat cu aurul spaniol după ce a ajuns în URSS, datorită lipsei de documentație clară și a dispariției multor persoane implicate în operațiune. În ciuda tuturor acestor complicații, Spania nu a făcut niciodată pretenții oficiale împotriva URSS pentru returnarea aurului.

Pentru a înțelege contextul politic în care s-a luat decizia de evacuare a aurului, este important de menționat că la alegerile din 1936, o coaliție formată din socialiști, liberali, comuniști și diverse grupări naționaliste regionale, cunoscută sub numele de Frontul Popular, a câștigat alegerile cu un procentaj strâns, ceea ce a dus la temeri generalizate de revoluție și a agravat tensiunile politice și violența în Spania.
Este greu de spus dacă aurul spaniol a stat la baza rezervei de aur sovietice, dar o inspecție moartea lui Stalin a arătat că acesta a lăsat aproximativ 2,500 de tone de aur. Spre comparație: după revoluție, în depozitele fostei Rusii țariste au rămas aproximativ 850 de tone de aur. Cât despre Spania, Madridul nu a avut niciodată pretenții oficiale împotriva URSS.

Istorie dureroasă

În 1916 Consiliului General al Băncii decide strămutarea tezaurului în Rusia, la Kremlin În Primul Război Mondial (1914-1918), România semnează, la 4/17 august 1916, Convenţia politică şi militară cu Antanta. Rusia şi Franţa îi cer imperios să intre în război împotriva Austro-Ungariei, „acum ori niciodată”. Câteva săptămâni mai târziu, la 1 septembrie, forţele germano-bulgaro-otomane au trecut Dunărea, înscriindu-şi în palmares victoria de la Turtucaia. La 24 noiembrie (6 decembrie pe stil nou), aceleaşi trupe, conduse de Mackensen, au intrat în Bucureşti. Guvernul şi armata României s-au retras în Moldova. Regimul militar de ocupaţie a impus şi transferarea sediului central al Băncii Naţionale, cu tot cu tezaur, de la Bucureşti la Iaşi. La 2 decembrie, şedinţa Consiliului General al Băncii decide strămutarea tezaurului în Rusia, la Kremlin, unde era depozitat în condiţii de securitate şi tezaurul imperiului. Transportul tezaurului român în altă ţară aliată, la Londra bunăoară, ar fi comportat riscul unui atac din partea submarinelor germane. La 11 decembrie 1916, ministrul român de finanţe îl împuterniceşte pe guvernatorul Băncii, G.G. Danielopol, să expedieze tezaurul la Moscova, operaţiune aprobată ziua următoare printr-o lege votată de Consiliul de miniştri al României. Generalul rus Mossoloff a semnat cu ministrul român Danielopol protocolul prin care guvernul rus garanta integritatea tezaurului în timpul transportului şi al depozitării la Moscova. Între 12 şi 14 (respectiv, pe stil nou, 25 -27 ) decembrie 1916, tezaurul este încărcat în 17 vagoane, în gara Iaşi, sub directa supraveghere a gen. Mossoloff.

Înainte cu câteva zile de luptele de la Mărăşeşti, Banca Naţională a României decide transportarea tuturor valorilor la Moscova, printr-un al doilea transport. La 27 iulie, seara, un tren de 24 de vagoane, din care trei conţineau valori ale BN, porneşte spre Moscova. Depozitele Băncii erau închise în 188 de casete, în valoare declarată 1.594.721,09 lei, din care aurul valora efectiv 574.523,57 lei, arhiva – 500 mii lei, iar restul – titluri, efecte, depozite ale persoanelor şi băncilor particulare- în valoare de 1. 593.762.197,52 lei. Valori inestimabile, depuse în camere de depozitare care au fost pecetluite cu sigilii româneşti şi ruseşti A doua tranşă a celui de al doilea transport, expediată la 27 iulie 1917 şi recepţionată la Moscova la 3 august 1917, conţinea 1.661 de casete în valoare declarată de 7,5 miliarde lei (casetele conţineau numerar, bijuterii, tablouri şi alte depozite făcute la Casa de Depuneri de către particulari, instituţii publice şi private). în plus, au mai fost recepţionate la destinaţie 3.549 de casete conţinând valori în sumă totală de 9.416.417.177,93 lei aur. În fapt, valoarea unor casete era inestimabilă, ele conţinând: arhivele statului, picturi de Nicolae Grigorescu, tablouri rare din pinacoteca statului, gajuri ale Muntelui de Pietate, odoare mănăstireşti din Moldova şi Muntenia, documente originale din colecţiile Academiei Române, 300 sute de pergamente cu peceţi domneşti, 25 de volume manuscrise române şi slavone, cărţi rare, unice chiar, ca „Răspunsuri ale Mitropolitului Varlaam din 1644 în Catehismul calvinesc”.

La Moscova au ajuns, totodată, colecţii de medalii şi monede vechi, piese rare ale Muzeului de Antichităţi, precum Cloşca cu puii de aur (tezaurul de Pietroasa) care atestă trecerea goţilor prin România, panaghiarele lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Neamţ, evangheliile slavoneşti ferecate în aur şi argint, odoarele brâncoveneşti ale Horezului şi cele cantacuzineşti, odoarele lui Atanaric, chivotele şi epitrahilul de la Bistriţa, darurile lui Vasile Lupu şi ale soţiei sale de la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi şi evanghelia scrisă de Isidor din Bădăuţi. Doar stareţul Mănăstirii Secul din judeţul Neamţ, Ilarion Bălăiţă, a refuzat să cedeze odoarele, pe care a reuşit să le salveze. Valorile conţinute de cel de al doilea transport, cuprinzând tezaurul Casei de Depuneri a României, au fost depozitate în localul Casei de Împrumuturi şi Depozit a Rusiei din Moscova, strada Nastasisnky nr. 3, iar camerele de depozitare au fost pecetluite cu sigilii româneşti şi ruseşti, cheile fiind luate de directorul român al Casei de Depuneri, C. Ionescu, care avea dreptul să inspecteze oricând valorile păzite de o gardă de cazaci. Prin documentele semnate de reprezentanţii oficiali ai Rusiei, în august 1917, Guvernul rus garantase transportul, depozitarea şi repatrierea valorilor româneşti.

Aurul Imperiului ţarist

În 1915, rezerva de aur a Rusiei, de la Petrograd, a fost evacuată la Kazan, de teamă că oraşul ar fi putut fi ocupat de trupele Puterilor Centrale. Acolo a ajuns şi aurul păstrat în sucursalele băncii centrale a Rusiei din Moscova, Samara şi Tambov, se arată într-un amplu material publicat pe site-ul BNR.

În vara lui 1918, mai mult de jumătate din rezerva de aur a Rusiei era în subsolurile Băncii de Stat din Kazan. Bolşevicii au reuşit să mute în zonele controlate de ei mai puţin de 2% din această rezervă, înainte de cucerirea oraşului de către „albi”.

La începutul lunii august 1918, oraşul Kazan a fost ocupat de unităţi ale Legiunii Cehoslovace, constituită din foştii prizonieri de origine cehă din armata austro-ungară, şi din unităţi ale „albilor“. Aurul a fost dus la Omsk şi apoi a ajuns să fie cunoscut drept „aurul lui Kolceak“, unul dintre generalii care luptau contra puterii bolşevice. Valoarea lui a fost evaluată la circa 630 milioane ruble.

După înfrângerea lui Kolceak, cea mai mare parte a rezervei de aur, în valoare de circa 400 milioane de ruble, a ajuns în mâinile bolşevicilor, fiind dus înapoi la Kazan. Soarta restului rezervei, în valoare de peste 230 milioane ruble, a rămas neclară. S-a afirmat fie că l-au furat cehoslovacii, fie japonezii care luptau contra trupelor bolşevice în Extremul Orient.

Pe acest subiect s-au scris romane şi s-au turnat filme. Unele informaţii indică faptul că aurul ar fi fost folosit pentru a garanta unele împrumuturi făcute de emigranţii alb-gardişti. Dar atunci când sovieticii au ocupat Praga, în 1945, şi au avut acces la documente ale emigraţiei ruse, nu au descoperit nimic concret.

Un cercetător rus, Oleg Budnitskii, a publicat în 2008, la Moscova, rezultatele cercetărilor sale în arhive occidentale. El preciza că soarta acestui aur este greu de reconstituit şi pentru că cei care au operat cu el nu au fost foarte dornici să lase evidenţe clare asupra operaţiunilor efectuate. Potrivit lui Budnitskii, emigraţia albă ar fi scos din Rusia o cantitate echivalentă cu 195 milioane, din aurul în valoare de peste 230 milioane de ruble. Cea mai mare parte a aurului scos din Rusia de către emigraţia albă ar fi fost depusă în bănci japoneze, britanice şi americane. Restul se pare că a fost folosit ca garanţie pentru împrumuturi. Tot din acest aur, s-ar fi garantat un credit pentru cumpărarea de armament din S.U.A. În final, o parte a aurului ar fi fost vândută pentru a acoperi împrumuturile.

Ultima tranzacţie cunoscută datează din primăvara anului 1921, când se pare că ceea ce mai rămăsese din aurul luat de emigraţia albă a fost vândut către o bancă japoneză, pentru 500.000 dolari. Banii erau destinaţi unui guvern care ar fi putut să vină la putere în Rusia după căderea bolşevicilor. Ca să ferească aceşti bani de creditorii care vânau orice sumă, au fost investiţi în acţiuni emise de o bancă engleză cu capital rusesc, capital provenit de la antreprenori ruşi, ajunşi în emigraţie după 1917.

Diplomaţii ruşi, care au format Consiliul foştilor ambasadori ai Rusiei ţariste de la Paris, s-au ocupat de administrarea a ceea ce rămăsese din „aurul lui Kolceak“. Resursele s-au diminuat treptat, dar au ajuns până în anii ’50. Oleg Budnitskii le-a putut trasa urmele până la moartea ultimului membru al Consiliului, Maklakov, în 1957. Cartea sa „demontează“ în bună măsură speculaţiile privind furtul aurului rusesc de către japonezi sau cehoslovaci, la finele Primului Război Mondial şi în vremea războiului civil ce i-a urmat.

