de Ihor Lubyanov | aug. 28, 2015 | Federatia Rusa, Info Militar, Jurnal de Front, România, Ucraina, Uncategorized @ro
Sectorul de Dreapta. o amenintare la adresa securitatii Ucrainei?
Acum 2 ani „Sectorul de Dreaptă” a fost doar una dintre organizaţii mici radical-naţionaliste din Ucraina, neînsemnată printre altele. Ca şi în alte ţări, naţionaliştii radicali nu prea sunt mulţi – unii dintre aceştia reprezintă nişte romanici care cred că ar putea schimba politica propriei ţări, să o facă mai corectă şi cu mai multe dreptate naţională şi socială, alţii pur şi simplu vor adrenalina în viaţa lor cotidiană destul de plictisitoare. Mai sunt şi fanii echipelor de fotbal, de dreaptă şi ei, şi foarte tineri, unii susţinători ai luptei marţiale, boxului şi armelor.
Transnistria, Abhazia, Cecenia
Forţele de dreaptă din Ucraina îşi încep activităţile încă de la începutul anilor ’90. Una dintre cele mai cunoscute dintre acestea atunci era Asambleea naţională ucraineană (UNA) cu tot cu aripa ei paramilitară – UNSO (Auto-Apărarea Naţională Ucraineană), fiind un fel de brigăzi de asalt. UNSO participa în anii nouăzeci la mai multe conflicte militare, – în primul rând, în Abhazia şi în Transnistria. Ideologia ultra-naţionalistă a organizaţiei prevedea crearea Ucrainei Mari, aşadar UNSO a luptat în Transnistria cot la cot cu cazacii ruşi şi cu armata rusească, împotriva românilor. Naţionaliştii sperau că autonomia transnistreană va intra drept regiune în corpul Ucrainei. Dar nu s-a întâmplat cum s-a gândit… În schimb, în Georgia, naţionaliştii ucraineni au dus lupta crâncenă deja împotriva ruşilor pentru întărirea statului georgian, pe care o vedeau drept viitorul aliat al Ucrainei. Au participat şi în Cecenia. Sute şi mii de tineri ucraineni au fost ucişi timp de câţiva ani în aceste războaie. Iar în Ucraina însăşi UNA s-a aflat sub înterzicerea statului, mai ales după anul 1996 cu aprobarea noii Constituţii care nu permitea categorii crearea organizaţiilor paramilitare ale partidelor şi ale organizaţiilor civile (nu o permite nici acum, dar cine o mai întreabă?..).
Renastere politica
După interzicerea mişcării UNA, ultra-naţionalişti ucraineni au fost câţiva ani dezorientaţi, după ce au creat la Liov Partidul Social-Naţional cu gruparea de asalt „Patriotul Ucrainei”. Acest partid, după mai multe perturbări istorice a devenit în anii 2000 „Svoboda” cu Oleh Tiahnybok, prefăcându-se într-o mişcare mai moderată, gen Front National în Franţa sau Partidul România Mare. Tinerii ultraşi iarăşi s-au aflat de pe altă parte a procesului politic.
Însă, după venirea la putere în Ucraina a lui Viktor Ianukovici cu partidul lui clar prorus, organizaţii mici ultra-naţionaliste s-au bucurat de înmulţire considerabilă a membrilor. S-a renăscut UNA-UNSO, au devenit mai active organizaţiile paramilitare Tryzub (Tridentul, după stema naţională a Ucrainei) şi „Patriotul Ucrainei”, dar şi organizaţii mai mici şi mai radicale, precum Sicea din Carpaţi, Ciocanul Alb, Comitetul Negru etc. La începutul Euromaidanului (mai exact – pe 28 noiembrie 2013) aceştia s-au unit creând organizaţia civilă para-militară „Sectorul de Dreaptă”.
Eroi ai Revolutiei
Ideologia Dreptei a fost clar ultra-naţionalistă şi militaristă. Cu toate că până acum organizaţii para-militare sunt interzise în ţară, Sectorul de la bun început sublinia în documentele şi declaraţiile proprii că regimul lui Ianukovici şi organele de securitate ale acestuia nu reprezintă pentru ei nicio autoritate, şi ei se simt obligaţi să se lupte împotriva lor utilizând toate mijloacele posibile (inclusiv armele). Adversarii mişcării au fost proclamaţi duşmanii naţiunii ucrainene, iar însuşi Sectorul a făcut mobilizarea membrilor având ca scop răscoală care trebuia să se prefacă într-o revoluţie naţională, împotriva opresiunii străine, a oligarhilor, a liberalismului ş.a.m.d. Nu seamănă oare cu începuturile Mişcării legionare în timpurile lui Carol al II-lea?
Dar nu numai. Tocmai Sectorul de Dreaptă a început război pe străzi împotriva miliţiei, luând în asediu administraţia prezidenţială. Atunci, în decembrie 2013, preşedintele de astăzi, Petro Poroşenko, venea personal la administraţie, ca să prevină asaltul. I-a numit pe cei de la Sector „provocatori care doresc vărsare a sângelui”. Însă, după aceste evenimente, conflictul pe Maidan a intrat într-o fază mai caldă, şi cei de la Sector, fiind gata să se lupte, au fost proclamaţi eroi şi susţinuţi de liderii opoziţiei. Seamănă şi asta cu pactul între legionarii şi Antonescu.