Aurul belgian

Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, rezerva de aur a Belgiei era de aproximativ 600 tone de aur. Chiar înainte de declanşarea luptelor, o treime a fost depozitată la Londra, altă treime trimisă în Statele Unite şi Canada. La începutul anului 1940, 198 tone de aur au fost trimise în sudul Franţei. În momentul invadării Belgiei, doar o mică parte din aur se mai găsea în subsolul Băncii Belgiei. Aurul trimis în Franţa a fost evacuat împreună cu cel polonez, spre acelaşi loc, fortul Kayes, din Dakar (Senegal).

După capitularea Franţei, germanii au impus noului guvern să le predea aurul belgian. Operaţiunea a durat până în mai 1942, când au ajuns la Marsilia ultimele lăzi. De acolo a fost mutat la Banca Reichului. Din dispoziţia lui Göring, a fost topit şi marcat din nou cu anii 1936 şi 1937, pentru a i se pierde urma. După război, Banca Franţei şi Banca Belgiei au ajuns la un acord şi francezii au plătit o compensaţie integrală.

Ulterior s-a constituit o rezervă atât din aurul descoperit de trupele americane în 1945, într-o mină de sare din Germania (inclusiv documente din care rezulta ce s-a întâmplat cu aurul belgian), cât şi din aurul furat de nazişti şi ajuns în bănci elveţiene.

Comisia Tripartită a Aurului – constituită la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial pentru returnarea aurului monetar şi alcătuită din reprezentanţi ai S.U.A., Marii Britanii şi Franţei – urma să gestioneze repartizarea acestui aur celor care emiteau pretenţii. Banca Belgiei a înaintat o cerere în numele Băncii Franţei şi în final aceasta a recuperat 130 tone de aur, adică două treimi din compensaţia plătită Băncii Belgiei.

Aurul norvegian

În 1940, rezerva de aur a Norvegiei era de 50 tone. Autorităţile au luat din vreme măsuri pentru a-l putea evacua cât mai repede, ambalându-l în lăzi şi butoaie ce puteau fi mânuite uşor. La primele ore ale zilei de 9 aprilie 1941, când s-a aflat vestea că nave germane se apropiau de Oslo, aurul a fost expediat la Lillehammer. Încercarea paraşutiştilor germani de a ataca Lillehammer, unde se refugiase şi familia regală, s-a lovit de rezistenţa dârză a norvegienilor, care a permis evacuarea aurului mai departe, cu un tren, către o localitate de pe coasta Mării Nordului, unde debarcaseră deja trupe britanice.


Britanicii au acceptat să ajute la evacuarea aurului, care urma să fie încărcat pe trei nave de război. Prima, crucişătorul „Galatea“, a reuşit să plece înainte de sosirea germanilor. Restul aurului a fost transportat în alt port. O altă cantitate a fost încărcată la bordul crucişătorului „Glasgow“, dar căpitanul acestuia a decis să plece înainte ca întreaga cantitate să fie urcată la bord. Ce a rămas a pornit mai departe cu un vas de coastă, urmând ca în portul Tromsö să fie urcată la bordul lui „Glasgow“.


Nava costieră a fost atacată de aviaţia germană şi obligată să eşueze. Aurul a fost transferat la bordul a cinci vase de pescuit. După mai multe aventuri, a ajuns la bordul crucişătorului „Enterprise“ şi apoi în Marea Britanie.
S- au pierdut pe drum doar 297 de monede (adică mai puţin de 10 kg), din cele 50 tone de aur. Ulterior, aurul a fost plasat în Statele Unite şi din el s-au finanţat cheltuielile guvernului norvegian în exil. După război, rezerva de aur rămasă a fost repatriată treptat; ultimele 10 tone reîntorcându-se în Norvegia în 1987.

Aurul olandez

La izbucnirea războiului, rezerva de aur a Olandei se găsea împărţită la Amsterdam şi Rotterdam. Cantitatea de aur din Amsterdam a fost evacuată în Anglia fără probleme. La Rotterdam, comandoul englez a reuşit să preia aurul când germanii ajunseseră la 200 m de locul unde fusese depozitat. Dar nava pe care a fost încărcat a sărit în aer şi s-a scufundat. În 1942, nemţii au descoperit locul unde se găsea şi au recuperat o parte din aur. Altă parte a fost recuperată de scafandri olandezi după război.

Ţările baltice au păstrat rezerva de aur în Marea Britanie. În iulie 1940, după ocuparea acestora de către U.R.S.S., Marea Britanie a blocat aurul. În ianuarie 1968, s-a încheiat un acord între Marea Britanie şi U.R.S.S., prin care sovieticii renunţau la aurul balticilor, iar englezii la pretenţiile legate de naţionalizarea bunurilor cetăţenilor britanici din Rusia sovietică.

În 1992 şi 1993 Marea Britanie a acordat Ţărilor Baltice compensaţii în valoare de 90 milioane lire sterline, în contul aurului pierdut.

După ocuparea Cehoslovaciei, germanii i-au obligat pe funcţionarii Băncii Centrale să emită două ordine de transfer. Unul era către Banca Reglementelor Internaţionale (BRI) şi cerea transferul a 21 tone aur din contul Cehoslovaciei la BRI (aur care era păstrat la Banca Angliei) către contul Băncii Reichului de la BRI. Al doilea cerea transferul a 27 tone aur, deţinut de Banca Cehoslovaciei la Banca Angliei, către contul BRI aflat la Banca Angliei.

Primul ordin a fost pus în practică, însă cel de al doilea nu, căci guvernul britanic blocase depozitele Cehoslovaciei după ocuparea acestei țări de către Germania. Primul ordin a fost executat considerându-se că era o tranzacţie în interiorul BRI.

După război, Cehoslovacia a cerut restituirea acestui aur. A primit doar şase tone, restul aurului fiind blocat de Londra şi Washington motivându-se că Cehoslovacia nu rezolvase pretenţiile cetăţenilor britanici şi americani ale căror proprietăţi fuseseră confiscate de către regimul comunist. Au urmat ani lungi de negocieri, problema fiind rezolvată abia în 1981, când Cehoslovacia a achitat despăgubirile cerute şi a primit în schimb aurul rămas.

Aurul albanez

Începând cu anul 1925, Albania a păstrat un stoc de aur monetar la Roma. În 1943, după ce Italia a încheiat armistiţiul cu Aliaţii, germanii au capturat acest stoc de aur. Comisia Tripartită constituită pentru returnarea aurului monetar a decis după război să blocheze restituirea stocului de aur către Albania, stoc evaluat la 6,5 milioane de lire sterline, în baza obiecţiilor formulate de către două state membre: S.U.A. şi Marea Britanie.

Americanii s-au opus pentru că Albania nu accepta să plătească despăgubiri pentru bunurile cetăţenilor americani confiscate de către regimul comunist. Marea Britanie acuza Albania că era vinovată de scufundarea, în octombrie 1946, a două nave britanice care loviseră mine în largul coastelor albaneze, incident care dusese la moartea a 44 de marinari englezi. După căderea regimului comunist din Albania, diferendul a fost rezolvat definitiv în 1996.

La izbucnirea războiului, în mare grabă, rezerva de aur a Bank Polski, răspândită în mai multe locuri, a fost strânsă şi îndreptată către România. În ciuda presiunilor Germaniei, guvernul român a permis evacuarea celei mai mari părţi a acestei rezerve: un tren a preluat-o de la graniţa de nord româno-poloneză şi a transportat-o la Constanţa, unde a fost încărcată pe un vas, cu care a pornit spre Turcia. A călătorit mai departe cu trenul, până în Liban, unde a fost încărcată pe crucişătorul francez „Emile Bertin“ şi pe alte două contratorpiloare. Toate cele trei nave au ajuns în portul francez Toulon, iar de acolo la agenţia din Nevers a Băncii Franţei.

Înaintarea rapidă a trupelor germane pe teritoriul Franţei a impus o nouă evacuare. La 18 iunie, cu o altă navă, aurul polonez a fost transportat în Africa, la Dakar, de unde a ajuns în fortul Kayes. Cum acesta se afla sub autoritatea guvernului de la Vichy iar polonezii din exil erau aliaţii Londrei, sub presiunile Germaniei, polonezilor li s-a interzis accesul la acest aur. În plus, guvernul de la Vichy, „descoperind“ că datoria Poloniei faţă de Franţa (este vorba de împrumuturile acordate anterior) era mai mare decât valoarea aurului, le-a refuzat cererile. Polonezii au dat în judecată guvernul de la Vichy la Curtea Federală din New York, care a dat o sentinţă prin care aurul Franţei aflat în depozit în S.U.A. era pus sub sechestru.

După debarcarea Aliaţilor în Africa, aurul polonez a fost recuperat şi a plecat către Marea Britanie, Canada şi S.U.A. La sfârşitul războiului, deşi în Polonia se instaurase un guvern comunist, după negocieri care au durat câţiva ani (britanicii, de exemplu, cereau plata cheltuielilor făcute de ei pentru înzestrarea unităţilor militare poloneze), aurul polonez s-a întors acasă.

Tot în 1947 s-au întors de la Bucureşti şi cele trei tone de aur rămase în subsolurile Băncii Naţionale a României, deoarece au ajuns în România mai târziu, odată cu exilul polonez, şi nu au mai fost scoase din ţară din cauza presiunilor formidabile exercitate de Germania. Acest aur, împreună cu Tezaurul BNR, a fost adăpostit la Tismana, din 1944 până la începutul lui 1947. Trebuie să precizăm că Banca Naţională a României nu a cerut nicio sumă de bani pentru păstrarea acestui aur atâţia ani.

Share our work
Pacea în Ucraina, între Papă și Sultan

Pacea în Ucraina, între Papă și Sultan

Papa Francisc, liderul Bisericii Romano-Catolice și a statului Vatican, a stârnit furia mass-media de la Kiev după o serie de declarații considerate controversate. Într-un interviu recent, Papa Francisc a declarat că Ucraina trebuie să aibă „curajul steagului alb”, estompând, în opinia mass-media de la Kiev, linia dintre agresor și victimă prin îndemnul la deschiderea unor negocieri cu orice preț.

Conform unor surse de la Vatican, este pentru prima dată când papa Francisc a folosit termeni precum ‘steag alb’ sau ‘înfrânt’ în legătură cu războiul din Ucraina, deşi a mai vorbit în trecut despre necesitatea negocierilor pentru încheierea păcii. Președintele ucrainean, Volodimir Zelenski, a cerut anterior Papei Francisc să susțină planul de pace al Ucrainei.

În urmă cu câteva zile, liderul turc Erdogan făcea apel la negocieri de pace între Ucraina și Rusia, demers primit cu răceală de Kiev.

Pe 8 martie, în timpul unei conferințe de presă comune cu Volodimir Zelenski la Istanbul, el a repetat această idee și a subliniat că Turcia poate oferi un loc pentru dialog.

Președintele Zelenski a reacționat ferm la apelul pentru negocieri de pace, întrebând cum se pot invita la dialog persoane care blochează, distrug și ucid. El a subliniat dorința Ucrainei de a obține o pace dreaptă, conform celor 10 puncte anunțate anterior de Kiev, respingând prezența Kremlinului la masa negocierilor. Într-un interviu recent, Papa Francisc a menționat Turcia ca un posibil loc pentru negocieri între Kremlin și Kiev, exprimându-și disponibilitatea de a media discuțiile.

Pacea papală

Papa Francisc a afirmat, într-un interviu acordat televiziunii elveţiene RSI, că Ucraina ar trebui să aibă curajul ‘steagului alb’, care este ‘un cuvânt curajos’, şi de a negocia pentru a pune capăt războiului cu Rusia ‘înainte ca lucrurile să se înrăutăţească’.
În interviu, înregistrat luna trecută, papa a fost întrebat despre poziţia sa cu privire la dezbaterea între cei care spun că Ucraina ar trebui să renunţe întrucât nu a putut respinge forţele ruse, şi cei care afirmă că aceasta ar legitima acţiunile părţii mai puternice. Intervievatorul a fost folosit expresia ‘steagul albul’ în întrebare.
‘Este o interpretare, este adevărat’, a răspuns papa Francisc, potrivit unei transcrieri şi a unui video parţial publicate în avans. Interviul integral urmează să fie difuzat pe 20 martie în cadrul unei noi emisiuni culturale.
‘Dar cred că cel mai puternic este cel care se uită la situaţie, se gândeşte la oameni şi are curajul steagului alb şi negociază’, a afirmat papa, adăugând că negocierile ar trebui să aibă loc cu ajutorul puterilor internaţionale.
‘Cuvântul a negocia este un cuvânt curajos. Când vezi că eşti învins, când lucrurile nu merg bine, trebuie să ai curajul să negociezi’, a continuat papa.
Într-un comunicat după publicarea interviului, purtătorul de cuvânt a Vaticanului, Matteo Bruni, a clarificat că suveranul pontif a preluat termenul ‘steagul alb’ de la intervievatorul său şi l-a folosit pentru ‘a indica o oprire a ostilităţilor (şi) un armistiţiu obţinute cu curajul negocierilor’.

Papa: ‘Sunt aici’

‘Poţi simţi ruşine’, a spus papa cu referire la negociere, ‘dar cu câţi morţi se va încheia (războiul)? (Ar trebui) negociat la timp, găsită o ţară care poate fi mediator’, a adăugat el, menţionând Turcia printre ţările care s-au oferit.
‘Să nu vă fie ruşine să negociaţi, înainte ca lucrurile să se înrăutăţească’, a spus papa, care a făcut numeroase apeluri la pace în ‘Ucraina martirizată’ şi a trimis anul trecut un emisar de pace, pe cardinalul italian Matteo Zuppi, să se întâlnească cu autorităţile la Kiev, Moscova şi Washington.
Întrebat dacă este dispus să medieze, papa a răspuns: ‘Sunt aici’.
Anterior, în data de 24 februarie, după rugăciunea antifonului marian „Angelus”, papa Francisc a amintit că s-au împlinit doi ani de la începerea războiului de amploare din Ucraina.

„Atâtea victime, răniți, distrugeri, angoase, lacrimi într-o perioadă care devine teribil de lungă și al cărei sfârșit nu se întrevede încă! Este un război care nu numai că devastează acea regiune a Europei, dar dezlănțuie un val global de frică și ură. În timp ce îmi reînnoiesc cea mai profundă afecțiune pentru chinuitul popor ucrainean și mă rog pentru toți, în special pentru numeroasele victime nevinovate, pledez pentru restaurarea acelui pic de umanitate care creează condițiile pentru o soluție diplomatică în căutarea unei păci juste și durabile” – a spus Sfântul Părinte.

Demers fără rezultat

Într-o vizită anterioară la Budapesta, liderul Bisericii Romano-Catolice, Papa Francisc, a repus pe tapet firavele demersuri pentru a aduce pacea în Ucraina. Șeful statului Vatican a confirmat faptul că este implicat într-un efort de a pune capăt conflictului dintre Rusia şi Ucraina.

Demersurile pentru identificarea unei soluții diplomatice în criza din Ucraina nu țin prima pagină a ziarelor internaționale, pe fondul pregătirilor intense pentru contraofensiva forțelor militare ucrainene.

Statutul Papei Bisericii Romano-Catolice de lider al celui mai mic stat suveran din lume, o enclavă în orașul Roma cu o suprafață de aproximativ jumătate de kilometru pătrat, îi oferă un statut unic la nivel mondial, având atât o calitate religioasă, cât și politică și diplomatică.

Stat ecleziastic, unde  funcțiile înalte sunt ocupate de către clerici romano-catolici, Vaticanul a fost implicat în numeroase demersuri de a aduce pacea în zonele fierbinți ale lumii. Diplomația secretă coordonată de Papa de la Roma a jucat un rol important în astfel de demersuri, o parte rămânând nedescoperite.

Interesele Vaticanului și a Bisericii Romano-Catolice în Ucraina sunt vaste, pornind de la apărarea Bisericii Greco-Catolice din Ucraina și până la susținerea Ucrainei ca stat independent și democratic. Din păcate, vizita unui cap al Bisericii Romano-Catolice în Ucraina a reprezentat mereu o problemă geopolitică spinoasă în relațiile dintre ortodoxie și catolicism, patriarhii ruși opunându-se din toate puterile.

Unul dintre interlocutorii cunoscuți ai Papei, a fost mitropolitul Ilarion Alfeev, unul dintre demnitari importanți ai Patriarhiei Ortodoxe Ruse, fost conducător al Direcției de Relații Externe din cadrul Administrației Patriarhale Ruse. Cunoscut pentru poziția sa radicală, mitropolitul rus a declarat, în urmă cu un număr de ani, că atitudinea provestică a Bisericii Greco-Catolice din Ucraina este rană deschisă în trupul creștinătății.

De când Rusia a invadat Ucraina în februarie 2022, papa Francisc a pledat pentru pace în fiecare săptămână şi şi-a exprimat în mod repetat dorinţa de a acţiona ca intermediar între Kiev şi Moscova. Oferta sa nu a fost acceptată public de către conducerea Federației Ruse. Demersurile papale în acest sens nu au fost sprijinite nici de pricipalele puteri ale lumii, pe fondul intensificării retorice războinice pe diferite fonturi.

Premierul ucrainean Denis Şmihal s-a întâlnit anterior cu papa la Vatican şi a spus că a discutat despre o „formulă de pace” înaintată de preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski. El a mai declarat că l-a invitat pe suveranul pontif să viziteze Kievul, fără să fie stabilit un calendar concret.

Papa Francisc a declarat anterior că vrea să efectueze o vizită la Kiev, dar şi la Moscova, în cadrul unei misiuni de pace.

Pacea sultanului

Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a anunţat recent că ţara sa se oferă să găzduiască un summit pentru încheierea păcii între Rusia şi Ucraina, pentru a pune capăt războiului.
La o conferinţă de presă după o întâlnire la Istanbul cu omologul său ucrainean Volodimir Zelenski, Erdogan a afirmat că a discutat în detaliu cu acesta despre evoluţia războiului din Ucraina.
Şeful statului a mai afirmat că Turcia va contribui semnificativ la reconstrucţia Ucrainei, după încetarea conflictului.
Zelenski a declarat cu aceeaşi ocazie că Rusia nu va fi invitată la eventuala reuniune la vârf, dar un reprezentant al Moscovei ar putea participa la următoarea întâlnire, după ce se va stabili o foaie de parcurs către pace, convenită cu aliaţii Ucrainei la reuniunea programată în Elveţia.

Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan l-a primit la Istanbul pe Volodimir Zelenski, preşedintele Ucrainei, pentru discuţii referitoare la evoluţia războiului dintre Ucraina şi Rusia.

Preşedinţia turcă a precizat că întâlnirea a început în jurul orei 16.15 GMT (18.15, ora României şi Turciei), după ce Zelenski a vizitat un şantier naval de lângă Istanbul pentru a inspecta lucrările la două corvete construite pentru marina ucraineană.

Turcia este membră a NATO şi a susţinut integritatea teritorială a Ucrainei, dar întreţine, de asemenea, relaţii cordiale cu Rusia şi vorbeşte în mod regulat cu ambele părţi în conflict, în special în calitate de sponsor al acordului privind Marea Neagră, care a ridicat o blocadă rusă de facto a exporturilor de cereale ucrainene.

Vizita lui Zelenski la Istanbul vine înaintea unei vizite aşteptate a preşedintelui rus Vladimir Putin, despre care Kremlinul a declarat că va avea loc după alegerile din Rusia din 15-17 martie.

Biroul lui Zelenski a declarat că agenda discuţiilor cu Erdogan a inclus formula de pace menită să pună capăt războiului cu Rusia, eliberarea prizonierilor de război ucraineni deţinuţi de Moscova şi legăturile bilaterale din industria de apărare.

La începutul întâlnirii, Zelenski a declarat pe platforma X că Ankara şi Kievul ar trebui să colaboreze pentru a obţine securitatea alimentară şi securitatea navigaţiei în Marea Neagră, adăugând că Ucraina doreşte, de asemenea, legături mai puternice în domeniul apărării cu Turcia şi are nevoie de ajutorul acesteia pentru a asigura eliberarea prizonierilor.

„Suntem interesaţi să consolidăm cooperarea bilaterală şi coproducţia cu companiile de apărare turceşti”, a spus el.

Ankara și-a reiterat dorinţa de a pune capăt războiului „pe baza negocierilor”, subliniind în acelaşi timp sprijinul ferm şi continuu pentru integritatea teritorială, suveranitatea şi independenţa Ucrainei.

Săptămâna trecută, ministrul turc de externe Hakan Fidan a declarat, după întâlnirea cu omologul rus Serghei Lavrov la Forum Diplomatic de la Antalya, că a venit timpul ca Kievul şi Moscova să înceapă discuţiile pentru încetarea focului, dar a adăugat că acest lucru nu trebuie să însemne recunoaşterea ocupaţiei ruseşti.