După victoria Euromaidanului, Sectorul este până acum văzut ca o forţă prea naţionalistă, dar nu şi coruptă ca puterea oficială. Unii lideri ai Sectorului au devenit neoficial, şefii peste regiuni întregi, fără să aibă nicio poziţie oficială, creând astfel un fel de administraţii paralele. Un caz foarte vestit a fost cel cu Sashko Bilyi, din Regiunea Rivne, de care se temea toată administraţia de stat, – dar care, până la urmă, a fost ucis de poliţie într-un schimb de focuri.
Dusmanul intern
Reprezentanţii Sectorului au de mai multe ori arme şi nu pot fi controlaţi de poliţie şi cu atât mai puţin de oameni simpli. Mai mult, după începutul războiului din Est, Sectorul de Dreaptă a început propria mobilizare, creând astfel 10 batalioane, dintre care doar 2 se află în zona ATO. Restul se află în interiorul ţării, ca să o apere de duşmanul intern, vorba lui Yarosh. Astfel, companii înarmate ale sectoriştilor se întâlnesc aproape în toate regiunile, provoacă conflicte cu poliţie şi chiar folosind arme în conflicte criminale. Asemenea situaţie dăinuie în Ucraina mai mult de un an.
Ruşii, bineînţeles, au făcut din ei demonii. Însă la ultimele alegeri parlamentare Sectorul a luat doar 1,8% ce reprezintă suportul lui real în Ucraina. Tot aşa şi tema Sectorului în Ucraina a fost destul de puţin populară, fiindcă acesta nu reprezenta forţa politică serioasă, ci o organizaţie militară văzută de mai mulţi ca nişte bande criminale cu care se poate convieţui până când nu te afectează direct.
Conflictul din Muncaci a reînviat subiectul despre Sectorul. Un grup de sectorişti au susţinut o parte într-un conflict legat de contrabandă din Slovacia şi Ungaria. Poziţia oficială a autorităţilor a fost că Sectorul a început să tragă în reprezentanţii puterii pentru că aceştia au vrut să nu le dea voie să se ocupe de contrabandă. Însă, Sectorul declară că tocmai vroia să se opune contrabanzii sub „acoperişul” puterii regionale şi ale forţelor de ordine. Cea mai populară şi cea mai probabilă opinie în Ucraina este că Sectorul pur şi simplu s-a băgat în divizarea pieţei de contrabandă în Transcarpaţia, prefăcându-se din arbitru în infractor. Şi acest lucru s-a terminat cu moartea câtorva persoane şi din partea poliţiei, şi din partea Sectorului.
Armistitiu provizoriu
Liderul organizatiei, Dmytro Yarosh, a declarat că după evenimente din Muncaci începe mobilizarea totală a naţionaliştilor în toată ţară, făcând şi un marş prin centrul Kievului. Preşedintele Poroşenko, însă, a declarat că doar statul are drept exclusiv să folosească armele. Mediile ucrainene au şi început să vorbească de o nouă revoluţie în Ucraina. Însă, foarte repede, conflictul s-a terminat. Nici Sectorul, nici puterea nu fac nicio declaraţie cu privire la situaţie din Muncaci.
Cu toate astea, băinuim că această împăcare nu va dura mult. La un moment dat autorităţile ucrainene vor vrea şi ele să termină o situaţie dubioasă privind oamenii cu arme în mâini care strig de drepturile naţiunii şi de trădarile ucrainenilor din partea Kievului. Şi mai devreme sau mai târziu revoluţia internă, legionară, din Ucraina, probabil se va termina cam tot astfel ca şi în România începutului anilor patruzeci.
de Ihor Lubyanov | aug. 13, 2015 | Federatia Rusa, Știri, Ucraina, Uncategorized @ro
Unitatea ortodoxiei din Ucraina, marea necunoscuta a Sinodului Pan-Ortodox din 2016
În anul 2016 în Constantinopol (Istanbulul de astăzi) va avea loc Sinodul pan-ortodox. Cum se presupune, la cel mai mare for al celor 14 biserici ortodoxe, Patriarhia Constantinopolului va acorda autocefalia (independenţa bisericească) Bisericii ortodoxe ucrainene cu patriarhie la Kiev. Aceasta va fi o lovitură grea dată Bisericii ortodoxe ruse care ar pierde cu Ucraina jumătatea parohiilor ei.
În prezent, în Ucraina există trei majore biserici ortodoxe. Una din ele, Biserica ortodoxă ucraineană (BOU), aparţine Patriarhiei Moscovei. Şi tocmai aceasta are cele mai multe parohii din ţară – 42% (ceea ce nu înseamnă că are cei mai mulţi credincioşi, ci că majoritatea proprietăţilor ortodoxe din timpurile sovietice au devenit în mod automat averea BOU). Analiştii cred că acum mai mult de jumătate a enoriaşilor din BOU ţin de această biserică întocmai din cauza „canonicităţii” ei. Doar celelalte două nu sunt recunoscute de lumea ortodoxă, şi nici Tainele acestora nu se cred a fi adevărate. Adică, în caz dacă Patriarhia Kievului va fi recunoscută de Constantinopol, o parte însemnată (dacă nu chiar majoritatea) din BOU va trece la Patriarhia Kievului. Cu tot cu bisericile lor, – în Ucraina lăcaşe de cult aparţin comunităţii respective, nu bisericii în mod instituţional, – dacă majoritatea comunităţii parohiale trece sub alt omofor, atunci şi lăcaş de cult trece în proprietatea acestuia. Cel puţin teoretic, deoarece în realitate sunt cazuri şi cazuri…
Agenti ai Moscovei
În plus, Biserica ortodoxă ucraineană cu centrul la Moscova nu susţine operaţiunea anti-teroristă din Donbas. La pomenirea eroilor ucraineni căzuţi în regiunea Donbasului, la începutul verii, liderul BOU mitropolitul Onufrie (un bucovinean, – se spune chiar că are rădăcini româneşti) nici nu s-a ridicat din locul său. După ce acest fapt a stârnit un scandal în ţara, oficiul de presă al BOU a explicat „Preasfinţitul este categoric împotriva războiului în Ucraina şi vrea ca acesta să fie oprit imediat, – de aceea şi-a declarat astfel poziţia”. Însă, ucrainenii au văzut acest gest făţiş ca încă o dovadă a poziţiei proruse a bisericii şi l-au numit pe Onufrie drept agentul Moscovei. Totodată, tocmai printre preoţii BOU sunt cei mai mulţi separatişti care urăsc însăşi ideea Ucrainei independente. Este singura biserica ucraineană permisă pe teritorii ocupate, – a şi renunţat la eparhiile ei din Crimeea, transmiţându-le Bisericii ruse… Iar poziţia oficială faţă de ATO rămâne neschimbată: „Este un conflict intern din Ucraina” (citeşte: războiul civil, – poziţia oficială a lui Putin).