Kievul răspunde

Întrebat la acelaşi forum dacă Ucraina ar putea continua să lupte în cazul în care sprijinul occidental scade, ministrul adjunct de externe ucrainean Mîkola Tociţki a declarat că doar o retragere completă a Rusiei ar pune capăt luptelor, chiar dacă Ucraina nu are „100% sprijin” din partea partenerilor săi occidentali.

Sursa turcă a precizat că printre alte puncte de pe ordinea de zi a întâlnirii cu Zelenski se numără siguranţa navigaţiei comerciale, după încetarea Iniţiativei Mării Negre, la care Rusia a renunţat în iulie anul trecut.

Acest acord, mediat de Turcia şi de Naţiunile Unite, a permis Ucrainei să exporte în siguranţă cereale din porturile sale din Marea Neagră. Ankara a făcut presiuni pentru a-l reactiva, dar Rusia, care a declarat că solicitările sale de condiţii mai bune pentru propriile exporturi de alimente şi combustibil au fost ignorate, a spus că nu este interesată.

Turcia, care controlează ieşirea de la Marea Neagră, a oferit sprijin militar Kievului, opunându-se în acelaşi timp sancţiunilor occidentale impuse Rusiei.

Ca parte a actului său de echilibrare, Ankara s-a oferit să medieze între părţi şi să găzduiască discuţii de pace, menţinându-şi în acelaşi timp legăturile cu Ucraina în domeniul industriei de apărare şi aprofundându-şi cooperarea energetică cu Rusia. De asemenea, a semnat un acord pentru a participa la reconstrucţia postbelică a Ucrainei.

Luna trecută, Reuters a relatat în exclusivitate că ameninţarea SUA de a aplica sancţiuni firmelor financiare care fac afaceri cu Rusia a răcit comerţul turco-rus, perturbând sau încetinind unele plăţi atât pentru petrolul importat, cât şi pentru exporturile turceşti.

Turcia, având relații cu ambele părți implicate și experiență în medierea conflictelor internaționale, poate oferi un cadru neutru pentru negocieri. Cu toate acestea, succesul depinde de voința și flexibilitatea ambelor părți implicate în conflict, precum și de complexitatea problemelor geopolitice și de securitate.

Planul lui Zelenski

Planul de pace prezentat de liderul de la Kiev, și susținut de majoritatea aliaților Ucrainei prevede 10 puncte.

1. Siguranţa radiologică şi nucleară, cu accent pe restabilirea securităţii în jurul celei mai mari centrale nucleare din Europa, Zaporojie, din Ucraina, care este acum ocupată de armata rusă;

2. Securitatea alimentară, incluzând protejarea şi asigurarea exporturilor de cereale ale Ucrainei către cele mai sărace naţiuni din lume;

3. Securitatea energetică, cu accent pe restricţiile de preţ asupra resurselor energetice ruseşti, precum şi pe sprijinirea Ucrainei în refacerea infrastructurii energetice, din care jumătate a fost afectată de atacurile ruseşti;

4. Eliberarea tuturor prizonierilor şi deportaţilor, inclusiv a prizonierilor de război şi a copiilor deportaţi în Rusia;

5. Restabilirea integrităţii teritoriale a Ucrainei – despre care Zelenski a spus că „nu poate fi negociată” – şi reafirmarea acesteia de către Rusia în conformitate cu Carta ONU;

6. Retragerea trupelor ruseşti din toate regiunile şi încetarea ostilităţilor, restabilirea frontierelor de stat ale Ucrainei cu Rusia. Kievul insistă pe retragerea armatei și autorităților ruse și din Crimeea, anexată ilegal în 2014, nu numai pe regiunile declarate anexate după ofensiva pe scară largă declanșată de Rusia în februarie 2022;

7. Justiţie, care să includă înfiinţarea unui tribunal special care să judece crimele de război ruseşti;

8. Prevenirea ecocidului, necesitatea de a proteja mediul, cu accent pe deminare şi refacerea instalaţiilor de tratare a apei;

9. Prevenirea escaladării conflictului şi construirea unei arhitecturi de securitate în spaţiul euro-atlantic, incluzând garanţii pentru Ucraina;

10. Confirmarea încheierii războiului, care să includă un document semnat de părţile implicate.

Sunt puține informații despre condițiile impuse de Rusia pentru pace în Ucraina, iar detalii specifice despre aceste condiții pot varia în funcție de evoluțiile politice și militare din teren. Surse oficiale menționează că Rusia a exclus patru țări occidentale (SUA, Regatul Unit, Franța și Germania) dintr-un eventual efort de mediere a conflictului în Ucraina, subliniind că acestea nu pot avea pretenții la un rol de mediatori neutri în procesul de pace.

Ofensivă rusă

Trupele ruse au crescut presiunea asupra poziţiilor defensive ucrainene în timpul unor lupte grele în estul Ucrainei, a declarat comandantul ucrainean al regiunii.
Luptele sunt centrate în zona situată la vest de Bahmut, a declarat Serhii Sidorinon pentru televiziunea ucraineană.”Inamicul suferă pierderi grele, dar îşi completează constant rândurile cu noi rezerve”, a spus el. Scopul atacurilor ruseşti este să ajungă la Ceasiv Yar.”Se luptă ziua, dar şi noaptea”, a spus Sidorin.
La rândul lor, forţele armate ucrainene au încercat să rupă avântul ofensiv rusesc cu contraatacuri, dar au fost împinse înapoi în satul Ivanivske.
„Inamicul încearcă în prezent să ia cu asalt oraşul, atât frontal, cât şi dinspre flancuri”, a spus Sidorin. Informaţiile nu au putut fi iniţial verificate în mod independent.
Între timp, oficiali de la Moscova şi din sudul Rusiei au declarat sâmbătă că apărarea antiaeriană a doborât zeci de drone ucrainene care au vizat zone din sudul Rusiei în timpul nopţii.
Efectele unui atac asupra oraşului Taganrog de la Marea Azov sunt încă în curs de evaluare, a scris pe Telegram guvernatorul regiunii Rostov, Vasili Golubev.
Potrivit rapoartelor ruse, regiunea Rostov din apropierea graniţei cu Ucraina a fost cel mai puternic afectată, fiind înregistrate 41 de atacuri. De asemenea, au fost distruse mai multe drone care se apropiau de oraşul Morozovsk, la aproximativ 230 de kilometri de capitala regională Rostov-pe-Don.
Presa independentă a raportat că dronele ucrainene au vizat şi o fabrică de avioane militare ruseşti din regiune. Iniţial nu au existat informaţii despre daune.
În regiunea Kursk, guvernatorul a raportat că resturi de la o dronă ucraineană doborâtă au lovit acoperişul unui spital, dar nu au provocat victime.
Pe frontul diplomatic, membrii Grupului de Contact pentru Apărarea Ucrainei (UDCG) urmează să se întâlnească din nou luna aceasta la Baza Aeriană Ramstein din Germania pentru a discuta sprijinul pentru efortul de război al Kievului. La invitaţia secretarului american al Apărării Lloyd Austin, grupul urmează să se întrunească pe 19 martie.
Cunoscută şi sub numele de Grupul Ramstein, alianţa a 56 de ţări coordonează livrările de arme către Ucraina, care se bazează pe sprijinul occidental pentru a respinge forţele ruse. De asemenea, miniştrii apărării şi oficialii militari de vârf sunt aşteptaţi să discute şi despre alte preocupări comune de securitate la această reuniune a grupului. UDCG este formată din toate cele 32 de state membre ale NATO, inclusiv Suedia după aderarea sa pe 7 martie, precum şi alte 24 de ţări care s-au opus invaziei ruse. Ultima întâlnire a avut loc, prin videoconferinţă, pe 14 februarie.

Ajutor cu picătura

Şeful diplomaţiei ucrainene a atenţionat recent Occidentul împotriva ajutorului „cu picătura” furnizat Kievului, adăugând că doar livrări regulate de material militar ar permite evitarea unei extinderi a războiului în afara Ucrainei.
„Strategia ce constă în a furniza ajutor Ucrainei cu picătura nu mai funcţionează”, a declarat Dmitro Kuleba în timpul unei vizite la Vilnius. „S-a terminat (cu această strategie) şi, dacă lucrurile continuă după cum se derulează în prezent, aceasta nu se va termina bine pentru noi toţi”, a adăugat Kuleba în timpul unei conferinţe de presă la finalul unei întrevederi cu omologii săi francez, lituanian, leton şi eston.
Şeful diplomaţiei ucrainene a îndemnat la „o aprovizionare fără restricţii şi la timp cu arme şi muniţii pentru a se asigura că Ucraina va învinge Rusia”.
Dmitro Kuleba a îndemnat de asemenea la transferarea pe teritoriul ucrainean a unor antrenamente militare conduse de Occident, a unor servicii de mentenanţă a armelor, precum şi a producţiei de echipamente militare, operaţiune ce ar crea mai multă logistică pentru ţara sa, potrivit lui Kuleba.
Ministrul ucrainean de externe i-a invitat pe toţi cei care se îndoiesc că războiul ar putea depăşi frontierele Ucrainei „să se trezească şi să citească cărţile de istorie”. Aceasta ar ajuta, potrivit lui, „să fie evitată o situaţie în care veţi trebui să luaţi decizii la o scară complet diferită a tragediei pentru a vă apăra propriile sate, oraşe şi teritorii”.
„Decizii slabe: mai mult război. Decizii puternice: sfârşitul războiului. Este simplu”, a declarat el.

Linii roșii

La rândul său, ministrul lituanian al afacerilor externe Gabrielius Landsbergis a subliniat că aliaţii occidentali ai Ucrainei „ar trebui să traseze linii roşii pentru Rusia”, nu pentru ei înşişi şi „să nu excludă nicio formă de sprijin pentru Ucraina”, făcând ecoul recentelor declaraţii ale preşedintelui francez.
De asemenea, ministrul lituanian s-a declarat „fericit că drapelul ucrainean este alături de (drapelul) francez cu această ocazie”.
La sfârşitul lui februarie, Emmanuel Macron a declarat că trimiterea în Ucraina a unor trupe terestre „nu ar trebui exclusă” în numele unei „ambiguităţi strategice” şi că totul va fi făcut pentru ca Rusia lui Vladimir Putin că piardă acest război.
Până acum, europenii şi americanii s-au delimitat de poziţia franceză, însă Emmanuel Macron, care a organizat săptămâna trecută o conferinţă internaţională de sprijin militar pentru Ucraina, o consideră necesară pentru a relua „iniţiativa” în faţa Moscovei.
Potrivit ministrului francez al afacerilor externe Stephane Séjourné, Occidentul nu-şi poate asuma „riscul unei victorii ruse în Ucraina, pentru că aceasta va avea un preţ foarte ridicat pentru noi toţi”.
„Pentru că noi ştim bine că Rusia nu se va opri aici”, a adăugat el. „În acest cadru, trebuie astăzi să nu ne interzicem nimic în termeni de noi acţiuni”, a mai declarat Séjourné.