Biserica de stat
A doua biserică este Patriarhia Kievului (oficial: „Biserica ortodoxă ucraineană – Patriarhia Kievului”) sub conducerea Patriarhului Filaret, fostul mitropolit al Kievului în timpuri sovietice, pe urmă anatemizat de Moscova. Anume el speră că noua biserică autocefală va fi bazată pe PK de cum o ştim în ziua de azi. PK este a doua biserică din Ucraina după numărul parohiilor – 15,4%, – şi prima după numărul credincioşilor (cel puţin, declaraţi, – 39,8% contra 29,4% care aparţin la Patriarhia Moscovei). Dar nu înseamnă că merg prea des la biserică. Interesant este şi de ce a apărut această neconcordanţă. În primul rând, precum am şi scris, imobilele Bisericii ruse după independenţă au devenit în majoritatea lor averea BOU, nu a PK. Cu toate că multe biserici, mai ales în Regiunea Kiev şi regiuni vestice, au fost acordate tocmai PK, printre care şi fosta Catedrala Mitropoliei (acum: a Patriarhiei) „Sfântul Vladimir”. Dar în general, PK trebuia să-şi construiască noi lăcaşe de cult în toată ţara. Însă, pe de altă parte, dacă aşa de mulţi ucraineni aparţin (sau cred că aparţin) PK, atunci ar fi putut să-şi retrocedeze mult mai multe biserici. Ceea ce nu s-a întâmplat. Aşadar, răspunsul este clar: majoritatea credincioşilor PK nu ştiu la ce biserică merg! Şi nu prea merg, de altfel. De aceea situaţia este una paradoxală: PK are mai mulţi credincioşi, dar BOU are de trei ori mai multe parohii şi cu atât mai multe biserici.
Pe de altă parte, PK este considerată o biserică naţională, dar în mod rezervat şi condiţional. Aş numi-o mai degrabă – biserica de stat, sau biserica loială faţă de statul modern ucrainean. Cu toate plusuri şi minusuri aparţinând statului postsovietic.
Anarhie canonica
În timpuri sovietice au fost interzise două biserici ucrainene considerate tradiţionale: Biserica ortodoxă autocefală ucraineană (păstrată în diasporă) şi Biserica greco-catolică ucraineană (despre care vom mai spune câteva cuvinte). Aceste două păstrau tradiţiile vechi ucrainene în biserică, de aceea au fost considerate (şi sunt până acum) naţionaliste. Adică, ele păstrează tradiţii bisericeşti cele până la colonizarea rusească în secolul al XIX-lea. Este vorba şi de arhitectură, veşminte, icoane, cărţi şi cântece bisericeşti, forma Liturghiei, a sărbătorilor ş.a.m.d. Or, Patriarhia Kievului, de fapt, este o formă ucrainizată a bisericii ruse – cu alte cuvinte, acelaşi lucru ca şi Moscova, doar că în limba ucraineană. În acest sens PK este o oglindă fidelă a statului ucrainean de după 1991 şi până la 2014.
Tocmai de aceea, mai există a treia biserică, Biserica ortodoxă ucraineană autocefală (BA), – mai mult în diasporă, dar şi în Ucraina, printre patrioţi care nu vor să fie adepţi ai ortodoxiei ruse. Este o structură destul de anarhică, cu eparhii independente una de altă şi fără o singură conducere recunoscută.
Negocieri contestate
În ultimul timp în Ucraina sunt zvonuri că BA se va uni cu PK. Cu toate că 4,2% de parohii şi 2,8% de credincioşi, unirea BA cu Patriarhia Kievului ar avea un impact mare în lumea ortodocşilor ucraineni. Cele două părţi au şi dus negocieri acum o lună, care de altfel nu au dus la nimic. Mai mult, arhieparhia cea mai dezvoltată a BA, cea de Harkov, a aprobat o cu totul altă decizie. Sinodul acesteia a votat începutul negocierilor pentru unirea canonică cu Biserica greco-catolică! Logicul a fost prescris chiar în declaraţia arhieparhiei: „Patriarhia Kievului reprezintă tradiţia ortodoxiei sinodale ruse şi poate fi considerată biserica ucraineană tradiţională”.
Unirea Harkovului cu BGC a stârnit voci de ură din partea celorlalţi ortodocşi, dar de fapt a reunit două surse intelectuale ale bisericilor ucrainene, consolidând greco-catolicismul în centrul şi în estul ţării. În prezent, 15% de ucraineni aparţin la BGC, biserica tradiţională a ucrainenilor, timp de 200 de ani crunt persecutată de ruşi. Conflictele între biserici ortodoxe, dar şi Revoluţia Demnităţii suportată de BGC, a readus la greco-catolicism zeci de mii de ucraineni (în secolul al XVIII-lea 70% de ucraineni erau greco-catolici). Şi întocmai BGC poate da peste cap euforia ortodocşilor cu privire la autocefalia posibil acordată Patriarhiei Kievului. Mai ales că ortodocşii demult îi învinuiesc pe uniţii că „îşi scot crema”, adică tineretul religios şi intelectualii, foştii ortodocşi, trec la BGC. Mai mult, cu toate că reprezintă doar 15% din populaţie, greco-catolicii chiar merg la biserică şi sunt cei mai activi în viaţă parohială.
Aşadar, în ciuda faptului că anul 2016 ar putea dărui mai multe miracole Bisericii ortodoxe ucrainene, unirea acesteia, ca şi proclamarea autocefaliei, dar şi reacţia Rusiei, – vor fi un proces extrem de complicat, cu toate că şi interesant.
de Ihor Lubyanov | iul. 31, 2015 | Federatia Rusa, Știri, Ucraina, UE, Uncategorized @ro
Presedintele Ucrainei, Piotr Poroshenko, lanseaza ofensiva constitutionala
La începutul lunii iulie, Parlamentul Ucrainei a votat pentru începutul discuţiilor cu privire la textul noii constituţii ucrainene propuse de preşedintele Petro Poroşenko. Începând cu 27 iulie proiectul se va discuta în Curtea Constituţională a Ucrainei. Dacă părerea acesteia va fi pozitivă, deputaţii iarăşi îl vor prelua deja pentru ca să-l voteze drept legea.
Ucraina se simte mai degrabă nevoită de a-şi modifica constituţia, decât cu adevărat o vrea. În urma Acordului din Minsk, pe care ucrainenii l-au semnat cu reprezentanţii UE şi Rusiei, Ucraina se obliga de a începe reforma administrativă pentru a oferi mai multe drepturi regiunilor, inclusiv Donbasului. Reforma trebuia să se incadreze într-o modificare generală a constituţiei, pentru a elimina disproporţia puterilor între preşedinte, guvern şi parlament, pentru a schimba sistemul juridic ş.a.m.d. Separatiştii din Doneţk şi Luhansk cereau şi ei schimbări esenţiale – un statut special pentru regiuni ocupate din Donbas.
Versiune prezidentiala
Astfel, Poroşenko pe 15 iulie a intrat în parlament cu propria lui versiune a legii principale. O pregătea Comisia constituţională din 58 de reprezentanţi. Totodată, nu a fost nicio discuţie în societate cu privire de cum trebuie să arate noul text al documentului. În general, în Ucraina se spune că această comisie este pe deplin supusă preşedintelui şi administraţiei acesteia. Adică, este doar o faţadă a acţiunilor voluntare ale şefului statului.
Proiectul a stârnit scandalul. În primul rând a fost prezentată numai partea care ţinea de aşa-numită decentralizare. Preşedintele declară că alte părţi vor fi propuse parlamentului pentru discuţii după ce va fi votată partea întâi. Conform lui Poroşenko, această este absolut necesară pentru oprirea războiului şi soluţionarea problemei Donbasului. Trebuie aprobată până la sfârşitul lui octombrie 2015, adică înaintea alegerilor locale. Însă, furia deputaţilor a provocat-o modul în care a fost prezentată, fără niciun fel de discuţii şi informaţii. Mai ales, peste noapte a apărut şi fraza despre statutul Donbasului, care s-a aflat la principii de tranziţie. Este vorba despre faptul că Poroşenko vrea ca statutul teritoriilor respective să fie prevăzut de o lege specială, ceea ce este şi trecut în textul constituţiei. Or, pentru asemenea lege este nevoie doar de 226 de voturi, în timp ce pentru introducerea modificărilor în constituţie – respectiv, 300 de voturi. Fracţiunea liberalilor din „Samopomich”, dar şi Partidul Radical al lui Oleh Liaşko au votat împotriva proiectului, în timp ce Blocul de opoziţie l-a susţinut. Preşedintele i-a numit făţiş pe aliaţii lui din coaliţie drept trădători care i-au „băgat cuţit în spate”.
Statut controversat
Statutul special pentru Donbas a stârnit nemulţumiri la majoritatea intelectuali şi activişti din Ucraina. De fapt, va însemna un stat aparte cu toate calităţile formale ale unui stat independent, în corpul Ucrainei. Care ar fi putut bloca orice decizie geopolitică a puterii de la Kiev. Şi asta în timp ce armata rusă în Donbas deloc nu îndeplineşte condiţiile Acordului din Minsk. Respectiv, este de aşteptat că întocmai această parte a proiectului ar putea fi eliminată pe parcursul. În Ucraina Poroşenko prea des este numit „trădător” ce umileşte Ucraina.
Ce prevede proiectul constituţional în afara Donbasului? În general, sistemul nu se schimbă prea mult. Se elimină administraţii regionale introduse de Leonid Kucima în 1999, care îndeplineau rolul unor „guverne” ale regiunilor, numite direct de preşedinte. Acum funcţiile lor vor fi predate la consilii regionale, care ele înseşi vor forma organe executive. Un singur reprezentant al puterii centrale va fi prefect, numit de preşedinte la propunerea guvernului. Mai mult, majoritatea bugetelor din localităţi vor rămâne tot acolo, fără să fie transferate la Kiev.