Șarjă poloneză

Şeful diplomaţiei poloneze Radoslaw Sikorski a reacţionat pozitiv la recentele declaraţii ale preşedintelui francez Emmanuel Macron, conform căruia nu trebuie exclusă trimiterea de trupe ale aliaţilor NATO în Ucraina.
„Prezenţa forţelor NATO în Ucraina nu este de neconceput”, a scris Sikorski pe reţeaua socială X, fosta Twitter, vineri seara, la peste o săptămână după ce liderul francez a generat dezbateri aprinse cu afirmaţiile sale în timpul unei reuniuni a liderilor europeni.
„Apreciez iniţiativa preşedintelui francez Emmanuel Macron, pentru că lui Putin trebuie să-i fie frică, nu nouă să ne fie frică de Putin”, a continuat Sikorski.
Polonia este un aliat ferm al Ucrainei încă de când Rusia şi-a lansat invazia la scară largă împotriva Ucrainei, în februarie 2022.
Poziţia lui Sikorski contrastează cu cea a prim-ministrului polonez Donald Tusk, care, în timpul vizitei sale de săptămâna trecută la Praga, a spus clar că Polonia nu intenţionează să trimită trupe pentru a susţine Ucraina. Potrivit lui Tusk, aliaţii ar trebui să se concentreze pe a-i acorda Ucrainei sprijin maxim în eforturile sale militare împotriva invaziei ruse.
Emmanuel Macron a provocat un val de reacţii de îngrijorare atunci când a spus că trimiterea de trupe ale Occidentului în Ucraina nu trebuie scoasă din calcul.
„Nu există în prezent un consens asupra unei desfăşurări oficiale de trupe terestre”, a spus Macron în timpul conferinţei aliaţilor europeni ai Ucrainei care a avut loc la Paris pe 26 februarie. „Însă în dinamică nimic nu trebuie exclus. Vom face tot ce este necesar pentru a ne asigura că Rusia nu poate câştiga acest război”, a declarat preşedintele francez.
Afirmaţia sa a provocat rapid reacţii negative din partea câtorva state membre NATO. Mai târziu, ministrul francez al apărării Sebastien Lecornu a declarat că afirmaţiile preşedintelui francez „au fost scoase din context” şi că Macron a reafirmat că Franţa nu va fi „co-beligerantă” în conflictul din Ucraina.

Opoziție britanică

Şeful diplomaţiei britanice David Cameron şi-a exprimat opoziţia faţă de trimiterea de trupe occidentale în Ucraina, chiar şi pentru a forma acolo soldaţi, într-un interviu pentru cotidianul german Süddeutsche Zeitung, citat de mass-media internațională.
Întrebat dacă, în opinia sa, este un lucru inteligent ca în situaţia actuală să se excludă orice trimitere de soldaţi occidentali în Ucraina, Cameron a răspuns publicaţiei germane: „Misiunile de formare sunt mai bine executate în afara ţării. În Marea Britanie, noi am format 60.000 de soldaţi ucraineni”.
„Ar trebui să evităm să creăm ţinte evidente pentru Putin”, a spus David Cameron, potrivit declaraţiilor sale traduse în germană de cotidianul citat.
Pe 26 februarie, preşedintele francez Emmanuel Macron a suscitat o intensă polemică după ce a afirmat că trimiterea de trupe occidentale în Ucraina nu poate fi exclusă în viitor.
Guvernul britanic a reacţionat o zi mai târziu, precizând că „un mic număr” de persoane trimise de Regatul Unit se aflau deja în Ucraina „pentru a susţine forţele armate ucrainene, în special în termeni de formare medicală”. „Nu prevedem desfăşurarea (de soldaţi britanici în Ucraina) la o scară mai mare”, a continuat purtătorul de cuvânt al prim-ministrului britanic Rishi Sunak.
Anterior, ministrul francez al apărării Sebastien Lecornu a precizat că trimiterea de „trupe terestre combatante” în Ucraina nu este luată în calcul. Însă, el a estimat că există căi de explorat pentru „deminare, pentru formarea de soldaţi ucraineni pe teritoriul ucrainean”. „Cu cât mai mult va trebui Ucraina să-şi crească armata, cu atât mai importante vor fi necesităţile de a majora pregătirea” soldaţilor ucraineni, a adăugat ministrul francez.

Totodată, în interviul său pentru Süddeutsche Zeitung, David Cameron a reafirmat utilitatea, în opinia lui, a armelor cu rază de acţiune lungă pentru a susţine Ucraina şi a evocat ideea de a ajuta Berlinul să îşi depăşească reticenţele în a furniza Kievului rachete Taurus de fabricaţie germană.

Problema Taurus

Întrebat dacă Londra ar putea ajuta Germania să rezolve problemele care împiedică livrarea de rachete Taurus, Cameron a spus: „Suntem hotărâţi să lucrăm în strânsă colaborare cu partenerii noştri germani asupra acestei probleme, la fel ca alţii, pentru a ajuta Ucraina”.
Cameron a mai fost întrebat de Süddeutsche Zeitung cu privire la opţiunea deja evocată în ianuarie de presă: cea privind un fel de troc în care Berlinul să furnizeze rachete Taurus Londrei şi apoi Regatul Unit alte rachete Storm Shadow Ucrainei.
„Suntem gata să examinăm toate opţiunile pentru a obţine un impact maxim pentru Ucraina. Însă eu nu voi da detalii şi nu voi dezvălui adversarilor noştri ceea ce noi intenţionăm să facem”, a spus Cameron.
De teama unei escaladări a conflictului, Berlinul refuză de mai multe luni să livreze Kievului rachete Taurus, cu o rază de acţiune de peste 500 de km şi care ar putea prin urmare, dacă Ucraina ar dispune de ele, să vizeze obiective mult mai în adâncul teritoriului rus.
Kievul a obţinut începând din luna mai a anului trecut rachete Storm Shadow/Scalp (rază de acţiune de 250 km), livrate de Franţa şi Regatul Unit, apoi rachete americane ATACMS (rază de acţiune de 165 de km).

Ucraina „trebuie să câştige războiul”

Ministrul britanic al apărării Grant Shapps a insistat vineri, în timpul vizitei sale la Kiev, că Ucraina „trebuie să câştige războiul” cu Rusia şi pentru aceasta aliaţii ei trebuie să-şi intensifice sprijinul, după ce a anunţat în ziua precedentă că Regatul Unit va furniza armatei ucrainene un nou pachet de ajutor militar ce cuprinde peste 10.000 de drone de atac şi de recunoaştere.
Într-un mesaj video postat pe reţeaua de socializare X, ministrul britanic afirmă că a venit la Kiev „pentru a da alarma în lumea democratică”, întrucât „trebuie să ne asigurăm că Ucraina câştigă războiul”.
„Regatul Unit s-a angajat să facă mai mult ca niciodată, cu cel mai mare pachet de ajutor militar al nostru până în prezent”, a subliniat oficialul britanic, referindu-se la cele 10.000 de noi drone.
„Fiecare naţiune trebuie acum să facă la fel şi să se asigure că libertatea triumfă în faţa tiraniei”, a indicat el în continuare.
Ministrul britanic al apărării a anunţat joi că regatul Unit va furniza armatei ucrainene anul acesta „peste 10.000 de drone”, inclusiv drone de atac, iar guvernul de la Londra a alocat pentru acest demers încă 125 de milioane de lire sterline, în plus faţă de cele 200 de milioane de lire promise anterior.
Pachetul include circa o mie de drone de atac de unică folosinţă, plus drone de supraveghere maritimă şi de atac ce pot fi folosite contra navelor flotei ruse de la Marea Neagră, dar cea mai mare parte a pachetului va cuprinde drone FPV (First Person View), acestea din urmă fiind drone dirijate de un pilot care vede într-o cască sau pe ecranul unui calculator imaginea terenului deasupra căruia zboară drona.
Atât armata rusă cât şi cea ucraineană folosesc intens dronele pentru recunoaştere, pentru reglarea tirului artileriei şi pentru atacuri asupra infanteriei şi echipamentelor militare, inclusiv asupra tancurilor, blindatelor sau obuzierelor.
Trupele ucrainene încearcă de asemenea să compenseze cu ajutorul dronele deficitul de muniţie de artilerie cu care se confruntă. Însă armata rusă foloseşte mijloace performante de război electronic pentru neutralizarea dronelor, iar industria militară rusă a conceput de la începutul războiului mai multe tipuri de drone de atac şi recunoaştere.
De exemplu, Rusia a dezvăluit săptămâna trecută o dronă FPV necunoscută până atunci, denumită „Piranha”, cu care a distrus unul dintre tancurile americane Abrams furnizate Ucrainei de SUA, un alt tanc de acelaşi tip fiind apoi distrus de drone Upyr („Vampir”).

Share our work
Discurs nuclear la Moscova. Ce ne promite Putin?

Discurs nuclear la Moscova. Ce ne promite Putin?

Preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, a anunţat, în discursul său anual către naţiune, că Rusia va face tot posibilul pentru a încheia războiul din Ucraina şi a eradica nazismul din ţara vecină.
Discursul intervine cu două săptămâni înaintea alegerilor prezidenţiale din Rusia la care este de aşteptat ca Putin să câştige un al cincilea mandat de şase ani cu o largă majoritate, în lipsa unei opoziţii reale. Astfel am asistat la un adevărat recital electoral al noului și vechiului lider de la Moscova.
Putin a declarat că Rusia nu va permite nimănui să se amestece în afacerile sale interne şi a reluat acuzaţia conform căreia Occidentul încearcă să distrugă Rusia din interior.
Liderul de la Kremlin a mai susţinut că „o majoritate clară a populaţiei” ruse sprijină decizia sa luată acum doi ani de a trimite sute de mii de militari în Ucraina. El le-a mulţumit cetăţenilor şi companiilor pentru sprijinul lor faţă de conflict şi a ţinut un moment de reculegere în timpul discursului pentru militarii căzuţi în luptă.