Proiectul conţine şi un sistem diferit administrativ-teritorial. În loc de raioane (în prezent Ucraina are 490 de raioane) vor apărea judeţe (130 de judeţe, „povity” în ucraineană). Toate activităţi importante de acum ar trebui îndeplinite pe nivelul judeţelor şi nu numai al regiunilor. Astfel, puterea de la Kiev ar vrea să le facă cât de cât independente, dar să şi prevină separatismul regiunilor. Se presupune că tocmai judeţelor li se va oferi mai multe bani, în timp ce bugetele regiunilor vor fi nominale.
Accidente constitutionale
Acum proiectul fiind la Curtea Constituţională, să vedem ce se întâmplă acolo. Componenţa acesteia a rămas neschimbată încă din timpurile lui Viktor Ianukovici. Aceeaşi Curtea Constituţională a votat şi schimbarea constituţiei din 2010, deoferind lui Ianukovici puterile depline ale lui Kucima. Unicul judecător care atunci nu a votat pentru hotărârea care a dat drumul la dictatură a fost Viktor Şişkin. Şi tocmai el a fost recent dat afară din curte cu 15 de zile mai înainte de termen. Exact înaintea şedinţei cu privire la noua constituţie.
Mai mult, pe 27 iulie şeful CC Iurii Baulin a suferit un accident grav cu maşina lui. Acum se află la reanimaţie în Poltava. Ciudate întâmplări, nu? Pe de altă parte, Comisia Veneţiană a dat şi ea cu opinie, recunoscând modificările constituţionale drept o mişcare spre democraţie a statului ucrainean. În prezent, această opinie, cu tot că era făcută după proiectul penultim (nu cel care a fost prezentat în parlament) este larg mediatizată drept dovadă că Poroşenko face totul extrem de corect.
Oricum, dacă Curtea Constituţională va susţine proiectul, ar fi perfect realizabil ca să fie votat de Parlament până la alegeri locale. Precum am şi menţionat mai sus, mai sunt două părţi ale constituţie care mai aşteaptă să fie modificate. În caz de suport acordat decentralizării, partea a doua va fi reforma juridică şi a întregului sistem de ordine publică, întroducerea poliţiei în loc de miliţie, modificarea puterilor Parchetului General şi ale parchetelor regionale etc.
Opozitie patriarhala
A treia parte va fi drepturile omului şi ale cetăţeanului. Mai multe întrebări apar şi aici. Acum o săptămână, patriarhului Bisericii Greco-Catolice Ucrainene, Sviatoslav, a declarat că proiectul conţine idei anti-creştine care dăunează moralităţii. Este vorba de eliminarea probabilă din constituţie a frazei despre „căsătorie ca uniunea între un bărbat şi o femeie”, drepturile faţă de copii şi multe altele. Deocamdată, este prea devreme ca să fie discutată această parte, ea fiind ultimă care trebuie modificată. Mai ales, subliniez, proiectul final nu a fost văzut de nimeni, doar nişte proiecte ale proiectelor. Dar, este evident că valorile ultraliberale, promovate şi susţinute de Uniunea Europeană, vor stârni iritaţia populaţiei din Ucraina. Şi tocmai această parte a constituţiei este aşteptată a fi cea mai grea de aprobat (după istoria cu statutul Donbasului, bineînţeles).
Rămâne de aşteptat câţiva ani buni, până vedem sfârşitul acestui şir şi un text nou cât de cât stabil.
de Ihor Lubyanov | iul. 25, 2015 | Federatia Rusa, Marea Neagra, România, Știri, Ucraina, UE, Uncategorized @ro
Acum o săptămână, parlamentul ucrainean a decis data următoarelor alegeri locale. Vor avea loc pe 25 octobrie, practic în toată ţara, în afara teritoriilor ocupate. Dar chiar acum, cu trei luni mai înainte, ucrainenii încetul cu încetul încep să se pregătească de acestea. Oameni de rând aştept mita electorală, iar politicienii vor să nimerească în organele locare care, conform noii Constituţii în pregătire, trebuie să aibă mai multe puteri. Şi, bineînţeles, bani.
Începutul acestei campanii în Ucraina se vede chiar acum. Avansarea trupelor ruseşti în Donbas, teroarea Sectorului Drept în Transcarpaţia şi alegeri anticipate parlamentare în Cernihiv au arătat o puzderie de probleme pe care autorităţile ucrainene vor fi nevoite să le soluţioneze toamna.
Declaratie comuna a teroristilor
Începem cu Donbas. După anunţarea alegerilor locale, dar şi votarea pentru începutul procesului constituţional, „guvernele” teroriste din Doneţk şi Luhansk au publicat o declaraţie comună. Scriu că nu recunosc această decizie, deoarece a fost aprobată fără consultaţii cu ei. „Cerem consultări cu Donbas cu privire la legea privind alegeri locale şi un nou vot în Rada în urma acestora”, stă în textul declaraţiei. Înseamnă un lucru simplu – este mai mult ca probabil că şi aceste alegeri nu se vor desfăşura pe teritoriile ocupate de terorişti şi trupe ruseşti. Însă, două treimi din teritoriul Donbasului (regiunile Doneţk şi Luhansk) sunt controlate de Ucraina. Şi Comisia electorală centrală, conform acestei legi, are drept exclusiv să aleagă locurile din regiune unde alegerile totuşi vor avea loc. Mai mult sau mai puţin acestea pot fi aşteptate cam pe jumătatea teritoriului Donbasului, ţinând seamă că mai multe localităţi se află în zona pe lângă graniţei cu aşa-numite „republici populare”, unde conflictul continuă şi alegerile ar fi destul de periculoase pentru populaţie din zonă.