„Nu Rusia a fost cea care a început războiul în Donbas (regiune din estul Ucrainei, ocupată parţial de Rusia – n.r.), dar noi vom face totul pentru a-l încheia, pentru a elimina nazismul şi a îndeplini obiectivele operaţiunii militare speciale” din Ucraina, a declarat Putin în discursul rostit în faţa camerelor reunite ale parlamentului rus, reluând tezele propagandei ruse.
„Când Patria îşi apără suveranitatea şi securitatea, protejează vieţile compatrioţilor noştri în Donbas şi Novorossia (nume dat sudului ucrainean de Imperiul Rus în cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în contextul războaielor ruso-turce – n.r.), rolul decisiv în această luptă dreaptă aparţine cetăţenilor ruşi, unităţii lor, dăruirii pentru ţara lor natală şi responsabilităţii pentru destinul acesteia”, a decretat şeful statului rus. „Aceste calităţi au fost manifestate clar şi fără echivoc chiar de la începutul operaţiunii militare speciale”, a adăugat el.
Paralel cu discursul lui Putin, Ministerul Apărării din Rusia a publicat buletinul său zilnic în care a informat despre „îmbunătăţirea poziţiilor” trupelor ruse în sudul Ucrainei. Anterior, timp de două săptămâni, militarii ruşi au raportat progrese în estul Ucrainei, un imbold electoral important pentru liderul de la Kremlin.
Putin le-a reamintit celor prezenţi că 2024 este anul aniversării a 10 ani de la anexarea de către Rusia a peninsulei ucrainene Crimeea, transmite dpa, care aminteşte că această peninsulă nu este nici acum recunoscută la nivel internaţional ca făcând parte din Federaţia Rusă şi că Ucraina s-a jurat să o recucerească. Putin a insistat totuşi că Rusia este mândră de ceea ce a reuşit, prin anexarea Crimeii. „Împreună putem obţine totul”, a adăugat el.
„Fără o Rusie suverană şi puternică nu va fi posibilă o ordine mondială solidă”, a insistat şeful statului rus. „Înţelegem că Occidentul încearcă să ne târască într-o cursă a înarmării. Ei încearcă să ne epuizeze, să repete trucul pe care l-au reuşit cu Uniunea Sovietică în anii 1980”, a mai adăugat acesta.
Din acest motiv, a adăugat Putin, sarcina Rusiei este să dezvolte complexul industrial de apărare „pentru a creşte potenţialul ştiinţific, tehnologic şi industrial al ţării”.
„Trebuie să distribuim resursele cât mai raţional posibil şi să construim o economie eficientă a forţelor armate, pentru a obţine maximum pentru fiecare rublă cheltuită pentru apărare”, a adăugat el.
Putin a anunţat că Rusia „este deschisă unui dialog în detaliu cu toate ţările şi organismele internaţionale interesate” în „edificarea în viitorul apropiat a unui nou sistem de securitate în Eurasia, indivizibil şi cu condiţii egale pentru toţi”.
„Forţele nucleare strategice sunt într-o stare de deplină pregătire pentru utilizare garantată”, a avertizat Putin.
El a mai declarat că sistemul antiaerian hipersonic nu numai că a fost pus în funcţiune, „dar este şi folosit cu eficienţă ridicată pentru a atinge ţinte deosebit de importante în cursul operaţiunii militare speciale” din Ucraina, aşa cum numeşte Rusia invazia pe care a lansat-o împotriva ţării vecine la 24 februarie 2022.
În discursul său, Putin a anunţat că Rusia a folosit sisteme avansate de armament, inclusiv rachete hipersonice Zircon, şi că deţine în mod ferm avantajul militar în Ucraina.
„Unităţile noastre menţin în mod ferm iniţiativa. Avansează ferm într-o serie de zone şi eliberează tot mai multe teritorii”, a afirmat Putin, care a evidenţiat experienţa de luptă obţinută de trupele Moscovei în cei mai bine de doi ani de război.
„Complexul hipersonic de pe mare Zircon a fost deja folosit în luptă. Unităţile hipersonice cu rază de acţiune intercontinentală Avangard (şi) sistemele laser Peresvet sunt în serviciu de luptă. Testele rachetei de croazieră cu rază nelimitată Burevestnik sunt în curs de finalizare. Şi vehiculul subacvatic fără pilot Poseidon… Primele rachete balistice grele Sarmat produse în serie au fost livrate trupelor”, a detaliat preşedintele rus, citat de mass-media.

 „Occidentul a provocat conflictul din Ucraina, din Orientul Mijlociu, în alte regiuni din lume, şi continuă să mintă, uneori fără ruşine, spunând că Rusia intenţionează vezi Doamne să atace Europa”, a spus Putin.
El a avertizat totodată NATO că consecinţele unei desfăşurări de trupe aliate în Ucraina vor fi „tragice” şi a calificat drept „aberaţii” acuzaţiile potrivit cărora Moscova s-ar pregăti să atace Europa.

„Au început să vorbească despre posibilitatea de a trimite în Ucraina contingente militare ale NATO, dar să ne reamintim soarta acelora care, la vremea lor, au trimis trupe pe teritoriul ţării noastre. Însă acum consecinţele pentru potenţialii intervenţionişti vor fi mult mai tragice” decât în timpul celui de-al Doilea Război Mondial deoarece Rusia are în prezent arme care pot lovi ţinte aflate pe teritoriul inamicului, a insistat şeful statului rus, citat de EFE. „Ei cred că (războiul) e ca în desenele animate”, a adăugat Putin.
Putin, în vârstă de 71 de ani, le-a sugerat politicienilor occidentali să-şi amintească de soarta celor care – precum liderul Germaniei naziste, Adolf Hitler, şi Napoleon Bonaparte al Franţei – au invadat ţara în trecut fără sorţi de izbândă.
Ţările occidentale „trebuie să priceapă că şi noi avem arme capabile să atingă ţinte pe teritoriul vostru”, a avertizat Putin. „Tot ceea ce inventează ei acum, cu ce sperie lumea, toate acestea constituie o ameninţare reală a unui conflict cu utilizarea armelor nucleare, ceea ce înseamnă distrugerea civilizaţiei. Oare ei chiar nu înţeleg acest lucru?”, a spus el.
Totodată, şeful statului rus a apreciat că Rusia va trebui să-şi consolideze districtul militar vest, acum că Suedia şi Finlanda au aderat la NATO. Finlanda are o graniţă terestră lungă cu nord-vestul Rusiei. 
„Recent, au existat din ce în ce mai multe acuzaţii nefondate împotriva Rusiei, de exemplu că se presupune că vom desfăşura arme nucleare în spaţiu. O astfel de insinuare, care nu este altceva decât o insinuare, este un truc pentru a ne atrage în negocieri în propriile lor condiţii, care sunt favorabile numai Statelor Unite”, a afirmat şeful statului rus.
„Prin urmare, avem toate motivele să credem că declaraţiile autorităţilor americane de astăzi despre presupusul lor interes în negocierile cu noi pe probleme de stabilitate strategică sunt demagogie… În ajunul alegerilor prezidenţiale din SUA, vor pur şi simplu să le arate cetăţenilor şi tuturor celorlalţi că încă conduc lumea”, a mai spus Putin în acest discurs nuclear.

Share our work
Antisemitismul, armă și moștenire geopolitică grea pentru Rusia

Antisemitismul, armă și moștenire geopolitică grea pentru Rusia

Stele ale lui David au fost inscripţionate pe imobile din regiunea pariziană în octombrie, în toiul Războiului din Fâşia Gaza între Israel şi Hamas, în cadrul unei operaţiuni a Serviciilor ruse de securitate (FSB), declară o sursă apropiată dosarului, confirmând o dezvăluire a cotidianului Le Monde.

În contextul invaziei ruse împotriva Ucrainei, au existat acuzații că oficiali ruși au folosit retorică antisemită și comparații naziste neîntemeiate în discursul lor ostil împotriva Ucrainei. Această utilizare a antisemitismului ca armă include afirmarea nejustificată că Ucraina ar avea legături cu nazismul sau că ar fi susținută de forțe naziste, ca parte a eforturilor de a justifica acțiunile militare ale Rusiei și de a câștiga sprijin internațional sau intern. Această strategie se înscrie într-un model mai larg de utilizare a dezinformării și a retoricii incendiare pentru a influența percepțiile publice și politice.

Război diplomatic

Tensiunile dintre Rusia și Israel s-au intensificat recent, în special în contextul războiului dintre Israel și Hamas în Gaza. Ministerul de Externe al Rusiei a informat ambasadoarea Israelului în Rusia despre reacția negativă a Rusiei la criticile aduse de aceasta politicii ruse în Orientul Mijlociu. Ambasadoarea a criticat Rusia pentru minimalizarea Holocaustului și pentru relațiile sale cu Hamas. Relațiile dintre cele două țări s-au deteriorat, Rusia apropiindu-se de Iran și criticând acțiunile militare israeliene în Gaza

Zeci de stele ale lui David albastre inscipţionate cu şablonul au fost descoperite pe faţade ale unor imobile din Paris şi de la periferia capitalei franceze.

Un cuplu de cetăţeni ai R. Moldova a fost a fost arestat, iar presupusul comanditar, un om de afaceri moldovean prorus, a fost identificat.

Franţa a condamnat în noiembrie un ”amestec digital rus” şi a denunţat reolul unei reţele ruseşti în ”amplificarea artificială şi difuzarea pe reţele de socializare a unor fotografii cu inscripţii reprezentând stele ale lui David”.

Mâna lungă a FSB

Într-o notă confidenţială, dezvăluită recent de cotidianul Le Monde, al cărei conţinut a fost confirmat AFP de către o sursă apropiată dosarului, serviciul francez de informaţii externe (DGSI) dă asigurări că această operaţiune a fost condusă de către al ”5-lea Departament”, un serviciu însărcinat cu peraţiuni internţaionale, al FSB.

Această campanie de dezinformare în Franţa este o parte a unei operaţiuni mai vaste, desfăşurată în mai multe state membre ale Uniunii Europene (UE), potrivit Le Monde.

Potrivit cotidianului francez, această operaţiune a început în primăvara lui 2023 în Polonia, unde moldoveni, coordonaţi de la distanţă de FSB, au desfăşurat operaţiuni de dezinformare, supraveghere şi sabotaj.