Situaţia cu gruparea ultranaţionalistă Sectorul Drept devine şi ea tot mai complicată. După masacrul din Muncaci, Transcarpaţia, câţiva reprezentanţi ai grupării, învinuiţi de Parchetul General de crime împotriva poliţiei şi a trupelor speciale şi de folosirea armelor, se ascund în păduri din Carpaţi. Iar conducerea Sectorului a făcut un marş prin centrul Kievului, precum şi un congres al propriului partid, cerând un referendum naţional pentru demisia preşedintelui, a guvernului şi a parlamentului. Totodată, Sectorul Drept a declarat că nu va participa la alegeri locale, prefăcându-se într-o mişcare pur anarhică. Ostaşii Sectorului merg prin toată ţara în jeep-urile cu mai multe arme, trag dacă simt pericol sau dacă îşi doresc ceva şi nu se supun niciunei autorităţi. Mai devreme sau mai târziu puterea de la Kiev va fi nevoită să închidă această haiducie, dacă nu vrea anarhia în toată ţara. Sectorul Drept seamănă extrem de mult cu legionarii din anii treizeci, care au creat şi ei o putere paralelă şi care au sfârşit foarte trist.
Inflatie de candidati
Dar cea mai interesantă situaţie se dezvoltă chiar acum în Cernihiv, centrul regional din nordul Ucrainei. Duminica, pe 26 iulie, în oraş vor avea loc alegeri anticipate pentru un mandat cu vot uninominal. După ce unul din deputaţi a devenit ministru, locul lui în parlament trebuie acoperit de un nou deputat din zonă. La buletinul electoral s-au înscris 54 de candidaţi! Unii dintre ei au făcut o campanie de mite care au stârnit şoc în toată ţara. De exemplul, candidatul partidului „Ukrop” controlat de oligarhul Ihor Kolomoiskyi, Hennadii Korban, a început să distribuie populaţiei „pachete alimentare”. Primul „produs electoral” în Ucraina de 20 de ani este hrişca. O parte semnificativă a bucătăriei naţionale, hrişca aparţine produselor cele mai ieftine şi cele mai iubite de ucraineni cu nivelul redus de trai. Acest lucru îl foloseau politicienii pe parcursul oricărei campanii electorale. Dar acum situaţia a ieşit de-a drept şocantă. Mii şi mii de oameni formau cozi în Cernihiv timp de o săptămână întreagă ca să obţină un pachet cu hrişcă, zahăr şi alte alimentare ieftine. Bineînţeles, în mare parte au fost bătrânii care nu prea au bani să-şi cumpere mâncarea. Mai ales după prăbuşirea recentă a hrivnei şi a creşterii bruşti a preţurilor. Pe de altă parte, populaţia s-a dovedit a fi gata să se vândă. Şi dacă ne închipuim că Cernihivul este un oraş ordinar de 300 de mii, ce va fi la alegeri locale, când în toată ţara politicienii vor proba aceeaşi metodă? Euromaidanul a fost frumos numit de ucraineni drept „Revoluţia Demnităţii”, însă s-a dovedit că majoritatea populaţiei nu prea înţelege până acum semnificaţia acestui cuvânt.
Cameleoni politici
Sistemul de vot la alegeri locale este o îmbinare a sistemului proporţional şi a votului uninominal. Însă, partidele pentru prima dată obţin şansa de a fi prezentate mult mai mult la nivelul local, în consilii regionale şi raionale, în primării ş.a.m.d. S-a impus sistemul de prag electoral 5% pentru partide şi 7% pentru alianţe. Ceea ce de fapt nu prea dă avantaje alianţelor. Respectiv, chiar şi stâlpul puterii la Kiev, Blocul lui Poroşenko, ar putea fi prezentat drept câteva partide. Însă, situaţia nu se va schimba drastic pentru partide din putere. Vor diferi doar procentele acestora. Cu siguranţă, „Samopomich”, văzută drept un partid mai european, va lua mai mult decât Frontul Popular al premierului Arsenii Iaţeniuk. Dar în general palitra nu se va schimba. Important este faptul că sunt primele alegeri locale în toată ţara care se vor desfăşura după Revoluţie. Înseamnă că şi compoziţia consiliilor locale va fi modificată drastic, cel puţin cu 50%, dar posibil şi mai mult. Acest lucru depinde şi de numărul cameleonilor politici, care intră în partidele guvernamentale în toată ţara – în primul rând este vorba de Blocul lui Poroşenko şi Frontul Popular.
O forţă destul de puternică va fi şi noul creat partid patronat de Ihor Kolomoiskyi, „Ukrop”. Proprietarul uriaşului grup „Privat”, al multor posturi de televiziune, al băncii Privatbank, celei mare din ţară, Kolomoiskyi în prezent declară susţinerea lui Petro Poroşenko. Însă, crearea propriului partid dă dovadă faptului că oligarhul nu este sigur că şi preşedintele îl susţine. În caz de vreo deoligarhizare a întreprinderilor în Ucraina, Kolomoiskyi va folosi, cu siguranţa, partidul pentru a se face rival împotriva puterii din Kiev. Cu mare probabilitate „Ukrop” va câştiga în regiunea Dnipropetrovsk, una din cele mai influente din Ucraina.
Populism periculos
Opoziţia se poate conta doar pe partide create pe nivel local. Sunt deja create grupări politice în mai multe regiuni, preponderent în sud-est care ţin de o singură regiune sau chiar de un singur oraş. Programul lor nu se extinde peste acestea, şi ele ar putea forma chiar şi majorităţi în regiunile Harkiv, Zaporijia, Doneţk şi Luhansk. Pentru că joacă mai mult cu populismul şi împotriva regimului de economie introdus de guvern. În ziua de astăzi este foarte uşor să critici, mai ales că oamenii chiar trăiesc mai prost. Însă, situaţia din Grecia demonstrează, cam ce poate aştepta Ucraina dacă asemenea forţe politice vor izbândi.