Unele persoane au răspândit sloganuri anti-NATO, făcând în aşa fel încât să se creadă că această contestare îşi are originea în societatea civilă poloneză, potrivit Le Monde, care precizează că justiţia poloneză s-a sesizat în mai multe dintre aceste dosare.

În Spania, în iulie, manifestaţii proruse şi anti-NATO, răspândite pe reţele de socializare, au fost dezvăluite de către spionajul spaniol.

Germania, România şi Austria au fost şi ele ţinte ale acestei operaţiuni, precizează Le Monde.

Arma antisemitismului

Folosirea antisemitismului ca armă de către Federația Rusă, ori predecesoarele sale, Imperiul Țarist și URSS, are rădăcini adânci și îndelungate, datând de peste un secol. Încă din 1900, serviciul de informații al țarului a fabricat și a promovat Protocoalele Înțelepților Sionului, unul dintre cele mai notorii texte antisemite din timpurile moderne. Deși expus ca o falsificare în 1921 de către The Times, acest document a fost utilizat de agențiile sovietice de război psihologic specializate în antisemitism până în 1958. În timpul Războiului Rece, noțiunea de „conspirație evreiască” a fost folosită nemilos de KGB pentru a denigra politicieni occidentali. Acest lucru a inclus fabricarea de documente false și încercări de a compromite integritatea persoanelor vizate prin asocierea lor cu acuzații nefondate, cum ar fi homosexualitatea sau antisemitismul, în eforturi de a-i discredita sau de a exercita presiuni asupra deciziilor lor politice.

În plus, Federația Rusă a fost acuzată de folosirea antisemitismului în campanii de dezinformare și propagandă pentru a discredita, diviza și slăbi adversarii percepuți atât intern, cât și la nivel internațional. Această strategie include manipularea informațiilor și provocarea de incidente pentru a exploata și amplifica diviziunile existente în societate, fără a lua în considerare contextul.

Un exemplu recent implică vandalismul, unde stelele pictate nu au fost limitate doar la clădiri evreiești și au prezentat un stil care părea neobișnuit pentru un incident antisemit, ceea ce a ridicat suspiciuni că Rusia ar putea fi în spatele acestor acțiuni ca parte a războiului său hibrid și a eforturilor de a polariza societățile occidentale​

În 2020, Federația Rusă era casa a aproximativ 155.000 de evrei, fiind a șaptea cea mai mare comunitate evreiască din lume. Există sinagogi în toate orașele și localitățile mari care au o populație evreiască, și mai mulți rabini, mulți dintre ei recrutați din străinătate. Organizațiile afiliate la Congresul Evreiesc Mondial în Rusia sunt Congresul Evreiesc Rus și Federația Organizațiilor și Comunităților Evreiești din Rusia (Va’ad).

Armă de război hibrid

Acest model de comportament reflectă o abordare continuă a Rusiei de a utiliza antisemitismul și alte forme de diviziune socială ca unelte în politica sa externă, o tactică moștenită și perfecționată din perioada sovietică. Strategia nu se limitează doar la mediul online, ci include și operațiuni pe teren care vizează să creeze discordie și polarizare, exploatând evenimente circumstanțiale pentru a semăna discordie, fără a fi neapărat direcționate împotriva unui grup specific.

Aceste acțiuni subliniază capacitatea Rusiei de a se angaja în tactici complexe de dezinformare și influență, folosind antisemitismul ca o armă pentru a atinge obiectivele sale geopolitice, reflectând o practică îndelungată și adaptabilă de a manipula percepțiile și de a diviza adversarii.

Practică îndelungată

Folosirea antisemitismului ca armă de către Federația Rusă este o practică îndelungată, cu rădăcini care se întind pe parcursul a peste un secol.

Protocoalele Înțelepților Sionului, cel mai notoriu document antisemit al timpurilor moderne, fabricat și mai târziu publicat de ziarul rusesc Znamya, a fost dezvoltat la începutul secolului XX de către serviciul de informații al țarului. În „Protocoalele Înțelepților Sionului” se pretindea dezvăluirea unui complot evreiesc pentru dominația mondială.

În timpul campaniei prezidențiale din SUA din 1976, KGB-ul a încercat să discrediteze pe senatorul democrat Henry “Scoop” Jackson, perceput ca fiind un critic vehement al Kremlinului și susținător al drepturilor evreilor sovietici de a emigra în Israel. KGB-ul a fabricat documente false pentru a-l înfățișa pe Jackson ca fiind homosexual, într-o perioadă în care astfel de acuzații puteau distruge carierele politice​

Rusia a folosit diverși vectori pentru a încuraja polarizarea în societățile occidentale, adesea fără a se limita la un singur grup sau cauză. Un exemplu modern îl reprezintă protestele orchestrate în Houston, Texas, în 2016, unde ambele tabere – atât pro, cât și contra unui centru islamic local – au fost stimulate de grupuri de pe Facebook create de operatori din Moscova​

În perioada sovietică și chiar și după aceea, Rusia a folosit defăimarea și atacurile antisemite ca mijloace de a stârni tensiuni. De exemplu, înainte de reunificarea Germaniei, liderul cel mai influent grup neo-nazist din Germania de Vest, Rainer Sonntag, a lucrat ca spion atât pentru Stasi-ul est-german, cât și pentru KGB-ul sovietic, implicându-se în campanii de dezinformare care includeau și fabricarea de scrisori de susținere pentru procesul lui Adolf Eichmann din partea presupușilor veterani ai Waffen-SS, pentru a rușina Germania de Vest​

Aceste exemple subliniază modul în care Rusia a utilizat și continuă să folosească antisemitismul nu doar ca o formă de atac împotriva oponenților săi, dar și ca un instrument de dezinformare și propagandă menit să divizeze și să destabilizeze societățile occidentale. Această strategie face parte dintr-un război hibrid mai larg, care combină acțiuni militare, atacuri cibernetice, și campanii de dezinformare pentru a atinge obiectivele politice ale Kremlinului.

Moștenire sovietică

În perioada postbelică, sub Stalin, a fost lansată o campanie împotriva „cosmopolitismului fără rădăcini”, un eufemism pentru atacarea intelectualilor evrei și a culturii evreiești în Uniunea Sovietică. Aceasta a inclus epurări, arestări și execuții ale evreilor acuzați de loialități „internaționale” sau sioniste, în contrast cu loialitatea față de statul sovietic.

Într-o adevărată campanie împotriva „sioniștilor” și „burgheziei evreiești” din anii 1960 și 1970, oficialii sovietici au folosit propaganda antisemită pentru a lupta împotriva mișcării pentru drepturile evreilor de a emigra în Israel, etichetându-i pe cei care doreau să plece ca fiind trădători și agenți ai sionismului internațional.

Aceste exemple demonstrează modul în care antisemitismul a fost folosit nu doar ca un instrument de represiune internă, dar și în eforturile de dezinformare și influență externă ale Uniunii Sovietice. Utilizarea antisemitismului ca armă politică a continuat în anumite forme și în perioada post-sovietică, adaptându-se la noi contexte și tehnologii pentru a răspândi dezinformare și a influența opinia publică și politicile externe.

Procesul împotriva medicilor evrei din URSS, cunoscut și sub numele de „Complotul doctorilor” sau „Cazul doctorilor”, a fost o campanie de represiune orchestrată de guvernul sovietic sub conducerea lui Iosif Stalin în 1952-1953. Această campanie a acuzat un grup de medici proeminenți, majoritatea evrei, de conspirație pentru a asasina lideri sovietici de top prin malpraxis medical.

Într-un context de antisemitism crescând și de paranoia politică din partea lui Stalin și a aparatului său de securitate, campania a fost inițiată printr-un articol în ziarul „Pravda”, organul oficial de presă al Partidului Comunist Sovietic, la 13 ianuarie 1953. Articolul a acuzat medicii de complot împotriva liderilor sovietici, etichetându-i drept „sabotori în halate albe”.

Campania avea scopuri multiple, inclusiv intensificarea controlului, servind ca un instrument pentru Stalin de a-și consolida puterea, eliminând potențiali adversari și distrăgând atenția de la problemele interne ale țării.

Mișcarea a mai fost folosită pentru a alimenta sentimentele antisemite în URSS, într-o perioadă în care naționalismul și xenofobia erau promovate ca mijloace de consolidare a identității naționale sovietice.

Guvernul sovietic a putut să reprime elita medicală sovietică, în special aceia considerați a fi „neprietenoși” sau „nesiguri” din punct de vedere politic.

Numeroși medici au fost arestați, torturați și forțați să „mărturisească” crime pe care nu le comiseseră. Campania a generat panică și teroare în rândul populației, în special în comunitățile evreiești, unde frica de represalii masive a devenit omniprezentă.

Moartea lui Stalin în martie 1953 a marcat o schimbare semnificativă. La scurt timp după moartea sa, guvernul sovietic a anunțat că acuzațiile împotriva medicilor erau false și bazate pe mărturii fabricate. Cei arestați au fost eliberați și reabilitați, iar întreaga campanie a fost denunțată ca o paranoie a lui Stalin.

Impact dur

„Complotul doctorilor” rămâne un exemplu notoriu al utilizării antisemitismului pentru scopuri politice în URSS și al paranoiei și represiunii staliniste. A avut un impact profund asupra comunității evreiești din Uniunea Sovietică, amplificând frica și insecuritatea. De asemenea, a contribuit la deteriorarea imaginii internaționale a Uniunii Sovietice, mai ales în contextul Războiului Rece și al luptei pentru drepturile omului.

Această perioadă a istoriei sovietice este studiată ca un caz de studiu în represiunea politică, antisemitismul de stat și mecanismele de control social în regimurile totalitare.

Un alt exemplu de antisemitism este ghetoizarea unei părți a evreilor într-o regiune îndepărtată a Siberiei. Birobidjan, capitala Regiunii Autonome Evreiești din Rusia, a fost fondată în anii 1920 și promovată oficial în 1934 ca soluție la „problema evreiască” a Uniunii Sovietice, oferind evreilor un teritoriu unde să-și creeze propria entitate statală și să practice socialismul. Acest proiect a fost parte a politicii sovietice mai ample de creare a entităților naționale autonome pentru diverse grupuri etnice, inclusiv evreii, în cadrul URSS.

Birobidjanul a fost conceput ca o alternativă la sionism și la emigrarea evreilor în Palestina, pe care liderii sovietici o vedeau ca fiind incompatibilă cu ideologia comunistă. Prin stabilirea unei regiuni autonome evreiești, URSS-ul intenționa să arate angajamentul său față de soluționarea problemei naționale prin crearea unei patrii pentru evrei în cadrul frontierelor sale. În același timp, acesta a fost un experiment social și politic, încercând să modeleze o nouă identitate evreiască sovietică, bazată pe valorile comuniste și pe muncă agricolă și industrială.

Antisemitismul și Birobidjan

Deși ideea inițială a Birobidjanului nu a fost în mod explicit antisemită, implementarea și dezvoltarea ulterioară a regiunii au reflectat și au fost afectate de politica mai largă a URSS față de evrei, inclusiv valuri de antisemitism oficial și neoficial. În ciuda intențiilor declarate de a oferi evreilor un refugiu și oportunități de dezvoltare culturală și lingvistică, mulți au văzut mutarea în Birobidjan ca pe o deportare mascată sau ca pe o încercare de a-i izola și de a-i îndepărta de centrele majore de putere și cultură ale Uniunii Sovietice.

În plus, deși Birobidjanul a fost promovat ca un teritoriu evreiesc autonom, populația evreiască a rămas o minoritate în regiune, iar promisiunile de dezvoltare economică și autonomie culturală nu au fost pe deplin realizate. În anii ulteriori, represiunile staliniste și campaniile antisemite, cum ar fi Complotul Doctorilor menționat anterior, au afectat și comunitatea din Birobidjan, reducând și mai mult atracția regiunii pentru evrei.

Astăzi, Birobidjanul rămâne un simbol complex al istoriei evreilor în Uniunea Sovietică și al relației dintre statul sovietic și minoritățile sale naționale. În timp ce unii îl văd ca pe o mărturie a eșecului politicii naționale sovietice și a limitelor toleranței și multiculturalismului în regimul sovietic, pentru alții reprezintă un capitol important și unic al istoriei și culturii evreiești, marcând o încercare de a crea o nouă viață și identitate pentru evreii sovietici în secolul XX.

Regiunea Autonomă Evreiască Birobidjan continuă să existe în Federația Rusă, păstrând o parte din moștenirea sa culturală evreiască, deși populația evreiască a scăzut semnificativ de la înființarea sa.

Mișcarea refuznicilor, răspunsul evreilor sovietici

În perioada sovietică, emigrarea evreilor sovietici în Israel a fost sever restricționată de către guvernul URSS, reflectând politica mai largă a regimului de control strict asupra mișcării populației și asupra emigrației. Aceste restricții au fost motivate de o combinație de ideologie, securitate și politica externă.

Uniunea Sovietică, promovând o ideologie comunistă, se opunea sionismului, pe care îl considera o formă de naționalism burghez și o amenințare la adresa unității internaționaliste a mișcării comuniste. Prin urmare, aspirațiile evreilor sovietici de a emigra în Israel, văzute ca expresie a sionismului, erau în contradicție directă cu politicile statului.

Pe lângă motivele ideologice, URSS-ul era preocupat de potențialele implicații de securitate ale emigrării evreilor, în special în contextul Războiului Rece. Emigrarea în Israel, un aliat al Statelor Unite, era văzută ca posibilă sursă de scurgere de informații sensibile și ca un semn de loialitate îndoielnică față de statul sovietic.

Relațiile dintre URSS și Israel au fluctuat, dar au fost adesea tensionate, mai ales după ce Israelul a început să se orienteze mai mult spre Vest în politica sa externă. Prin urmare, permisiunea pentru cetățenii sovietici de a emigra în Israel putea fi percepută ca un act care ar consolida un stat considerat adversar.

Multor evrei li s-a refuzat pur și simplu eliberarea vizelor de emigrare, lăsându-i fără mijloace legale de a părăsi țara. Cei care aplicau pentru emigrare se confruntau adesea cu represalii, inclusiv pierderea locurilor de muncă, hărțuirea de către autorități și stigmatizarea socială.

În anumite perioade, URSS-ul a impus taxe prohibitive pentru cei care doreau să emigreze, inclusiv o taxă pe „educația primită”, care putea ajunge la sume exorbitante, făcând emigrarea inaccesibilă pentru majoritatea oamenilor.

Anumiți activiști evrei care militau pentru dreptul de emigrare au fost arestați și închiși sub acuzații diverse, uneori etichetate drept „prizonieri ai sionismului”.

Rezistența față de aceste politici a dus la formarea mișcării refuznicilor – evrei cărora li s-a refuzat permisiunea de a emigra și care, în multe cazuri, au devenit activiști pentru drepturile omului și emigrare. Presiunea internațională, inclusiv din partea comunităților evreiești din afara URSS și a guvernelor occidentale, a crescut în anii 1970 și 1980, culminând cu acordarea unor concesii de către Uniunea Sovietică, care a început să permită emigrarea unui număr mai mare de evrei spre sfârșitul perioadei sale.

Deschiderea arhivelor sovietice după prăbușirea URSS și cercetările ulterioare au oferit o imagine mai clară a amploarei și motivațiilor din spatele restricțiilor impuse evreilor sovietici care doreau să plece în Israel. Aceste evoluții au contribuit la o mai bună înțelegere a complexității vieții evreilor în Uniunea Sovietică și a luptei lor pentru dreptul de a emigra și de a-și trăi liber identitatea culturală și religioasă.

Antisemitismul în Federația Rusă

În perioada post-sovietică, inclusiv anii 2000 până în 2024, Federația Rusă a prezentat un peisaj complex în ceea ce privește antisemitismul. În timp ce guvernul rus a luat măsuri oficiale împotriva antisemitismului și a promovat legislația împotriva discursului de ură, incidentele antisemite nu au dispărut complet. Rapoartele indică faptul că antisemitismul în Rusia a fluctuat, influențat de factori politici interni, relații internaționale și crize economice sau sociale.

Comparativ cu perioada sovietică, nivelul antisemitismului instituționalizat în Rusia a scăzut, cu un guvern care oficial nu susține sau promovează antisemitismul.

Totuși, au fost raportate cazuri de antisemitism în societatea rusă, inclusiv vandalism împotriva proprietăților evreiești, precum și discursuri de ură și propagandă antisemită pe internet și în unele segmente ale mass-media.

Grupările naționaliste și extremiste au fost, de asemenea, sursa unor incidente antisemite, promovând ideologii xenofobe și naționaliste care uneori includ elemente antisemite.

Guvernul rus a luat măsuri împotriva unor astfel de incidente, inclusiv prin aplicarea legilor împotriva extremismului și discursului de ură. Totuși, criticile indică faptul că aceste măsuri nu sunt întotdeauna aplicate consecvent sau eficient.

Relațiile dintre statul rus și comunitățile evreiești, atât la nivel intern cât și internațional, au fost în general pozitive, cu oficiali guvernamentali participând la evenimente evreiești și susținând dialogul interreligios.

Tensiunile geopolitice, inclusiv relațiile dintre Rusia și Israel, precum și implicarea Rusiei în conflicte din Orientul Mijlociu, au avut potențialul de a influența percepțiile și retorica legate de evrei și antisemitism.

Peisajul antisemitismului în Rusia modernă este multidimensional și influențat de o varietate de factori sociali, politici și economici.

Unele grupuri naționaliste rusești au inclus elemente de retorică antisemită în mesajele lor, deși guvernul rus a acționat pentru a limita activitățile acestora. Numele specifice ale organizațiilor se pot schimba frecvent, iar unele pot opera sub diferite fațade pentru a evita represiunea guvernamentală.

Rusia a avut probleme cu grupări neo-naziste și skinhead, care promovează ideologii de suprematie rasială și au fost implicate în acte de violență împotriva minorităților naționale și religioase, inclusiv evrei.

Au existat cazuri de vandalism împotriva sinagogilor și cimitirelor evreiești, inclusiv graffiti cu simboluri naziste și mesaje de ură.

Creșterea internetului și a platformelor de socializare a oferit noi medii pentru răspândirea discursului de ură antisemit. Deși guvernul rus a implementat legi pentru a combate discursul de ură online, monitorizarea și aplicarea acestor legi rămâne o provocare.

În ciuda scăderii numărului de incidente comparativ cu deceniile anterioare, au fost raportate atacuri fizice împotriva persoanelor evreiești, deși acestea tind să fie rare și izolate.

Este esențial să se recunoască că situația este dinamică, iar eficacitatea măsurilor de combatere a antisemitismului poate varia.

În 2023, au avut loc incidente antisemite semnificative în Rusia, în special în regiunea Caucazului de Nord, ca răspuns la războiul dintre Israel și Hamas. Un exemplu notabil este asaltul unui hotel din Khasavyurt de către aproximativ 500 de protestatari, care strigau că „evreii nu sunt bineveniți aici”, bazându-se pe zvonuri că acolo se aflau refugiați israelieni. În același an, un centru cultural evreiesc din Nalchik a fost incendiat. Aceste incidente reflectă o creștere alarmantă a tensiunilor și a sentimentelor antisemite în anumite zone din Federația Rusă.

Relația Rusia-Israel-Hamas

Relațiile dintre Federația Rusă și Israel au fost recunoscute oficial imediat după înființarea statului Israel în 1948. Cu toate acestea, relațiile dintre cele două țări au fost suspendate în 1967 și au fost restabilite doar în 1992. În ultimele decenii, relațiile ruso-israeliene au avut atât momente de apropiere, cât și de tensiune, reflectând complexitatea geopolitică a regiunii și interesele divergente ale celor două națiuni. Colaborarea în domenii precum securitatea, comerțul și schimburile culturale a fost notabilă, în ciuda provocărilor și diferențelor de politică externă​

De-a lungul anilor, au existat incidente de spionaj între cele două state, reflectând interesele și rivalitățile geopolitice. În general, aceste incidente de spionaj au fost tratate discret de ambele guverne, având în vedere importanța relațiilor bilaterale și dorința de a menține legături strategice și economice.

Relațiile dintre Rusia și Hamas sunt complexe și au evoluat de-a lungul timpului. Rusia a avut întâlniri cu delegații Hamas și a exprimat susținere pentru o soluție justă la problema palestiniană. În timp ce există rapoarte despre prezența armelor rusești în mâinile Hamas, nu există dovezi directe de sprijin militar masiv din partea Rusiei către Hamas. Relațiile dintre Rusia și Hamas datează din 2006 și includ eforturi de mediere între facțiunile palestiniene, subliniind abordarea Rusiei de a vorbi cu toate părțile implicate, dorind să obțină un rol important în orice demesuri de resolvare a conflictului din Orientul Mijlociu.

Share our work