Astfel, situaţia este mai mult sau mai puţin clară. Partizanii din Blocul lui Poroşenko, Samopomich, Ukrop şi multe partide regionale vor avea şanse să câştige următoarele alegeri. Însă, alianţa din Kiev nu prea ar putea fi influenţată de rezultatele acestora. Practic, mainstreamul politic va rămâne acelaşi, pentru că ucrainenii nu prea au cu cine vota în afara de acesta. Dacă nu se va schimba ceva. Dar în Ucraina, cum ştim, lucrurile se schimbă foarte repede.
de Ihor Lubyanov | iul. 15, 2015 | Caucaz, Federatia Rusa, Marea Neagra, Știri, Ucraina, UE, Uncategorized @ro
Miheil Saakasvili, noua imagine a luptei anticoruptie in Ucraina
Fostul preşedinte al Georgiei Miheil Saakaşvili deja de o lună şi jumătate este guvernator al Regiunii Odesa. Este unul dintre puţine cazuri din toată istoria mondială, când un om care de la început fusese preşedinte al unei ţări, de bună voie devine şeful unei regiuni a celeilalteia. Acest lucru chiar merită explicat şi analizat.
Saakaşvili avea totdeauna şi are până acum o faimă extrem de bună în Ucraina. Reprezintă pentru ucraineni un tip de politicieni-reformatori care şi-a schimbat ţara fără dar şi poate, prefăcând-o parcă într-un adevărat rai de pe pământ. În plus, destul de puţini ucraineni au fost vreodată în Georgia ca să judece ei înşişi, dacă aceste reforme au schimbat viaţa georgienilor cu adevărat, sau este doar o publicitate reuşită. Toţi însă au auzit de reforma poliţiei, de exterminarea totală a corupţiei, de lupta crâncenă împotriva criminalităţii, de prilejul de a face afaceri şi de dezvoltarea turismului. Pentru puţinii care s-au dus acolo, simbolul preşedinţiei lui Saakaşvili este oraşul Batumi, cel mai mare şi frumos centru turistic al Georgiei. Bineînţeles, ucrainenilor le-a plăcut enorm.
Exemplu de la Tbilisi
Toatea astea au permis să se vorbească de „miracolul georgian”. În Ucraina au fost editate mai multe cărţi, scrise mai multe articole şi făcute mai multe programe pe chestiunea „De ce Georgia a reuşit?” Cu alte cuvinte, Saakaşvili şi echipa lui au devenit în Ucraina un simbol al schimbărilor adevărate, al unei vieţi cinstite, fără mite şi fără criminal, pe care ucrainenii o visează în suflet, – chiar dacă nu prea sunt pregătite pentru aşa ceva. Şi asta înaintea Euromaidanului, şi chiar înainte lui Ianukovici. Dragostea ucrainenilor faţă de Saakaşvili dăinuie mai mult de zece ani.
Cu toate astea, însă, fostul preşedinte georgian nu a fost chiar primul dintre străinii care au venit în Ucraina să facă reforme. Primii doi au venit în guvern încă de la formarea acestuia. Sunt Ekateruna Zguladze (numită de către ucraineni cu drag – Eka), vice-ministrul internelor, responsabilă pentru reformarea poliţiei, şi Alexander Kvitaşvili, ministrul sănătăţii. Ultimul a fost dat afară din guvern pe 2 iulie, însă această demisie nu este încă semnată de către preşedintele Petro Poroşenko. În schimb, Zguladze a prezentat tot atunci poliţia reformată, însă deocamdată doar în Kiev şi în paralel cu fosta miliţie ucraineană. Este vorbă de faptul că parlamentul a aprobat legea cu privire la noua poliţie, însă preşedintele încă nu a semnat-o. Cu toate astea, poliţiştii în uniforme noi semănând extrem de mult cu aceia din „Police Academy”, au ieşit pe străzile capitalei ucrainene. Şi peste o săptămână au devenit eroi pentru kieveni, obosiţi de miliţia coruptă încă din timpurile sovietice. În alte oraşe poliţia va apărea abia peste jumătate de an sau mai târziu, – este şi asta un know-how ucrainean.
Extaz popular
Venirea lui Saakaşvili, autorul reformelor georgiene, în politica ucraineană, ar trebui să simbolizeze reformarea ţări de după revoluţie. Pentru că ucrainenii nu prea cred că proprii politicieni sunt în stare să înceapă reforme adevărate. Decizia lui Poroşenko să-l nominalizeze pentru şeful Regiunii Odesa a stârnit un extaz în ţară. Şi o ură de două ori mai mare în Rusia, ceea ce se poate explica, – ruşii au urlat că toţi politicienii anti-ruşi şi „nazişti”, şi „marionete americane” ş.a.m.d. au început să se adune în Ucraina. Logicul lui Poroşenko nu este clar până la capăt nici până acum.
În primul rând pentru că ratingul lui Saakaşvili este mai mare decât al lui Poroşenko însuşi. Cred că dacă s-ar fi întâlnit la alegeri prezidenţiale, Poroşenko n-ar fi avut nicio şansă. Însă, până acum Saakaşvili nicidecum nu participa în politica ucraineană şi nu a fost periculos pentru preşedinte. Dimpotriva, tocmai Poroşenko l-a şi adus în politica ucraineană.
Logicul ar fi clar. În primul rând, Saakaşvili a devenit guvernatorul Regiunii Odesa. Al unei regiuni tradiţional proruse, unde niciun politician modern ucrainean n-ar fi avut izbânda. În schimb, Saakaşvili, cu toate că este considerat anti-rus, este iubit ca luptător ferm împotriva corupţiei, a birocraţiei şi a criminalităţii. Şi Poroşenko i-a dat o şansă să reformeze o singură regiune, – care de altfel, seamănă extrem de mult cu Georgia lui Eduard Şevardnadze (care a fost preşedinte înaintea lui Saakaşvili). În 2003 Georgia reprezenta acelaşi lucru, ca şi Regiunea Odesa, fiind una dintre cele mai criminalizate, săraci şi corupte ţări din Europa. Aici se adaugă şi situaţia geografică – Regiunea Odesa are cel mai mare teritoriu pe malul Mării Negre, care ar putea deveni o Mekka pentru ucraineni după pierderea Crimeei. Însă, şi domeniul turistic este corupt (cele mai multe şi cele mai bune plaje pe litoralul regional aparţin oamenilor de afaceri şi sunt separate cu sârma ghimpată de turiştii, iar serviciile costă scump şi sunt de cea mai urâtă calitate).
Amenintari separatiste
În plus, regiunea are frontiera directă cu teritoriul separatist al Transnistriei, semănând astfel Abhazia şi Oseţia. Se pare că Saakaşvili ştie cum să rezolve toate aceste probleme. Totodată, Poroşenko i-a dat oficial un carte-blanche, – înseamnă că fostul preşedinte georgian, numit şi el blând de ucraineni cu numele „Miho”, poate face acolo tot ce vrea, practic aflându-se mai presus de lege. Poroşenko speră că nu va pierde în asemenea situaţie. Dacă Miho va reuşi, preşedintele ucrainean îşi dobândeşte un plus enorm – va arăta Regiunea Odesa drept o regiune exemplară pentru reformarea întregii ţări. Şi îşi va ridica ratingul – doar el însuşi l-a adus pe Saakaşvili acolo. Dacă, însă, ultimul va eşua, şi aici Poroşenko nu pierde cine ştie ce, – poate declara oricând că reformele trebuie făcute de ucraineni care îşi cunosc ţara sau că nu sunt posibile reforme doar într-o regiune dată, ci trebuie făcute peste tot.
Şi aici chiar ar avea dreptate. Pentru că Saakaşvili poate reforma regiunea doar prin încălcarea legii. Sistemul curent din Ucraina nu permite, pur şi simplu, să efectuezi schimbări considerabile dacă nu-l încalci. Pentru reformarea sistemului trebuie o nouă legislaţie în toate domeniile. Or, parlamentul nu vrea să voteze reformarea acestuia din două motive – pentru că mulţi din deputaţi sunt controlaţi de oligarhi şi oameni de afaceri care nu vor să-şi piardă beneficiile, şi lobby-ul acesta este extrem de puternic, şi pentru că reformarea totdeauna înseamnă, mai mult sau mai puţin, pierderi pentru populaţie, tăierea prestaţiilor, a alocaţiilor, dar şi creşterea preţurilor. Iar deputaţii vor să fie votaţi şi în viitor, şi nu sunt gata să piardă susţinerea populaţiei.
Razboinicul Miho
Or Saakaşvili este liber de toate prostiile astea. Nu face (cel puţin deocamdată) politica pe nivel naţional şi nu depinde de banii oligarhilor. Prima lui acţiune după venire la Odesa – a respins să se întâlnească cu „oameni serioşi” din regiune şi i-a dat afară pe toţi colaboratorii din administraţia sa, pentru care asemenea oameni l-au rugat. Mai mult, a dat afară un departament întreg de luptă împotriva corupţiei din administraţia regională, pe motivul că „nu făceau nimic”. Acum a promis să întoarcă litoralul populaţiei şi să se lupte împotriva oamenilor de afaceri din zonă. De altfel, a promis şi oprirea contrabandelor din portul Odesei, din cauza căreia bugetul pierde anual 2 miliarde de dolari. Şi ratingul lui a crescut enorm. Chiar şi în Rusia, este pe locul doi după Putin. 80% din ruşi ar vrea să vadă Saakaşvili drept şeful propriei lor regiuni, cu toate că îl urăsc ca politician. În plus, Miho a început să închidă real graniţa cu Transnistria. A declarat că „din acest teritoriu ne vin contrabande, droguri şi arme. Deci, e pur şi simplu chestiunea politicii interne şi a intereselor noastre economice”. Or, închiderea graniţei cu tot cu lipsa de permis din partea Ucrainei a trecerii armatei ruseşti în regiune prin propriul ei teritoriu ar putea provoca criza enormă la Tiraspol. Acum ultimul chiar declară că se va lupta împotriva „blocajului”, folosind şi armată. Dar în primul rând, împotriva Republicii Moldova, nu Ucrainei. Şevciuk ştie şi el să-şi caute rivalii demni.
Aşadar, Petro Poroşenko crede că a făcut un pas bun de tot. Însă, cred că nu a luat în seamă ambiţiile proprii ale lui Saakaşvili. În plus, pe parcursul întregii sale cariere politice, georgianul se putea lăuda de o mediatizare extrem de prielnică. Toate mediile ucrainene îi urmăresc fiecare mişcare. Şi dacă reuşeşte, se va preface într-o gafă mare a lui Poroşenko. Pentru că nu el atunci ar putea fi următorul preşedinte al Ucrainei…
